Bunicul meu s-a dus şi el....

Rămas văduv la şaptezeci de ani (fiindcă nevasta îi paralizase încă tânără şi în putere), devenise unul din acei bătrâni cu ochii tot mai rotunzi, parcă nişte boabe zemoase care strâng în ele şi lacrimi şi urma zâmbetelor omului hâtru de odinioară.

A rămas singur în gospodăria mare şi tot mai goală. Peste vreo cinci ani de la moartea nevestei, fiul i-a cerut să vândă iapa şargă, pe nume Doina că este prea greu pentru un bătrân să ţină peste iarnă ditamai calul. Mai întâi a vândut bivolii şi oile şi porcii. Nu mai făcea fân decât pentru iapă, dar încă mai creştea în lunca Oltului cucuruze, crumpene şi fusoi. Încă mai alerga cu iapa la galop prinsă la căruţa veche. Când a dat iapa a plâns, aşa, fără multe lacrimi, cu chipul schimonosit, la fel ca atunci când se despărţea de copiii care veneau să îl vadă de la oraş. A predat şi puşca de vânătoare. Nu i-au mai rămas decât găinile şi un cocoş fudul, deşi niciodată nu a mai lăsat cloşcă cu pui. Mai avea via bătrână de lângă casă, fiindcă toamna fiul îl ajuta să facă vin sau ţuică, livada cu meri şi o grădină mică cu zarzavat şi flori pe care o îngrijea nora lui în timpul liber.

Apoi a început să se plângă tot mai des. Avea ameţeli, i se punea ceva pe ochi şi odată chiar a căzut în casa pustie acum. L-au găsit dimineaţă şi iarăşi s-a înzdrăvenit. „Sunt tare beteag”, spunea cu pleoapele strânse şi glasul subţiat, ca un copil. „Nu eşti beteag, eşti bătrân”, îi răspundeau după ce trecuse binişor de optzeci de ani. Vorbea mult la telefon cu sora lui din Bucureşti, mai mare decât el cu patru ani. Vorbea cu fata lui şi când încheia de povestit începea să plângă. „Tot sângur toată ziua...”. Nu mai fuma demult, dar tuşea din ce în ce mai des şi se topea vâzând cu ochii, luând medicamente zi de zi.

În ultima lui iarnă nu se mai putea ţine pe picioare şi l-au dus la oraş. Tare greu răbda să stea în apartamentul mic, în loc să stea la casa lui cu curte şi grădină mari. Prin luna martie şi-a revenit şi a cerut să meargă acasă. Fiul lui nu a fost de acord fiindcă badea Ioan era prea beteag şi putea oricând să cadă din nou singur în casă. Plângea tot mai des că îi vine sfârşitul. Spera să se întoarcă la casa lui măcar de Paşti în aprilie................................................................................................................................................

Aşa a fost. L-au adus cu sicriu cu tot în săptămâna mare acasă. Joi, când ar fi fost ziua lui de naştere, stăteam adunaţi în jurul lui, aşezat în camera fără sobă, cu căciula lui din blană de miel lângă tâmplele cărunte. Vremea era capricioasă, nori, soare şi ploaie amestecate. Seara am stat în curte împreună cu vizitatori, am discutat (ei, desigur eu tot tăcută ca de obicei) despre religie fiindcă venea Paştele; una dintre femei spunea că dacă îţi imaginezi să vorbeşti cu Dumnezeu înseamnă că eşti schizofren...

A doua zi mi-am condus bunicul la cimitir. Era cumplit de soare, era Vinerea Mare, copii mergeau cu coroane în faţa căruţei cu sicriul şi florile cădeau în praful uliţei. Citind din evanghelie, preotul se oprea la fiecare colţ mai important, locuri pe unde bunicu mersese în sat în ultimii ani de viaţă...oamenii din cortegiu se închinau şi apoi mergeam mai departe. Mă dureau şi îmi ardeau tălpile. M-am întors apoi la Bucureşti şi din aprilie 2012 nu am mai avut bani să merg acolo, unde fusese raiul copilăriei mele...tot sângură şi eu, pe ultimul drum, cum fusese şi bunicu...

Bunicul meu în 1990:

Şi un videoclip realizat de mine cu poze pe care le-am făcut în ultimii lui ani de viaţă: