Încerc să scriu amintirile pe care le mai am din anii mei de muncă, cu toate că nu mai am chiar multe amintiri despre toate suferinţele prin care am trecut. Voi scrie absolut totul şi vă asigur că aceste lucruri sunt adevărul curat, fără exagerări.
De-a lungul întregii vieţi am visat că voi avea un loc de muncă şi chiar că voi munci mulţi ani până la pensie. Îmi plăcea mult munca şi acest privilegiu mi-a fost luat cu forţa, la fel cum mi-au fost luate toate celelalte bucurii ale vieţii. În realitate pot spune fără să exagerez că am muncit ca o sclavă toată viaţa, fără drepturi, fără bani, fără respect din partea altora. Am muncit fizic de mică în grădina lui naşu, pe câmp cu colegii, la ţară la bunici, mai ales la fân, etc. În acelaşi timp am muncit în zadar întelectual, citind multe cărţi, învăţând mult în facultăţi, memorând teorii, etc. totul fără niciun rezultat, fără aprecieri din partea altora sau posibilitatea de a avea bani.
După ce am absolvut liceul am căutat de lucru fără rezultat. Mă gândeam atunci în disperare să încerc să fac cursuri de croitorie că poate astfel îmi voi găsi mai uşor de lucru. În schimb în 1990 am absolvit un curs de stenodactilografie şi pe vremea aceea aveam viteză de scris cu acurateţe, dar tot nu mi-am găsit de lucru. Eram presată zilnic de părinţi să îmi găsesc un loc de muncă, dar nu am reuşit. La Cluj, ca studentă, nu îmi puteam găsi de lucru.
În anul cinci de facultate, fiindcă pe vremea aceea facultatea de psihologie dura cinci ani, ni s-a cerut să pregătim lucrarea de licenţă, cu cerinţa de a face un fel de cercetare pe teren sau ca lucrarea să nu fie pur teoretică, să aibă o parte de practică şi concluzii din realitatea socială. Cum nu îmi puteam găsi subiecţi (aşa se numesc în psihologie) pentru cercetare , am fost obligată să încerc să mă angajez în învăţământ, pentru a avea un lot de elevi cu ajutorul căruia să îmi fac lucrarea de licenţă. Altundeva nu îmi găseam de lucru. A fost un adevărat calvar fiindcă a trebuit să merg la inspectoratul central pentru a fi angajată, într-o clădire situată undeva tot pe strada Eforie sau oricum în aproopierea policlinicii unde lurase doctorul Basarab de care am povestit. A trebui să stau ore în şir în picioare în aglomeraţie, era ca un fel de ambuscadă revoluţionară unde fiecare se lupta să treacă peste rând. Eu am aşteptat cuminte aproape o zi întreagă şi am văzut cum înaintea mea a intrat o studentă la filozofie şi a obţinut multe ore de psihologie. Am intrat, şi la început inspectorul nu a vrut să îmi dea nimic. Eu am insistat şi am spus că nu e drept, că persoana dinaintea mea a luat atâtea ore şi nici măcar nu a studiat psihologie. Atunci el a zâmbit uşor, ca şi cum îmi făcea o concesie, şi a spus "ia şi tu câteva ore la Mihai Viteazul". Şi mi-a dat numai 6 ore pe săptămână, deşi puteam face faţă la mai mult. Mi se pare că şi fata cealaltă era tot la acelaşi liceu, unde studiasem eu în tinereţe.
Pe parcursul acelui an şcolar 1994-1995 am predat ca profesor suplinitor psihologie şi încă un obiect de studiu nou introdus, despre care am uitat (numai o oră pe săptămână). Director sau director adjunct era fosta mea profesoară de geografie, doamna Mincu. Elevii, mai mult fetele ce e drept, erau foarte lipicioşi, mă asaltau uneori cu întrebări şi veneau pe culoar după mine când se termina ora. Dădeau impresia că le place oarecum de mine, dar nu ştiu dacă era adevărat. Colegii erau distanţi şi oricum nu aveam mult timp de petrecut cu ei. Având puţine ore pe săptămână nu stăteam mult la cancelarie şi nu am avut nicio prietenă. Un fapt ciudat a fost că în perioada aceea, în diferite licee, inclusiv al meu, umblau periodic zvonuri că cineva a pus o bombă în liceu, ceea ce crea dezorientare şi stres şi chiar părăsirea locului de muncă şi multe discuţii absurde.
În anul următor, 2005-2006 ar fi trebuit teoretic să trec prin acelaşi calvar legat de inspectoratul şcolar, pentru a îmi prelungi contractul de muncă şi nu era sigur că voi reuşi. Şi erau numai 6 ore, deci salariu extrem de mic, pentru 2-3 zile poate din lună nu mai mult, ar fi ajuns. Pe vremea aceea uitasem pur şi simplu că fusesem pacient psihiatric şi deci nu aveam niciun drept de muncă. Adică de fapt nu realizam acest lucru, faptul că nu aveam drepturi. Era, cum am mai povestit, în perioada aceea mai bună din viaţa mea, când scăpasem de medicamente şi nu eram nici torturată sexual şi îmi mergea la facultate foarte bine, cu bursă de merit şi numai note de 10. Şi speranţele mele de viitor crescuseră. Dar fiindcă propriuzis nu aveam loc de muncă şi fiindcă văzusem că profesorii din facultate îi ajutaseră pe alţii să se angajeze în posturi bune (aflasem diverse lucruri la o întâlnire la o cafenea cu colegii), iar eu rămăsesem pe dinafară, m-am gândit să dau examen la master, ca soluţie temporară. Masterul din Bucureşti era de psihoterapie, ceea ce eu nu prea îmi doream, dar îmi dădeam seama că nu mai pot să mă duc din nou la Cluj, neavând suportul financiar la părinţilor, plus alte inconveniente.
După ce am intrat la master, colegii şi profesorii au avut grijă să mă facă să mă simt nedorită, cum am povestit parţial. M-a mirat şi faptul că aveam o colegă din Iaşi, nou venită fără examen de admitere la noi. Deci era ca şi cum eram în plus. Totuşi, fiindcă nu aveam de lucru, am cerut ajutor profesorilor şi d-na Minulescu, care ne-a oferit ulterior o cărticică cu poeziile ei, fiind ea şi poetă, m-a ajutat să mă angajez la Universitatea Titu Maiorescu ca preparator, cu numai 6 ore din nou pe săptămână. Tot acolo s-a angajat şi Ovidiu Pop, despre care am povestit. Dar ceea ce m-a deranjat şi mi-a trezit bănuieli rele pe bună dreptate a fost faptul că d-na profesoară Minulescu, al cărei ajutor urma să fiu eu, mi-a spus cam pe şoptite că ea mă ajută fiindcă are concepţii diferite de ale colegilor ei. Deci mă simţeam ca şi cum ceilalţi şi/sau ea aveau ceva împotriva mea şi puteţi vedea bine din tot ce am povestit că nu greşisem nimic (nici până atunci nici ulterior) şi fusesem mereu un om normal. Vă imaginaţi amărăciunea mea, fiindcă nu pricepeam de ce se poartă toţi aşa şi eram un om lucid şi raţional. Pe parcursul anului universitar 1995 - 1996, încă de la început, orele prestate de mine la facultate s-au diminuat de la 6 la 4 şi curând, dacă ţin eu bine minte, numai la două pe săptămână, ceea ce îmi accentua frustrarea, într-o viaţă oricum chinuită şi atunci. Oricum şi acel contract de muncă era tot numai pentru un an.
Apoi profesorii mi-au spus că eu nu am dreptul să am pacienţi activitate terapeutică, că în consecinţă nu am cum să îmi susţin dizertaţia de master şi că toţi cei 6 ani de studiu au fost în zadar. D-na Holdevici mi-a spus direct acest lucru, adăugând că eu nu mi-am rezolvat problemele mele psihice! Dar eu nu aveam nicio problemă, mă simţeam perfect, aveam cugetul curat şi nu avusesem nici în trecut vreun fel de nebunie, deci nu înţeleg la ce se referea. Că stăteam cu părinţi abuzivi era adevărat, dar de unde bani să stau singură, din moment ce ei nu mă acceptau să lucrez şi să câştig ceva? Ce alte probleme psihice nerezolvate aveam? Nu minţisem nimic, tot ce ei spuneau ei că e delir fusese dovedit de mine ca adevărat, deci nu înţeleg de ce mă persecutau. Ceilalţi colegi ai mei de la master aveau servicii foarte bune şi se pare că şi plătite binişor cât de cât. În ultima perioadă a studiilor mele la psihologie d-na Holdevici apăruse şi la televizor. Aşa ne-a povestit. Cum în ultimii ani şi Zăgrean a părut de mai multe ori la televizor, mă gândesc eu acum că acest lucru e poate o metodă de oprimare din partea celor la putere în societate. De exemplu eu eram o victimă total nevinovată şi aceşti oameni ştiau...Deoarece acum sunt mulţi care tot intră peste mintea mea cu ideea că nu vor să recunoască adevărul şi că eu trebuie să mor aşa, adică torturată şi necinstită de ei, atunci mă pot gândi că aciea care ştiau adevărul au făcut toţi un fel de pact cu diavolul pentru a mă distruge şi a evita necazurile în viaţa lor. Desigur teoria unei conspiraţii sau complot asupra mea e absurdă! Şi de aceea mă întreb şi eu de ce toţi au fost aşa.
Fiind rejectată brutal, am încercat apoi să dau la medicină şi am intrat la facultate a 20-a pe listă în 1998. Apoi am avut acea tentativă de sinucidere pe 31 decembrie 1998, în urma căreia mi-am pierdut jumătate din gamba stângă. (voi mai povesti cum a fost). Apoi, de la începutul lui 2002, am fost peste tot cu cererea mea de a mi se acorda drepturi şi libertatea, tot în zadar. Am contactat şi diverse persoane, printre care şi pe dl. Mitrofan, soţul d-nei Mitrofan cu care îmi făcusem lucrarea de licenţă. Şi de asemenea pe d-na Mitrofan. Când i-am spus că nu mai am un picior, d-na Mitrofan mi-a spus că "numai prostii faci", ceea ce m-a şocat puţin, fiindcă o tentativă de sinucidere e un lucru serios, chiar tragic, dar nu o prostie şi nu înţelegeam sincer la ce alte prostii din trecutul meu se referea...că eu nu văd niciuna!
Trebuise să renunţ la facultatea de medicină şi aflându-mă complet singură şi fără bani sufeream enorm, îmi doream enorm să mai am şi eu discuţii prieteneşti cât de cât cu oricine şi am fost la d-na Mitrofan sau la soţul ei şi el sau ea mi-au spus să încerc să lucrez din nou în învăţământ, cu condiţia să nu spun niciodată că am avut diagnostic psihiatric.
Astfel încât am dat examen pentru un post de profesor de ştiinţe socio-umane şi am ales ca primă opţiune liceul I.L. Caragiale. Până atunci mai încercasem să mă angajez în diverse alte locuri fără succes. Deoarece la examen am fost prima pe listă, am câştigat acel post de profesor titular şi ar fi urmat să îmi dau definitivatul în doi ani.
Mai demult, fiindcă tot voiam eliberare şi peste tot eram rejectată, am fost la d-na Mitrofan cu tot adevărul vieţii mele. D-na Mitrofan m-a trimis la o d-nă psihiatru Vişoiu, care lucra la
Centrul pentru expertiza şi recuperarea forţei de muncă. D-na Vişoiu a
urlat pur şi simplu la mine când i-am spus adevărul, spunea că eu sunt
bolnavă şi tot ce povestesc e delir şi că ea trebuie să mă interneze
acolo (nici nu erau pacienţi în perioada aceea). Mai şi minţea că eu nu
iau medicamentele, când i-am spus că le iau şi eu nu mint niciodată,
oricne poate să vadă asta. Deci era o ticăloasă, cred că am dreptate.
