gânduri de anonim

Am mai scris înainte de internarea la urgenţă încă două texte cu tentă filozofică, aşa este modul meu obişnuit de gândire, poate vi se pare (unora) puţin infantil...mi-am păstrat sufletul de copil şi am cam pierdut din informaţiile livreşti, fiindcă citisem foarte mult în tinereţe.

I. Gânduri risipite



Eu cred că nu e adevărat că numai oamenii curioşi descoperă cele mai multe şi interesante lucruri...din experienţa mea pot spune că am aflat cele mai bune lucruri în viaţă, în sentimente sau în cunoaştere, numai când am fost eliberată de constrângerile curiozităţii sau vreunei încercări de a găsi ceva cu orice preţ. Este ca şi cum ai abandona dorinţa de a ajunge în vârful unui munte. Este capacitatea de a lăsa pradă apelor pietricelele preţioase pe care tocmai le-ai cules. Şi apele ştiu rostul lor mai bine decât mintea analitică a unui simplu om..................................

Încep să fiu convinsă că sunt vinovată de autocanibalism ca poetă sau în alte scrieri ale mele, devorându-mi tezaurul de informaţii din trecut sau din prezent singură...ce mai rămâne din mine?

Îmi amintesc că am citit în tinereţe Cartea Blocadei într-o perioadă dificilă pentru mine. Nu mai ştiu dacă acolo sau în altă carte citită mai recent era imaginea unei mame care îşi hrăneşte pruncul flămând cu propriul sânge. Cartea a fost se pare republicată în Rusia nu demult. Există la unii oameni, printre care m-am numărat şi eu, o tendinţă de a accepta mai uşor suferinţa proprie când citesc despre lucruri infinit mai grave, cum ar fi desigur războiul. Nu este nici masochism şi nici autoamăgire şi nici bucuria de genul «bine c-a murit şi capra vecinului». Este desigur un anumit gen de catarsis, o semi-identificare cu personajele năpăstuite şi auto-depăşire a propriei dureri prin dobândirea unei inimi mai mari. În care să încapă mai mult. Vorba poetului «Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinţii din părinţi/ De-au încăput numai în el/ Atâtea suferinţi?». Accentuez ideea «părinţii din părinţi» care conduce la o mai vastă perspectivă asupra trecutului. Dar mai există şi zicala «nu-i da Doamne omului cât nu poate duce». Într-o etapă ulterioară de viaţă astfel de trucuri nu mai folosesc omului nenorocit. Atunci el încearcă să privească propria mizerie cu ochi detaşat, ca şi cum s-ar ridica deasupra acoperişului, deasupra casei, orăşelului, ţării şi chiar planetei acesteia bântuite de atâtea molime spirituale sau materiale de-a lungul timpului. Mai presus de sine. În felul acesta nu mai vorbim de catarsis, ci de un fel de clivaj al planurilor conştiinţei, în care eul raţional se absoarbe pe sine şi se redescoperă, cred eu. Acolo unde îi este locul, în umila lui cameră cu problemele ei zilnice, dar îmbrăcând o altă armură, cu mai multă detaşare. Însă într-o altă etapă e posibil ca omul să devină totuna cu universul suferinţei sale din nou şi de data aceasta nicio forţă antigraviaţională nu îl mai poate re-naşte, cordonul ombilical fiindu-i ca un ştreang legat de gât strâns. Este etapa în care mă aflu eu acum, cu speranţa că voi găsi, eventual...când nici nu mă voi aştepta, o altă soluţie.

Consider că mintea umană nu e propulsată de nevoia de a cunoaşte, ci de nevoia de autocontrol şi autoîmplinire. Prin autoîmplinire înţeleg desigur nevoia armonizării sinelui cu mediul, deci un autocontrol mai avansat, care implică maturizarea conştiinţei
.............................................. Când noaptea e atât de înstelată, nevoia de a face faţă frigului în singurătate arde.

