Doar rejecţie, nicidecum nebunie sau greşeală

Încă iubesc viaţa atât de mult încât îmi vine să plâng. Întotdeauna am iubit viaţa, singurul bun al unui om, dar ea mi-a fost negată de ceilalţi. Ce altceva puteam face?

Pot spune cu certitudine că nu am avut defecte psihologice, aşa cum insinuează ipocriţii acestei lumi. Nu am avut greşeli sau păcate timp de 29 de ani. Nimeni nu vrea să recunoască adevărul, toţi preferă să acţioneze agresiv asupra mea. Am făcut tot ce era posibil chiar şi în ultimii 4-5 ani, implorând şi cerşind în zadar, căutându-mi un loc de muncă. Cei care m-au cunoscut îmi spuneau încă de mică că sunt prea sensibilă, cu alte cuvinte mă aşezau în rândul celor respinşi de societate, aruncaţi la gunoi fiindcă sunt consideraţi oameni slabi. Mi-a trebuit mult timp până când am înţeles că nu există nebuni (cum spun ei despre mine că sunt nebună), ci doar oameni respinşi, avortaţi de societate fiindcă altora nu le place de ei. Şi nu înţeleg de ce nu le-a plăcut de mine....am fost încă din 1984 un om foarte calm şi serios, cu multă dragoste delicată faţă de oameni şi natură, cu multă gingăşie şi bunătate, dar totodată o persoană inteligentă şi cred că aş fi meritat să am locul meu în societate, copilul meu şi dreptul la muncă. Chiar şi o profesoară mi-a spus că eu sunt prea moale şi voi muri de foame într-o zi.

Am trimis scrisori psihologilor sau psihoterapeuţilor, foşti colegi sau profesori, cu un puternic şi disperat S.O.S., dar nu mi-au răspuns. Am trimis mailuri verilor mei şi nici măcar la mailuri nu îmi răspund. Dacă dau cuiva un telefon nu mi se răspunde pe mobil fiindcă ştiu că e vorba de mine (de parcă aş fi ciumată), dacă îmi răspunde cineva, îmi dă de înţeles să nu mai telefonez altădată. Sunt izolată cu forţa şi nu înţeleg de ce, fiindcă nu am greşit nimic şi nu aş fi greşit nimic niciodată, fiind din copilărie un om căruia i se poate acorda toată încrederea. Nimeni nu vorbeşte cu mine, în afară de mama mea îngrozitoare.

De fapt mă omoară, oameni buni! Deoarece ştiu că majoritatea dintre voi are cel puţin o relaţie cu altcineva sau cel puţin bani pentru hrană, mă îndoiesc că mă puteţi înţelege, fiindcă eu de mult timp nu am de nici unele.

Vroiam doar să mai las aici un semn despre buna mea credinţă şi educaţie, despre inocenţa mea şi faptul că nu am avut nicio opţiune sau şansă în viaţă. Este adevărat că am fost abuzată şi un fel de ţap ispăşitor cum spunea tata, dar cei care spun că trebuia să îmi accept soarta nu au dreptate. Este singurul lucru inacceptabil drept condiţie umană -- să mori pentru păcatele şi violenţa altora care nici măcar nu se căiesc şi mereu se poartă la fel --cei mai mulţi oameni pe care i-am cunoscut sau pe care i-am citit pe blogurile lor se plâng de lucruri minore, ca şi cum ar fi foarte sensibili, dar când e vorba de necazuri mari ca ale mele, neagă pur şi simplu realitatea şi spun că eu sunt nebună. Hemingway spunea că lumea întotdeauna pedepseşte nenorocirea, o alungă sau o marginalizează sau ucide victima. Mă tem că avea dreptate. Dar eu am iubit viaţa atât de mult, speram să am drepturi normale şi să trăiesc mai mult.