Prostia, dacă era proastă, nu e o scuză pentru acte agresive fără motiv.
Am fugit pur şi simplu în stradă...Din motive de asemenea obscure
pentru mine, tata a vrut să mă facă să înţeleg că el mă urmărea, că îmi
urmărea nu ştiu cum viaţa şi gândurile şi tot repeta în zilele acelea
"d-na Pişoiu", ceea ce m-a şocat. Dna Vişoiu spusese că directorul care m-a angajat la liceu ar putea fi dat în judecată (cred că se referea la primul meu post în învăţământ), eu fiind schizofrenă. Ulterior m-au internat, dar la spitalul 9, nu mai ţin minte din ce motive, şi d-na Căpraru îmi plăngea soarta legat de acele îtmplări, cum era cea cu d-na Vişoiu.
După ce m-am angajat la I.L:Caragiale directoare era d-na Focşeneanu despre care colegii profesori spuneau că are "un spate" puternic, ceea ce nu am înţeles prea bine, dar cred că se refereau la faptul că este puţin vulnerabilă la atacurile infame ale oricui, fiind un om cu reputaţie perfectă. Ulterior d-na Focşeneanu s-a pensionat sau a murit (nu mai ţin minte ce a fost) încât director a devenit dl. Creţu Sava.
În altă întâlnire cu d-na Mitrofan, la centrul de terapie la care lucra (SPER - Societatea de Psihoterapie Experenţială ) i-am spus că sunt foarte singură şi nevinovată şi îmi doresc libertatea că altfel voi fi obligată să mă sinucid, ceea ce normal nu îmi doresc. Atunci ea m-a luat la rost că trebuie să vorbesc numai în şoaptă şi să nu mai spun ceva despre mine fiindcă ea are pacienţii ei în sala de aşteptare, care sunt foaret sensibili la astfel de lucruri. Consider azi că aceste vorbe autoritare din parte acestei doamne au fost de asemenea nelalocul lor, nu doar lipsite de respect. Eu nu am deranjat pe nimeni niciodată şi sufăr martiriul de la 13 ani. De ce pe mine nu mă respecta şi nu îi era milă şi de alţii da? Eu nu am avut niciodată apărare în faţa brutalităţii şi violenţei verbale sau fizice a altora şi nu am avut vreo vină în timp ce ea era agresivă faţă de mine. Tot ea mi-a oferit ajutorul unei tinere psiholog Cezara Daşu, cu care mă întâlneam periodic, povestindu-i întreaga mea viaţă în scrisori lungi. Oricum şi Cezara se purta cu mine ca şi cum eram nebună, dar primea scrisorile mele la început. Am fost chiar şi la un spectacol de operă cu ea şi mi-a dăruit cadou o eşarfă drăguţă. În general era drăguţă din acest punct de vedere şi eu la fel i-am dăruit flori sau alte fleacuri. Când am ajuns cu povestea mea amănunţită la vara lui 1989 a refuzat să ne mai întâlnim, spunând că era gravidă, ceea ce era adevărat. Ulterior a avansat în profesie şi a făcut şi studii în străinătate din câte ştiu.