II. Preţul inocenţei Nu toţi oamenii gândesc în alb şi negru. Dihotomizarea diverselor planuri ale existenţei există în filozofie, teologie şi alte ramuri ale culturii. E întâlnită în artă, atunci când contrastele de orice natură sunt proeminente, de exemplu la unii romantici. Caracterele umane sunt fie bune fie rele, iar lucrurile indiferente în faţa legii morale, recunoscute încă din vechime de filozofii stoici, nu există deloc pentru cei care separă totul precum politicienii în stânga extremă şi dreapta extremă, care se exclud reciproc.

Există totuşi mulţi care nu aderă la concepţia codului binar al realităţii, care li se pare cel puţin de prost gust, dacă nu o capcană în care alunecă mulţi visători. Unii dintre aceştia sunt cei gândesc că există şi „partea diavolului” pe lumea aceasta, în ciuda inocenţei şi purităţii victimelor pe care le face. Aceştia sunt apropiaţi ca gândire de teoreticienii hazardului şi necesităţii în filozofie. Însuşi Democrit spunea că tot ce există în univers este fructul şanselor aleatorii şi necesităţii. Unii consideră că hazardul s-ar opune necesităţii sau ordinii cauzale. Eu cred că hazardul, sub forma anecdotică a unui Dumnezeu care joacă zaruri, este chezăşia libertăţii fiinţei umane. Faptul că nu putem controla totul sau că nu putem dobândi autocontrol desăvârşit înseamnă că suntem captivi într-o zonă a liberului arbitru şi a libertăţii. Omul e o creatură care depăşeşte condiţia de sclav al cauzelor trecute, devine în esenţă o creatură care poate fi explicată în funcţie de scopurile raţionale pe care şi le asumă. Desigur, în măsura în care e o fiinţă raţională. Lucrul acesta e foarte bine ilustrat de romanele poliţiste, unde se caută mobilul crimei în primul rând printre interesele de viitor ale suspecţilor, nu în trecutul sau printre rufele murdare ale lor sau ale victimei. Dacă vreţi să înţelegeţi de ce se întâmplă un anumit lucru, gândiţi-vă în primul rând pentru ce.

Dar care este partea diavolului? Amintiţi-vă poveştile pentru copii în care (nu în majoritatea lor ce e drept) finalul nu este perfect, chiar dacă forţa binelui învinge vrăjitori, zmei, balauri şi alte creaturi întunecate. De pildă în povestea lui Andersen „Lebedele sălbatice” în final, când e destrămată vraja aruncată asupra celor 11 prinţi, care împreună cu sora lor erau 12 fraţi, număr ce aminteşte de ordine şi necesitate, prinţul mezin rămîne totuşi cu o aripă în loc de braţ omenesc. Alţi eroi de poveste rămân în final cu degetul mic lipsă sau cu alte minore handicapuri, uneori îşi pierd câte o fiinţă dragă sau un obiect la care ţineau mult, deşi sunt eroi pozitivi în firul poveştii. Acesta e preţul inocenţei la care mă gândeam. În gândirea echilibrată a oamenilor înţelepţi, care aşadar şi-au pierdut inocenţa, lumea e imperfectă, oricât de bune sunt faptele şi intenţiile oamenilor. Se ştie că nu putem avea tot ce merităm în aparenţă. Dar oare merităm totul? Îl putem acuza pe Dumnezeu că nu avem tot ce credeam că merităm? Răspunsul meu e negativ. Dacă lumea ar fi perfect împărţită în rău şi bine din punct de vedere etic sau al recompensei, atunci nici libertatea umană nu ar exista, nici dreptul de a instaura legile justiţiei omeneşti.

Dincolo de toate argumentele de mai sus, păstrez opinia că există o linie clară de demarcaţie între rău şi bine din punct de vedere moral, că ele nu au zone de interferenţă, chiar dacă există şi lucruri indiferente, în afara sferei acestor concepte. Altfel spus: există alb şi negru, dar ele nu se amestecă să dea gri drept rezultat. Şi există şi alte culori în afara celor primordiale. Sunt un om radical în ce priveşte cunoaşterea binelui şi a răului şi, oricât vi s-ar părea de straniu, am descoperit de-a lungul vieţii că această cunoaştere a binelui şi răului este extrem de laborioasă, necesitând pentru unii un calvar îndelungat iar pentru alţii gustul fructului oprit.