17 august, 2019

Partea a II-a secțiunea 5 bis continuare
(În paranteză câteva din gândurile lor peste mintea mea:
”Oamenii buni sunt incorijibili - orice s-ar întâmpla cu ei, ei tot buni rămân.”
”Cei care vor să mori sunt cam ca ăia care l-au asasinat pe Iorga, îi doare în cur de spiritul tău bun și luminos.”
”Dacă ai fi ghicit să vorbești cu oamenii în gând, ai fi avut șanse să reușești în viață, dar nu aveai cum să știi”
E adevărat, și ei au recunoscut că eu le-am dat oamenilor numai gânduri bune, chiar dacă nu vorbite în gând ci subiacente, și vorbe bune sincere și fapte frumoase și de ajutor și ei mi-au dat în schimb numai fiere și răutate toată viața.)

Așadar am fost printre multe alte locuri și la Iolanda din nou. I-am explicat din nou că vreau să dobândesc dreptul la muncă și la studii și că sunt aptă de muncă și am mare nevoie de libertate, și că consider că evaluarea mea ca inaptă de către medici psihiatri și psihologi a fost greșită, că eu nu am greșit nimic și că nu am avut niciun fel de probleme psihice. Atunci ea m-a îndrumat spre Centrul pentru diagnoza și recuperarea forței de muncă, exact acolo unde fusesem la ea când trebuia să fac lucrarea de diplomă, m-a trimis la dna psihiatru Vișoiu, care purta același nume de familie cu o fostă colegă de școală și liceu.
Acestei doamne Vișoiu i-am explicat necazul și cererea mea și i-am înmânat o scrisoare de mână în care relatam o parte infimă din viața mea sau nedreptățile asupra mea, plus cererea mea umilă de eliberare. Ea a primit-o și mi-a cerut să merg la ea peste un oarecare număr de zile. M-am dus din nou și ea, care părea a fi singură în tot spitalul acela - căci avea și saloane și paturi, toate goale, după cum se vedea - a început să țipe destul de urât la mine și mă numea fata mea sau ceva de genul acesta, cu lipsă de respect oribilă oricum, și urla ca apucată că e deliiirrr! tot ce gândești tu despre trecutul tău, toate amintirile tale sunt deliirrr! delir! delir!, că trebuie să mă închidă la ea acolo în spital ca să îmi șteargă din memorie amintirile acelea care erau doar vise și delir, că eu nu am ce căuta în societate și nu am în mod sigur dreptul legal să muncesc în societate, în niciun caz împreună cu alți oameni, și în niciun caz profesoară sau altă meserie cu copiii, că dacă un director de școală sau liceu mă angajează riscă să facă închisoare, cum ar fi dacă s-ar afla că în anul 5 de facultate am lucrat la liceul meu un an ca suplinitoare, deci la Liceul Mihai Viteazul. De ce? mă întrebam eu - e ilogic, cum aș putea eu să deranjez alți oameni sau copiii sau să nu muncesc corect dacă amintirile mele nu sunt realitatea? Că doar nu stăteam să povestesc cu ei dacă predam ceva la clasă sau dacă făceam orice fel de muncă. Că doar nu citeau ei trecutul meu pe creierul meu (eu nici nu vorbeam nimic în gândul meu, fiindcă nici nu știam că unii oameni comunică prin gânduri. Și oricum era absurd, se putea dovedi că nu avusesem niciodată delir, nicidecum atunci - și acum la fel, în 2019, tot ce e scris pe blogul meu sunt evident fapte concrete susținute și de dovezi clare concrete și de celelalte fapte din contextul momentelor respective și absolut nicăieri nu găsiți ceva ambiguu sau interpretări ale mele, adică subiectivitate ce ar fi putut duce la ideea de delir sau realitate distorsionată.
Vișoiu urla că vrea neapărat să mă închidă la ea în spital. I-am spus cu calm că totuși ar trebui să am dreptul să muncesc, ce fac eu dacă nu am dreptul legal să muncesc nimic, nu am cum să am niciun ban - iar ea a zis că nimeni nu mă împiedică să muncesc ca arhivară sau bibliotecară, numai să nu am contact direct cu oamenii, că nu am voie legal așa ceva. Am ieșit grăbită din spitalul ei gol, în timp ce ea continua să urle în spatele meu.
Ulterior, către moartea lui prematură, tata se trezise la realitate - și spunea că eu nu trebuie să ascult niciodată de Pișoiu (nu știu de unde știa de numele acelei fiare și își bătea joc de ea) și alte nebune, și să nu mă iau niciodată după psihiatrii sau psihologi. Bietul tata, nu știa atunci ce va fi sistemul medicinei de familie, care ia pâinea de la gură și condamnă la moarte pe toți cei închiși la psihiatrie, fiindcă pentru studii superioare și pentru muncă se cere adeverință de la medicul de familie și ceea ce ei verifică în primul rând e dacă persoana a fost închisă la psihiatrie și pentru ei psihiatrii sunt zei și deciziile lor perfecte și inamovibile, deși toată lumea știe că nu sunt corecte sau drepte adesea și e scris peste tot la fel. Am văzut pe internet că un bărbat care dorea să muncească benevol, fără bani, la Biblioteca Centrală Universitară a fost respins fiindcă nu a adus adeverință de la medicul de familie.

Ulterior m-am internat eu ca proasta, benevol, la spitalul de psihiatrie, la medicul Căpraru, cu ideea să cer și acolo diverșilor medici, șefi de secție și de spital punerea mea în libertate. Nu mi s-a dar nicio libertate, am pierdut timpul de pomană și acolo. Căpraru a stat de vorbă cu mine - singurul medic care a vorbit cu mine - și a criticat atitudinea lui Vișoiu, a inventat că eu de aceea am ajuns la ea atunci, fiind traumatizată de acea Vișoiu, mi-a spus că eu nu am contraindicații de muncă (dar nu chiar cu certitudine) și că nu mă poate pensiona, fiindcă pot munci, că încă nu am muncit nimic și sunt tânără. Că trebuie să caut de lucru. Și că am dreptate că aș fi fericită și că așa e bine în general.
Continuu imediat

Astfel, după abuzuri nedrepte și tortură, povestite de mine pe blogul meu, la Biblioteca ASE, unde am ajuns în 2007 din cauza lui Vișoiu de fapt, a psihiatrilor și psihologilor, fiindcă voiam să nu stau pe jar și să muncesc legal, a trebuit să îmi dau demisia de la ASE, cam prea târziu, după mult rău, și când oricum începuseră să mă lovească oamenii pe străzi și pietoni și mașini zi de zi. Nu puteam înțelege ce au oamenii cu mine, nu fusesem niciodată paranoică și nu bănuisem că unii sunt agresivi fără motiv cu mine. De exemplu muncitorii din șantiere de construcție de pe stradă, mă scuipau cu ideea ”du-te la muncă jigodie”, ca și cum aveau ceva cu mine și partea tristă era că eu tocmai asta am vrut să fac toată viața, nu am cerut și nu am visat nimic altceva, și cerusem în zadar dreptul la muncă și deci libertatea, practic din 84. Și la ASE nu mă lăsau să muncesc și mă hărțuiau oribil, cum am povestit, atât cu vorbe cât și cu fapte - și Iovanov și șeful Liviu Bogdan Vlad care își dădea al doilea doctorat, și colegii foarte vulgari, cum era Ana-Maria, dar și ceilalți toți și nu mă lăsau nici să mai șterg praful la un moment dat și mă obligau să ascult posturi străine de radio, își încălcau promisiunile, mă discriminau față de cei angajați odată cu mine etc. Tot ce am scris mai demult e adevărul. Mai eram și otrăvită acasă și abia atunci începusem să am dovezi certe despre aceasta (după povestea din blocul 2 unde stătusem) și singură aproape complet.
Am mai încercat să găsesc de lucru, când am putut, în zadar. Am ajuns la Motivation iar cu speranțe, în februarie 2010, pe un lunecuș oribil, mergând cu chiu cu vai pe gheață. Pe scurt, am semnat un așa zis contract, am dat un CV și am fost întrebată dacă aș accepta să muncesc ca femeie de serviciu, sau altă muncă așa zis de jos. Bineînțeles că am spus că aș fi fericită să am orice fel de ocupație, că la ASE tot asta eram, nu bibliotecară. Dar, din cauza otrăvii și alte cauze, ceea ce nu am spus, mă îngrășasem și acum aveam eu nevoie de mai puțin stres și de ceva bani pentru a slăbi, că puteam slăbi, dar fiind așa grasă și cu un singur picior, nu mai puteam face muncă fizică sau să mă cațăr pe scări sau să car căldări cu apă cum făceam la ASE. Mie niciodată munca fizică nu mi s-a părut de jos, fiindcă așa fusesem crescută - și muncă acasă și în câmp - și îmi plăcea, și credeam că munca înnobilează omul și chiar e adevărat. Mai mult decât atât, mai bine ceva bani și câteva vorbe cu alții decât nimic, nu mai puteam îndura. În plus, eram un gen de om crescută de mică și cu muncă de migală și care cerea răbdare și nu m-ar fi deranjat deloc munca de rutină sau repetitivă. Unii mi-au tot spus în ultimii ani că tocmai răspunsul meu sincer atunci m-a pierdut chipurile, fiindcă nu am trecut testul lor, fiindcă proștii cred că oamenii modești și dintr-o bucată ca mine sunt acceptați, dar de fapt e invers, și numai cei îngâmfați sunt acceptați, că munca de jos e cu adevărat înjositoare, că ei au inventat ideea de că eu eram băgată într-un program de reeducare ca și cum aș fi greșit ceva, deși nu greșisem nimic și că idioții nu înțelegeau cum putem eu să accept munca de jos și credeau că eu nu îmi cunosc valoarea și sunt nebună ca intelectual, fiindcă un om de valoarea mea nu trebuie să accepte așa ceva. Unii tot repetau de mult timp că eu eram la nivel de profesor universitar (sau doctor docent!) și deci nu se poate face nimic. (!)

Apoi au trecut alți trei ani foarte grei, fără bani de haine sau mâncare și cu cereri inutile. Singură. Scriam poezii fără nicio valoare. Motivation nu mi-a putut oferi nimic. Alina Iovănel era persoana de contact și eu i-am trimis de câteva ori, numai de câteva ori, plângeri patetice, din cauza suferinței de sărăcie și izolare, care și ele însele duceau la boală fizică, (iar sărăcia doar ea singură, la izolare), cum e scris în cărți peste tot și în proverbe și zicători. M-am plâns fiindcă era prea rău. În absolut fiecare zi căutam în cutia poștală de mai multe ori, și nimic. Scrisesem pe internet adresa sau numărul meu de telefon și nimic, deși am implorat chiar numai 5 lei anonim în plic, dacă e posibil, sau doar câteva cuvinte. (de fapt am scris povestea și necazul meu după 2012, pe blog) Verificam mailul zilnic și aproape nimic. Verificam zilnic vreun comentariu sau numărul de cititori ai poeziilor mele - care mai îmi amăgeau singurătatea, și aproape nimic. Ieșeam zilnic la chioșcuri și magazine din jur cu câțiva lei, ca să pot vedea și auzi cum vorbesc câțiva oameni pe stradă, sau măcar pe casiere sau vânzătoare. Etc., voi mai scrie și alte lucruri mai încolo. Azi voi încheia deci secțiunea 5 a povestirii despre viața mea socială, așezând aici câteva dintre rândurile scrise Alinei de mine, ca implorare:

From: cristina-monica moldoveanu [mailto:cristinamonicamoldoveanu@yahoo.com]
Sent: Tuesday, March 30, 2010 11:46 PM
To: a.iovanel@motivation.ro
Subject: loc de munca

Numele meu este Cristina-Monica Moldoveanu si am incheiat cu fundatia Motivation un contract pe 3.02.2010, cu numarul 96AMP. V-am povestit mai mult despre mine si faptul ca as dori sa am un loc de munca sau o activitate. Am cautat pe internet la Agentia Municipala pentru Ocuparea Fortei de Munca a sectorului 2 si am gasit ca exista un post vacant pentru un bibliotecar cu studii superioare. Ati putea sa ma sfatuiti ce sa fac sau sa ma ajutati cumva? Sa incerc sa merg sa discut cu cei de acolo?
Cu respect si prietenie,
Cristina-Monica Moldoveanu
............................................................
Mulţumesc oricum pentru sfat şi îmi cer scuze că te-am deranjat cu atâtea emailuri. Am telefonat totuşi dar într-adevăr condiţiile de înscriere erau foarte drastice şi trebuia făcut un proiect până mâine aşa că oricum nu mai mă pot înscrie. Oricum îmi pare bine că am întrebat. Poate reuşeşti să afli ceva de lucru pentru mine - nu se întrevăd perspective? Dacă apare ceva te rog mult să îmi trmiţi mail. Cu bine, Cristina-Monica Moldoveanu

............................................
Îmi pare bine că mi-ai răspuns Alina. Dar vreau să ştii că sunt deprimată fiindcă până la 39 de ani şi jumătate cât am nu am avut niciodată bani (de fapt foarte puţin) şi nici familia mea nu a avut de fapt şi acum am rămas din nou complet fără, au dispărut şi puţinii bani din chirie şi mama îmi tot face scandaluri fiindcă mama e rea şi foarte nervoasă cum a fost întotdeauna. Desigur mai am şi alte probleme, dar tu ştii foarte bine că banii sunt poate rădăcina tuturor. În plus şi pensia mamei s-a diminuat fără ca ea să fi greşit ceva (i se reţin penalizări abuziv).
Ştiu că mi-ai mai propus să merg la Trepte, dar doctorii şi psihologii nu dau bani sau locuri de muncă dimpotrivă iau din ceea ce un om ar putea avea, fiindcă ei sunt cei care mi-au tot spus direct sau indirect că eu nu am dreptul să muncesc aproape nimic şi m-au eliminat din câmpul muncii cu toate că aveam diverse aptitudini. În plus eu consider că am dreptate, fiindcă efectiv nu am greşit absolut nimic în viaţă. Când am mai fost la Trepte, grupul de aşa zis schizofreni de acolo (sau ce altceva or fi fost) nu prea m-a plăcut de la început, cum de altfel am fost respinsă de toţi ceilalţi, marginalizaţi sau nu, în timp ce eu am iubit oamenii mereu cu căldură şi un fel de gingăşie. Şi degeaba am reuşit mereu să iert tot răul pe care alţii mi l-au făcut în permanenţă.
Iar la Trepte este o oribilă pierdere de timp pentru mine, având în vedere activităţile care se desfăşoară acolo şi ar fi totodată o prea mare suferinţă a reamintirii lucrurilor de suferinţă grea din trecutul meu la care de obicei nu mă gândesc.
Eu nu am ce face, nu am avut niciodată de ales. De exemplu duminică, când am aflat de lipsa banilor, din cauza necazului şi altor probleme am desenat un fel de madonă pe care nici nu am terminat-o şi i-am ataşat un fel de versuri. Ţi-o trimit în semn de preţuire, alături de alt desen de ieri. Nu am cine ştie ce talent, sunt copilăroase, dar exprimă unele emoţii frumoase, sunt desigur din suflet, cum am scris şi restul poeziilor mele. Nu ştiu dacă te interesează, mă poţi găsi pe internet, dacă tastezi numele meu, de exemplu la pagina mea de pe reţeaua literară, unde am şi adresa blogului meu (personal, în afară de acela de pe reţea), în care am selectat din ceea ce am scris. Dar aş vrea să ştii că nu sunt "nebună" că am scris poezii, dar ce vrei să fac? Sunt perfect conştientă de situaţia groaznică în care mă aflu, mereu am fost, dar nu am de ales. Nu ar fi avut nici un sens să stau doar plângând întrega zi.
Toate cele bune,
Cristina

(Aceasta era ca răspuns la următorul:))

From: Alina Iovanel
To: cristina-monica moldoveanu
Sent: Wed, August 4, 2010 10:18:24 AM
Subject: RE: loc de muncă

Buna Cristina,

Sigur ca ne amintim de tine. Ne dorim sa gasim un loc de munca potrivit.

