Anii mei de muncă, partea a II-a

Aşadar, spre marea mea durere am rămas în 2005 şi fără locul meu de muncă la liceu. Atunci m-am întâlnit întâmplător pe stradă şi cu fostul coleg de liceu Lucian Micu cu Laura (Galea o chema în liceu), care se plimbau pe Calea Dorobanţilor.

Am găsit deci doar prin Oficiul Forţelor de Muncă un post de bibliotecară cu studii superioare prin concurs. Doamna aceea psihiatru Vişoiu spusese că eu nu am dreptul să am nicio relaţie cu oamenii şi mai ales cu copiii şi că trebuie să trăiesc complet izolată. Eu i-am spus că aceasta e crimă şi că nu am greşit nimic şi astfel nu voi avea din ce să mă întreţin, dacă nu am dreptul să muncesc. Ea mi-a răspuns că nimeni nu mă împiedică să fiu bibliotecară sau arhivară. Aşadar m-am dus cu mult curaj şi speranţă la A.S.E. unde desigur am trecut examenul.

La început mi s-a spus că există o lege nouă pentru remunerarea cadrelor superioare, al căror salariu nu trebuia să fie mai mic de 7 sau 8 milioane de lei. Dar salariul meu a fost sub 7 milioane tot anul şi numai la final, când eram pe picior de demisie l-au mărit. Mi-au spus că voi avea avantaje şi ei la fel dacă voi duce certificatul de handicap şi atunci l-am dus, el fiind un certificat pentru schizofrenie, care oferea o pensie de circa 2 milioane şi jumătate, spre deosebire de handicapul pentru amputare, care oferea doar 300 de mii lei vechi. Astfel eu am fost anul acela în oarecare fraudă, deoarece legal nu aveam dreptul să am două surse de venit de la stat. Este adevărat că statul mă furase ani de zile fără vină din partea mea de dreptul la muncă şi insitutţiile statului mă torturaseră cumplit. Nu din cauza aceasta am acceptat ambele venituri, ci fiindcă fucnţionara de la oficiul pentru handicapaţi aproape a râs de mine când am spus că vreau să renunţ, explicându-mi că pot lua fără grijă ambele sume, că aşa fac şi alţii dacă au găsit loc de muncă. Mai mult decât atât, la salariul de bază parcă nu mi-au acordat spor de toxicitate, deşi urma să lucrez într-un mediu toxic şi mi-au promis că mă vor promova printr-un alt examen după circa 6 luni. Atunci mi-au spus că numai peste încă doi ani...şi eu m-am întristat de minciunile şi promisiunile lor false, fiindcă pe alţi colegi care se angajaseră odată cu mine i-au promovat atunci, după vreo 6 luni.

Iar acea lege pentru cei cu ajutor pentru handicap, dacă aşa era, mi se pare absurdă şi nedreaptă. Pe lângă faptul că ajutorul era infim. Iar pensionarii în mod legal au dreptul să cumuleze salariu la pensie, am găsit aceasta scris. Şi mama lucrează pentru un salariu de vreo 5 milioane, nu mai mult, şi are şi pensie din anii ei de muncă. A trebuit să renunţe la pensia de urmaş, deoarece cu pensia de urmaş după tata nu ar fi avut dreptul să aibă şi salariu, numai cu pensia ei personală are acest drept!! Din aceste fapte am tras concluzia că statul efectiv asasinează numai oamenii nevoiaşi, cei care nu au avut dreptul la muncă sau au fost respinşi nevinovaţi ca mine şi care pot beneficia numai de pensie de urmaş, pe care deci nu o pot mări (fiind oricum mică) printr-un salariu. Numai foştii salariaţi au voie. Încă o dată: de ce nu puteau face dreptate măcar în cazul meu, fiindcă am fost mereu un om bun şi normal şi muncitor? Dar oare eu am dreptul la pensie de urmaş după tata?

