viața socială continuare 6 prim

Continuu povestirea, azi 22 februarie 2020.
Mai întâi câteva lucruri despre vecinii din blocul trei, apoi voi reveni la povestea despre ASE.

Ați citit cumva sirenele de pe Titan?
Existau acolo niște creaturi extraterestre care se hrăneau numai cu vibrații, cu muzică clasică.
Eu am avut un semn pe perete pe care nu l-am putut fotografia fiindcă nu aveam bani nici pentru baterii simple foto pentru aparat vechi.
Era un cerc imperfect, fosforescent, nu era halucinație. Asemănător cu enso-urile japoneze.
Poate nu din cauza unor ”exrtratereștri”. A stat pe perete vreo câteva zile în același loc, pe peretele dormitorului înspre baie, nu era halucinație - am acoperit să văd dacă era proiectat pe perete ca o lumină, dar era în perete și nu apărea dacă puneam mâna peste el, apărea dacă luam mâna deoparte. Nu a dispărut când am încercat să spăl peretele lavabil - și acum sunt urme. Eu nu cred că erau entități, era mai degrabă ceva fosforescent, poate radioactiv, din construcția blocului-închisoare în care stăteam.
Dar, ulterior, s-a întâmplat că a apărut un spot bizar de lumină pe tavan, nu știu cum și de unde putea fi, chiar dacă storurile erau trase sau dacă nu erau. Spotul nu a rămas pe loc și a avut două forme diferite - cerc perfect și romb, de fapt un romb cu codiță, ca un zmeu de jucărie. Se pare că apărea mai ales în noapte sau semiobscuritate și dispărea dacă aprindeam lumina, poate tot vecinii au realizat acel lucru, dar nu știu cum. Îmi amintesc cu precizie că nu era de la aparatul meu muzical.

A stat în jur de o săptămână pe tavan. Și ziua. Cineva a intrat în mintea mea atunci cu ideea că acel spot de lumină e spiritul casei. Se prea poate, eu cunosc puține lucruri despre misterele opticii, dar știu că dumnezeu era lumină și în vechiul și noul testament și mai știu că spoturile ciudate de lumină au fost mereu asociate în istoria civilizației cu gândirea mistică sau religioasă. Mai ales lumina solară. Acestea fiind date, pot afirma cu certitudine că e ceva adevăr în aceste lucruri, dacă veți căuta definițiile clare din dicționar și enciclopedii despre misticism, lumină, religie. Cel mai des, oamenii nu se înțeleg între ei fiindcă folosesc sensuri ambigue sau diferite ale conceptelor pe care le rostesc.

Poate ați înțeles că cei mai mulți mi-au spus în gând că am fost condamnată la moarte - dar nu poate fi adevărat, deoarece nu am greșit absolut nimic - darmite pentru a fi omorâtă. Și absolut sigur nimeni nu m-a chestionat nimic.

Există în oameni tendința să nu creadă lucrurile bizare, de genul celor ce vi le-am povestit, ca și cum eu eram nebună - fie că inventam, fie că visam ceva ce de fapt nu se întâmplase. De aceea, oamenii care au experiențe paranormale nu prea le povestesc, dar oricum ei sunt considerați nebuni, datorită prejudecăților proștilor.Iar dacă proștii observă ei aceste lucruri bizare în jurul victimei, se gândesc că nu e om normal și că trebuie omorâtă sau studiată științific, deci tot omorâtă.

Nu am intenționat să vă sperii cu aceste lucruri, mai degrabă vi le-am povestit, chiar dacă nu mă credeți, pentru a vă pregăti pentru orice fel de experiență, chiar bizară - să nu vă speriați. Eu m-am speriat odată, într-o noapte, fiind și singură, din cauza unei holograme proiectate în fața ferestrei mele de vecini răuvoitori, pe moment nu am înțeles ce era. În plus, mi-aș dori să înțelegeți că sunt om, nu animal în cușcă și că numai proștii cred că era ceva rău din cauza mea - eu nu am avut nicio șansă să dovedesc ce puteam fi. E o mizerie, cum ar fi de exemplu ideea unora că ar trebui să sondeze în scoarța cerebrală cât mai adânc, ca să înțeleagă sau să descopere ceva. E absurd și inutil și poate fi dăunător. Cei șmecheri, dar de fapt proști, i-au păcălit poate pe proști că trebuie să mă omoare datorită acestor fenomene ciudate - dar eu pot dovedi că nu au dreptate, dar ei nu vor să mă accepte defel.

