Doresc acum să scriu despre ticăloşia lor de tâlhari şi hoţi la drumul mare, despre cum mi-au furat banii o viaţă întreagă şi în ultimele luni.
Cum v-aţi dat sema deja, m-au lăsat din tinereţe fără dreptul de a munci, pentru a mă obliga la sinucidere şi pentru a mă chinui prin izolare şi lipsa banilor, dar şi psihologic, sufleteşte, deoarece iubeam foarte mult munca, era una dintre bucuriile mele cele mai mari. În acelaşi timp, mi-au spus că pe lângă faptul că nu am dreptul de a munci, ca om nevinovat cu diagnostic psihiatric, totodată nu am nici dreptul de a avea pensie „pe caz de boală”, fiindcă nu am ani de muncă. Deci, dacă o femeie (sau bărbat) este violat „de la distanţă” de un medic, care îl alege ca sacrificiu (cum a făcut domnul profesor universitar Leon Zăgrean, de la Universitatea Carol Davila din Bucureşti cu mine), atunci acea persoană chinuită, considerată bolnavă psihic numai fiindcă are acele senzaţii sexuale şi tratată cu medicamnete extrem de violent în spitalul de psihiatrie, repet acel om nevinovat cum am fost şi eu, este practic asasinat, obligat la sinucidere, respins de peste tot unde caută de lucru, furat de bani timp de decenii (până moare), furat de dreptul de a avea familie proprie, fără dreptul de a avea copii, considerat sclav al familiei sale abuzive, care se numeşte aparţinători, şi obligat la ani lungi de izolare şi sărăcie lucie, obligat fără nicio şansă la sinucidere. Am întrebat de mai multe ori, şi înainte de 2002 şi după, şi mi s-a răspuns mereu că nu am dreptul să muncesc şi nici să am pensie.
În ultimii 7 ani am fost complet izolată şi am suferit enorm. Abia anul acesta însă mă voi sinucide dacă nu se va face dreptate absolută şi nu va fi recunoscut absolut tot adevărul din 1984 încoace. În ultimii 5 ani, datorită căderii pieţei imobiliare, am avut de suferit sărăcie cruntă, am răbdat de foame luni de zile, neavând bani suficienţi nici pentru mâncare. Venitul meu de 1200 de lei din chiria unui apartament de patru camere închiriat pe Calea Moşilor, zonă semicentrală în Bucureşti, este insuficient pentru o persoană care locuieşte singură la oraş, unde întreţinerea este în medie peste 200 de lei şi mai sunt facturi de electricitate imense, de telefon (pentru a nu fi total separată de lume,deşi singura mea relaţie este mama, absolut nimeni altcineva nu vorbeşte cu mine) şi de internet, singura mea fereastră spre lune, care mi-a oferit în ultmiii ani şansa de a scrie poezie, care însă nu a plăcut şi nu a fost publicată. Am renunţat desigur demult la televizor şi la radio. Îmi rămân doar 5-6 sute lei în mână, este aproape imposibil de supravieţuit, când sunt necesare detergenţi, săpun, hârtie igienică (folosec din cea aspră de modă veche cum era pe vrema lui Ceauşescu fiindcă altele sunt scumpe), tampoane (iertaţi sinceritatea) şi alte cehltuieli... aşa am ajuns să nu mai am ce mânca şi să mă îngraş când mănânc mâncare proastă şi mult în hapuri din cauza stresului enorm. Totodată am de cumpărat şi medicamente, având sănătatea deteriorată.
Am cerşit şi pe internet bani, am rugat cu lacrimi în ochi să nu fiu omorâtă, să îmi trimită cine poate cel puţin 5 lei în plic, care înseamnă o avere pentru mine, dar nimeni nu mi-a trimis nimic. M-au furat în continuare...Anul trecut mi-am adus aminte că mai am câteva obiecte de aur din moştenirea după bunica din partea tatălui şi după unchiul meu, fratele tatei, şi le-am vâdnut la case de amanet, fiindcă oamenii simpli ca mine nu pot vinde drept bijuterii obiectele pe care le au (unele nu erau deteriorate) şi sunt obligaţi să le dea drept grame de aur, pe un preţ mic. Am vândut deci cele câteva obiecte pe care le aveam, dar şi aşa am rămas fără bani desigur. Acum singurul obiect pe care îl mai am sunt cerceii de la mamaia, mama tatei, despre care mi s-a spus că nu valorează decât 250 de lei şi pe care nu îi voi mai da...din motive pe care le voi explica. Toate obiectele de argint pe care le aveam mi-au fost sustrase din dulap, ori de vreo rudă, ori de cei care au ajutat la mutarea mea în alt apartament. De asemenea mi-au fost furaţi cerceii mei de aur personali, trei perechi.
