Internetul în viața mea, partea 7

Rămăsesem cu povestea la faptele neplăcute de pe rețeaua ning Rețeaua literară. Au existat și câteva persoane care s-au purtat destul de frumos cu mine, lăsându-mi o amintire frumoasă, cum ar fi d-na Sânziana Batiște și alții, care vorbeau frumos cu mine, nu neapărat despre poeziile mele. Eu nu am înțeles nici acum de ce au fost atât de enorm de mulți de poeți de internet la începutul mileniului trei, cel puțin în România. Printre care și eu, dar eu respinsă complet. Cum spuneam, pe rețeaua literară mi-au închis contul fără avertisment. Am mai activat și pe o rețea unde era editor Mioara Băluță, care ulterior a intrat în grupul prietenilor mei de pe facebook. Și ea a publicat o antologie.

Am activat pe mult prea multe site-uri și grupuri din țară sau din lume, în română, engleză, franceză, pentru a povesti totul în detaliu. De aceea menționez doar faptele mai importante. În general am fost respinsă peste tot. În general la început se purtau bine și dădeau impresia că mă acceptă și apoi deveneau bizari sau mă atacau – prin fenomene de cyberbullying, ca și cum li se spunea între timp ceva rău despre mine, chiar dacă eu nu spuneam nimic despre condiția mea socială, deși eu nu greșeam nimic și nu gândeam nimic rău și nu mă schimbam deloc.

Datorită activității mele pe site-uri de haiku și poezie am avut câteva texte proprii publicate în antologii ale grupurilor respective, acea culegere de haiku a mea și o cărticică de poezii proprii – așa zis debut în 2016 în urma câștigării unui concurs la Zalău în 2015 – dar din păcate insuficient de bune, astfel încât scrierea de poezii trebuia să o abandonez de mult, dar nu am făcut asta din cauza singurătății. Oricum am scris tot mai puțin, sperând să reuișesc ceva, dar nu am reușit. Pe facebook eram în legătură cu autori și critici de haiku din lume, mai mulți din SUA, în limba engleză, din 2010. (primul meu cont de pe facebook a fost șters). Vă dau exemplu de fapt petrecut odinioară, pe care nu știu cum să îl interpretez – la un moment dat în 2010 sau 2011, la începutul activității mele pe facebook, am fost atacată, cum se întâmpla des, sexual, fiind eu singură în cămăruța mea la bloc ca întotdeauna și unii atacatori ai psihicului meu, în limba engleză, vorbeau în gândul meu ca și cum ei voiau să mă f-tă și ei erau poeții de pe facebook sau voiau să dea vina pe aceia – să dea impresia că aceia erau și că ei puteau pătrunde în viața oricui prin internet. La un moment dat spuneau că da, cum să nu fie ei de acord, mai ales ”with such a woman”, dând din nou impresia că ei voiau să mă atace, practic să mă violeze sexual, fiindcă credeau povești spuse lor de alții, deși nu mă cunoșteau și eu eram izolată, ca și cum credeau ceva rău – că aș fi eu doritoare de sex sau nebună, încât să își permită să mă f..tă. Oricum nu știu sigur dacă erau ei, dar, după un timp, ei m-au izolat complet pe facebook, la fel cum mă izola și mă respingea de fapt și comunitatea românească. Este posibil, mă gândeam eu, ca ei să fi avut un sentiment neplăcut față de mine dacă ei mă violau, sau dacă greșiseră cumva, mai ales dacă au înțeles mai târziu că eram otrăvită și foarte săracă, închisă în casă și total singură din 1984, practic într-un ghetto de exterminare și medicii mă refuzau, deși nu grșeisme nimic. S-ar putea ca ei să fi știut că femeile violate mor omorâte în acest fel, dar s-ar putea și ca ei să nu fi crezut inițial că eram un om foarte pur și bun, capabil și de muncă și de anumite studii creative intelectual, chiar dacă toți intelectualii mă respingeau și mi se spusese direct, nu în gând, că nu am drepturi deloc. Dacă aș fi avut măcar dreptul la muncă...

Ieri, alaltăieri și azi mi-am revenit îndeajuns pentru a scrie penultimul capitol din povestirea vieții mele pe blogul meu. Azi dimineață era încă bine și am crezut că azi voi reuși să termin acest capitol.
Dar după masa s-a acutizat cancerul sau ce boală o fi sau m-au otrăvit din nou - azi nu știu sigur, dar atunci cu cartofii era clar și mama a avut și ea simptome. Unii zic că eu sunt total nevinovată și mama mă omoară cu otravă, după ce i-a omorât pe toți ceilalți din familia mea. (?)
Acum e destul de rău în mod brusc - greață, eructații, reflux, stare generală proastă, gust tare rău în gură, respirație dificilă și senzație de apăsare pe inimă - plus fenomene de astenie nervoasă și neuropatie periferică accentuată.... tastez greu. În plus, fierbințeală prelungită și înroșire și arsură a obrajilor plus durere de cap ușoară. Transpirație accentuată.
Va trebui să renunț la povestire azi din nou, dar voi continua imediat ce îmi voi reveni. (29.11.20)