E o minciună crasă că visam, eu puteam dovedi că tot ce am scris despre mine nu a fost vis și niciodată exagerare. Spotul acela care a stat pe tavan și-a schimbat o dată- de două ori locul și exista și ziua și noaptea. Nu am visat, la fel ca atunci cu cercul imperfect și aparent fosforescent. Luminile acestea păreau altfel, nu păreau fosforescente.

După ce au pus holograma în fața blocului, cu formă umanoidă, și probabil s-au distrat de sperietura mea, vecinii au continuat să îmi joace feste - de pildă au început să proiecteze pe peretele blocului din față-stânga o umbră mare, care mai se mișca parcă, dar foarte puțin, ca un gigant care stătea la geam. Acest efect îl puteau obține ușor cu aparate de proiecție, dar nu o puneau chiar în fiecare zi și uneori era doar lumina, fără umbra din mijlocul ei. Oameni evident răi .

Un alt lucru pe care îl consider important despre construcția blocului în care stăteam era că pereții se clătinau foarte ușor, ca și cum mă aflam într-o casă într-un pom. Stăteam în patul-canapea din camera mare - unde erau și spoturile pe tavan - și era suficient să bat cu pumnul în pat, adică pe buretele patulu, nu pe lemn, că imediat se zdruncina totul, ceea ce ducea la trepidații zgomotoase ale sticlei de deasupra ușii de la bucătărie. De fiecare dată când făceam acest gest așa se întâmpla și am tras concluzia că fie că vecinii de sus aruncau ceva greu pe podea de fiecare dată, zi sau noapte, urmărindu-mi hidos orice mișcare, fie că blocul făcea corp comun cu mine și cu ceilalți locatari și cu mobilele mai mult sau mai puțin grele, la fel cum ar fi un castel din cărți de joc, în care echilibrul fragil se obține prin sprijinul reciproc al structurilor. Poate așa au fost clădite, fiind astfel posibile clădiri de sute de metri înălțime. Eu știu prea puține lucruri despre arhitectură.

Iată explicația pe care mi-au dat-o ei. Ei spun că eu, fiind otrăvită și f_tă și torturată încontinuu în acel bloc aveam creierul mai sensibil decât al altora. Prin urmare, un om rău, cu obsesia de a mă controla și de a mă distruge, a pătruns uneori în circuitele mele nervoase și mi-a dat ticul acela de sugere a buzelor în mod necontrolat, astfel încât, când m-au închis la psihiatrie în 2016, o pacientă care făcuse psihologia se mira că făceam așa, fiind eu și inconștientă sub perfuzii în prima și poate și a doua zi acolo, cum spuneam, din cauza otrăvii, nu (doar) a f_terii mele. Tot acel om sau altul mă făcea să las brațul să cadă pe pat, adică îmi împiedica autocontrolul, ceea ce nu trebuia să facă, fiindcă astfel lovea și în rest, adică făcea zgomotul la ușa de la bucătărie prin vibrații puternice sau îi făcea pe cei de deasupra mea să facă ei acel zgomot simultan cu căderea brațului meu. E adevărat că eu de multe ori am perceput gândurile unora că ”trebuie neapărat să o controlăm” sau ”n-o să putem niciodată să o controlăm” și unii spuneau că oamenii asta credeau că trebuie - ca eu să fiu controlată, când eram perfectă de fapt. Alții spun că cei de deasupra mea erau monștri înfiorători și că ei se miră că eu am scăpat cu viață de acolo.

În sfârșit, alții spun că e invers - că eu am creierul mai puternic.

Voi continua în curând.