vă scrie o femeie cu adevărat singură

Bună ziua,

Vi se va părea pesemne intruziune nedorită sau neobrăzare sau mai simplu, într-un cuvânt, spam, această scrisoare de om disperat. Veți spune desigur – sunt atâția oameni săraci, atâția oameni singuri, atâția oameni nedrept maltratați psihiatric, renegați de familie, bolnavi de cancer etc., de ce să dau ascultare acestui om – pesemne cerșetoare?! Poate veți trece cu vederea nebunia aceasta a mea și vă veți opri din citit aici, sau poate veți citi întreaga scrisoare de întâmpinare a mea scrisă și trimisă în eter. Este precum mesajul unui naufragiat, scris cu creionul chimic înmuiat în salivă, aruncat într-o sticlă pe valuri, într-un elan de speranță naivă.

Iată pe scurt fundamentul emoțional și motivațional adevărat și normal justificat, îndreptățit, al acestei ultime tentative de a fi împreună cu alții – această femeie, adică eu, a fost aproape complet izolată încă de la 13 ani și jumătate, existând de-a lungul vieții ei doar 5 persoane semnificative în afară de cei câțiva membri ai familiei – în rest au existat contacte sporadice și distante cu alte persoane, dar numai cu câteva în total întreaga viață până la 50 de ani, vârsta actuală.

Nu am avut nicio șansă practic de a avea o relație de comunicare cu alte persoane și acest lucru este o condiție necesară oricărei persoane normale, vitală aș spune, a cărei neîndeplinire duce la tulburări și suferință imensă după mai mult de 30 de ani de izolare. Am mai văzut și auzit oameni pe stradă, findcă am fost aptă să mă deplasez, dar, din 1984, sunt izolată în camera mea de fată bătrână, cu o singură relație aparentă, cea cu mama, o relație disfuncțională. Dacă citiți blogul meu de memorii Papalașcă de lumină, veți înțelege că am făcut tot ce era posibil pentru a fi în contact cu alți oameni, dar nu am fost acceptată deloc și veți înțelege că nu am avut greșeli în viață și nu există motive reale pentru respingerea mea totală din rândul societății. Veți găsi o scriere analitică exhaustivă asupra vieții mele și a ceea ce sunt. Veți înțelege în plus că un om nu poate trăi doar cu hrană și apă și că trimiterea acestei scrisori eu o fac oriunde voi găsi o adresă de mail pe internet, ca semn de S.O.S. cu speranța că dvs. sau altcineva mă poate accepta sau poate avea nevoie de mine cât de puțin, pentru ceea ce sunt, nu pentru faptul că am suferit mult. Este un act normal, singurul pe care îl pot face. Din nefericire sunt handicapată și am o mulțime de tulburări asociate unui handicap motor, fiind șchioapă, dar cu piciorul protezat. Până în urmă cu câțiva ani eram încă evident aptă de muncă, dar nu am reușit să găsesc nimic, spunându-mi-se că nu am dreptul să muncesc, datorită unui nedrept diagnostic psihiatric când aveam 21 de ani. Cu toate acestea, deși probabil că nu veți crede, susțin că puteam dovedi faptul că nu am avut niciun delir sau altă tulburare psihiatrică, fiind eu însămi absolventă de psihologie și studentă vreme de 5 ani la facultatea de medicină. Oricum, în prezent starea mea e jalnică atât datorită izolării, cât și datorită deteriorării sănătății fizice în urma ingestiei unor substanțe dăunătoare – ceea ce se poate numi otrăvire, dar este considerat tabu ce nu se discută sau delir – ca unic simptom psihopatologic. Puteți găsi amănunte pe blogul meu.

Consider că acest lucru nu contează, nu trebuie să fie motiv pentru închiderea persoanei în izolare. Eu mai prezint un singur aparent simptom – perceperea unor cuvinte agresive, pline de ură adesea sau cu amenințări de moarte, lucru care se întâmplă numai dacă sunt obosită și numai din anul 2005, la 13 ani după diagnosticul meu psihiatric – iar aceste cuvinte străine, în limba română sau engleză, nu mă mai deranjează și nu mă influențează și nu sunt voci așa cum se spune că aud psihoticii, ci doar gânduri parazite care nu mă controlează. Eu sunt cea care le poate controla, adică le pot alunga într-o oarecare măsură. Ceea ce vă cer eu dvs. nu este mila, ci acceptarea, căci este absurd după părerea mea să omori un om încă relativ tânăr, care nu a greșit nimic, numai fiindcă ai impresia că omul acela e nebun, fiindcă așa spun alții. Eu nu am avut șansa să vorbesc eu însămi cu alții decât o periodă scurtă, când am fost profesoară doi ani la Colegiul IL Caragiale. Medicii psihiatri nu vorbeau cu mine la admiterea în spital și erau aproape mereu alții. Consider că un om trebuie să aibă și el o șansă de a răspunde la întrebări, de a fi evaluat corect și direct, nu după spusele familiei sau ale unor pesoane din diverse instituții, dar care ar fi cunoscut pacientul numai anterior. Nu am și nu am avut nici măcar o relație în scris cu nimeni. Absolut cert am capacitatea de a fi împreună cu ceilalți oameni fără să vorbesc despre cât am suferit, fără să mă gândesc la trecut și fără să mă plâng despre prezent, nu aș avea niciun interes să fac răul cuiva sau să deranjez pe cineva, așa am fost întotdeauna, de felul meu. Deoarece am fost izolată întreaga viață, dar și mai mult în ultimi 16 ani, după moartea tatei, am fost obligată să scriu poezii, lucru pe care îl puteți observa citind celelalte bloguri ale mele.

Am scris tot acest blog nu pentru a cerși bani sau companie, ci pentru a fi, eventual, acceptată pentru abilitățile și capacitatea mea. Acum s-ar putea să fie prea târziu, fiindcă starea sănătății mele fizice s-a deteriorat. Nu am reușit să termin acest blog mai devreme, deoarece mi s-au pus multe piedici. Blogul este gata, dar nimeni nu dorește deloc să fie cu mine, deși încă mă pot deplasa afară și mai pot vorbi cu drag cu oamenii sau face diverse mici treburi. În realitate eu nu am nevoie să dăruiesc vorbe – fiindcă am început să îmbătrânesc, ci tare mult aș avea nevoie și eu să aud pe alții și mai ales să ascult pe alții vorbind sau să îi privesc. În numele lui Dumnezeu sau al religiei sau mai bine spus al ceea ce este umanitatea și religiozitatea ca atitudine spre bine, vă conjur să mă ajutați dacă vă este cu putință, dacă credeți că pot face face și eu ceva util, și să nu vă fie cu supărare că ați citit această umilă cerere, dacă nu puteți să mă ajutați defel. Vă mulțumesc din suflet,

Cristina-Monica Moldoveanu