Să nu spuneţi că sunt vinovată că am spus adevărul în întregime şi nu l-am ascuns, aşa cum se ascunde un câine rănit ca să nu îl ucidă haita, cei care văd că are o slăbiciune. Puteţi spune că e legea selecţiei naturale, eu spun că e doar crimă gravă cu premeditare. Eu consider că omul e dator să demaşte răul şi să nu facă coaliţie cu asasinii, devenind complice. Chiar dacă ar fi fost vorba de altă femeie chinuită în locul meu şi eu aş fi avut toate drepturile, eu aş fi spus adevărul. Şi de fapt nu am avut de ales, fiindcă în spitalul de psihiatrie am fost ca şi alţii chinuită enorm şi obligată să îmi amintesc şi să povestesc absolut totul. Aşa se procedează acolo şi medicamentele au efect de slăbire a voinţei, omul se înmoaie şi spune totul. În plus, vă pot spune cu certitudine că şi în perioadele lungi chiar de ani când nu m-am plâns defel fiindcă speram în libertate şi drepturi depline, tot la fel eram chinuită. Tăcerea nu este o soluţie pentru victimă. Ceilalţi doar îşi bat joc şi spun că eu m-am victimizat singură. Vă mulţumesc doar pentru lectura acestor rânduri dar ştiu că nu mă puteţi ajuta...Am încercat chiar să emigrez în 2002 dar am fost respinsă fiindcă am trecut psihiatric şi un picior lipsă. Dar atunci eram încă tânără şi puternică, fără alte probleme de sănătate fizică ca acum, o prizonieră inocentă într-o cuşcă în ţara mea preaiubită pe care nu aş fi părăsit-o în ruptul capului. Organizaţiile de caritate au refuzat să mă ajute şi biserica la fel. Sunt atât de singură...

Oare de ce mi-au făcut toate acestea când am fost mereu un om cumsecade şi de încredere? M-am opus întotdeauna atât cât am putut torturilor sexuale de la distanţă luând medicamente aşa cum spuneau medicii psihiatri ori m-am rugat lui Dumnezeu să mă apere, ori am implorat în genunchi pe cei care mă agresau în timp ce eu plângeam. Nu am avut dorinţe sexuale sau păcate, dar totul a fost în zadar. Pot spune cu certitudine că nu îi blamez pe alţii nevinovaţi, ei sunt cu certitudine vinovaţi de crime oribile. Oare nu ştiu ei că atunci când loveşti un om nevinovat mor şi alţii sau suferă mulţi alţi nevinovaţi? Eu a trebuit doar să port crucea păcatelor lor şi să rămân singură şi fără bani după ce ei mi-au luat totul pentru dorinţele lor păcătoase, pentru pofte şi lăcomie. Mai mulţi mi-au spus că ar fi trebuit să am eu o relaţie sexuală pentru a evita acele torturi de la distanţă. Dar eu am fost închisă şi izolată de fapt din 1984, nu aveam nici măcar unde să cunosc un bărbat, deşi nu eram urâtă şi dacă nu aş fi fost chinuită aşa rău aş fi avut puterea să rămân suplă. Nimeni nu m-a dorit. Concluzia realistă după atâţia ani e că nu am fost sexual atractivă pentru nimeni, ceea ce e mai rău decât a fi urâtă. Mi-am dorit firesc un copil şi dreptul de a munci încă de mică, dar acum dacă nu iau medicamentul psihiatric o noapte doar, sunt torturată sexual absolut sigur. Mai trist este că în ultimii 3 ani nici medicamentele psihiatrice nu mai au efect asupra torturilor sexuale şi acestea îmi dau o scârbă îngrozitoare de viaţă şi lacrimi prea multe.

Vă implor cu tot sufletul meu curat să nu aruncaţi, pe cât posibil, vina asupra celor buni şi cuminţi cum fost eu. Ei sunt doar oameni rejectaţi şi complet singuri, cum am fost şi eu, dar nu sunt anormali. Încă o dată repet ceva inacceptabil pentru mulţi, un lucru tabu şi fără prejudecăţi: anormalitatea în astfel de cazuri nu există. Ea înseamnă de fapt minciunile celorlalţi şi adevărul gol-goluţ din partea victimei. După cum spunea Sartre "infernul sunt ceilalţi".