Altfel, iti spuneam despre colaborarea noastra cu o echipa de profesionisti ( doctor si psiholog) de la centrul Trepte. Te-ar interesa sa mergi sa stai de vorba cu unul dinre ei?

Numai bine!

Alina Iovanel

Consilier - Programul de integrare in munca

(Vedeți, atunci m-ar fi acceptat poate la Trepte, dar nici la 47 de ani, anul trecut nu era prea târziu, dar nu m-au vrut. Următorul e din decembrie 2010, dar firma aceea nu m-a vrut, Alina nu m-a mai contactat. )

Buna seara Cristina,

E Ok sa ne tutuim. Sincer, nu credeam ca o sa-l mai trimiti.
Asa cum iti spuneam, suntem intr-o discutie cu o firma care doreste persoane bune cunoscatoare a limbii engleze. Incercam sa mai contactam firma.

Te tin la curent cu acest aspect.

Sarbatori fericite!

From: cristina-monica moldoveanu
To: a.iovanel@motivation.ro
Sent: Thu, December 16, 2010 9:29:00 PM
Subject: curriculum vitae

Din diverse motive pe care nu le mai detailez nu ţi-am trimis CVul meu în engleză aşa cum mi-ai cerut. Ţi-l trimit acum, nu ştiu dacă va folosi la ceva.
Sper că nu te superi că te tutuiesc. Vreau să îţi urez mai timpuriu "Sărbători fericite şi un An Nou fericit!"
Numai bine,
Cristina-Monica Moldoveanu

From: cristina-monica moldoveanu [mailto:cristinamonicamoldoveanu@yahoo.com]
Sent: 16 decembrie 2011 22:51
To: a.iovanel@motivation.ro
Subject: de sărbători

Îţi doresc sărbători fericite şi un An Nou bun!
Îmi pare rău că sunt vreo trei ani de când am cerut ajutorul dvs în zadar.
Sunt tot foarte singură şi duc lipsa banilor... am şi alte probleme de sănătate din cauza stresului.
Cu gânduri frumoase,
Cristina-Monica Moldoveanu
Minipoeme
doar poezii
(blogurile mele)

(aici am data 2012 pe mail la arhive, dar a fost modificată în 2011, s-ar putea să fi intervenit cei răi, care adesea au modificat datele sau au ciuntit mesajele mele pe mail, în așa fel ca eu să par nebună sau rea și nu aceia care vorbeau cu mine. În seara asta IAR au intrat în laptopul meu și m-am chinuit enorm să scriu câteva rânduri în povestire, fiindcă ei opresc mereu semnalul de internet și durează enorm să scriu câteva cuvinte. Deci, eu nu cred că m-am înșelat că erau 3 ani de când eram înscrisă la Motivation, poate erau chiar 4 ani, dar ei au făcut să pară numai doi pe mail și în mod sigur nu au fost numai 2, și eu am tot sperat în toți acești 3 sau 4 ani. La fel, ei au modificat datele internărilor mele la psihiatrie și absolut cert au modificat datele blogurilor mele de poezii.
În seara asta a fost înfiorător, 2 ore ca să scriu câteva rânduri, nu vor să mă lase să termin povestirea. Iată și răspunsul Alinei la mailul meu din decembrie 2012 probabil:

Buna ziua Cristina

Imi pare rau ca nu te-am ajutat in acest timp. Acum nu mai avem programul de angajari.

Iti doresc sanatate si numai ganduri bune pentru anul care vine

Sarbatori fericite!

Acum am terminat secțiunea 5 din partea a II-a, mai mult ca sigur au fost trei ani cel puțin la Motivation, cum era notat și datat anterior, dar cred că nu mă vor mai lăsa să scriu povestea mai departe, și zilele trecute și azi au intrat monstruos în laptopul meu și controlează tot ce scriu și tot ce scriu apare cu întârziere de 10 minute și nu pot pierde 5 ore pentru 3 rânduri.

14 august 2019

partea a II-a, secțiunea 5

Așadar am mers la sediul SPER și am vorbit cu Iolanda, în interiorul unui cabinet, nu în anticameră. Din câte țin minte, s-ar putea să mă fi înșelat, nu erau pacienți care să aștepte acolo sau oricum era doar o persoană, care nu avea cum să audă ce vorbeam eu înăuntru cu Iolanda. I-am explicat situația mea clar, cu vorbe măsurate și fără iritare sau tristețe, clar și calm, cum a fost felul meu întotdeauna. I-am explicat să voiam să am dreptul de a munci și credeam că îl merit (și aveam dreptate - profesoara Holdevici îmi spusese la master că nu am dreptul să am pacienți ca psihoterapeut (dar de fapt nu aveam dreptul la nimic și că în consecință nu pot face masterul pe care îl începusem, fiindcă pentru dizertație ei cereau obligatoriu ca studentul să aibă pacienți cu care să ”lucreze” - la insistențele mele mi-a dat un pacient bărbat cu care am vorbit o singură dată și care nu mi-a relatat absolut nicio problemă sau necaz în ciuda insistențelor mele, și atunci nu înțelegeam de ce Holdevici Irina îl numea pe acel pacient masturbiciu, vorbind cu altă studentă, nu cu mine - poate și fiincă eu nu aveam experiență sexuală deloc, și nu am nici acum, nu m-am masturbat și mai degrabă lipsa mea totală de cunoștințe despre sex era o contraindicație pentru a fi eu psihoterapeut, nu diagnosticul meu psihiatric, cum spunea Irina. Ea, Holdevici, mă sărutase în mod grețos pe frunte, așa cum făcuse odată profesorul medic care mă sedusese la meditații dar și mama mea groaznică la fel și cineva mi-a spus că acest gest înseamnă sacrificare. Nici ea nu era căsătorită, nu știu dacă fusese, dar, printre altele a scris o carte despre frigiditate, care apăruse la chioșcul cu cărți de la capătul străzii mele. Holdevici mi-a mai făcut încă vreo câteva lucruri neplăcute, și o dată sugerase că Ionescu psihiatrul ar fi vinovat în cazul meu și că ei de aceea nu îi place de el. Ionescu, dzeu să îl ierte, era unul dintre psihiatrii onești cu mine, fiindcă l-am întrebat la cursul de psihiatrie ce înseamnă diagnosticul meu de depresie atipică - el m-a întrebat ”domnnia voastră?” (!! om de modă veche), eu i-am spus da și el a spus că asta înseamnă schizofrenie paranoidă, cel mai frecvent și acceptat diagnostic în cazuti de genul meu. El mi-a fost medic la spital după ce am avut tentativa de sinucidere și chiar a dat mâna cu mine și m-a întrebat de ce spun eu ”tatăl meu-dușmanul meu”, dar medicul stagiar a fost sinceră șia spus că eu nu am spus deloc așa ceva, ci familia mea spune că eu așa zic sau cred. Tot Ionescu m-a întrebat atunci dacă simt senzația de membru fantomă în urma amputației, fiincă el nu avusese ocazia să întrebe niciodată și ar fi vrut să știe dacă există acel lucru scris în cărți. I-am spus că nu, așa cum era. Fiindcă vorbeam despre profesori universitari de la psihologie, aș mai avea de adăugat relația mai ciudată cu Minulescu Mihaela și cea cu Mitorfan Nicolae, soțul Iolandei, dar voi nota din nou (fiindcă erau oricm pe blog) acestea mai încolo, în cursul continuării părții despre social).
Deci, revin la întâlnirea mea cu Iolanda - i-am explicat frumos că sunt complet singură, de fapt cu părinții mei răi ( nu știu să fi spus sigur cum erau ei) dar că nu am nicio actiivtate, că am mare nevoie să muncesc, atât psihologic cât și pentru un viitor financiar și restul - că eram totuși în stare, că era extrem de greu așa și o rugam să mă ajute dacă poate să îmi recapăt drepturile, fiindcă așa nu îmi rămâne decât să mă sinucid, dat fiind faptul că tot răul e din 1984 și nu am avut vreo șansă toată viața. Deși în mod sigur am vorbit ”autentic” vorba ei, deși nu am ridicat glasul și avea un ton normal și aveam dreptate, Iolanda m-a apostrofat destul de neplăcut, cu ideea că trebuie să vorbesc foarte încet, în șoaptă, fiincă dacă pacienții ei aud tare despre sinucidere se sperie și e traumatizant pentru ei. Eu, pe moment, m-am îngrozit, fiincă era evident ce fel de om eram și fusesem mereu, era evident că eram genul de persoană care mai degrabă se lasă lovită sau aleargă 5 kilometri decât să se obosească altă persoană, decât să facă răul, chiar și indirect, unei alte pesoane - fusesem mereu un om cu bun simț, evident eram omul care nu se vaită din fleacuri (Holdevici mă acuza invers, cu ideea că ”copilul care nu plânge moare de foame”) și evident eram un om întrutotul altruist. Apoi Iolanda, mi-a recomandat-o pe Cezara, o tânără care urma să îmi țină puțin de urât, în singurătatea mea totală.
(A venit mma lângă mine și m-a întrerupt vreo jumătate de oră, continuu scrierea acum)
Tot Holdevici spunea că eu sunt ”brânză bună în burduf de câine” - poate se referea la relațiile mele sociale. Cât despre faptul că eu eram copilul care moare de foame că nu plânge, o nimerise perfect, fiindcă familia mea povestea că eu, încă din pruncie eram un copil tăcut și foarte cuminte și foarte rar plângeam.
Tot o relație ciudată am avut cu colegul meu Pop Ovidiu, care, nu știu de ce, făcea aluzii la sexul oral și îmi spunea că nebunii sunt și ei oameni și că eu ar trebui să știu asta mai bine decât alții. Normal că sunt și ei oameni, dar, în general, sunt tot răi, ca și ceilalți, cum am povestit. Pop a fost și el integrat la Institutul SPER.
Așadar, am început să mă întâlnesc cu Cezara și, din moment ce nu puteam primi nimic de lucru, cum aveau aproape toți colegii mei, fie după 5 ani de facultate, fie în timpul sau după anul de master, a trebuit să încerc să dau la medicină, cu speranța că voi avea poate un loc de muncă într-o zi, și pentru a nu fi complet singură.

