viața socială continuare 7

Viața socială continuare 7
Azi 23 februrarie 2020

Continui povestirea, de acolo unde rămăsesem, la ASE. Spuneam despre Cristian Galeriu și modul urât în care m-a tratat. El nu a răspuns la niciunul dintre emailurile mele despre viața mea adresate lui, că nu aveam oricum pe nimeni cu care să vorbesc despre mine și nu am avut niciodată, în afară de Cezara, tânăra psiholog care mi-a luat și nu mi-a înapoiat scrisorile cu viața mea până când am ajuns în 1989, după care m-a părăsit. Ea oricum nu vorbea cu mine și juca rolul psihologului profesionist și suportiv, care doar admite, încuviințează și ascultă cu răceală ceea ce spune ”pacientul”. Probabil că ați înțeles din tot ceea ce am scris că am avut și virtutea tăcerii și nu am fost genul plângăcios sau care să se vaite întreaga viață. Ulterior, ea mi-a spus că a fost plecată în străinătate la curs pentru terapia sau ajutorul psihologic necesar pacienților cu cancer. Unii consideră că toți pacienții cu cancer sunt otrăviți, condamnați. Deoarece Cristi nu mi-a răspuns, am continuat să notez cu dificultate și multe constrângeri totul despre viața mea în scrisori pe mail netrimise și fără adresă, la secțiunea ciorne. La un moment dat Cezara Dașu mi-a dăruit o eșarfă subțire și m-a invitat la operă la Trubadurul, fiindcă Opera era aproape de sediul SPER - societatea de psihoterapie experiențială din România. În realitate, acele scrisori au fost unul dintre principalele motive ale începutului scrierii de către mine a tot adevărul despre viața mea, la început doar pentru mine, în 2007 și apoi pe blogul meu în 2012-2013. Cristian vorbea extrem de grețos și vulgar cu mine la telefon și, la un moment dat, am reușit să scap de el, cum am mai spus.

După ce personalul de la birouri s-a mutat la subsol a fost și mai rău. Pauza de prânz a fost desființată la un moment dat și eu trebuia să stau pe scaun fără să fac nimic 8 ore, ascultând cum ceilalți vorbeau între ei sau lucrau la calculator. Domnul Iovanov a adus odată un calculator vechi și a pus muzică tâmpită probabil la radio pe internet în diverse limbi europene, ceea ce mă obosea cerebral și îmi displăcea și i-am și spus. A oprit-o apoi. Îmi amintesc cântecul în franceză ”alouette gentile alouette...” adică drăguță și gentilă ciocârlie, îți voi smulge penele din cap”, în timp ce eu chiar sufeream tortură cerebrală oribilă, probabil din cauza otrăvii și f_tului înfiorător. Această ideea a jumulirii capului le-a rămas mult timp în memorie, fiindcă și acum câțiva ani - prin toamna lui 2016-2017 - intrau unii peste mintea mea la Voluntari, când veneam la mama, cu ideea că mă vor tot trimite la mama și apoi iar la otrava din oraș, până când mă vor jumuli de toate alea. Prin toate alea am dedus că ei înțelegeau că vedeau și voiau să îmi distrugă o aură invizibilă pentru mine și vizibilă lor. În aceeași perioadă la ASE, a venit odată un bărbat chel cu geantă diplomat la subsol, cu care Iovanov a dat mâna cu deferență, acel om nu a vorbit nimic cu mine, dar părea ciudat.

În afară de femeia cu accent moldovenesc care îmi vorbea destul de nepoliticos, ceilalți erau tot cam aceeași adunătură de oameni cu caracteristici fizice diverse, așa cum am pățit în toate grupurile în care am fost instituționalizată de-a lungul vieții, grupuri care se centrau pe niște găști agresive în jurul meu, ceea ce vene aîn acord cu teoria martirului sau a țapului ispășitor politic sau a conspirațiilor oculte sau religioase etc. din jurul meu, despre care am povestit deja.
Ana-Maria cea vulgară era secretara care împărțea bonurile de masă lunare și o vreme a stat la un birou în fața ușii directorului bibliotecii Liviu-Bogdan Vlad, un bărbat care era doctorand la al doilea doctorat și care s-a purtat destul de urât cu mine și chiar m-a luat la rost fără motiv, fie când mi-am cerut eu drepturile promise la început, fie când m-a retroigradat, cum spuneam printr-o înscenare că nu eram bună de nimic. Eu am fost mereu un om calm și politicos și cu gândul bun și clar, nu înțelegeam de ce îi inspiram ceva rău - eram exact opusul a ceea ce sugera el. Totodată, el era pentru mine, prin modul de a vorbi cu emfază, învăluire și alunecos, un fel de șarpe sau vierme ciudat. Îmi crea repulsie, dar nu greșeam nimic. Eu am vorbit mereu clar și blând cu toată lumea care m-a cunoscut și mereu sincer. Acest om a venit chiar și la subsol la ziua unei colege, a gustat din dulciuri sau pateuri și a povestit despre călătoriile lui în alte țări și fructele pasiunii, un tip de fruct tropical pe care nu îl cunosc. Când a fost ziua lui, a pregătit un bufet grandios la care a trebuit să merg cu ceilalți angajați, la plimbare în pas rapid prin diverse corpuri ale ASEului. Am stat câteva minute și mi-am cerut scuze că plec.
Alături de Lavinia, care a fost și ea gravidă, a mai existat o femeie mai luminoasă, care s-a purtat mai normal - dar nu de tot, vă dați seama că toți mă tratau întreaga viață ca și cum eram ”nebună” - și anume dna Sanda, o femeie mai în vârstă. Dar ea s-a apropiat de mine fiindu-mi rău într-o zi și și-a așezat mâinile pe umerii mei și mi-a spus probabil ceva copilăresc. Apoi cineva a intrat peste mintea mea cu ideea că ”nu pot s-o las să moară așa, ca un câine”, probabil fiindcă intrau mereu peste mine cu ideea că trebuie să mă omoare ca să ascundă adevărul că au mințit toți și că toți au greșit față de mine. Mi-era foarte rău, dar percepeam toate gândurile lor agresive și porcoase și probabil că aceia care spuneau așa (vecini sau chiar bibliotecari, după cum m-am gândit eu abia după mai mulți ani) știau și că eram otrăvită ca un câine, fiindcă așa se spune despre a muri ca un câine. La mine la bloc au început operațiunea de eliminare a haitei de câini vagabonzi - care erau foarte agresivi cu mine și chiar m-au mușcat - în 2013 parcă, în urma evenimentului tragic din mass media. Mult timp au urlat zi și noapte la subsolul blocului, nu știu exact ce s-a întâmplat. Ulterior a făcut și Sâmbeteanu, administratorul, cancer și a murit repede și la fel și Ioana, soția poetului militar de la etajul 8.

