zâna albastră

Şi ce mai fac? Nu am fraţi ori surori de lapte să mă întrebe. Dorm de boala singurătăţii. Dorm singură în patul meu ca un coşciug provizoriu fiindcă are tăblie de lemn bej- caramel. Dar nu e dulce deloc şi în visele mele unii tot mai cântă hora pisilica fiindc-a murit pisica. Nu mă vizitează nimeni la ceai să îi ofer dulceaţă de nuci verzi în farfurioara de sticlă pentru dulceaţă, nimeni la cină să îi aşez tacâmurile elegant pe suportul special din serviciul de masă. Fiindcă eu mereu am ţinut la etichetă, la ordinea în care aşezi şi la oridinea în care te aşezi sau te ridici ca femeie ori ca bărbat. Toţi ne ridicăm într-un fel sau altul şi, vedeţi dvs., dacă stai jos eşti mult mai respectat. În fotoliu, nu în rigola comună. Mă înclin cu reverenţă doamnelor şi domnilor, ce mai faceţi dvs.? Eu nu am nici pe cine întreba, fiindcă pe nimeni nu interesează reverenţele mele

...............................................................................................................................................
Nu mă vizitează nici zânele de mult. O adoram pe zâna albastră a lui Pinocchio fiindcă îl oblojea cu linguriţa, cu doftorii, care nici ele nu sunt bune, cum nici babele nu sunt frumoase ori copiii cuminţi. Zânele cu aripi de împrumut îmi plăceau şi mai mult, mai ales cele din împărăţia de flori şi fluturi unde a ajuns Degeţica. Visam să am şi eu aripi străvezii printre flori de cireş. Dar adevărul nu interesează pe nimeni, îmi spunea cineva odată. Pisica albă din poveste a găsit un prinţ, ca orice altă creatură vrăjită, şi l-a convins să îi taie capul şi el haţ a preschimbat-o la loc în prinţesă fiindcă a avut inimă să creadă orbeşte în ea. Bărbaţii din poveşti sunt culmea bunei credinţe oarbe uneori. Şi apoi au trăit fericiţi împreună. Dar oare ea, femeia care e salvată, are tăria să creadă în soţul ei? Amintiţi-vă povestea lui Psyche şi a tuturor nenorocitelor care deschideau uşile interzise ale castelelor ori încălcau sfaturile soţilor. În numele adevărului pe care voiau să îl afle. Preţul necredinţei este pierderea iubrii. Iubirea este şi ea una din creaţiile marelui magician. Ce poate fi altceva, decât cea mai cuminte şi nevinovată dintre minciuni? Şi încă o dată greşesc prin sinceritate crasă: îmi puteţi spune doamnelor şi domnilor care e folosinţa adevărului? Ce facem cu el? Putem să ne cumpărăm o pâine măcar sau o hârtie igienică? Igienică nu ifigenică. Ifigenia a fost un sacrificiu se spune, nu o eventuală crimă, pentru a potoli răzbunarea zeilor. Dacă locuitorii oraşului Oz şi-ar scoate ochelarii verzi, ar vedea că toamna frunzele sunt galbene şi s-ar îmbolnăvi. Dacă iubirea sau ura sunt demascate (fiindcă şi ura este o minciună) atunci se pot dărâma din nou turnul din Babilon sau alte cetăţi ale oamenilor. Mie încă îmi place să privesc lumea de pe margine, nici dinăuntru, nici dinafară, încă mai ador poveştile lui Don Quijote şi Gulliver.

...........................................................................................................Dorm, asta fac. Dorm de drogul singurătăţii şi de foame. Dacă nu am bani, nu mănânc şi atunci trebuie să dorm mai mult, câteodată din noapte în noapte. Încă mai păstrez cartea manierelor elegante. Mă ridic în somn cu mâna strânsă pe tăblia patului coşciug, fiindcă altfel nu mă pot învârti între perne cu ciotul meu de picior. Nu îl mai recunosc uneori, picioruşul meu ciuntit. Dacă nu aş fi fost hăituită ca orice alt om singur, nu aş fi încercat să mor de una singură şi aş fi avut două picioare acum. Sunt două sintagme – l-am prins pe dumnezeu de picior şi diavolul era şchiop, în care credeţi mai mult? Da, sunt şchioapă şi trăiesc la un etaj cu număr par singură în apartament şi cu un vecin homosexual care ascultă soprane şi are un tânăr amant. Ambii sunt domni politicoşi cu mine. Păcatele mele, cum spun unii, de ce oare a trebuit să nu cred că există homosexuali când eram tânără? Uite că există, îmi spun eu acum, privind sacoşele pline ale celui tânăr. Ţi-ai trăit traiul, ţi-ai mâncat mălaiul, mă gândesc eu obsedant, cum îi spuneau bunicii mele odată. Într-adevăr mălaiul e mai ieftin şi se înmulţeşte uşor, dar uneori nici el nu e de ajuns...vrabia mălai visează, aşa şi eu.

................................................................................................................................................Cred că niciodată nu mă va vizita cineva. Niciodată nu m-a vizitat. Şi oamenii ca mine nu au ce căuta la mesele cu sau fără etichetă ale altora. Sunt o doamnă etichetată poate demult. Creierul meu e deja în borcanul de sticlă verde. Foarte strictă etichetă, ca şi faptul că nu ştiam că adevărul nu foloseşte. Dar cartea manierelor elegante va face şi alte victime, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor (dacă sunteţi domni rezonabil de tineri dvs.)