Am intrat la medicină abia a treia oară dar de fapt a patra, dacă luăm în considerare că nici în 89 nu am intrat, fiindcă nu am fost lăsată să dau examen.
Pe Cezara o vedeam regulat, poate că o dată pe săptămână și îi povesteam în scris viața mea dinfragedă copilărie, scrisă de mână de mine. La un moment dat mi-a făcut cadou o eșarfă - poate mai țineți minte cântecul eșarfă în dar - și m-a invitat la operă, la Trubadurul. Este un amănunt interesant, fiindcă e legat de tatăl meu vitreg. El era un om tare bun cu mine în copilărie, numai până în 84 deci. El mă apăra uneori de furia mamei, înainte să devină și el la fel în mod fățiș. Era un inginer de drumuri și poduri de gradul II, care abia făcuse facultatea cu note de 5 și 6, am găsit odată carnetul lui de note din facultate. Băiat sărac, a făcut armata după facultate și a fost apoi căsătorit de familie cu mama, despre care nu știu dacă era deja gravidă cu mine, prin intermediul unchiului ei preot. El spunea că fusese persecutat mereu din cauza originii nesănătoase, cum se spunea pe vremea aceea, și fratele lui suferise probabil din același motiv. Tata era singurul cu facultate din familie și singurul membru de partid. Deși nu credeți poate, el cunoștea și diversele spectacole de operă și spunea că mergea în tinerețe la operă cu alți băieți, ca să facă mișto de cucoanele simandicoase. Celebrul cor dn Trubadurul îl fredona și el uneori, cu întrebarea ”cine-i aceea ce vieții dă farmec?” Răspunsul îl știți desigur, la zingarella, țiganca, că tot veni vorba, fiindcă la un moment dat mi-au spus unii în gând că oamenilor (cui? de ce) li s-a spus că eu sunt țigancă. Tot tata pomenea uneori de Leon Cavallo, cel care a scris Paiațe, cum sunt cei mai mulți oameni, pomenea de față cu vărul meu Cosmin, probabil fiincă tata aflase, nu știu de unde, de medicul acela profesor care mă sedusese când aveam 17 ani și tata pronunța Leon Cacallo. Tata devenise extrem de porcos în vorbă și înjura oribil și mă bătea uneori la sânge și vânătăi, dar numai după toamna lui 89, mai înainte mă bătea ușor, fiindcă mergeam la liceu, dar tot fără motiv. Cezara nu discuta absolut niciodată despre povestea vieții mele. La un moment dat m-a chemat în Parcul Circului, de care se leagă lucruri importante din viața mea, și mi-a spus direct că nu ne mai putem întâlni fiindcă ea a rămas gravidă și i-ar fi foarte greu. Tocmai ajunsesem cu povestirea în 1989.
După mai mulți ani, am mai căutat-o și a spus că nu mă poate ajuta. Am căutat-o disperată și în 2010, explicându-i din nou situația, de data asta de sărăcie și izolare totală de mulți ani, și ea mi-a recomandat Fundația Motivation. Am întrebat-o despre viața ei și mi-a spus că ea a fost la specializare în străinătate, pentru psihoterapia pentru persoanele cu cancer sau alte boli în faze terminale. Mie mi-ar fi plăcut mult să am grijă de bătrâni cât de cât cumsecade, fiindcă mă bucuram ca un copil să fiu cu orice fel de oameni, inclusiv bătrâni sau copii, și să ascult poveștile lor și să mă joc cu ei orice sau să le vorbesc ceva bun. Dar nimeni nu m-a primit deloc, nici măcar fără bani. Ca și Cezara, și ceilalți colegi și colege au fost bine primiți în țară și în străinătate și au avut mai mult de o singură șansă la bursă sau studii și locuri de muncă frumoase.
Dar nu chiar toți. De exemplu, Roxana Moraru, o fostă colegă la psihologie, era o fată extrem de cuminte și bună, genul de persoană crescută parcă într-o bombonieră cu caramele pentru copii - deci poate nu inspira încredere, nefiind deloc înțepată. În schimb Ana, o tânără medic din familie de medici, cum erau mulți pe scara primului bloc al meu, mi-a vorbit cam ciudat când i-am spus că am făcut tratament psihiatric, de fapt așa cum vorbesc ei, domnii, cu sclavii. Ana a avut cel puțin 3 băieți pruncii ei și se plimba cu ei și cu mama ei pe strada mea, și în ultimii 14 ani, după ce am revenit pe Moșilor. În definitiv ea nu are nicio vină că vorbea așa cu mine, fiindcă așa e sistemul. Eu, ce e drept, nu m-aș fi purtat așa cu nimeni, dar o iert. Ea îmi spunea că Roxana era colega ei și prietena ei în liceu și că nu înțelege de ce eu și ea avem așa probleme la angajare în muncă.
Înainte de a scrie despre Motivation ca atare, mai am de amintit ce am pățit după a doua mea întâlnire cu Iolanda, când eram deja studentă la medicină în anul 5, pe cale de a renunța la facultate, din motive pe care le-am explicat pe blog. Din păcate, după renunțare, nu am reușit până astăzi să fiu nici măcar copyrighter pentru cărți de medicină, sau corector de traduceri, sau vreo bibliotecară amârîtă undeva la vreun institut medical.
(Fac o paranteză - medicul acela stagiar care lucra cu Ionescu după tentativa mea de sinucidere a venit al mine acasă o dată, cum a venit și primul medic, Giurgiucă, și la venirea lui medicii de la etajul de sus au început să facă mult zgomot la bucătărie unde ședea el, așa cum mă terorizau și pe mine zilnic odinioară. Giurgiucă probabil știa, dar totuși mi-a scos treptat tratamentul psihiatric și bine a făcut. Medicul stagiar era o femeie tânără și cam protuță,cînd i-am spus că cred în Dumnezeu când m-a întrebat ea probabil, imediat mi-a scris o rețetă în care scria că tulburarea e remisă, ceea ce psihiatrii nu fac de obicei niciodată. Atunci eu i-am spus că îmi doresc totuși libertatea, adică nimic altceva decât să am dreptul la muncă, cum alții spuneau că nu am (nici la studii superioare). Când a auzit aceasta, ea a renunțat la rețeta aceea, cred că a rupt-o, cu ideea că eu nu m-am vindecat și mi-a vorbit aspru, deși eram tot ce e normal. Probabil că ea nu credea în niciun fel în Dumnezeu și credea că pacienții psihiatrici sunt vindecați dacă devin idioți și visează că cred în Dumnezeu, sau dacă devn ipocriți, fiindcă pentru mulți sinceritatea e boală psihică, așa cum și Căpraru spunea că defectul meu e că nu știu să mint. Acea stagiară a ajuns ulterior la Bălăceanca, unde spunea tata că nici acolo nu m-ar primi, atunci când aveam migrena groaznică înainte să sar pe fereastră și îl rugam să mă ducă la spital. Medicul de la Bălăceanca a refuzat să vorbească cu mine când mi-a fost rău ulterior, spunând că nu poate, fiindcă are copil mic.)
În 2002 eram în anul 4 și 5 apoi la medicină și aveam 31 de ani și abia mă mai târam fizic. Toate simtomele mele erau digestive sau cu poarta de intrare digestivă, de fapt cel mai rău a fost când eram chiar la cursul de gastrointestinale în anul 4. Ei spun în ultimii ani că probabil că în jurul anului 2000 au început să mă otrăvească. Nu voi repovesti aici anii mei la medicină, dar spun doar că la un moment dat a venit nașul meu la noi la cină și a început să vorbească cu părinții mei despre moarte și despre viața de apoi și era și o cutiuță ciudată cu un trandafir pe capac, goală pe dinăuntru, undeva în bucătărie. În seara aceea mi-a fost extrem de rău, am avut impresia că mor, mi-era tare rău digestiv în mod brusc și mă umflasem, dar am avut mai ales niște ”atacuri” cerebrale care îmi dădeau impresia că întreaga conștiință se reduce la un ac cu gămălie, la un firișor subțire. Tata zăcea pe canapea alb la față și se ținea de penis (el stătea în chiloți în casă) și urlase la mama ”du-te femeie în pat că vine toată aia peste tine”. mama stătea în dormitorul lor. Eu m-am așezat în patul meu și așteptam liniștită moartea - că așa credeam eu atunci - și încercam să îmi monitorizez respirația. Am scos o foaie albă A4 și am notat pe ea cuvintele Pace, Bine, Armonie cu majuscule, în caz că cineva urma să mă găsească moartă să știe ce am fost. Am încă acea foaie. Pe stradă, în zori, trecea un bărbat urlând ”foarte bine ați făcut asta. Ați făcut curățenie cum trebuia”. Acel atac digestiv-cerebral a trecut și a mai urmat unul mai puternic și alte câteva mai mici. Eu nici măcar nu am bănuit că putea fi otravă. Ei zic acum că oamenii mă condamnaseră la moarte, deși nu am greșit nimic și nimeni nu m-a întrebat nimic niciodată.

Adaug în această paranteză doar încă două lucruri. Eu mi-am pierdut piciorul la sfârșitul lui 1998, pe 31 decembrie. Ionescu psihiatrul mi-a recomandat să renunț la facultatea de medicină, ceea ce însemna să pierd dreptul la medicină, fiind în anul I, când anul nu poate fi amânat medical, deci dacă studentul e respins de ceilalți. Dar eu am continuat, fiindcă era tot ce aveam și am mers în facultate și la cursuri și la disecții sau alte activități în cârje. Era mai greu pe scări, dar aveam un ajutor cu mine, o fată de la țară, plătită de părinți. Mi-au făcut proteza după vreun an și ceva. Ionescu avea dreptate, în anul 5 eram deja strivită fizic în tot trupul (abia acum am înțeles că poate fusese otravă) și pur și simplu nu am mai putut și nu mai puteam face lucrarea de diplomă și am renunțat în ciuda sfaturilor nașului și tatei. Și ei aveau oarecare dreptate.
După tentativa mea de sinucidere am primit acasă vizita unei singure colege bune de la facultate, Irina Nica, unul dintre puținii oameni care au existat efectiv în viața mea. Ea mi-a oferit și cursuri la care lipsisem, ca să pot continua să învăț. Era exact genul meu din acest punct de vedere, adică bunul samaritean, fiindcă și eu tot așa aș fi făcut, cum a procedat și ea. Tata a venit la mine în cameră când era și ea la patul meu și i-a spus în mod confidențial și pe limba celor de demult - ”este voință, dar știți dvs., nu e puterință”, încât Irina l-a privit cam șocată. Apoi am fost cu ea, împreună cu sora ei, la sala mică la Ateneu, invitată de ea, la un concert de harpă, cu un harpist român binecunoscut. Vedeți dvs. - există niște fire invizibile, prin care oamenii cu interese comune se adună - parcă ea știa că îmi place muzica clasică, deși atunci încă nu o descoperisem cu adevărat și harpa era un instrument care mă impresiona mult. Sora ei studiase la un liceu de muzică nu mai țin minte ce instrument. În pauza spectacolului am citit programul și am spus că auzisem tangențial, din cultura mea generală de compozitorii x,y,z, nu de toți, ceea ce era adevărat, dar nu îi ascultasem niciodată. Apoi, înainte ca harpistul să cânte din nou, a anunțat pe un ton acru că lor nu le plac compozitorii x,y,z, cam aceia pe care îi numisem eu din program și că nu îi vor interpreta. Mi s-a părut ciudat, fiindcă mereu pățeam astfel de lucruri la spectacole de teatru sau orice altceva, încă de când eram în liceu și chiar la televizor se aruncau vorbe urâte legate de ceva, de orice din viața mea personală, ce citisem etc. Poate mai țineți minte și cutremurul acela în direct prin 2005 sau 2006 la televizor, exact când am deschis eu televizorul, ceea ce se întâmpla rar pentru mine, o dată sau de două ori tot anul. Eu nu percepeam gândurile altora și nu percepusem niciodată lumea drept dușmănoasă față de mine, credeam în oameni și în viitor și în dreptate și ce e bun și niciodată nu am crezut că viața e o luptă și am simțit mereu că viața era o apă mare, calmă, sub un cer senin. Nu după mult timp am sunat eu la Irina Nica și mi-a spus că ea și familia ei vor emigra foarte curând în Canada și am suferit, fiindcă așa am pierdut eu pe toți cei câțiva oameni, buni sau răi, care au existat în viața mea.

Acum din nou la povestea Motivation. În 2002, datorită vârstei de 31 de ani și faptului că viața era mereu exact așa cum prevăzusem din 84, când părinții mi-au spus tot răul care va urma și că mă vor închide la balamuc, deci nu voi avea dreptul de a munci, nu voi avea bani deloc și voi fi izolată - eu asta credeam că erau toate relele, fără să știu nimic despre otravă sau torturi diverse, deci văzând că totul era cum se prefigura la început și că medicii de asemenea spuneau că pacienții psihiatrici nu au ce căuta printre studenți și dorind să am o viață cât de cât în viitor, am început periplul meu de cereri și memorii de eliberare din condiția de sclavă, explicând că nu am pretenții, decât minimul de condiții necesare și dreptul la activitate utilă, chiar fără bani, dar nu izolarea etc. Totul fusese foarte clar din 84, eu înțelesesem totul de atunci (adică esențialul că va urma așa) și consideram totuși că ei pot face o excepție în cazul meu fiindcă foarte frumos era cerul gândirii mele, fiindcă stelele îmi erau foarte prietene, fiindcă oamenii erau niște miracole bune și mai eram și nevinovată complet și inteligentă. Un singur lucru reușisem și nu fusese așa de la început - faptul că intrasem la Cluj printre primii la facultate, la 25 de persoane pe loc. Părinții oricum erau la fel încă de când eram mică, adică mama, și eu avusesem marele noroc să cresc fericită departe de ei până la 13 ani și jumătate. Am fost în multe locuri, și la mulți oameni, o parte scrise pe blogul meu, inclusiv la Iolanda din nou. Acum, fiind peste ora 11 noaptea, iar trebuie să amân scrierea, deși azi trebuia să termin măcar cu partea legată de social în relație cu psihiatria și psihologia, și nu mai aveam decât povestea cu Iolanda și Vișoiu și tata și apoi despre Alina Iovănel de la Motivation și modul în care m-au testat și ce mi-au spus la început și exemple din ceea ce i-am scris eu pe mail, implorând în cei trei ani de contract pierduți cu fundația.
Azi mama m-a întrerupt des și a spus că nu suportă că eu scriu jurnal, în timp ce ea face un lucru normal, adică se uită la seriale turcești - de fapt se uită în general, în medie poate 10 ore pe zi și nu e normal așa ceva și vorbește aberații - că ea încearcă să facă puțină liniște în lume uitându-se la seriale etc. Poate nu credeți, dar e adevărul. În plus, a venit și o fostă relație a mamei, care îmi coase ceva la două fuste, din fericire.
După ce termin această povestire, mai urmează tot la capitolul social subcapitolele relații cu alți medici și probleme de sănătate, relații cu familia și încă câțiva oameni, tortura și relațiiile cu vecinii și oamenii pe stradă sau așa zise găști de cartier sau oraș, subcapitolul legat de sărăcie, subcapitolul legat de relații pe internet din 2010 când am intrat prima oară pe internet. Ar merge repede scrisul, încă 5 subcapitole, dacă voi avea laptopul.
Mulțumesc celor care au citit și noapte bună.

12 august 2019

partea a II-a continuare

Rămăsesem data trecută la povestea legată de fundația Motivation. În primul rând, deși nu credeți, eu am fost mereu așa cum sunt și chiar am fost perfecțiunea în cele mai mici detalii și momente ale vieții. Deși toți m-au respins și nu am avut nicio șansă 35 de ani din cei 48, totuși am rămas mereu cu inima deschisă și bună, cu blândețe și vorbe curate, cu judecată corectă și dragoste de oameni. Mereu naturală, firească, deschisă. Dar, e adevărat, toți vor și vreți să mor, fiindcă și dvs. sprijiniți indirect otrăvirea mea și tot ce mi s-a făcut rău în trecut și în prezent. E adevărul. Poate la sfârșitul povestirii acesteia și dacă veți citi tot ce am scris veți înțelege următorul adevăr: am fost chiar un om perfect, și e vorba de o imensă frumusețe și foarte mult bine curat, ambele sprijinite de intelect bun cu adevărat. Știu, nimeni nu m-a acceptat, și din cauza aceasta oamenii proști au tendința să creadă că sunt vanitoasă și nu mă apreciez corect, dar e adevărul, poate la sfârșitul acestei veri sau în toamnă se vor răzgândi și îmi vor da libertatea cerută din 84, deși era bine mai devreme pentru a fructifica potențialul de bine și capacitatea de muncă și de studiu și creație intelectuală. Sunt deja 35 de ani de lipsă de viață, închisoare și tortură continuă.

Am ajuns la fundația Motivation pe o cale ocolită, pe care de data asta o voi explic din nou, deși e scris deja pe blogul meu. După ce voi termina cu această povestire, vor urma lucruri pe care nu le-am mai scris.
Au fost unii oameni răuvoitori care m-au criticat pentru micile detalii de adevăr neplăcut povestite de mine despre profesorii mei universitari, ca și cum eu eram ranchiunoasă sau răuvoitoare, sau cu gândul urât, când de fapt aceste lucruri erau fleacuri, necesare doar în firul poveștii, pentru imaginea completă. După cum vă puteți imagina, eu am fost de mică un om care respecta mult profesorii, în timp ce ceilalți copii îi bârfeau în orice fel sau îi judecau greșit. Di nou povestea Cordeliei, mereu se pare că acești copii ca mine nu atrag simpatia sau aprecierea profesorilor, ci ceilalți, deși copiii buni și inteligenți sunt cei pe care instituțiile și oamenii se pot baza pe termen lung și în orice condiții, ei niciodată nu trădează ce e bun și nu judecă pripit sau greșit.
Unii spuneau, dacă mai țineți minte, că nu mă puteau accepta în societate, fiindcă ar fi însemnat să sacrifice patru profesori universitari, deși probabil răul pe care mi -au făcut aceia era un fleac pe lângă izolarea completă zeci de ani, sărăcia totală, otrava și tortura etc. Nu voi povesti despre anii mei de studenție, asta deja am făcut. Nu au fost șanse defel. La Motivation am ajuns după ce am telefonat din nou Cezarei Dașu, o femeie psiholog mai tânără ca mine, pe care mi-a oferit-o drept un fel de consilier de către dna Iolanda Mitrofan.
Întrevederea mea cu Iolanda s-a petrecut inițial în ultimul an de facultate, când a trebuit să aleg un profesor îndrumăor pentru lucrarea de diplomă și am ales-o pe ea. A fost la un spital/sediu al unei institiuții pentru diagnoza și recuperarea forței de muncă și acolo ea m-a invitat în cabinetul ei și apoi a chemat o altă studentă pe care nu o cunoșteam - sau studenta era acolo - și profesoara vorbea cu ea aproape tot timpul și amănunțit despre lucrarea ei de diplomă și nu avea nici cel mai mic interes legat de îndrumarea mea. A trebuit să renunț să o mai caut. În ultimii ani erau unii care spuneau că eu am fost proastă, că atunci aveam oșansă să dovedesc că am intelectul bun și să fac o lucrare bună, în timp ce eu, ca proasta, m-am luat după indicațiile formale ale profesorilor care cereau date statistice din realitate în ucrarea de diplomă, fără să înțeleg că trebuia să îndărznesc să încalc regulile și cerințele și fără să înțeleg că trebuia să fie gândirea și creația mea științifică și nu adoptarea teoriilor altora din cărți. E drept, eu nu am avut decât acea șansă toată viața și încă una de lucrare de creație pentru un simpozion la liceul unde am predat, ar atunci nu am făcut nimic din alte motive. Deci 2 șanse toată viața, prima pe vremea când nu înțelegeam nimic despre creativitatea științifică și credeam că e bine să fiu coerentă cu alte teorii mai vechi, ale altora.