Mai întâi să vă spun o poveste cutremărătoare, care m-a marcat pentru întreaga viaţă. În 1990 am reuşit să fug la Cluj printre bătăile tatei, care mă învineţea oribil, şi am dat examen la facultatea de psihologie. Concurenţa era foarte mare, 25 pe loc, dar am reuşit să intru a 12-a. Acolo nu găseam de lucru oricum, era la puţin timp după revoluţia din 1989 şi am încercat să îmi văd de învăţătură. Am avut foarte multe probleme pe care nu le mai enumăr acum şi am terminat banii pe care mi-i dăduse mama, fără să fac excese. Am fost obligată să mă întorc la Bucureşti, unde am continuat facultatea de psihologie. Dar ceea ce s-a întâmplat între timp a fost extrem de trist pentru mine. Mamaia mea s-a îmbolnăvit grav (era născută în 1911) şi am putut veni doar o dată să o văd în timpul bolii. Era de faţă şi o mătuşă a mea. Mamaia nu mai putea vorbi din cauza suferinţei, ceea ce îmi frângea sufletul şi, văzându-mă pe mine, simţindu-şi sfârşitul aproape, a vrut să îşi rupă cerceii aceştia de aur din urechi pentru a mi-i da mie. Desigur am refuzat şi mătuşa mea a oprit-o, dar după moartea bunicii mele acei cercei au ajuns totuşi în poseisa mea, fiind ultimul obicet ce mai poate fi amanetat ce îl mai am acum.
Acum să vă spun o altă poveste urâtă, care arată josnicia şi murdăria sufletească a oamenilor care mă înconjoară şi mă omoară de fapt. Şi toţi vor să ascundă adevărul, fiindu-le uşor să spună că eu sunt nebună şi inventez poveşti neadevărate. În luna mai anul curent am fost obligată să merg la amanet cu ultimul lanţ de aur de la bunica. Credeam că valorează ceva, pentru a mai ieşi din necaz un timp. Mi s-a spus însă că este un lanţ de numai 12 carate şi că valorează 280 de lei. Deoarece era o amintire dragă de la mamaia mea, l-am dat cu strângere de inimă şi apoi luna următoare l-am recuperat, plătind un comision de aproape 10 lei, 290 de lei în total. Cum vă puteţi imagina, am rămas apoi iar fără bani şi m-am dus din nou la aceeaşi casă de amanet, unde acum era o altă persoană, care mi-a oferit doar 150 de lei pe lanţ!! M-am dust la altă casă de amanet şi acolo mi s-a oferit aceeaşi sumă, dar fără chitanţă de data aceasta, pe care a trebuit să o accept, fiind total lipsită de bani, dar cu strângere de inimă, fiindcă pierdeam un obiect drag. Iată-mă furată de aproape 150 de lei, după totate nedreptăţile pe care le-am îndurat o viaţă întreagă. Ataşez aici fotografia chitanţei pe care mi-au dat-o când am luat lanţul înapoi, pe data de 7.06.2013. Aş fi ataşat şi a doua chitanţă, dar nu mi s-a dat!
Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate voi reuşi, printre suferinţe mari şi ura mamei mele că scriu adevărul (fiindcă a descoperit şi m-a certat pentru asta) să scriu şi restul poveştii vieţii mele pe scurt pe blogul meu, chiar dacă nimeni nu citeşte şi nimănui nu-i e milă de oamnii buni şi nevinovaţi.
Se pare că uneori, în acea perioadă, aveam idei de sinucidere - era firesc. În rest, și acum consider că era un diagnostic greșit de schizofrenie, pentru ceea ce obiectiv era clar o tulburare sexuală. Nu știu ce forme de schizofrenie au mai fost catalogate, dar nu am avut alte simptome psihotice din câte îmi aduc aminte. Singura mea greșeală de gândire era că credeam că profesorjul Z ținuse la mine, și a fost singura dată în viață când cineva m-a păcălit, încât să gândesc greșit. El a jucat teatru cu insistență 6 luni până când m-a păcălit astfel.
RăspundețiȘtergere