În cursul experienţei mele didactice de doi ani la liceul Caragiale am avut şi bucurii şi necazuri legate de locul de muncă. Bucurii fiindcă a fost de fapt singura perioadă din viaţa mea când mă puteam afirma ca personalitate, aşa cum eram cu adevărat. Totodată era o bucurie actul predării în sine şi posibilitatea de a întâlni tinerii din liceu zilnic. Aceste lucruri îmi umpleau sufletul de bucurie şi eram oarecum recunoscătoare sorţii pentru asta. Dar dinpăcate trăiam în perpetuă tensiune. Un om poate fi judecat, zic eu, nu după vorbele unor mincinoşi, ci după propriile sale acţiuni şi cuvinte şi gânduri şi sentimente. Altfel e crimă. Ori eu numai în acei doi ani am avut de fapt relaţii propriuzis cu societatea şi am muncit sârguincios. Era chiar dificil, stăteam într-un apartament mizerabil cu chirie şi din banii mei puţini am creat materiale didactice la imprimantă pentru copii. Şcoala îmi lua tot timpul, fiindcă profesorii de psihologie sau economie au multe clase pentru a fi umplută norma de ore prestate pe săptămână, eu ţin minte că aveam 14 clase. Din cauza aceasta aveam de corectat teancuri de teste sau extemporale, de pregătit lecţiile şi materialul didactic plus o serie de munci administrative, deoarece trebuiau hârtii peste hârtii. După un timp m-au făcut pe mine şefă de catedră la socio-umane şi aveam de lucru suplimentar. Nu am fost scutită nici de corvezi, de pildă o zi pe săptămână eram profesor de serviciu şi la un moment dat stăteam închisă într-o cămăruţă de la ultimul etaj, singură ore în şir. În plus mergeam la şedinţe în şcoală sau pe sector. M-au trimis undeva departe în oraş să fac un curs cu totul insipid şi inutil de metode creative de predare a economiei, de unde nu am învăţat nimic. Mai trist a fost că în anul al doilea, 2004-2005, nu m-au mai lăsat să predau economie şi mi-a rămas doar psihologia care îmi plăcea mai puţin. Motivaţia lor era falsă, spuneau că eu nu am studiat la A.S.E. dar ca profesor de economie au pus un absolvent de filozofie parcă. Iar pentru al treilea an, pe care nu l-am mai început din cauza poveştii cu radio Europa FM, mi-au scos şi din orele d epsihologie din liceu, obligâdnu-mă să merg suplimentar la altă şcoală. Acest lucru era dificil pentru mine, care oricum făceam eforturi să urc şi să cobor zilnic scările liceului cu cele 92 de kg ale mele într-un singur picior. Salariul era mizerabil, numai 4 milioane jumătate pentru profesori debutanţi şi în perioada imediat următoare au urmat multe greve ale cadrelor didactice preuniversitare şi au câştigat se pare numai după ce a trebuit eu să îmi dau demisia. (Aşa am păţit mereu în viaţă, voi mai povesti astfel de lucruri, de pildă cu căderea piaţei imobiliare şi altele). A mai fost o olimpiadă organizată în liceul nostru şi a trebuit să fac repartizarea pe săli şi apoi să mă ocup de chestiuni de protocol. A mai fost problema că, deşi eram în primii ani de învăţământ, mi s-a cerut să fiu şi dirigintă, ceea ce am refuzat.
Între colegii mei de liceu eram cam izolată, ca întotdeauna. Am întâlnit-o acolo pe Livia Şchiopu, (care fusese şi la Cluj cu mine), măritată şi apoi divorţată de Vlad Iliescu, un fost coleg de liceu. Ea preda economie şi făcea şi meditaţii fiindcă spre deosebire de mine avea priză la public şi era respectată şi apreciată. Eu nu aş fi avut cum să găsesc copii să fac meditaţii, eram mereu marginalizată. Ea avea cabinetul ei la etaj, eu nu puteam găsi vreun sprijin şi eram mereu singură în realitate. Într-o zi Livia a venit în vizită la mine şi stăteam în bucătărie şi i-am povestit necazurile mele din tinereţe şi de atunci. Am mai povestit şi unei profesoare de istorie, Anghelescu Daniela despre Zăgrean şi despre revoluţia