După ce profesorii și colegii m-au tot respins, după ce colegii au primit ușor locuri de muncă și eu nimic, deși de mult îmi revenisem din tratamentul psihiatric, care afectează doar memoria livrescă, nu a evenimentelor de viață, dar citisem din nou și din nou mai mulți ani, deși inteligența omului, mai precis spus capacitatea și disponibilitatea nu se măsoară în memorie (unii nu pot avea contact cu sursele de informație la modă sau din școli dar sunt inteligenți totuși), am fost obligată să dau examen la master la psihoterapie în București, deși nu eram deloc atrasă de așa ceva, nu aveam aptitudini în afară de dragul de oameni și de a îi asculta și nici nu putea să îmi placă așa o oroare.Deci al 6-lea an după primii 5. Ar fi fost ideal să fi fost acceptată din nou la Cluj, unde făcusem primul an, dar acolo nu aveam nicio legătură, niciun sprijin, deși aș fi putut urma alt profil de master mai ușor.

Iolanda era țepoasă și ciudată la facultate cu mine. Eu scriu acum despre ea fără falsă politețe, cu nostalgia tinereții și cu interes mai mult documentar, de mărturie. Unii spuneau de curând că că ea așa și-a croit drumul în societate, înțepând pe ici pe colo. Eu nu sunt de acord cu aceia, așa era felul ei de a fi, poate mai ales cu persoanele blânde ca mine, nu era o metodă de ascensiune socială și nimeni nu urcă așa nicăieri.
M-au iritat mici detalii, cum ar fi că mă trata ca pe un pacient (deci sclavă) cu întrebarea bizară dacă mă simt autentică, altădată spunea că uite eu sunt Vărsătorul - nu știu dacă se referea la mișcarea New Age sau la caracteristicile mele ca zodie și spunea că Vărsătorii mereu ne dădăcesc pe toți până când ne învață ce e bun. Și tata spunea despre mine - Cristina ne tot învață, probabil cu referire la rolul meu mesianic sau de sfântă din mintea lui, fiindcă el mă numea, dar numai după spitalul de psihiatrie ”sfânta lu tata”: Și el era Vărsător. Altă dată m-am simțit prost când a trebuit să mă aplec peste o masă la programul de master și Iolanda venea sau mă vedea de la spate și eram în fustă cu cordon lat și ea a spus că am început să arăt mai bine, să slăbesc, deși nu era adevărat, dar ea spunea ca unui pacient și eu eram doar o femeie tânără din genul celor cu talie subțire. Și altfel de astfel de momente penibile, fleacuri.
Ulterior, fiind total singură și nenorocită și fără bani și fără activitate, am căutat-o pe Iolanda din nou și am descoperit că mai mulți foști colegi ai mei lucrau împreună la Institutul SPER, care era atunci într-un bloc de lângă facultatea de drept, deci implicit aproape de Opera Română.
Continuarea mâine despre SPER și restul despre Iolanda și Cezara și Vișoiu cea nebună și furioasă în genul antic grecesc și restul despre Alina de la Motivation și Opera Română printre altele.

11 august 2019

II - continuare
Cu tot dezinteresul dvs., acum trebuie să continuu să scriu partea a II-a din acea povestire despre mine.
De foarte multe ori au intrat peste mine cu ideea că ”ei nu te văd așa cum ești”. Am întrebat cine. Poate se referă la familia mea, cu care de fapt nu am relații deloc (în afară de mama), dar nu are sens. Sau poate se referă la prietenii sau cititorii mei de pe facebook (altcineva nu există în viața mea - facebookiști care uneori par să arunce o lumină falsă asupra vieții mele - dar asta nu are sens absolut deloc, fiindcă dvs. și alții nu știți absolut nimic despre mine și nu ați avut contact cu mine deloc. Cum să mă vedeți? În niciun fel, nu e logic posibil. Ați fi putut eventual înțelege ceva despre mine dacă ați fi citit blogurile mele, inclusiv acela despre viața mea, dar cu atenție.

Unii criticau faptul că eu am scris și continuu să scriu adevărul, când de fapt nu era ceva rău și era necesar și normal, singura mea șansă reală de viață, chiar dacă infimă.
Ei spuneau nu de mult că prin spunerea adevărului - care însă nu e recunoscut și e distorsionat de ceilalți - eu mi-aș fi salvat viața, dar aș fi distrus multe lucruri bune, cum ar fi evoluția pozitivă și prestigiul psihologiei și psihiatriei din România, cu cae eu am avut legătură și care m-au persecutat. Niciodată nu am inventat nimic, ei chiar asta spuneau acum câteva zile, dar și mai demult. Este o concepție greșită. Adevărul curat și întreg nu distruge absolut nimic niciodată. Cel mult, dar numai rar, ar fi dus la anumite progrese sau binefaceri sau optimizări ale diverselor subsisteme.

continuu imediat
Este vorba deci despre viața mea socială, interacțiunile mele cu alți oameni, gîndurile și sentimentele mele, răul pe care fără rost mi l-au făcut. Perfecțiunea mea și faptul că din 84 am încercat, fără nicio reacție greșităn sau defect, să fiu acceptată ca om liber în societate, fiindcă meritam și nu avea rost să fiu omorâtă.
Toți oamenii inteligenți înțeleg că e vroba în cazul meu de sclavie mutilantă și că nu am avut nicio șansă de viață. Mulți spuneau că toți pacienții psihiatrici au dreptate, deci nu exista niciun motiv ca eu să fiu eliberată și deci să am drepturi sociale, fiindcă așa au hotărât unii de cînd m-am născut. Eu consider că meritam să fiu o excepție și să mi se dea libertatea, fiindcă am fost cu adevărat un om perfect, cu multe calități și capacitate de muncă și studiu și creație intelectuală, fără defecte sau greșeli. În ce privește pe ceilalți pacienți psihiatrici, ei sunt la fel de răi și proști ca și oamenii liberi din afara spitalului, cu cîteva 2-3 excepții poate - din tot ce am cunoscut eu la internările mele psihiatrice.
Fiindcă e vorba de tot ce e mai important - respectiv relațiile omului cu ceilalți oameni - voi proceda în mod sistematic. În primul rând, trebuie să înțelegeți că acest lucru e cel mai important și esența vieții omenești. Niciun om nu e nimic în afara societății, fiecare om trăiește numai prin și datorită celorlalți, altceva nu e necesar pentru fericire sau pentru autocunoaștere, autostimă, bucurie sau plăcere a vieții, rost al omului viu. Eu înțelesesem foarte bine acest lucru încă din 1984, când au început să mă tortureze părinții și să mă respingă ceilalți. Niciodată nu am gândit altfel și nu am simțit altfel și e imposibil ca un om să trăiască vreo satisfacție sau orice fel de confort de viață sau orice progres personal în singurătate. Absolut nimic. Tot ce am gândit sau memorat sau muncit vreodată a fost mereu cu conștiința faptului că e pentru ceilalți. Nu există nimic auto-fatic în vorbirea sau viața nimănui. Cei care nu au fost singuri cel puțin 25 de ani nu pot înțelege. Prospero a trăit singur puțin, dar tot ce făcea era pentru și prin Miranda, Caliban, Ariel. Robinson Crusoe îl avea pe Vineri și pe tatăl lui Vineri și Biblia și încă câțiva și numai astfel a rezistat și a avut activitate utilă 27 de ani. Eu am fost singură 35 de ani și complet izolată aproape 14 ani și nu mai pot îndura. Între timp nu am înnebunit niciodată și am rămas absolut la fel cum eram în 84. Numai proștii cred că omul are vreun rost singur și de obicei singuri rămân bătrânii, văduvii, părinții cu copii mari etc. Dar ei totuși mai comunică cu restul familiei, cu prieteni, cu vecini etc. și în plus au și bucuria că viața lor a avut un rost și încă are, ei fiind doriți sau iubiți sau respectați un pic sau mai mult de familie și cunoștințe. Eu am fost izolată forțat și complet de mulți ani, în anii tineri și roditori ai vieții și am cerut mereu drepturile și mi s-au refuzat mereu. Singurul rost și rod al vieții mele e mama mea rea și care îmi dorea moartea de la 13 ani (poate fiind nebună sau altceva, oricum eu nu aveam gânduri rele, dar ea asta declara) - deci viața mea toată și tot ce pot fi util și toată bucuria mea ca om e oar mama și oarecum pisica mea Cloe, un animal.

Punctul numărul unu este relația mea cu pacienții psihiatrici. Eșec total și aici, din motive ușor de înțeles. Eu, fiind un om normal, cum sunt și mulți dintre ei, nu aveam de unde să scot oameni în viața mea fără noroc, cu familie mică și săracă și retrasă. Nu aveam cum să vânez oameni cât de cît apropiați ca personalitate și interese de mine, să îi trag de mână și să îngenunchez în fața lor să îi rog să vorbim la telefon măcar o dată pe lună sau să vină la mine la o cafea sau la un ceai. Oamenii cu interesele mele colaborează intelectual în mod util, dar și afectiv, cu alți oameni liberi, între care eu nu am am fost primită, care au dreptul să își fructifice valoarea de muncă și de intelect în cadre organizate împreună cu alții sau, dacă nu lucrează în instituții, a totuși o rețea organizată de relații cu ceilalți asemenea lor. Una dintre rarele mele ocazii de comunicare cu alții au fost internările mele la psihiatrie. Acolo, în general, infirmierele, pacienții, asistentele și medicii și-au bătut joc de mine, așa cum am povestit în detaliu pe blogul meu. Nu mai detailez - era ca în afara spitalului, parcă aveau ceva cu mine, iar psihiatra Căpraru, singura care a dialogat cu mine dintre cei 5 psihiatri ai mei, spunea că eu ”nu socializez” (cuvânt înjositor pentru un om) cu ceilalți pacienți, ca să răsucească cuțitul în rana reală și era complet absurd, fiindcă ceilalți erau cu adevărat răi sau proști și mă vorbeau de rău pe față, fără motiv, și nu aveam niciun interes comun cu ei și nu aveam ce face împreună cu ei. Au existat numai cîteva excepții - doar câțiva oameni mai buni care s-au purtat mai bine cu mine - și o singură pacientă mai inteligentă cu care am reușit să comunic, Victoria, la ultima mea internare, în 2016, la sfârșitul anului. Totuși, eu mereu am încercat să mențin relațiile mele cu alți pacienți și după externare, am făcut schimburi de numere de telefon și am rugat să mă caute sau să accepte să îi caut eu, dar a fost în zadar, nu au vrut sau nu au putut să continue relația cu mine. După mai bine de un an din acel 2016, m-am bucurat mult când m-a căutat Victoria pe facebook și apoi mi-a propus să ne întâlnim și părea ceva sigur, un miracol practic în viața mea, dar ea a renunțat apoi, așa cum am pățit mereu, nu ne-am mai văzut.

Încă o dată, una dintre rarele ocazii de viață socială reală din viața mea au fost internările psihiatrice. Este adevărat că e vorba de sclavie monstruoasă, dar managerii sistemului încearcă să dea impresia falsă de umanizare a sistemului. În realitate e invers. Eu nu cunosc, ca grupuri și medii organizate pentru pacienți psihiatrici decât două:
fundația ”Trepte”, pentru pacienți până la 55 de ani, unde intră numai cei favorizați și recomandați - eu am fost rcomandată în 2002 sau 2003 de medicul Căpraru, dar cei din grup nu prea m-au agreat, am fost doar o dată acolo și unul vorbea de exemplu despre faptul că trebuie să ascundă condiția lui de femeia de serviciu a blocului, fiindcă altfel e rău - de parcă vecinii au ar ști sau nu ar afla oricum și se plângeau că pensia lor e mică - dar eu abia trecusem de 30 de ani și imploram dreptul la muncă de mult timp și dna Căpraru a spus că nu pot obține pensie atunci când am întrebat, și că ar trebui să caut de lucru. Alții însă, cu am povestit deja și voi explica din nou, spuneau că nu am dreptul legal să muncesc și Căpraru Nora contesta aceasta atunci. Nu am rămas atunci la Trepte, unde pacienții mi sepăreau oribil de ipocriți și jucau piese de teatru ca terapie și confecționau mărțișoare (asta da, recunosc, nu e rău) dar și mergeau împreună la ”distracții” la filme în oraș, deci aveau și bani față de mine și aveau și altă stare de spirit, în timp ce eu îmi doream nespus de o viață să muncesc și chiar eram în stare. Ulterior, cum voi povesti, am obținut un post de titular la liceul ILC din București, unde nu am reușit din vina altora 100% - ce am notat pe blogul meu a fost adevărat - și totdată fiindcă eram cu adevărat otrăvită, dar nici măcar nu știam atunci. Anul trecut, 2018, aveam 47 de ani și am telefonat la Trepte și desigur mi s-a refuzat orice evaluare și acceptare eventuală acolo, că tot mai bine ar fi fost cu nebunii aceia decât moartă de singurătate, și eu oricum mereu am respectat și iubit oamenii, chiar și pe ei. Anul acesta am intenționat să caut mai mulți oameni - că de fapt doar oamenii contează, organizațiile și instituțiile și fundațiile sunt tot oameni, nimic altceva, și nu au altfel de putere - printre altele am vrut să merg să caut pe Căpraru, să vorbesc măcar 2-3 cuvinte, chiar dacă nu m-ar fi putut ajuta și nu fusese ultima mea psihiatră, dar nu am fost lăsată să merg nicăieri.