Ei zic că eu am fost otrăvită și conștientă de aceasta mai mult de 10 ani până când am început să scriu adevărul tot despre viața mea pe blog. În realitate am fost singură întreaga viață, din 1984. Aproape izolată. Ei mai spun că oamenii cred că eu sunt vinovată de un lucru despre care eu nu am habar și nicio vină. Ce? Din nou mi-au spus că oamenilor ”li se spun” încontinuu minciuni despre mine!
Alții spun din nou și din nou că nu se poate face nimic, fiindcă eu nu am fost niciodată nebună. În realitate, ei vor să îmi facă rău și, de obicei, când intră cu ideea că nu se poate face nimic, atunci mă lovesc cel mai tare.

acum am din nou edem al picioarelor... cred că voi lua un furosemid, nu iau decât la nevoie Transpirație accentuată. Un număr mare de scaune foarte moi și urât mirositoare și ieri și azi, cum nu am mai pățit. Îmi cer scuze că am spus adevărul, dar m-au ținut cum zic ei total izolată de la 13 ani, închisă și fără drepturi sau bani - dar singură de tot. Dacă vedeam oameni sau auzeam era mai ușor de îndurat în tăcere chiar și otrava fiind eu om nevinovat... complet nevinovată și niciodată bolnavă psihic. Mi se spune mereu că toți mint... E greșit ce cred ei, nu trebuiau să mă omoare...

Urmează continuarea.

azi, 30 noiembrie 2020
legat de ieri am omis să spun că, datorită faptului că ieri și alaltăieri am fost posibil otrăvită din nou și am avut scaune moi și numeroase, în stația de tramvai au venit unii agresivi care vorbeau despre o femeie căcăcioasă cu ură irațională, lucruri absurde. Mereu mi s-a întâmplat și așa ceva, probabil că oamenii cred ceva greșit (fals) despre mine și mă caută sau mă urmăresc, fie conștient, fie inconștient.
Mi-am revenit aproape complet. Azi ninge, dar se topește în timp ce ninge. Sper să continuu capitolul cu internetul și eventual să îl termin, acum e ora 1, poate după masa.

Azi, 30. 11.2020, am început din nou să tac. După 36 de ani și jumătate de izolare, după 15 ani de izolare aproape continuă singură (cu mama) în casă, tac în singurătate și ei totuși încep din nou să scuipe - ”dacă nu o distrug total, nu se poate nimic.”
Probabil așa gândeau și înainte de acești 15 ani, dar eu nu percepeam gândurile lor și între timp i-au îndobitocit pe toți că trebuie să mă distrugă. Nu au niciun motiv să creadă asta!
Am îndurat otrava vreo 20 de ani, dar acum e prea rău și medicii nu m-au ajutat și probabil că mă voi sinucide cu voia lui Dumnezeu, dacă va fi posibil, cum vor toți, după ce voi termina de scris restul blogului - mai e puțin - și voi mai aștepta puțin, poate cineva va răspunde mie ca om, să mă accepte pentru ce sunt, nu ca martir, căci nu am fost altceva decât ființă umană și nu trebuiau să mă distrugă, fiind și un om nevinovat în cele mai mici detalii și chiar de valoare. Nimeni nu trebuie omorât. Voi trimite ce am scris peste tot, nu doar în Europa, fiind om căruia i s-au interzis drepturile bazale din 1984, de la 13 ani și jumătate, când trebuia să merg în București, la părinți.
Nu am fost un om încurcă-lume, am avut multă discreție, delicatețe și capacitate de a conviețui cu alții, nu e așa cum mint oamenii proști sau răi despre mine. Citiți tot blogul meu cu atenție și veți înțelege că am avut mereu dreptate, și despre mine, și despre restul lucrurilor.

Îmi amintesc de titlul cărții lui Gabriel Garcia Marquez - ”A trăi pentru a-ți povesti viața” - și repet că am înțeles de foarte mult timp toate asemănările mele cu simboluri diverse și diverse fapte de cultură și artă și modul în care apar și am depășit toate acestea de mult.
Încă nu am fost la preotul local și voi face asta cât de curând pot, el fiind singura persoană oficial angajată din jurul meu cu care aș putea pretinde să schimb 2-3 cuvinte, 5-10 minute poate. Niciodată nu am ratat nicio șansă și era de așteptat că voi merge la el. De fapt nu am avut nicio șansă toată viața. Sunt un om fără niciun păcat toată viața, în afară de cele trei menționate, dar acelea fără vina mea personală și fără să trădeze ceva rău despre mine, dar am credința neschimbată în bine și Dumnezeu, în ciuda a tot ce am suferit. Îl voi implora, dacă e posibil, să îmi recomande un loc sau pe oricine ar avea nevoie de mine să îl ascult vorbind sau să îl ajut oricât de puțin. Din păcate nu am un picior și nu pot ajuta bolnavii paralizați. Un copil, o bătrână, orice, cum am rugat o viață întreagă, chiar dacă dvs. m-ați izolat. Am vrut să trăiesc și să am și eu puțin viitor și rost în lume, pe oricine. Nu am avut niciodată, în viața mea au fost, în afară de o familie mică, numai cele 5 persoane la care m-am referit.