Pe vremea aceea A.S.E.ul era în renovare, nu ştiu dacă între timp au terminat. La început m-au introdus într-un birou de la etaj, unde era ziua de naştere a unei colege şi servea băuturi răcoritoare şi o mică gustare. Nu m-au lăsat să fac nimic acolo nici zilele următoare. Dl. Iovanov zicea că mă vor trimite în altă parte a doua zi. Cred că apoi, chiar de ziua mea, m-au dus să stau la subsol, unde oricum nu era nimic de lucru, să şed singură pe un scaun, în ciuda nedumeririi mele şi întrebărilor fără răspuns. Eu am adus acolo câteva dulciuri sau pateuri să servesc şi eu colegele de ziua mea, cu dragă inimă. Şi oricum toate făceau aşa. Când i-am spus d-lui Iovanov că e ziua mea, în loc de la mulţi ani a zis "Îmi pare rău". Şi m-am gândit apoi, nu pe moment, că îi părea rău că mă trimisese la subsol.  A fost ciudat, mie pe moment nu îmi părea rău fiindcă nu credeam că e ceva definitiv, dar nu înţelegeam de ce. Apoi m-au trimis la sala de lectură, unde aşezam cărţile citite la loc la raft, aduceam cărţile cerute la biroul de împrumut. Mă descuracm perfect fiindcă învăţasem pe de rost clasificarea înainte de angajare. Mi-au făcut şi cont în biblioteca virtuală, dar contul meu nu prea funcţiona. Apoi mi-au făcut un fel de înscenare pentru a scăpa de mine. Când nu mă aşteptam deloc, într-un final de săptămână, mi-au cerut colegele de la birou să înscriu eu în calculator cărţile returnate şi cărţile împrumutate. Stăteau toate în spinarea mea ca un scai, încât nu mă puteam concentra bine, mai dădeau şi sfaturi care mă încurcau. Şi era prima mea încercare de acest gen, nu a ieşit perfect şi fiindcă am avut clienţi dificili, care întârziaseră să aducă cărţile împrumutate şi aceia teoretic trebuiaiu sancţionaţi. Dar nu chiar toate colegele îi sancţionau, după cum văzusem. Acesta a fost motivul aparent pentru care m-au scos din personalul de la sală şi m-au trimis iar la subsol peste o zi sau câteva zile. Precizez că atunci eram suplă, nu m-am îngrăşat de stres decât spre sfârşitul lui 2007, după ce mi-am dat demisia. Şi în timpul zilelor petrecute la sală eram periodic chemată, împreună cu colegele, să mutăm stocuri de cărţi, pasându-le din mână în mână. Apoi a început marea curăţenie la subsolul bibliotecii, unde erau cărţi vechi, foarte rar cerute la lectură şi foarte prăfuite şi murdare oarecum, ca şi rafturile, în urma renovărilor şi zugrăvirii acolo. Lucram în echipe de două persoane şi îmi amintesc că lucram cu o fată ce dăduse examen odată cu mine. Ea îmi tot spunea că poporul român este un popor de oameni foarte răi (eu, deşi suferisem mult, nu eram de acord atunci) şi îmi povestea şi necazurile ei de a fi bătută de soţ acasă. Peste un timp destul de scurt acea tânără femeie a plecat de acolo şi spunea că şi-a găsit de lucru în altă parte.

În acea perioadă au început cum spuneam torturi sexuale şi fizice mai puternice asupra mea. De asemenea am avut impresia că unii omaeni străini pe stradă aveau influenţă nefastă asupra mea, fiindcă mă simţeam foarte rău. În staţia de la Piaţa Romană am fost puţin şocată de faptul că o femeie, aparent cu mai puţină educaţie, a început să strige, parcă arătând spre mine, ceva de genul "uite-o cum arată" sau "uitaţi-vă la ea cum arată!", ceea ce mi-a creat o impresie neplăcută, mai ales pentru că eram persecutată la serviciu fără greşeală din partea mea. Şi eram singură ca întotdeauna.

La subsolul clădirii era urât desigur. Puţină lumină naturală, iluminaţie cu neon (ceea ce eu detest din cauza spitalizărilor), aer închis. De mai multe ori a fost oprită electricitatea pentru mai multe ore. Am făcut cunoştinţă cu personalul subsolului, respectiv cu doamna Maria, care spunea că ea a rămas scrântită puţin de la cutremurul din 1977, cu Emilia, care ţinea murături delicioase la borcan într-un colţ, cu o fată tânără al cărei nume l-am uitat, care a fost transferată la sală după un timp şi cu Aura Bârsan care a fost drăguţă cu mine venind la mine acasă să mă ajute la curăţenie, deşi atunci nu aveam nevoie, fiind destul de suplă să fac singură totul, inclusiv geamurile şi perdelele. O vreme am stat şi am jucat jocuri de biluţe pe calculatorul de la subsol, aşteptând să îmi vină rândul, că era numai unul. Dar în cea mai mare parte a timpului am muncit la curăţarea cărţilor şi rafturilor, unul câte unul, aspirând cărţile una câte una. Am făcut mai mult timp echipă cu Aura şi când ea a lipsit într-o zi a trebuit să muncesc singură şi chiar căram găleţi cu apă cu un singur picior şi mă urcam pe scară la rafturile de sus. La un moment dat o altă echipă ne-a acuzat că muncim superficial.