Al doilea centru social pe care îl știam - și poate singurul care mai există în ditamai capitala - era Estuar, unde existau nu de mult foarte mulți psihologi pe cap de pacient. Dar la Estuar erau activități, dacă țin bine minte, numai în sezonul cald, (pe gheață oricum nu aș fi putut merge nicăieri) era departe de mine și ajungeam greu cu două mijloace de transport în comun cu scări înalte, ceea ce era greu pentru condiția mea de șchioapă și, chiar în perioada în care nu mai puteam de singurătate și încercam să merg acolo pur și simplu nu aveam bani pentru bilete - patru pe zi, să zicem 12 pe săptămână dacă mergeam 3 zile, deci 48 pe lună, adică peste 60 de lei pe lună, când aveam cam 10 milioane pe lună și aveam facturi și nu putem deci aproape un milion pentru mersul acolo lunar, dacă mai luam și câte o apă de băut la jumătate de litru, când nu aveam nici haine și încălțări, când nu aveam nici pensie și nici ajutorul actual de la primărie și nu mai aveam nici bani de șampon sau de pâine sau de detergent pentru rufe și mi le lua mama din oraș la Voluntari să mi le spele. Atunci m-am dus totuși, fiindcă nu mai puteam îndura fără nicio vorbă cu nimeni, și psihologii de acolo mi-au cerut scrisoare medicală și copie după foaia mea clinică de la medicul psihiatru, eu fiind dispensarizată din 2007 la policlinica Vitan la medicul Cârlig Raisa, care vorbește mereu cu accent moldovenesc.
(fac o paranteză cu ideile unora de astăzi:
”Familia ta și ceilalți mint despre tine și tu încă nici nu ai murit. După ce mori, ei vor continua să mintă.”
”Proștii au ajuns să creadă că în vârful piramidei este mereu un nebun și tu de fapt ai fost un om normal în cele mai mici detalii”
”pacienții psihiatrici sunt tratați mai rău decât cei din închisori, fiindcă nu sunt considerați oameni deloc.”)
Revin la povestea despre Estuar.
Eu nu am avut bani toată viața și mai mulți ani a fost greu de tot, deși eram tânără. Nu am avut-o ca relație socială decât pe mama, dar am explicat cum a fost ea de când eram copil și vă dați seama cum a fost și după moartea tatei, chiar dacă, nu am apucat să notez pe blogul meu. Ea e cea care a blocat proprietățile imobiliare în indiviziune, dar a devenit și mai rea uneori inventând fără motiv că eu o sărăcesc pe ea și o arunc pe drumuri. Nici ea nu avea bani, dar a fost lăsată să muncească până la 70 de ani. Dacă îi ceream bani, oricât de puțini, de obicei 10-15 lei, dar nu des și numai rar 50 de lei după mai mulți ani, ea făcea foarte urât și mă lua mult la rost, cu pretextul că fumam, deși banii nu mi-ar fi ajuns nici dacă nu fumam. Pe altceva nu am cheltuit, că nici nu aveam ce. Doi ani nu am fumat deloc, dar m-au torturat enorm și am fumat din nou numai din două motive - izolarea totală și faptul sigur că eram otrăvită (inclusiv mirosul) de vecini și nimeream sigur otravă la supermarket și în alte părți. Nu greșisem nimic toată viața, eram capabilă de muncă și tot timpul îmi aruncau vorbe de moarte și ură, după o viață întreagă de iubire și gânduri bune față de oameni.
Când Cârlig a trebuit să îmi dea actele necesare nu a refuzat, dar mi le-a dat pe amândouă pe numele altei paciente, în timp ce eu nu am verificat când am ieșit din cabinetul ei, de unde ieșeam mereu cam șifonată, fiindcă spuneam bună ziua și ele, ea cu Carmen, asistenta ei, de obicei începeau imediat să vorbească cu alți pacienți și ignoaru cuvintele mele normale de politețe. Ajungând la sediul Estuar, o tânără psiholog mi-a spus că ambele acte erau ale altcuiva după ce a plecat cu ele într-un birou și apoi a ieșit, deci eu nu pot spune cu certitudine cine era vinovat. Nu m-am mai dus din nou la psihiatru după acte, simțindu-mă respinsă oficial, fără statut normal la Estuar, unde spuneau că toți pacienții trebuie să aibă dosar. Nu am mai încercat, fiindu-mi greu și urât pe moment, mai ales că așa a fost toată viața. Am fost mereu un om corect, dar ei , psihologii șipsihiatrii, au mințit flagrant , cum am dovedit nu de mult cu actul întocmit de psihologul Călinescu la ultima mea internare în 2016 și cu actele psihiatrice de atunci, scanate de mine și postate aici. Am încă actele greșite de Cârlig (care era și numele unei foste eleve de liceu de-a mea) și poate voi scana din nou să vă arăt, dar presupun că ați înțeles că am dreptate și e adevărul. Lucrul acesta m-a amărât foarte tare, fiindcă nu mai puteam îndura singurătatea și nedreptatea constantă. Au intrat peste mintea mea niște idioți care spuneau că eu nu am ce căuta la Estuar fiindcă nu sunt nebună, deși e clar și omenește normal că omul are nvoie de câteva cuvințele măcar din când în când, și relația cu niște proști sau nebuni ”adevărați” e de mii de ori mai bună decât nimicul, este un lucru bun și prețios și necesar și e inuman ca oamenii să fie tratați așa. Alții au intrat cu veșnica lor obsesie că ei trebuie să facă să nu respire nimic și să mușamalizeze totul. Întotdeauna am fost genul de persoană care nu are nevoie să vorbească decât puțin, dar care se bucură mult să îi asculte pe ceilalți.

Azi, 11 august 2019, am căzut pe trepte intrând în casă, fiindcă m-am împiedicat în fusta prea lungă, Nu m-am rănit decât la cotul drept și nu mi-a curs mult sânge, mulțumesc lui Dumnezeu că nu am pățit ceva rău.
Strâns legat de experiența mea negativă cu pacienții și personalul psihiatric, ca relații sociale, este și povestea legată de fundația Motivation. Această poveste despre fundația Motivation, unde am fost înscrisă într-un program de integrare în muncă a persoanelor cu handicap fizic sau psihic a durat 3 ani aproape, din februarie 2010, când m-am înscris acolo printr-o formalitate numită contract, până la sfârșitul lui 2012 când, doar în urma insistențelor mele, rare, din an în Paște, mi s-a spus că acel program al lor a luase sfârșit, dar nici nu fusesem anunțată. Oricum, între timp nu mi s-a oferit nimic de muncă sau o activitate oarecare, chiar neplătită. Și acest lucru ține tot de capitolul relații sociale și voi explica mâine, acum e prea târziu.

Un alt aspect care ține tot de social e faptul că astă seară veneam spre casă pe strada Avram Iancu din Voluntari și un tânăr a scuipat zgomotos pe trotuar imediat după ce m-a depășit. Nu știu dacă a fost cu intenție rea, dar pot spune că acest lucru mi s-a întâmplat de mai multe ori în București pe Moșilor, unde locuiam, unde bărbați mai jos pe scara socială - țigani răi, proști fără bani, bețivi, diverși nebuni scuipau pe jos când se apropiau de mine, fie în fața mea, fie imediat ce mă depășeau. Totuși acest lucru neplăcut e legat de alte evenimente pe care le voi povesti, de modul în care mă torturau vecinii (cum voi povesti pe scurt) și de faptul că eram în scalvie și nu eram om liber și deci nu aveam dreptul la muncă cel puțin. Este posibil să fi fost cu intenție rea, fiindcă ei încontinuu inventau minciuni despre mine, eu fiind evident singură din 1984. Aceste momente de scuipat pe lângă mine au fost mai ales în anii de după 2010, deci e posibil să fi fost dn cauza persecuției asupra mea, deși după 2005, cum am explicat, nu am avut nici cea mai mică greșeală nici de gândire, în timp ce toată tinerețea, până la 35 de ani, am avut doar câteva mici greșeli de lipsă de înțelegere a universului omului, fiind tânără, dar totuși numai câteva greșeli toată viața și niciodată greșeli de faptă sau cuvânt, și nu am făcut nimic rău nimănui.
Noapte bună acum.

6 august 2019

Bună ziua. Voi continua azi cu partea a II-a din ce mai aveam de scris. Mai înainte de a continua, voi nota doar câteva idei legate de ceea ce era partea I.

În primul rând despre rostul acestor scrieri. Este evident că toată lumea știe că oamenii chinuiți psihiaric (și nu numai) scriu mereu adevărul și nu sunt băgați în seamă sau spun adevărul atunci când au cui - eu oricum nu aveam cui - și restul oamenilor se prefac că îi evită pentru a evita lamentațiile acestor persoane nenorocite, despre care toți știu că au fost condamnate și adesea complet nevinovate. Toți consideră că acești oameni au fost respinși și nu pot fi acceptați în societate. Etc. Nu mai scriu totul, fiindcă oricum se subînțelege tot ce ține de acest lucru, voi mai menționa doar câteva aspecte mai încolo. Fiind un om inteligent, eu am descifrat aceste nenorociri și percepții ale victimelor și călăilor în câteva secunde doar, de mult timp.

De câțiva ani am scris cu semnele diacritice vechi, care mi se păreau mai corecte, inclusiv când am scris postările despre viața mea. De azi voi scrie din nou după actualele reguli ortografice. Scriind după sistemul vechi am eliminat posibilitatea ca persoanele care nu cunosc limba română să poată înțelege parțial cel puțin, prin traducere automată (și oricum instrumentele automate de traducere distorsionează înțelesul textului) , ceea ce am încercat să comunic. Libertatea de expresie de asemenea ar trebui să fie un drept fundamental al omului, prin care persoana să poată evita diverse injurii și să se poată afirma sau integra în sistemul social. Dar acest drept e de fapt legat de nevoia de afiliere individului și nu poate fi exercitat decât dacă individul are relații cu alte persoane - iar eu am fost dureros de singură și deci nu am avut dreptul la exprimare a ideilor sau adevărului. Gândiți-vă logic, dacă cumva câțiva oameni au citit sau citesc ceea ce eu scriu pe blogul meu sau pe facebook, în realitate ei nu comunică cu mine și efectiv nu au cum să perceapă ceea ce vreau să transmit. Proștii cred că e suficient să scrii ceva pe internet, dar, în realitate, omul nu comunică nimic cu alții doar prin scrierea pe internet a unor lucruri în spațiul virtual public. Lucrul acesta e adevărat, nu e doar în cazul meu așa - comunicarea în sens instrumental e nulă dacă ești izolat pe internet, e chiar mai rău decât dacî destinatarul citește o scrisoare scrisă de mână sau dacă un cititor citește un roman oarecare în literatură. Iar în cazul meu era vorba de adevărul curat și aveam mereu dreptate.

Bineînțeles că nu consider că specialiștii sau oamenii din alte țări ar fi mai inteligenți decât cei din România în legătură cu cazul meu - care e un caz de crimă și persecuție, cum au spus toți. Dar, repet, era mai bine ca și alții să înțeleagă, deci ar trebui să corectez toate diacriticele în sute de postări ale mele de pe blog. Ceea ce ar dura prea mult. Bineînțeles că e evident că eu am fost persecutată și respinsă în țara mea și în limba română, dar sunt și eu o persoană normală și bună, un cetățean al lumii și un om viu și cuminte și bun, care e de fapt asasinat de ceilalți semeni indirect. Am spus la începutul anului că voi scrie din nou, de mînă o cerere memoriu de eliberare și drepturi, pe care o voi trimite din nou la diverse organizații naționale și internaționale, la diferite instituții, la diverse persoane mai ales etc., așa cum am mai făcut. Nu voiam să trimit doar copiile la xerox ale scrierii, fie scanate pe calculator, fie trimise în plic, dar probabil că aș fi mers din nou personal în diverse locuri (veți înțelege mai încolo în curînd) și aș fi înmânat eu însămi acea cerere, cum au făcut desigur mulți pacienți psihiatrici, este oricum datoria mea, deși nimeni nu vrea să vorbească cu mine de mulți ani. De asemenea trebuie să transmit și linkul spre blogul despre viața mea - de unde pot găsi linkuri spe toate celelalte bloguri, literare sau nu, ale mele. De aceea ar fi fost bine să fi scris cu noile diacritice. E foarte clar că am mai cerut adesea peste tot viața și am fost respinsă mereu, dar trebuie să continuu, fiind încă un om inteligent. Unii spun că oamenii nici acum nu au înțeles că am fost mereu un om perfect normal. Eu am întrebat care oameni și ei spun că prostimea, fiindcă cei inteligenți normal că știu acest lucru. Bine, dar eu nu am nevoie ca proștii să creadă că sunt un om normal, ceilalți ar putea și ar fi putut mereu să mă accepte ca om liber și atunci și proștii m-ar fi respectat. Da, e un caz de crimă gravă. E adevărat că, de când sunt la Voluntari, nu m-au mai otrăvit sau torturat (mulțumesc lui Dumnezeu), decât eventual foarte puțin, dar ei zic că asta se datorează minciunilor pe care ei le-au creat despre mama mea, ceea ce ar putea fi adevărat.
De asemenea, să nu uităm că mulți pot controla cine citește blogul meu și chiar conținutul care apare pe ecranul cititorului.
Unii au intrat azi cu ideea că eu am suferit același calvar cu C.A. Rosetti, care și el fusese considerat nebun. Nu cunosc acest lucru, dar această parte a calvarului meu e insignifiantă pe lângă restul lucrurilor povestite de mine sau pe care le voi mai nota în viitorul apropiat - puține au mai rămas de spus.
Cunoașteți desigur povestea lui Dino Campana și a altor personalități chinuite psihiatric, care nu au reușit să fie acceptate nici măcar în artă sau poezie în particular, datorită statutului de nebuni, adică sclavi de fapt, deși omul care creează ceva ar trebui judecat după produsul muncii lui, nu după alte idei fără temei sau dovadă. Atât el cât și alții sunt autori controversați, iar colegii lor de breaslă le reneagă valoarea pe baza ideii că au fost tratați psihiatric, chiar dacă produsele efortului lor sunt similare cu ale celor liberi.

Oricum, repet, faptul că am scris adevărul esențial despre mine e evident un lucru normal. Cei din oraș veneau cu ideea aberantă că eu făcusem un lucru rău, dar nu spuneau clar ce, cu vorbele ”unde am ajunge dacă toți ăia băgați la balamuc ar face ca ea”, deși ei erau cei care mă loveau monstruos și făceau gălăgie, eu doar scriam adevărul clar, și numai din 2012 am început acel blog, după ce am intrat pe internet din 2010. Dar ei au modificat datele de pe blogurile mele - acum apare ca fiind început în 2013, și la fel au schimbat datele și la blogul de haiku, început în 2010 și la primul meu blog de poezii. Tot acei oameni răi din oraș veneau cu toate celelalte idei rele și agresive, spuneau că toți cei băgați la balamuc sunt omorâți și cred toți că omul care e victimizat psihiatric (și nu numai) trebuie să își accepte soarta în tăcere, să nu se plângă și să se lase omorât fără să creeze vreo dificultate (? ce) călăilor, fiindcă asta e decizia ”poporului” sau a medicilor specialiști. Vă reamintesc faptul că ei cred că oamenii f_ți trebuie omorâți și că cei băgați la balamuc asta sunt - oameni f_ți adică.

”tu ești considerată nebună prin convenție, nu fiindcă ai fi nebună cu adevărat, și din cauza asta nu ai niciun ban, că altfel aveai.”

”pe unii idioți i-au păcălit cu ideea că tu ai trădat secrete ce ți-au fost spuse sau pe care le știai” Bine, dar ei nu pot dovedi așa o aberație. Nu am știut niciun secret și nimeni nu mi-a spus absolut nimic, darmite secrete. Nimic altceva.

Mereu intră unii cu ideea ”orice facem tot ea iese”, o idee care atrăgea probabil agresivitatea unor nebuni asupra mea.
O altă aberație a lor e ”o să sărăcim cu toții” - cu care tot în mine lovesc, deși eu nu am sărăcit, am fost săracă de mică.

”Un om de o bunătate imensă și o inteligență de trei ori mai mare, pe care ei nu l-au acceptat nici să spele pe jos.”
Cred că nu ați înțeles - eu nu am avut nici cea mai micuță greșeală, nici de gîndire sau înțelegere a realității după 35 de ani și înainte foarte puțin, nici vreo răutate sau invidie etc. oricât de mică, niciodată, dar am fost totuși un om normal și eram în stare de diverse activități și de fericire, pentru mine și pentru ceilalți.