În cursul statului meu acolo la ASE, mai ales către ziua salariilor, veneau vânzătoare ambulante cu gablonțuri și cu cosmetice. Mi-am cumpărat și eu câteva fleacuri. Adevărul este că eu am mai avut unele gablonțuri în anii tinereții - am și poze cu ele și am avut și mai multe obiecte din argint - probabil impur cele mai multe și au dispărut și câteva obiecte de aur ale mele cerceii de botez și cerceii de la nenea Feri în formă de belciug pe care îi purtam eu des - dar ambele categorii - și toate obiectele de argint și toate gablonțurile mi-au fost sustrase din casa mea închisoare. La unele dintre aceste obiecte țineam, fiind amintiri dragi. Am înțeles că ei mă considerau în închisoare și condamnată și că eu nu eram considerată proprietar cu adevărat și oricine putea să își bată joc de mine sau să îmi ia lucrurile. Tot furt este, chiar dacă e vorba de hârtii, poze, mărgele de sticlă sau alte nimicuri. Este stresant și un lucru rău. Ceea ce a fost și mai interesant e că am văzut apoi unul dintre colierele mele de ștrasuri albastre la gâtul unei vânzătoare la chioșcul de la colțul meu, ea fiind dată afară sau demisionând de acolo la scurt timp după acel moment.

Spre sfârșitul anului 2007 oboseala acumulată, fără concediu parcă, cu carte de muncă, hărțuită pe străzi de mucnitori sau de tineri proști, stând izolată printre vorbele rostite tare de celelalte femei, torturată cerebral și sexual monstruos deși nu fumam încă, scuipată cu vorbe și amenințări de moarte adesea, era prea mare, nu am mai putut face față, simțeam că mi-e tare rău zi de zi. A fost obligatoriu să îmi dau demisia fără să fi păstrat amintirea cuiva, fiindcă nimeni oircum nu vorbea cu mine și doar Aura Bârsan venise o dată la mine acasă, din vina mea, din nevoia mea de a fi cu cineva oricât de puțin, cu oricine desigur, că nu aveam de ales. Un coleg în vârstă, ochelarist, a încercat să mă convingă să rămân acolo, chiar dacă mi-e greu, și i-am spus că nu mai pot. Semăna bine cu ochelaristul - tatăl vecinului George cel bășcălios - care a părăsit incinta blocului după ce a vândut apartamentul. George a fost găzduit la un vecin în aceeași scară, fiindcă apartamentul a fost vândut și era doar de două camere și George cu soția și fiul au rămas doar cu o mașină și ulterior au mai avut încă un băiat. De fapt nu mai țin minte precis când s-a născut al doilea copil al lor, dar parcă după plecarea bunicilor. Oricum, primul băiat a venit la sfârșitul lui 2006 să mă sorcovească la mine acasă și pe mama și pe bătrîna Ioana și era mic încă atunci și timid. Ulterior nu mă mai saluta întotdeauna uneori deloc, alteori rar. Puțini oameni de pe scara blocului catadicseau să mă salute și, să fim drepți, cei proști poate credeau că sunt nebună, cei idioți că sunt condamnată - deși era clar crimă, fiind nevinovată complet - dar, în realitate, ei nici nu se uitau la mine fiindcă eram prea săracă, așa cum de pildă nu salută gunoierii sau măturătorii, totul e din cauza statutului social-financiar, dar nu apare clar în mintea lor, ei crezând că era vorba de vreun defect al meu, ca și dvs. Și în toate cărțile cei săraci nu sunt primiți la ceaiuri sau serate muzicale sau să stea de vorbă cu cei cu bani.

Un alt lucru important e că atunci când cei care au bani sunt la un nivel de educație și intelect mult inferior celui fără bani și desigur au sufletul râios, numai cu vorbe și gânduri întunecate pe buze, atunci, diferența socială de comunicare e aproape insurmontabilă. În cazul meu, zic ei, eu sunt rejectată total din cauza minciunilor despre mine ale celor în putere - în primul rând medicii, psihiatrii, psihologii, care toți au mințit și au interzis oficial contactul meu cu alți oameni, cum am povestit și v-am și dovedit. Astfel femeia de serviciu a blocului nu mă salută de față cu alte persoane, le respectă pe cele pe care mama le-ar numi ”duamne” și cu mine vorbește la pertu grosier, mamei îi spune mă-ta și mie cam mă îmi spune, nu chiar ”fă”. M-am purtat și am vorbit normal cu ea, poate puțin mai rece ca de obicei.

voi continua mâine în altă postare