Apoi, treptat, personalul bibliotecii de la etaj s-a mutat în trei birouri la subsol. La un moment dat o doamnă de acolo mi-a cerut să inventariez nişte cărţi împreună cu ea şi eu îi dictam codurile, reaşezam cărţile etc., vreo câteva zile. Ceea ce a fost ciudat e că, fiind în zona în care mai existau cărţi cu şi despre Ceauşescu, ea îmi povestea că o rudă apropiată a ei s-a sinucis exact pe 26 ianuarie, ziua lui Ceauşescu. Tot ea se plăngea de viaţa ei ca mamă, spunea că are probleme cu băiatul. Colegele mele vorbeau desigur vrute şi nevrute, dar la un moment dat m-au izolat şi eu trebuia să ascult zumzetul lor, vorbele lor, muzica pe care o punea dl. Iovanov şi care mă deranja. Tot atunci am fost trimisă la biblioteca centrală universitară să fac un curs de biblioteconomie, pe care l-am absolvit, dar nu a contat la salariu, deşi nu îmi fusese uşor în presiunea în care trăiam. Ce este şi mai rău e că se terminase şi munca de curăţenie şi atunci m-au obligat să nu mai fac nimic, în timp ce toate celelalte aveau de lucru. Aceasta, plus atmosfera în care trăiam erau o tortură groaznică. Opt ore pe zi pe scaun într-un mediu în care nu se putea nici măcar citi. Am început să mă simt tot mai rău acolo şi la un moment dat cineva a zis "nu pot să o las să moară aşa ca un câine" şi o colegă a venit şi m-a mângâiat.

A mai fost şi povestea cu cartea de la doamna Maria, poate cineva a vrut să dea impresia că eu fur cărţi. La subsol, periodic, erau scoase stocuri de cărţi din circulaţie, care zăceau mai multe zile pe podea şi apoi în casa scării de la intrare, unde era un teanc impresionant de maculatură. D-na Maria mi-a arătat un teanc de cărţi şi mi-a spus că pot să iau vreuna dacă vreau de tot, fiindcă ele oricum vor fi aruncate, nu inventariate, cum erau şi cele de lângă scară. Pe mine mă atrăgea o carte de istorie a muzicii în limba engleză, deci carte de artă care nu prea avea ce căuta acolo. Provenea dintr-o donaţie se pare. Dar nu voiam decât să o citesc, cum mai citisem şi altele de acolo, cu fişă semnată, fiindcă aveau inventar. Desigur le-am returnat mereu. Aceasta nu avea cotă şi atunci fiindcă d-na Maria spunea să nu îmi fac griji am luat-o să mai îmi îndulcesc zilele. Dar la scurt timp, m-am găndit, după vreo două zile că nu este corect. Mulţi oameni au zis despre mine că defectul meu cel mai mare e că am fost un om prea corect (aşa zic inclusiv în ultimul timp). Atunci am dus cartea înapoi, dar din nefericire stocul acela de pe duşumea dispăruse şi eu nu mai ştiam ce să fac cu ea şi nu puteam să întreb pe d-na Maria. Cartea o mai am şi acum, dar, din diverse motive, nu am citit-o.

În aceeaşi perioadă, fiind foarte chinuită, i-am povestit şefei mele directe, Simona, povestea mea cu Zăgrean. Ea a zis că pot să fiu sigură că Dumnezeu l-a pedepsit şi nu o duce el bine acolo unde este. Ceea ce aţi văzut că nu a fost aşa, Zăgrean a avut dreptul să aibă trei copii şi tot ce a vrut. Eu nu i-am dorit răul niciodată şi vorbele Simonei nu le credeam.

Tot atunci, fiindcă aveam bani (singura perioadă din viaţă când am avut bani) atât din salariu cât şi din chiria pe apartamentul de patru camere care atunci era 600 de euro din care mama îmi dădea 300, am hotărât să încerc din nou să scap de întâlnirile cu mama mea, să fiu în sfârşit liniştită. Nu îi mai răspundeam la telefon, îi explicasem că vreau să ne separăm (ea mereu mă chinuia şi trecea mereu de la o extremă la alta, ba era mamă grijulie, ba mă tortura cu diverse discuţii, cum am mai povestit) şi nu i-am deschis uşa când a sunat. Atunci mama, însoţită de prietena şi fina ei Angelica a venit la mine în subsolul acela şi am fost obligată să reiau relaţia cu ea.