Voi continua cu partea a II-a. Mama mea își bate joc de scrierile mele de acum, cu ideea că am ”inspirație” (deși sunt doar lucruri reale) sau că ”lucrez” la ele - ceea ce oarecum e adevărat, fiindcă din nefericire asta e munca mea și principala mea activitate utilă. Odinioară îmi lua și îmi distrugea poeziile sau alte notițe, sau mă lua în derâdere în liceu și când m-au închis la psihiatrie mi-au luat jurnalul și alte obiecte, cu ideea subînțeleasă că sunt nebună probabil. Au intrat niște tâmpiți în engleză, cu ideea că familia mea a fost proastă că mi-a luat jurnalul și altele și apoi au spus că, dimpotrivă, au fost deștepți, fiindcă în acest mod m-au legat și mai puternic de trecut. După cum vedeți, acești indivizi în engleză aruncă mereu vorbe rele, cu intenție rea, chiar mai mult decât cei în românește, din perspectiva teoriei conspirației, cu idei legate de delirul celor care se gândesc cum să fie manipulată sau controlată viața mea, un fel de management care exclude respectul și considerarea mea drept om, cu ideea că eu sunt proastă chiar. Desigur, ei pot fi din orice nații, aruncând idei în română sau în engleză. Așa fac ei mereu.
”Ei nu pot înțelege adevărul. Tu ești dumnezeu și ei cred că ești nebună sau obiect politic, sau obiect de torturat și manipulat și tratat inuman.”
Am mai spus: ei ar putea vedea adevărul, și nu e necesar să creadă că aș fi Dumnezeu, că tot aia ar fi.

Partea a II-a
Am spus că în partea a II-a mă voi referi la anumite aspecte ale vieții mele sociale.
După cum se spune, viața mea socială ”este admirabilă, este sublimă putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.”

Mă voi referi mai ales la aspecte mai recente, din prezent și din ultimii 14 ani, după moartea tatei în 2005, cu unele rare referiri și la aspecte mai vechi. Eu am început blogul despre viața mea în 2012 și am scris în condiții grele, în funcție de cât mă lăsau vecinii să scriu. La un moment dat era ideea că ei mint despre conținutul a ceea ce scrisesem eu, ca și cum era delir sau alt simptom, sau ca și cum scrisul în sine ar fi fost un act patologic, când aș fi putut face ceva mai constructiv, mai util, fiindcă oricum, se știe, nimeni nu recunoaște că cei închiși la psihiatrie nu sunt deloc nebuni și nimeni nu vrea să îi accepte sau să le recunoască valoarea reală de oameni, oricât de puțin. Decât extrem de rar, spun unii, dar eu nu cunosc exemple. Da, știam și eu asta, dar nu am avut ce face. Am continuat și să scriu poezie, chiar ceva mai bine decât înainte (consider eu), dar nu a plăcut nimănui, ca și înainte, sau chiar mai rău. Sunt unii care cred că ideea episoadelor psihiatrice e reală, dar eu pot explica clar legat de viața mea că nu e, și atunci ei au inventat ideea că eu trăiesc într-un fel de nebunie lucidă, că sunt conștientă mereu de situație și de restul evenimentelor din jurul meu și din afara vieții mele psihice, dar tot sunt nebună! Judecata mea a fost mereu corectă și ei tot mint. Adevărul scris de mine a fost mereu așa, și nu s-a desfășurat niciodată ca delir sau episod și a fost mereu întreg în memoria și rațiunea mea, nu l-am obținut în etape, dar nu aveam cum să îl scriu tot deodată.
Este evident că nu e delir și fiindcă e totul scris sobru, clar despre fapte și obiecte reale, fără referiri la sentimente sau gânduri ale mele decât arar sau doar în postări de un anumit tip, scris în mod intenționat așa, pentru a elimina ambiguitățile sau ideea de interpretativitate, sau judecata subiectivă a cititorilor. Astfel sunt numai fapte, lucruri care puteau fi chiar dovedite concret sau prin legături logice clare și coerent cu restul.
Din cauza violenței asupra mea am început la un moment dat seria ISC (infernul sunt ceilalți) unde am reluat lucrurile în ordine cronologică. Deoarece la un moment dat eram prea tare otrăvită și torturată zilnic cu zgomote infernale pe care le știau și vecinii și alți bucureșteni, a trebuit să întrerup seria ISC prin anii 2002-2003, când urma să scriu despre cum am suferit la moartea alor mei - nașa în 2002, nașu în 2004, tata în 2005 și tot ce s-a mai întîmplat după aceea. O mare parte dn ce a urmat e scris în alte postări, unele cu pseudonime, în care mă refer la cum am fost tratată când am fost profesoară - de fapt respinsă de la început și otrăvită unde stăteam cu chirie, ceea ce eu nu știam de la început.
Am reușit apoi să scriu jurnale cu ceea ce era adevărat, cu ce gândeam eu și ce spuneau unii peste mintea mea, mai ales când ei s-au mai liniștit, fiindcă din lucrurile cu adevărat oribile pe care le spuneau ei în gândul meu (mai ales în 2005-2010, nu prea am scris, nu aș fi scris și chiar le-am uitat, din fericire.
Jurnalele se scriu mai ușor, pentru scrierea cronologică ar fi trebuit să fac efort mai mare, să caut diverse probe sau surse, să fiu extrem de atentă să fie adevărul cât mai precis, cum am și fost de altfel. Întreg blogul meu conține poate doar câteva greșeli sau erori față de adevăr, datorate otrăvii sau altor torturi. Dacă aș fi terminat ISC, poate ar fi fost mai clar totul. Fiind evenimnte mai recente, ar fi apărut clar că nu trăiam într-o lume de fantezie niciodată, că nu eram niciodată depresivă, că nu eram narcisică și mă gândeam și la alții și la mine, că eram orientată spre exterior și aveam bună inserție în real mereu etc.
Oricum, chiar și așa, se poate observa cert că nu deliram legat de otravă - e clar că e un gen de fapte reale pe care nimeni nu le distorsionează, darmite un om inteligent. E clar și că am fost mereu un om serios, cu sentimente frumoase și drag de oameni, drag de viață și de cultura românească și universală. E clar că nu am greșit și se subînțeleg sentimentele mele frumoase față de toți și față de familie, chiar dacă nu m-au acceptat deloc din 84, fiindcă încă de când eram copil priveam pe oamenii ceilalți fără să îi judec aspru și mai apoi portretul fiecăruia era real, alcătuit din umbre și mai ales lumini, aureolate de dulceața amintirii și iubirii care așterne cearceaf curat pentru vise, dar și pentru realitate.
Chiar și în literatură, cu excepția unor curente radicale, portretele eroilor nu sunt albe sau negre niciodată.
După ce aș fi terminat ISC, aș fi scris un corolar despre mai multe lucruri frumoase și bune și înțelepte din lume - fiindcă ele există și merită să fie scrise chiar dacă nu există - și nu doar despre mine. Chiar și în poezie am preferat să nu scriu numai la persoana I singular. Era clar demult că povestea vieții mele a fost frumoasă, dar ei spun că oamenii îi judecă pe ceilalți numai după modul în care sunt aceia tratați în societate. Era o poveste extrem de frumoasă despre un om bun și normal și disponibil mereu pentru adevăr, frumusețe și lumină și iertarea altora și dragul de orice fel de muncă sau studiu. O poveste despre un om cu nivel mare al autostimei - dar nu vanitate, nu eroare - și bună cunoaștere de sine, un om care a urmat un drum frumos și firesc al cunoașterii lumii din jurul său și a universului ca atare.

Voi continua mâine și voi intra direct în miezul subiectului, fiindcă azi trebuie să mă întind puțin în pat și să mai citesc ceva, orice.

II - continuare, am revenit pe internet
Preambul peste preambul.
Au intrat unii nemulțumiți de ceea ce am scris despre relația mea cu familia. Ei spun că eu am fost evident un copil ilegitim al unei familii sărace, nedorit de familie. Că eu într-adevăr îi iubeam pe toți și mă bucuram să fiu cu ei, fără să fac diferențieri, dar ei s-au purtat bine doar cât eram mică, până m-am mutat cu părinții, crescută fiind în Voluntari de rudele tatei care nu era tatăl meu. Că eu eram clar torturată groaznic zilnic de părinți din 84, dar că lumea credea că eu sunt de vină, sau sunt nebună sau mint ulterior, sau altceva, ce eu nu știu. Că familia mea nu vrea să recunoască adevărul și preferă să mor. etc.

Legat de sentimentele bune exprimate de mine anterior, ei spun că sunt optimistul incurabil, cum au spus adesea. Insinuează că am fost exact genul de copil și om care nu e acceptat niciodată, fiindcă acceptă totul cu răbdare și iubire și vede ceva bun și util, pe cale de a fi ceva și mai bun chiar și într-un căcat. Nu au dreptate - am să explic din nou. În realitate ei afirmă că oamenii inteligenți nu sunt acceptați de vulg, atâta tot. Am fost un om inteligent, un om care vedea partea bună și frumoasă a oricărui lucru, dar totodată făceam distincție clară între ceeea ce e bun și ceea ce e rău cu adevărat, între ceea ce contează și fleacuri. Ofeream cuvinte bune și frumoase, rostite cu calm și sinceritate, făceam complimente și spuneam vorbe bune fără să mă prefac, nu vorbeam pe nimeni pe la spate și unii, în ultimii ani, au aruncat asupra mea toate ideile rele stereotipe ale oamenilor mai puțin inteligenți - inclusiv că eram genul miere prin față și fiere pe la spate sau în gând, ceea ce era exclus și chiar vizibil și din ceea ce am scris toată viața și din modul meu de a vorbi și de a mă purta cu alții - și alții au spus adesea că eu sunt evident un om foarte bun și inteligent și de aceea trebuie să mă ascundă și să mă izoleze și să mă acopere, ca să nu se facă ei de râs că m-au condamnat, nevinovată fiind. Într-adevăr, nimeni nu putea crede ceva rău despre mine, fiindcă eram evident izolată, de foarte mult timp. Nu au dreptate că eram genul care nu e acceptat, și aici nu era vorba de rejecție, ci de o crimă sordidă, care putea fi evitată. Nu eram genul care să se amestece în bârfe, atâta tot, nu puteam minți, cum fac proștii, despre alții, îmi repugna răul și nu spuneam răul când toți spun răul și nu puteam fi așa ca ei și toți de fapt bârfesc și spun minciuni, în mod extrem de pueril. Am fost, cum au spus unii adesea, un om foarte drept (într-o lume strâmbă). Nu de mult spuneau că, dacă aș fi avut drepturi, oricum nimeni nu m-ar fi acceptat, fiindcă aș fi fost un om prea corect. Normal că nu aș fi mințit și dacă era vorba de o nedreptate spusă mie despre un alt om, imediat spuneam adevărul, nu intram în jocul minciunii altora niciodată, ca să nu fac răul. Repet, nu puteam bârfi și nu putem minți, dar diferențiam lucrurile importante de fleacuri. Puteau să mă accepte pentru o muncă oarecare, nu neapărat cu publicul, cu câțiva oameni măcar în viața mea, oricât de umilă ca poziție socială, nu era nevoie să mă omoare. Puteau să mă accepte și pentru dreptul la studii superioare, abstract-teoretice mai ales.

Așadar, ei mereu inventau altceva rău, în timp ce treceau zeci de ani de izolare pentru mine. Ei spun de pildă că eu într-adevăr nu am gânit nimic rău despre nimeni și că nu am dorit niciodată răul nimănui, dar că i-a deranjat pe toți faptul că am povestit adevărul despre cum m-au chinuit. Practic asta a început pe blogul meu în 2012, fiind eu și foarte singură și torturată zi de zi și otrăvită. Înainte inventau mereu altceva. Mai apoi au spus că i-a deranjat că am scris numele lor și astfel i-am compromis pentru greșelile lor și răul pe care mi l-au făcut. Practic, era ura celor privilegiați și bogați față de un om făr noroc, o femeie fără păcat, sclavă și masacrată, care nu avea nici bani de hrană și haine mai mulți ani - de fapt încă din copilărie -, era ideea acră și haină a celor care se simt vinovați sau acuzați și inventează, pentru confortul lor psihic doar, că omul nedreptățit este acru și rău și invidios și de ce dracu nu tace și nu respectă munca și avuția și norocul celor ca ei, care se consideră buni, deși nu dau nici un leu pe stradă când omul cerșește și de fapt e vorba de un om care nu a fost lăsat să muncească deși putea în mod sigur și cerea aceasta, de un om care iertase cu inima curată și bunătate desăvârșită totul. Un om care nu contesta defel ordinea socială, ci doar nedreptatea strigătoare la cer, cum au recunoscut și ei adesea, și crimele sordide. Un fel de Fanny din romanul Departe de lumea dezlănțuită, plus intelectul superior și bunătatea desăvârșită a omului înțelept.

În mod sigur, cum am înțeles cu mult timp înainte, chiar dacă aș fi continuat să nu scriu adevărul și să tac, cum fusese atâția ani înainte, ei tot ar fi continuat să mă omoare practic în chinuri și nedreptate. Eu, din motive pe care nu le voi mai explica, începusem să scriu pentru mine personal, pe mailul meu, ce era mai esențial din povestea vieții mele, încă din 2007, (e adevărat că și Georges Sand scrisese memorii cu acest nume, e adevărat că existau unele asemănări cu viața mea, că și eu învățasem să citesc singură înainte de școală, și că aveam o parte din sensibiliate asemenea ei, dar nu eram ca ea defel). Când scriam în 2007 a fost înfiorător, fiindcă au început să mă tortureze tot mai monstruos cu ideea că vor să mor și să mușamalizee totul și au intrat în calculatorul meu și ștergeau constant fragmente mari sau povestiri întregi și eu, fiind încă tânără și mai puțin otrăvită, le scriam în întregime din nou, dar era extrem de obositor și mă chinuiau și spuneau mereu că ei inventează minciuni ca să acopere adevărul și îi apuca mereu ideea ”pe unde scoatem cămașa” etc. La un moment dat inventaseră că eu oricum par nebună că scriam cu inițiale și nu cu numel întreg despre oamenii din viața mea, la fel cum am făcut și pe blog în unele povestiri, unele copiate de pe mailul meu.