din 1989. Ea zicea că bărbatul acela merita strâns de gât de tot şi că era probabil sadomasochist, din ceea ce i-am povestit eu. În ce priveşte alţi colegi, trebuie să povestesc despre Viorel Roşca, care era favoritul inspectoarei. El poate îşi cam bătea joc de mine, poate fără să vrea, dar eu atunci nu am înţeles. Avea multe ciudăţenii, cum ar fi faptul că spunea că eu sunt prea materialistă fiindcă el preda filozofie. Adică îmi ţinea teorii că masa din cancelarie poate nu e un obiect real, că nu putem fi siguri de ceea ce spun simţurile etc. Am avut diverse discuţii cu el, uneori m-a mai ajutat cu anumite sfaturi. Avea dreptate când mă sfătuia să nu mai fumez. Ceea ce a fost mai anormal, din câte îmi dau eu seama abia acum, este faptul că el insista că trebuie să îi ofer neapărat inspectoarei care venea la mine la clasă cadouri consistente, mai ales pentru lucrarea şi inspecţia de definitivat. Mie, cum mă ştiţi deja, nu îmi plăcea ideea de dare de mită sau cam aşa ceva, dar eram totuşi un om cam conformist şi mă gândeam că trebuie să fac cum au făcut şia lţii înaintea mea, adică să nu fac notă discordantă. În mod sigur am întrebat şi alţi colegi legat de acest lucru şi probabil sigur pe Livia. Din câte ţin minte cam toţi au răspuns pozitiv, că aşa era obiceiul, deci nu era un fel de mită ci un fel de gratitudine, de lucru banal. În plus eu mai avusesem probleme cu inspectorii şi maam îin cunoştea pe unii şi le ducea mereu cadouri sau bani. Mama, care mă terorizase întreaga viaţă, plătea bani medicilor psihiatri, profesorilor mei, medicilor de orice specialitate întreaga mea viaţă, ca şi cum doar aşa e obiceiul, pentru a suplini venitul mic al acestor categorii de bugetari. În prezent, 2013, mama încă plăteşte din puţinii bani pe care îi are, sute de mii medicului meu psihiatru actual odată la două luni şi face mereu cadouri medicului de familie. Atunci mama mi-a dat o brăţară să îi dau cadou acelei inspectoare. Recunosc că ea a refuzat, dar eu, sub presiunea societăţii şi mamei de atâţia ani, am insistat să primească ca un semn de respect, etc. Că pentru mine aşa era, în orice caz nu mită.
Oricum trăiam greu atunci, cum am mai povestit. Pe lângă chinurile sexuale eram strivită de lipsa leagală a drepturilor, de cuvintele acelei Vişoiu şi de faptul că eu nu puteam accepta aşa un compromis. Deoarece fusesem mereu un om normal şi nu greşisem nimic, voiam să am şi eu dreptul legal de a profesa, nu să trăiesc cu frica în sân, în teroare şi stres şi teamă că directorii ar putea suferi şi ei. De aceea am continuat să contactez oameni sau instituţii cu cererea mea de eliberare începută în 2002. Am fost şi la Ministerul Sănătăţii atunci şi când m-am întors acasă, pe Dorobanţi, m-am întâlnit întâmplător chiar cu Cerasela, fosta mea colegă de facultate, despre care mi s-a spus că lucra la S.R.I. M-a întrebat despre viaţa mea şi mi-a povestit câte ceva despre alte foste colege.
Colegii profesori de la liceu au fost, în ansamblu, mai buni decât alţi colegi din trecut. Sau doar în aparenţă, nu ştiu sigur. Oricum am uitat multe de atunci. Ţin minte că mă simţisem atacată când cineva spunea că ei credeau că au un mieluşel între ei şi când colo e lupul. Dar era absurd să fi gândit despre mine aşa ceva. Oricum eu eram cam pe dinafară, adică nu înţelegeam jargonul şi aluziile lor, ca întotdeauna în trecut când eram în alte grupuri. De aceea era ca şi cum aveau ceva împotriva mea. Un alt exemplu: profesoara Delia Dumitriu se referea la spălatul izmenelor chiar când eu mă ocupam cu spălatul chiloţilor mei acasă...înţelegeţi ce spun, chestiuni de genul acesta, coincidenţe prea multe, fac un om să se simtă străin de ceilalţi şi absurd şi inutil.