Un alt lucru foarte trist acolo a fost faptul că Ana Maria cea gravidă, dar şi alţii, aveau discuţii aprinse în cerc şi extrem de vulgare, cum am mai povestit. Dar ceea ce m-a determinat să îmi dau demisia, după aproape un an de tortură, a fost faptul că mă simţeam din ce în ce mai rău, mai ales după anul de pomină 2007, îmi târam greu oasele şi simţeam o presiune cerebrală imensă şi mai şi trebuia să stau fără activitate acolo!

În anul acela am avut bani să îmi cumpăr un aparat foto digital mai ieftin, un monitor pentru calculator şi un aparat muzical cu boxe de 9 milioane, care s-a stricat stând nefolosit. Iată prima poză a mea de pe aparatul foto, făcută în acel subsol de Aura (tocmai cumpărasem aparatul foto). Se poate observa într-un colţ icoana de pe perete:

După ce mi-am dat demisia am trecut  în continuare prin torturi pe care deja le-am descris. Singurătatea şi apoi sărăcia totală au fost cele mai rele lucruri. Am încercat atunci să obţin ajutor, am trimis în zadar mailuri celor de la SPER, foştilor colegi sau profesori. Am contactat-o din nou pe Cezara şi ea mi-a recomandat fundaţia Motivation, care avea un program de integrare în muncă a persoanelor cu handicap, altă organizaţie nu era şi apoi şi acest program a dispărut. Am fost la interviu la ei şi am discutat cu Alina Iovănel, care a fost amabilă şi chiar mi-a cerut curriculum vitae. Ce a fost ciudat e că după ce oricum făcusem muncă de femeie de serviciu la biblioteca A.S:E. şi Alina mă întreba dacă sunt dispusă să fac muncă de femeie de serviciu. Bineînţeles, i-am răspuns, numai că atunci eram grasă şi mă mişcam mai greu cu un singur picior. Deşi am fost în acel program vreo trei ani şi îi contactam periodic, chinuită de lipsă de bani şi izolare, ei nu au putut să mă ajute. Consider că atunci eram încă aptă de muncă, aveam multă nevoie de activitate de orice fel şi poate nu m-aş fi îmbolnăvit de boala asta, cancer sau ce naiba o fi, că sper să ajung din nou la medicul de familie. Medicul de familie, doamna Pană Monica, mi-a spus clar şi ea că eu nu am voie să lucrez în învăţământ (nu mai ţin minte cine mi-a dat hârtie medicală prima oară), mai ales de când cu reglementările Uniunii Europene.

Un ultim lucru straniu pe care am să îl menţionez este că în ultimii ani tot au intrat peste mine oameni cu gânduri negre, spunându-mi că nu trebuiau să mă bage în programul de reeducare. Au vrut să îmi creeze impresia că atunci la bibliotecă se purtau brutal şi vulgar cu mine şi mă persecutau fiindcă eu eram într-un program de reeducare, cum ne povestise odată doamna Holdevici la facultate că fusese ea, obligată la munca pe bandă rulantă şi având experienţe foarte neplăcute, încât ajunsese să vadă aurele oamenilor. Eu nu ştiu ce înseamnă asta. dar ştiu că dacă eventual era adevărat că eu eram într-un program de reeducare, acest lucru era un abuz şi o crimă monstruoasă, deoarece avusesem mereu caracterul frumos, nu avusesem greşeli şi aveam educaţie de nivel superior, cu multe cărţi citite cu inima curată. Citiţi tot ce am scris pe blog şi veţi înţelege căa m dreptate. Oricum era un abuz pe care nu îl înţeleg aspupra unui om curat şi fără apărare. Unii mă acuză, cum poate ghiciţi, că am spus tot adevărul...dar pentru numelelui Dumnezeu, dacă un om întoarce capul de la o crimă e normal? Să laşi răul nepedepsit şi oamenii buni masacraţi e normal? Şi apoi atâţia ani din 2002 şi înainte chiar am fost peste tot cu cererea mea în mod decent şi m-au refuzat. Voiam să trăiesc, ca şi acum...am absolută dreptate mai ales după 30 de ani de chinuri.