Uneori, orice ați spune dvs., e necesar ca omul să scrie adevărul și cu numele de botez și de familie ale celor care fac răul, ca un fel de cartografiere a drumul vieții, drum unidirecțional pentru toți muritorii. Nu e o greșeală, e ceva bun de fapt. Lucrul trebuie privit cu îngăduință, fiindcă un caz e perdut numai atunci când imoralitatea e atât de grotescă, încât cei răi vor să omoare cu orice preț un om inofensiv și fără pată. În rest, de ce îi deranja numele lor în povestea mea? Dacă toți au greșit, de ce nu puteau fi iertați și eu să fiu lăsată să trăiesc? Poate totuși ei nu erau chiar bestii fără milă așa cum apar în aparență, poate pur și simplu nu vedeau sau nu știau adevărul sau nu intenționaseră clar să mă omoare, deci adevărul putea fi spus. Dacă nu intenționaseră răul mă puteau accepta și nu ar transmite aceleași modele de comportament generației următoare și lucrurile ar fi un pic mai bune. Ei au un anumit nume pentru că așa i-a lăsat Dumnezeu pe lume și e adevărat că numele fiecărui om contează și se leagă de sensuri și modele și matrici culturale și spirituale în general, fiindcă există oricum o taină a botezului, oricare ar fi religia individului. Din partea mea nu a fost niciun fel de lașitate sau ticăloșie sau lipsă de demnitate sau coloană vertebrală, cum sun cei simpli la minte și suflet. Uneori e nevoie de numele oamenilor vinovați pentru a fi evitate crime mai grave, așa cum voiau cei care îmi fac mereu răul. Unoeri e nevoie atunci când victima e complet nevinovată și dornică de viață și totodată un om matur și responsabil care nu distruge nimic și e tratat drept copil de către niște oameni extrem de puerili. Anul trecut am intenționat să scriu un fel de rezumat mai important despre viața mea socială din ultimii ani, dar au introdus otravă clar, foarte rău, cum am mai povestit, și medicii m-au tratat rău sau au refuzat să mă ajute, ca întotdeauna. Unul dintre ei spunea că eu nu trebuie să scriu acel rezumat, fiindcă e vorba despre oameni care m-au tratat rău și trebuie să se trezească la realitate și să înțeleagă și să mă accepte, exact acele persoane. Ei nu s-au ”trezit”, dar el nu avea dreptate, fiindcă, dacă s-ar trezi la realitate, atunci oricum m-ar accepta, chiar dacă am menționat sau voi menționa numele lor, acesta e un detaliu lipsit de importanță. Acum, în timp ce scriam acestea, mama m-a întrerupt de mai multe ori, exact când îmi adunam ideile mai importante legate de numele oamenilor și relatarea mea adevărată și din păcate nu am scris argumentele mai importante, dar, dacă mi le voi aminti, le voi adăuga și veți vedea cert că am dreptate și am avut mereu. Deci, în cele ce vor urma, voi scrie cu nume cu tot adevărul curat și bun despre flecuștețe din viața mea socială, care de fapt au fost fie respingere și batjocură care susține de fapt crima și otrava și tortura sau ajutor uneori, sau chiar acte criminale sau abuzuri, deși ei spun că pe toți îi irită, tocmai fiindcă e evident adevărul, dar unii neagă absolut toată realitatea și vor moartea mea - fiindcă, spun ei, adevărul e frumos numai despre mine, dar pentru ei e o rușine și au inventat minciuni ca să scape de mine și mai ales ca să creadă proștii că trebuie să scape de mine pentru o viață mai bună a lor, ceea ce e o minicună. Deci pe aceștia nu îi rușinează nimic, ci vor să mor, chiar dacă asta a însemnat și înseamnă mai multă greșeală și tortură și otravă și suferință pentru mine. Ei par să fie rușinați numai pentru imaginea lor falsă în ochii unor oameni foate proști, ceea ce eu nu pot înțelege, și nici faptul că ei se simt ața importanți pe lângă mine, oricine ar fi ei, deși nici nu mă cunosc, doar fiindcă eu am fost femeie săracă și singură.

A intrat unul peste mine cu ideea că ”bre, tu nu ai înțeles ce era mai important: tu ai spus mereu numai adevărul (și chiar tot adevărul) și oamenii au inventat că tu ai mințit sau ai inventat ceea ce ai scris.”
Acest gen de argument e unul de natură emoțională și omul nu trebuie să se lase înjosit și mânat de afecte și emoții puternice sau amețitoare. Mai sunt legat de spunerea adevărului în cazul meu, nu în general, și alte argumente de natură logică, nobilă și rațională, care sunt mai importante. Nimeni nu trebuie să cadă pradă patimii în fața dezvăluirii unor adevăruri, fie dezgustătoare, fie sublime, ci să mențină fruntea dreaptă și viața calmă. Unii nici nu realizează că barbaria se află la un milimetru de civilizație, fiindcă oamenii simpli cad uneori pradă nebuniei unor lideri de opinie sau propriilor lor patimi și nevoi materiale. Ceea ce omul inteligent știe și trebuie să nu uite este că omul simplu poate fi fie extrem de bun, fie extrem de rău, dar că asta depinde de noi, cei inteligenți și înțelepți, cei care știm valoarea adevărului, cei care știm că tinerii sînt influențabili și neștiutori orice ar crede ei, noi suntem responsabili etc. Cum am mai spus, eu am fost pradă sentimentelor deasupra rațiunii doar o dată în viață, cînd m-am îndrăgostit, la mai puțin de 18 ani, dar fără să fi avut vreo vină cât de mică. În rest nimic, toată viața, cum am povestit. Nu uitați că anarhia și dezordinea distrug ce e bun și fericirea oricui în timp scurt. Un alt motiv simplu pentru adevărul curat în cazul meu e faptul că de fapt nu trebuiau și nu era bine să mă omoare, moartea mea ar fi evitată prin adevărul necesar, nici mai mult nici mai puțin, iar argumentele lor că trebuie să mor și să fiu bolnavă fizic, nu psihic, pentru ei sunt doar aberații. Dar sunt și alte motive.

3-4 august 2019

3 august
Am revenit pe facebook, singurul meu loc de relații sociale, chiar dacă extrem de distante, cu ceilalți. Am spus că mai am exact trei postări de scris din acel caiet, pe care le voi numerota cu cifre romane, I, II, III, după care nu voi mai scrie probabil pe facecebook. Poate, atunci cînd voi termina de scris, veți înțelege și dvs. adevărul despre mine, care a fost mereu la fel. Poate totul va fi bine. Oricum, chiar dacă dvs. mă veți respinge, eu voi continua să fac ceea ce am spus deja. Desigur, iar au intrat cei răi peste mintea mea, cu ideea că ”fereacă Dumnezeu să înțeleagă cineva”, dar eu nu scriu adevărul din cauza lor.

I.
Să o iau cu răbdare și cu încetenitorul, că oricum nu mai am de scris decît trei lucruri, deși e clar că tot ceea ce scriu ca explicații e de la sine înțeles pentru oamenii inteligenți. Totuși ei zic din nou că lumea nu poate înțelege nimic despre mine, deoarece ei sînt amețiți de idei politice aberante, deși acele lucruri nu au nicio legătură cu mine și nu au substrat real.

Aceste persoane care apar peste gîndurile mele sînt rare în ultimul an și le-aș putea controla întrutotul dacă oamenii m-ar accepta, ceea ce nu s-a întîmplat niciodată. Am scris despre ideea dumnezeirii legată de persoana mea tocmai pentru a arăta că nu e nicio poblemă psihică a mea legat de acel lucru, dar și că acele persoane au mai degrabă dreptate legat de ceea ce sînt ca om inteligent și bun și normal, dar cei care mă leagă de idei politice nu au dreptate deloc.
Ei spun că probleme psihice au ceilalți, nu eu, că eu sînt într-adevăr Dumnezeu, cel mai bun care a existat vreodată, dar că oamenii vor doar să mă omoare. Ei spun că oamenii nebuni m-au tratat și considerat drept obiect politic, adică nu subiect - cum ar fi că aș fi fost România sau orice altceva ca subiect, deci ei cred că diverse forțe politice au avut interesul să mă folosească și să mă omoare, fără niciun fel de considerare a valorii sau naturii mele reale, ca individ. Ei spun, la fel cu mine, că oamenii au plecat, încă din 84, de la ipoteza sau asumpția falsă că eu eram nebună, proastă, rea sau vinovată de ceva ce eu nu cunosc, cînd în realitate trebuiau să gîndească invers de la început.

Unii psihologi sau psihiatri, știți dvs. cum sînt ei, au creat conceptul de tulburare obsesiv - compulsivă și s-au referit în mintea mea la ideea că eu aș scrie adevărul despre mine și despre viața mea ca un simptom compulsiv, scris compulsiv sau așa ceva, cînd evident era un lucru bun și normal. Vă dați seama de unde a plecat ideea lor de compulsivitate - alți oameni chinuiți, chiar dacă mai puțin decît mine, au simțit nevoia normală și firească de a spune adevărul despre modul în care erau chiuiți sau omorîți, fiind nedreptățiți etc. Absolut toate ideile psihologice au la bază nevinovăția și reacțiile normale, defel deazaptative, ale oamenilor respinși și torturați, adesea fără motiv. De asemenea, am văzut des, inclusiv pe facebook de curînd, ideea că unii oameni sînt sinucigași sau au pulsiuni suicidare. Persoana care scria despre acest lucru spunea că toți știm cum sînt sinucigașii, că ei tot se omoară în cele din urmă, oricît am încerca noi să îi închidem sau să îi oprim cu forța să facă acel lucru. Deci e vorba clar de ideologia stăpînilor de sclavi, care chinuiesc și prin vorbe și prin fapte pe cei nevinovați, pretinzînd că ei ar fi normali și ceilalți nu, pretinzînd că ei sînt mai deștepți și sclavii trebuie chinuiți în continuare, pentru a fi menținuți în suferință și pentru ca, eventual, să se sinucidă în mod sigur, inclusiv datorită cruzimii acestora. Nu există așa ceva numit om suicidar, și ei și eu sîntem de acord cu aceasta. Oamenii se sunucid uneori, așa cum spun și statisticile OMS, datorită unor necazuri foarte mari, concrete, mai ales sărăciei și discriminării astfel încît să nu aibă un loc de muncă, dar mai sînt și alte motive clare și concrete, mai rar așa ceva cum a fost povestea îndrăgostiților din Verona.

4 august

Din nou la caiețel, ca un șoarece cuminte. În realitate, ceea ce scriu eu are o anumită valoare, chiar dacă e vorba de lucruri mai neplăcute și unii poate vor citi. Nu e doar o xerografie a realității despre mine, dar e într-adevăr adevărul simplu, curat. Asta e, nu am ce face, continuu și poate azi termin partea I.

I. continuare
”așa nu mai merge, trebuie ori să o omoare, ori să nu o mai f_tă”. Se referă la ploile dese și abundente, care, spun unii, se întîmplă din cauză că eu sînt f_tă de unii. E adevărat că aproape mereu cînd, din întîmplare, fiindcă mă simțeam mai rău, (nu din cauză că voiam să opresc ploaia) ascultam muzică clasică cînd era înnorat și se făcea senin și chiar soare aproape mereu, imediat ce și eu simțeam liniștea azurie și armonia muzicii ca pe o stare de spirit energică și binfăcătoare. Cînd eram copil sau tînără mă simțeam mai bine mereu cînd ploua sau era furtună, dar de la vîrsta maturității, după 35 de ani, invers - mă simțeam mereu mai clară și fericită cînd era cerul curat, mai ales dacă ascultam muzică clasică. Dar nu am abuzat de aceste lucru, am ascultat numai fiindcă eram lovită mai puternic, mai ales f_tă, cum spun unii, prin intermediul otrăvii, care era reală și le facilita celor răi intenția de a mă lovi în trup. Deci a fost doar autoapărare firească și nu a fost intenție abuzivă de a izgoni norii. Eu nici măcar nu știam că pot alunga norii luptîndu-mă cu morile de vînt ca don Quijote și nu cunosc niciun fel de altă putere ”paranormală” a mea. Poate că acest lucru e ceva normal, prin starea de armonizare și bucurie sufletească dată de muzică. Aproape mereu era la fel, muzica deci mă apăra fizic de f_t. Îmi amintesc procesul comic al vrăjitoarei din cartea Prinț și cerșetor sau cartea Vrăjitoaele din Eastwick. Ele puteau aduce ploaia și erau condamnate pentru acest lucru. Eu nu pot aduce ploaia și nu știu cum s-ar face asta. Probabil eu aduc seninul fiindcă spiritul și gîndurile și sentimentele mele au fost mereu senine și blînde. Vreau să spun că o oarecare influență a gîndului și sentimentelor mele frumoase s-ar putea să fie și asupra lumii din jurul meu. Poate nu datorită mie, ci datorită unora care sînt legați de viața mea. Și alți oameni au această influență și e scris clar în cărți că ea există. Este vorba de spiritul exact în sens clasic, care exact așa este - senin, pace, lumină și ordine. Azi însă nu mai am chef să ascult deocamdată. Cîteodată mi se pare straniu că vibrațiile muzicii de la capul patului meu fac să tremure întreg patul cu mine în el, inclusiv tăblia patului de la perete, chiar dacă volumul sunetului e mic, dar poate e tot un fenomen normal. Este foarte posibil ca să nu se fi făcut senin fiindcă ascultam eu muzică, poate oricum se făcea, dar în mod cert ascultarea muzicii contracara cel puțin o parte din efectele otrăvii sau f_tului, așa cum recunosc toți cînd vorbesc de meloterapie, care ajută și trupului, nu doar în bolile așa zis psihice, ci și în boli de inimă și restul.

Este posibil ca eu să scriu azi-mîine din nou aceleași fraze - o parte din ele - pe care le-am scris din caietul meu în iunie și iulie anul curent, fiindcă nu am mai scris de mult și nu mai țin minte exact ce am notat și ce nu am notat, îmi cer scuze.
De obicei eu tăiam cu pixul paragrafele deja scrise, dar acum am scris dezordonat, am luat de ici de colo pentru a sintetiza logic adevărul. După aceea, la punctele II și III, nu voi mai repeta nimic din ceea ce deja era scris.

”va mai trece încă un secol și jumătate pînă cînd oamenii vor înțelege că Dumnezeu nu trebuie studiat, distrus și omorît, ci sprijinit.” Pînă una-alta, exista și există mereu un aici și un acum și pe mine, cum am mai spus, puteau să mă accepte și să nu mă omoare, chiar dacă eram un fel de Dumnezeu.
Continuu imediat.

I - continuare, fragmențele și flecuștețe

”Proștii credeau că ai un creier disfuncțional, deși ești ”Dumnezeu” și de aia te-au otrăvit.” (creier disfuncțional, pentru numele lui Dumnezeu!)
Ei nu știu nimic despre aceasta și nici măcar conceptul confuz de dumnezeu nu îl înțeleg.

”planul lor e să îi facă pe oameni să creadă cu tărie că tu ai înnebunit și s-o accepte pe următoarea fiincă ea nu va fi băgată la balamuc și deci nu va înnebuni.”
Eu nu am înnebunit niciodată și în niciun caz din cauza spitalului de psihiatrie. Ei spun că tratamentul psihiatric = f_tere mai puternică, dar oamenii proști nu știu asta și eu, fiind un om inteligent, nu am fost distrusă de acel tratament așa cum cred ei.

”ei au sperat că tu vei înnebuni datorită torturilor, izolării, necazurilor etc. ”
Dar de ce speră ei ca eu să înnebunesc?
”toți visează mereu să distrugă pe dumnezeu, dar lumea e imposibilă făăr dumnezeu.”
”tu ai ținut la toți și ai plîns moartea tuturor celor buni și mai puțin buni, dar pe tine nu te va plînge nimeni.”
Și ce dacă? ce vrei de la mine?
”ei au făcut tot răul cu putință asupra ta și te-au scuipat mereu, cum vrei tu ca ei să te accepte?”
Poate că nu au făcut tot răul intenționat, cu ideea să mă omoare, sau nu toți și ei nici măcar nu mă cunosc defel.
”oricît de tare te loveau, tu ofereai numai iubire și gînd bun, cum vrei tu ca ei să înțeleagă, ei credeau că ești nebună.”
”Și cum vrei tu ca ei, dacă văd că ești bună și luminoasă, să creadă că ai fost și inteligentă și normală mereu?”