Desigur, aspectul cel mai important al muncii mele ca profesoară a fost relaţia cu elevii. Aici diferenţele erau foarte mari, fiecare clasă avea personalitatea ei la care trebuia să mă adaptez. În ce priveşte disciplina aveam anumite probleme. Totuşi, spre mirarea mea, unele clase erau smirnă de cuminţi, în timp ce altele erau un calvar de dezordine şi impoliteţe. La fel, unele clase erau cooperante în procesul predare-învăţare, altele erau complet opace şi nu voiau să gândească nimic la orele mele. Deoarece în ultimii ani au intrat gânduri rele ale unora peste mine, abia acum câţiva ani m-am gândit, privind în urmă, că poate şi acei elevi erau cumva influenţaţi de gândurile absurde şi mincinoase ale adulţilor legat de mine. Fiindcă ei toţi aparţineau cu mic, cu mare, comunitaţii bucureştenilor, societăţii în general, în timp ce eu am fost izolată mereu. Livia a intervenit în aşa zisul confluct dintre mine şi o clasă aXI-a, unde predam economie. Acolo tinerii erau aşa de răi sau neastâmpăraţi încât aruncau cu cocoloaşe de hârtie în mine şi nu era posibilă nici un fel de comunicare. Livia mi-a adus nişte hârtiuţe pe care elevii scriseseră anonim ce cred despre mine, de ce nu le place. Numai două opinii erau parţial pozitive..."cred că e o persoană bine intenţionată, dar...etc" Restul erau negative, mult timp le-am păstrat. Spuneau că eu nu ştiu să comunic cu ei, că sunt prea grasă chiar şi multe altele.
O altă întâmplare cu tâlc a fost că la clasa doamnei Anghelescu, clasă foarte bună şi cooperantă până la un moment dat, a venit un psihiatru şi mi-a luat ora, deşi eu nu ştiam. Aflasem că în acea clasă era o fată cu probleme psihiatrice şi că diriginta încercase (aşa spunea ea) să le explice să se poarte mai bine cu ea. Părerea mea e că o astfel de intervenţie e sortită eşecului sau poate agrava uneori situaţia. Totuşi, şi în ceea ce mă priveşte, pot spune că aproximativ de când a venit acel psihiatru acolo, clasa nu a mai fost bună faţă de mine.
Un ultim lucru pe care îl mai menţionez este povestea cu doamna Călinescu. Ea mi-a cerut să îi scriu şi să tipăresc la imprimantă sau să traduc o hârtie legată de un proces sau alte probleme juridice pentru o doamnă mai în vârstă. Am ajutat-o cât am putut. Ulterior mi-a cerut să îi scriu la calculatorul meu cumpărat de tata (acelaşi şi azi) lucrarea de licenţă a fetei sale. Sau oricum o lucrare importantă. Contra cost. La început am refuzat, fiindcă nu prea mă simţeam bine în acea perioadă şi nu mai puteam face faţă efortului. I-am explicat. Dar d-na Călinescu a fost atât de insistentă, încât până la urmă, pentru a scăpa de ea, am acceptat. În ziua de vară toridă când am predat acel document tatălui fetei, a murit tatăl meu prin atac de inimă sau cerebral, nu ştiu sigur. Era 29 iulie 2005.
Acesta e linkul unde se observă că am fost profesoară de economie la colegiul I.L.Caragiale. Nu scrie nimic de faptul că am predat şi psihologie, deşi am predat psihologie mai mult decât economie. Cineva mi-a dat un bun calificativ, mă bucură acest lucru! Din motive pe care nu le înţeleg Şchiopu Livia, fostă colegă de liceu cu mine şi colegă acolo la Caragiale, nu e pe listă. Nici cu numele Şchiopu, nici cu numele Iliescu de la soţul de care divorţase, tot fost coleg de liceu, Iliescu Vlad.
http://www.calificative.ro/scoli-bucuresti/colegiul-national-I-l--caragiale/profesori/p9
