12 iulie 2020

Mai scriu odată o sinteză a puținului pe care îl știu despre viața sexuală - care la mine nu a existat.

În copilărie îmi doream mult de tot să am copil în viitor, dar nu îmi doream să mă mărit, poate datorită faptului că voiam mult să citesc mult și să studiez intelectual. Nu era în mod sigur din cauza modelului negativ reprezentat de viața de cuplu a părinților mei.

Până la pubertate, la 12 ani adică, mi se întâmpla să mă frec sexual deoarece eram copil și simțeam o plăcere sexuală extrem de intensă. La 12 ani am renunțat brusc la acest lucru, fiindcă îmi doream mult să am copil în viitor și să fiu fecioară la nunta mea și nu voiam să distrug cumva floarea sexului din punct de vedere anatomic și să devin handicapată, să nu pot avea copil. Acest lucru s-a mai întâmplat după 12 ani, dar rar, numai din cauza altora, datorită unor torturi oribile, datorită unor abuzuri sexuale și psihologice monstruoase, acei alții care chiar pot freca omul în timpul somnului, când fata nu poate să controleze mișcările trupului - absolut sigur nu am avut vise erotice, ci doar coșmaruri care mă oripilau, fără legătură cu sexul. La 17 ani am trecut total peste chinul psihologic produs de părinți și nu m-am mai frecat deloc - chiar dacă mă băteau mult, nu mai plângeam și nu mai eram obosită nici dacă țipau ore în șir la mine, fără vină și fără să îi provoc.

Ulterior am judecat astfel corect: nu eram vinovată în copilărie pentru faptul că îmi plăcea plăcerea sexuală, plăcerea nu poate decât să placă, și, fiind copil, nu puteam încă să controlez acel lucru prin voință în timpul zilei. A fost singura perioadă din viață când am cedat plăcerii. Dar și atunci eram doar un copil, aruncat și imersat singur în lumea adulților.

În ultimii ani abia, unii mi-au spus că actul sexual nu e comun sau împărtășit de bărbat și femeie, ci este un act mecanic, ca și masturbarea, numai că se produce în doi. În același timp, spun ei, bărbatul f_te femeia, nu ea pe el (asta eu nu știu ce este), astfel încât ea simte ceva prin consumarea creierului ei de către bărbat, deci bărbatul simte dublu - prin actul sexual masturbatoriu în sine și prin f_terea femeii. Asta nu știu sigur. Oricum, sunt de acord cu ei că femeia simte foarte puțin sexual în raport cu bărbatul, dacă nu e și f_tă - sau deloc - și de aceea bărbatul poate să își dorească actul sexual pentru plăcere doar, în funcție de nivelul lui intelectual, și de interesele sociale pe care le are. Femeia are dorințe puține sau deloc, ea simțind practic doar prin f-tere ceva sexual.

Deși eu nu știam nimic în tinerețe despre aceste lucruri și poate nu sunt sigură de ele, eu nu mi-am dorit niciodată să fiu f_tă, așa cum îmi făceau cu forța de la distanță, cu scopul de a mă închide la spitalul de psihiatrie. Totuși, am gândit absolut corect, fiindcă credeam și năzuiam doar spre iubire și drag de bărbat, cu respect, credeam în valorile paternaliste ale căsătoriei și speram să fiu fecioară la nuntă. Dar eram respinsă de familie și foarte săracă și singură. Aveam șanse extrem de mici de căsătorie, eram conștientă de asta și mai și trebuia să fug din oraș, fiindcă părinții erau extrem de violenți, eu nu am avut probleme psihice, cum se minte, și pot încă dovedi.

Nu am avut nciodată dorințe sau pofte sexuale, fiindcă nici nu aveam față de cine. Totuși ei spun că e din cauza faptului că femeia simte extrem de puțin și în general pentru ea nu contează plăcerea, ci banii - atât pentru soții cât și pentru amante, sau bucuria iubirii și dăruirii totale de sine - cum simțeam eu - cu imensa fericire a nașterii și creșterii copiilor și grijii față de soțul drag. Deci, gândeam totuși corect, chiar dacă nu știam nimic. Și oricum îmi plăceau cărțile - nu banii - așa de mult, încât nu îmi puteam dori sex, era exclus.

Și acum au intrat porcii cu "dialog" peste mintea mea (poate e aceeași persoană, nu două):

”Și acum tot continuă să mintă.”
”Cum poți fii așa prost etc., nu te-ai trezit încă - ea nu a mințit niciodată.”

caprifoiul (mâna maicii domnului, etc.)de la fereastra mea a înflorit a doua oară anul acesta

Iar au intrat cei cu ideea că eu trebuie neapărat să mă sinucid, fiindcă așa vor toți, fiindcă nu sunt utilă nimănui și reputația celor care au mințit despre mine e mult mai importantă decât viața mea de om bun, inteligent și nevinovat. E vorba de o comparație între lucruri total diferite - reputația cuiva și viața altcuiva.

Îmi amintesc cu drag de niște oameni excepționali care locuiau pe Mihail Moxa, despre care am scris desigur pe acest blog, - oameni cum rar am întâlnit în scurtele mele întrevederi cu alții.... oamenii sunt lucrurile la care am ținut enorm și m-a șocat ura lor de-a lungul întregii mele vieți, deși eu nu am gândit răul și nu am făcut răul și am fost singură mereu, nu aveau cum să mă cunoască - nimeni. Și totuși pe stradă scuipau și aruncau blesteme, ca și cum erau mințiți, cum mi-au tot spus unii în ultimii ani.