Una dintre ideile lor delirante, fără temei, părea să fie că eu aș fi ”controlată” de altcineva, în afara voinței și rațiunii proprii.
M-au frecat de cîteva ori în somn de cînd am venit ultima oară, definitiv, la Voluntari. Unii ziceau că eu aș fi material sexula pentru mama mea mașteră. O noapte am avut și mîncărimi la zonele rușinoase și m-am temut că am făcut și eu oxiuri. Dacă pățesc astfel de lucruri noaptea sînt tare deprimată în somn, trezindu-mă neputincioasă de fiecare dată. S-a întîmplat 4 sau 5 nopți, dar cu distanță între ele.

”nu avem cum să le scoatem aberațiile din cap, fiindcă ei interpretează totul invers decît este - de pildă le-a mers un pic mai bine fiindcă tu ți-ai mai revenit din otrava di București și ei cred că din cauză că te-au frecat în somn sau fiindcă ai avut ciclu zilele acelea. Au tras de multe ori în mod greșit concluzia că tu trebuie să fii chinuită și de fapt era invers, cu răul nu obțin nimic mai bun. Dar ei așa cred și pentru viitor.”

Cînd a murit tata, mama s-a plîns că ea trebuie să fie și bărbat și femeie de atunci încolo. Are vreo logică?
Nu, e doar un mod al văduvei de a se plînge, de nenoroc.
”demi-urg, om demijloc, mediere, semi-zeu” - concepte.” Atenție la conceptele și teoriile neurolingvisticii.
Unii spuneau că e cel mai îngrozitor destin pentru un om - să fie semizeu, că adică eu aș fi rezultat dintr-o uniune între zeu și om. Au tot felul de idei crețe, dar asta nu înseamnă nimic.
”tu ai suferit prea mult”. Ăștia mă enervează mereu.

”nu putem accepta un dumnezeu satanist” Ăștia au fost demult, ei inventaseră că părinții mei erau sataniști care mă sacrificaseră.
”oamenii toți delirează despre tine, deci trebuie să te omorîm.” ??
”Bine, dar schizofrenie? nu puteau să inventeze altceva?”
”nebunii cred că, dacă tu mori, va fi o lume liberă de capul tău, adică fără dumnezeu, dar asta nu se poate, se va naște un alt prunc.”
”vecinii tăi nu au vrut să te otrăvească să mori, ci doar să te dea afară din bloc, să stai la Voluntari, care e o colonie penală.”
”te-au tratat toată viața drept nebună și scroafă, și tu ești opusul, cum vrei tu ca ei să te accepte?”

Noica - devenirea întru Ființă, preotul - adormiții întru Domnul.

vecinul de la etajul 8, militar în rezervă, care s-a purtat urît cu mine, își spunea mareșal.
”toți au lovit în tine de cînd erai copil, fiindcă lucrurile erau legate de tine de atunci.”

”cea mai sîngeroasă domnie” Așa li se spune celor vechi cînd se trezesc despre tine și tu ai fost de fapt doar cerșetoare în societate și nu ai făcut niciun rău.

E normal că trebuie să fie adevărul, cum am spus din 84 și atunci în mod sigur ar fi fost și dreptatea și libertatea și pentru mine, aș fi avut de mult și drepturile la studii și la muncă și nu m-ar fi otrăvit, fiind om liber și respectat.

Nenorocirea e că ei te-au asociat cu Revoluția, fiindcă așa au fost mințiți și de aia tot răul și faptul că au dat vina pe tine ca pe un țap ispășitor.

”o să fie un scandal imens ” - idee care e un pretext să mă omoare încă din 2006 și nu a fost niciun scandal, că nu avea cum.
”negrii de la ambasada unde lucra mama ta știua adevărul despre ea, fiindcă ea își dădea în petec și acolo uneori.”

Continuu imediat, merg să beau apă, că mă taie o sete rea.

I - continuare, ultima parte din I. Imediat, noaptea asta termin măcar aceasta. Mîine II.

I - continuare, ultima parte din I. Imediat, noaptea asta termin măcar aceasta. Mîine II.

”idioții credeau că tu ai devenit dumnezeu după ce ai luat puterea de la mama sau tatăl tău sau de la altcineva, sau în urma unor evenimente din viața ta. Nu , am explicat deja - explic din nou. Am fost, dacă am fost dumnezeu, în sensul arătat, ca om viu și inteligent și bun, cu conectivitate și autoorganizare cerebrală, de cînd am apărut în lume, nu după. Niciunul dintre evenimentele următoare nu m-a făcut dumnezeu - și alte evenimente mai importante nu au fost în viața mea, după nașterea în 1971:
1. învățarea limbii și dezvolatarea creierului în preșcolaritate
2. aclimatizare în vatra spirituală a satului mamei din mijlocul țării
3. aclimatizare în Voluntari și prima instituționalizare, la grădiniță
4. moartea bătrînului paralizat, așa zis bunicul meu Ironim, cu care zice mama că semăn, cînd am întrebat-o deschis cine e tatăl meu natural (! posibil nu e el, pot pune poze, cum am zis mai demult)
5. cutremurul din 77
6. pubertate 1983
7. mutare în oraș în 1984, fiindcă trebuia neapărat să fac liceul
8. primii trei morți văzuți în viața mea - o bătrînă, matroana satului în timpul școlii, Lenin de la Moscova în 1984, străbunica mea în 1988 8. a fi sedusă și îndrăgostită de un om rău în 1988
9. revoluția și moartea lui Ceaușescu în 1989
10. spitalul de psihiatrie 1992
11. o poveste urîtă cu sex oral în 1993 parcă, despre care au inventat recent nebuniică m-ar fi transformat în dumnezeu și mi-ar fi dat ”nemurirea” fiindcă înghițirea spermei e un act canibalic, dar eu nu știam și nu cred
11. tentativa de sinucidere și resuscitarea mea prin amputarea piciorului
12. moartea nașului meu în 2004 (cînd au ascuns cutremurul tot din 4 martie, tot de ziua nașului, ca în 1977) și moartea tatălui meu 2005
13. singura mea (pseudo)masturbare din 2005, cînd nu a fost vina mea nici atunci și nebunii au inventat recent că simplul fapt de a face mecanic acel gest de frecare a pielii, cu răceală și fără să simt ceva plăcut, tocmai de aceea m-a transformat în dumnezeu.

”ei mereu au inventat minciuni legat de aceste momente din viața ta.”
”negrii știau că mama ta e scorpie și au jucat un anumit rol în teatrul politic, fiindcă știau secrete despre tine și despre mama ta, fiindcă tu erai dumnezeu, nu mama ta, și ea a vea putere de la tine și ei la fel, indirect, tu centrai totul”
De ce unii dintre voi cred că aceia care cunosc secrete politice, religioase, etc. sînt mai puternici? E fals. e o iluzie, vă rog pe dvs. să răspundeți singuri la această întrebare.

”ei întotdeauna te văd altfel decît ești.”
”nimeni nu te vede altfel decît ești, ei pur și simplu cred că tu ești nebună.”
”oamenii sînt extrem de nebuni și, cînd nu le place un om, îl f_t și apoi îl omoară.”
”tu nu ai reușit nici măcar să îi faci să înțeleagă că tu ești ceva bun, nu răul.”

11 iulie 2019 - mama a fost în oraș la apartamentul meu și a aspirat cu aspiratorul praful gros, adunat din 2006 de după dulapul meu din dormitor și a șters și praful foarte vechi de pe dulap. Probabil că în acele locuri erau dovezi despre felurire otrăvuri de-a lungul timpului. Eu, cînd aspiram praful, mă făceam toată roșie și aveam și alte reacții și nu era din cauza inimii, încă de la început.

ei spun că de data asta, în viața mea, răul a cucerit absolut pe toți și eu nu am reușit să fiu acceptată deloc, deși am fost tot ce e bun, un fenomen destul de rar în istorie

alții spun că numai oamenii răi sînt acceptați ca stăpîni, de frică, și ascultați de alții, iar cei ca mine sînt mereu aruncați deoparte și călcați în picioare.

”idioții cred că au fost păcăliți despre tine din rațiuni politice”

”ai fost numai spirit și nu ai avut niciodată pofte sexuale și nu ai fost lacomă la mîncare cum spun ei, dar oamenii nu pot înțelege asta.” Ba da, de obicei oamenii inteligenți așa sînt și au bucurii sau plăceri doar estetice, altruiste, intelectuale, spirituale sau de armonizare a ființei lor cu lumea etc.
Se putea dovedi clar că mereu am fost la fel.

”dacă oamenii ar înțelege că tu ești dumnezeu, atunci ar deveni foarte apatici și viața lor ar fi total fără sens.”
Nu. Dacă oamenii ar înțelege ce sînt și am fost mereu, absolut mereu, atunci ar deveni mai buni și m-ar lăsa în pace și ar fi mai bine și pentru ei. Nu e deloc nevoie ca ei să înțeleagă că sînt dumnezeu sau altceva complicat, dar puteau înțelege adevărul clar că ei sînt liberi, că nu eu le îngrădesc viața și că nu sînt sursa lucrurilor rele din viața lor, că am fost martirizată 35 de ani în închisoare și fără drepturi, și otrăvită etc. dar că asta nu are importanță, fiindcă mereu am fost ce e bun și am iertat și înțeles totul. Că nu am fost deloc nebună și am avut doar gînduri, vorbe și fapte bune, cu sinceritate. Că am avut calități și virtuți constante. Defecte - deloc, sau extrem de mici. Doar trei greșeli toată viața - mici - dar nici acelea de fapt. Nu am avut drepturi sociale, dar le meritam și am cerut mereu, în mod normal și cu demnitate. După 35 de ani ei m-au otrăvit mai rău și m-au și izolat aproape total (aproape 14 ani), dar eram singură din 1984. Tot atunci, după 35 de ani, am început să întrevăd adevărul tot despre lume și nu am mai avut nici măcar vreo deviere de gîndire, decît dacă tortura sau otrqva erau prea puternice, dar ei au continuat să lovească tot mai rău, tot mai multă otravă și tortură, cum am povestit deja pe blogul meu. Iar eu zi și noapte perfecțiunea din toate punctele de vedere, a fost trist. Iar înainte de 35 de ani am avut oricum foarte mici și rare greșeli de înțelegere a lumii, fiind un om inteligent (în timp ce ei greșesc încontinuu) și nu am avut greșeli de faptă sau cuvînt. Veți înțelege totul cînd voi termina de scris și partea III, dacă veți citi și restul blogului meu și cele literare ale mele.

Oamenii au avut o direcție complet degenerată și împotriva naturii în ura lor față de mine și dorința lor de a mă omorî.

”femeile sărace și inteligente nu reușesc niciodată, bărbații da, uneori.”

Ei spun că au făcut tot răul asupra mea și vor să mor (!) ca să evite pedepsirea adevăraților vinovați. Cum adică să evite? Adevărul e mereu frumos, putea fi spus și la mintea proștilor și nu ar fi fost nicio furie de răzbunare sau ceva rău. Nimeni nu trebuie pedepsit - ce naiba?! Aveți grijă ce judecați, pedeapsa sau tortura la ce folosesc? ce rău ați vrea să pedepsiți? În ce scop?

”cum poți susține că tu ai fost un om perfect, cînd tu ai avut sex oral? Pe oameni i-a dezgustat enorm acel lucru și faptul că tu ai înghițit spermă.”
Am să explic din nou. Ei mi-au spus abia în ultimii ani că oamenii credeau că sînt clar nebună din cauza acelui act, plus înghițirea spermei și momentul de atingere sexuală cu țiganul.
Pe blogul meu am menționat vreo 10-15 motive importante, toate au fost cauze reale, inclusiv numele localității unde s-a întîmplat, Lăpuș. Lucrul a fost aranjat, înscenat, una dintre extrem de puținele ocazii sociale, de relații cu alți oameni, din viața mea. Fusesem închisă la psihiatrie după 8 ani de teroare și abuzuri groaznice din partea părinților, fără nicio vină sau păcat sau tulburare psihică din partea mea și clar de tot nu era delir sau altceva, ci doar o tulburare sexuală clasică. Deci eu nu mai aveam dreptul legal la viață, la a fi cu alți oameni, la muncă și studii și știam că eram un om de valoare, era adevărat, poate veți înțelege. Nu aveam cum să știu că oamenii vorbeau despre mine sau că știau lucruri petrecute în viața mea, nici acum nu prea înțeleg. A trebuit să încerc să înțeleg ce e sexualitatea, să știu dacă pot să dobîndesc libertatea, dreptul de a munci măcar și să evit să fiu din nou brutalizată psihiatric monstruos. Nu eram nebună, dar eram sub efectul pastilelor și injecțiilor, care a fost controlat și a dispărut ulterior și eu am redobîndit capacitate deplină de studiu și muncă. Nu am avut nici măcar vreo tulburare reactivă, nici revoltă sau ură fiindcă mă întemnițaseră la psihiatrie și toți mă evitau mai rău după aceea, fără motiv în mod sigur, nici măcar nu îmi mai scriau scrisori cei de departe, care îmi scriau înainte de a fi închisă la psihiatrie. Sexul oral sau altfel au fost doar atingeri ca la ginecolog, fără senzații, deci fără act sexual fiziologic. Sexul oral s-a întîmplat și fiindcă citisem despre această perversiune într-un compendiu de psihologie, care considera actul acesta relativ normal, iar înghițirea spermei s-a întîmplat ca să evit murdăria pe cearceaf, fiindcă nu era casa mea și fiindcă scria în acel compendiu (citit sub efectul torturii psihiatrice) că sperma e comestibilă. Luați în considerare în ce mizerie și cum am fost torturată la psihiatrie mult timp - ei mint datele calendaristice în acte uneori - și ce perversiuni oribile a trebuit să suport anterior tratamentului psihiatric datorită acelor violuri sexuale de la distanță - singura mea tulburare psihică, și luați în considerare că atunci cînd s-a întîmplat sexul oral eram înc[ amețită de medicație. Plus toate celelalte importante motive.

Unii în engleză își băteau joc de mine cu ideea că oamenii ar suferi prea mult dacă ar înțelege că eu am fost un om perfect bun și nevinovat și că ei își omoară propriul Dumnezeu. Aiurea, nu s-ar fi întîmplat nimic rău, nimeni nu ar fi suferit și putea fi adevărul, și aș fi avut în mod sigur drepturile toate și lumea doar s-ar fi bucurat, fiindcă am fost ceva bun, ceva pur în cele mai mici detalii și chiar aveam putere de creație și muncă sau studiu intelectual.
Toate cele trei mici greșeli din viața mea, inclusiv sexul oral, au fost lucruri absolut normale și care în mod evident nu trădau nimic rău despre caracterul meu - ele s-au petrecut înainte de 35 de ani și reprezentau o dezvoltare psihointelectuală normală, conform vîrstelor femeii, cum era scris și în cărțile de psihologia vîrstelor, tot așa precum am fost un copil și o adolescentă perfect normală psihointelectual dar și afectiv. Nu aveam cum să cunosc lumea și să înțeleg totul de la început, fiind un om normal, dar de fapt nu am greșit nimic și nu a fost niciodată vina mea pentru ceva rău.

”Nu te-au prețuit.” ”Nu te meritau” etc.
”tu ești omul cel mai curat și bun cu putință și idioții ăia mint încontinuu că tu ești un om infect.”
”Tu ai fost un om de o mare delicatețe și finețe și adevăratele brute au mințit întreaga lume că tu ești ceea ce sînt ei de fapt, nu tu.” Acesta e finalul părții I, voi trece mîine la partea II, dacă pot, dacă nu, în curînd.