Am mai scris înainte de internarea la urgenţă încă două texte cu tentă filozofică, aşa este modul meu obişnuit de gândire, poate vi se pare (unora) puţin infantil...mi-am păstrat sufletul de copil şi am cam pierdut din informaţiile livreşti, fiindcă citisem foarte mult în tinereţe.
I. Gânduri risipite
Eu cred că nu e adevărat că numai
oamenii curioşi descoperă cele mai multe şi interesante lucruri...din
experienţa mea pot spune că am aflat cele mai bune lucruri în viaţă, în
sentimente sau în cunoaştere, numai când am fost eliberată de constrângerile
curiozităţii sau vreunei încercări de a găsi ceva cu orice preţ. Este ca şi cum ai abandona dorinţa de a ajunge în
vârful unui munte. Este capacitatea de a lăsa pradă apelor pietricelele
preţioase pe care tocmai le-ai cules. Şi apele ştiu rostul lor mai bine decât
mintea analitică a unui simplu om..................................
Încep să fiu convinsă că sunt vinovată de
autocanibalism ca poetă sau în alte scrieri ale mele, devorându-mi tezaurul de
informaţii din trecut sau din prezent singură...ce mai rămâne din mine?
Îmi
amintesc că am citit în tinereţe Cartea Blocadei într-o perioadă dificilă
pentru mine. Nu mai ştiu dacă acolo sau în altă carte citită mai recent era imaginea
unei mame care îşi hrăneşte pruncul flămând cu propriul sânge. Cartea a fost se
pare republicată în Rusia nu demult. Există la unii oameni, printre care m-am numărat şi eu, o tendinţă de a
accepta mai uşor suferinţa proprie când citesc despre lucruri infinit mai
grave, cum ar fi desigur războiul. Nu este nici masochism şi nici autoamăgire
şi nici bucuria de genul «bine c-a murit şi capra vecinului». Este
desigur un anumit gen de catarsis, o semi-identificare cu personajele
năpăstuite şi auto-depăşire a propriei dureri prin dobândirea unei inimi mai
mari. În care să încapă mai mult. Vorba poetului «Ce suflet trist mi-au
dăruit/ Părinţii din părinţi/ De-au încăput numai în el/ Atâtea
suferinţi?». Accentuez ideea «părinţii din părinţi»
care conduce la o mai vastă perspectivă asupra trecutului. Dar mai există şi
zicala «nu-i da Doamne omului cât nu poate duce». Într-o etapă
ulterioară de viaţă astfel de trucuri nu mai folosesc omului nenorocit. Atunci
el încearcă să privească propria mizerie cu ochi detaşat, ca şi cum s-ar ridica
deasupra acoperişului, deasupra casei, orăşelului, ţării şi chiar planetei
acesteia bântuite de atâtea molime spirituale sau materiale de-a lungul
timpului. Mai presus de sine. În felul acesta nu mai vorbim de catarsis, ci de
un fel de clivaj al planurilor conştiinţei, în care eul raţional se absoarbe pe
sine şi se redescoperă, cred eu. Acolo unde îi este locul, în umila lui cameră
cu problemele ei zilnice, dar îmbrăcând o altă armură, cu mai multă detaşare.
Însă într-o altă etapă e posibil ca omul să devină totuna cu universul
suferinţei sale din nou şi de data aceasta nicio forţă antigraviaţională nu îl
mai poate re-naşte, cordonul ombilical fiindu-i ca un ştreang legat de gât
strâns. Este etapa în care mă aflu eu acum, cu speranţa că voi găsi,
eventual...când nici nu mă voi aştepta, o altă soluţie.
Consider că mintea umană nu e propulsată
de nevoia de a cunoaşte, ci de nevoia de autocontrol şi autoîmplinire. Prin
autoîmplinire înţeleg desigur nevoia armonizării sinelui cu mediul, deci un
autocontrol mai avansat, care implică maturizarea conştiinţei
..............................................
Când noaptea e atât de înstelată, nevoia de a face faţă
frigului în singurătate arde.
II. Preţul inocenţei
Nu toţi oamenii gândesc în alb şi negru. Dihotomizarea diverselor planuri
ale existenţei există în filozofie, teologie şi alte ramuri ale culturii. E întâlnită
în artă, atunci când contrastele de orice natură sunt proeminente, de exemplu la
unii romantici. Caracterele umane sunt fie bune fie rele, iar lucrurile
indiferente în faţa legii morale, recunoscute încă din vechime de filozofii
stoici, nu există deloc pentru cei care separă totul precum politicienii în
stânga extremă şi dreapta extremă, care se exclud reciproc.
Există totuşi mulţi care nu aderă la concepţia codului binar al realităţii,
care li se pare cel puţin de prost gust, dacă nu o capcană în care alunecă
mulţi visători. Unii dintre aceştia sunt cei gândesc că există şi „partea
diavolului” pe lumea aceasta, în ciuda inocenţei şi purităţii victimelor pe
care le face. Aceştia sunt apropiaţi ca gândire de teoreticienii hazardului şi
necesităţii în filozofie. Însuşi Democrit spunea că tot ce există în univers
este fructul şanselor aleatorii şi necesităţii. Unii consideră că hazardul s-ar
opune necesităţii sau ordinii cauzale. Eu cred că hazardul, sub forma
anecdotică a unui Dumnezeu care joacă zaruri, este chezăşia libertăţii fiinţei
umane. Faptul că nu putem controla totul sau că nu putem dobândi autocontrol
desăvârşit înseamnă că suntem captivi într-o zonă a liberului arbitru şi a
libertăţii. Omul e o creatură care depăşeşte condiţia de sclav al cauzelor
trecute, devine în esenţă o creatură care poate fi explicată în funcţie de scopurile
raţionale pe care şi le asumă. Desigur, în măsura în care e o fiinţă raţională.
Lucrul acesta e foarte bine ilustrat de romanele poliţiste, unde se caută
mobilul crimei în primul rând printre interesele de viitor ale suspecţilor, nu în
trecutul sau printre rufele murdare ale lor sau ale victimei. Dacă vreţi să
înţelegeţi de ce se întâmplă un anumit lucru, gândiţi-vă în primul rând pentru
ce.
Dar care este partea diavolului? Amintiţi-vă poveştile pentru copii în care
(nu în majoritatea lor ce e drept) finalul nu este perfect, chiar dacă forţa
binelui învinge vrăjitori, zmei, balauri şi alte creaturi întunecate. De pildă
în povestea lui Andersen „Lebedele sălbatice” în final, când e destrămată vraja
aruncată asupra celor 11 prinţi, care împreună cu sora lor erau 12 fraţi, număr
ce aminteşte de ordine şi necesitate, prinţul mezin rămîne totuşi cu o aripă în
loc de braţ omenesc. Alţi eroi de poveste rămân în final cu degetul mic lipsă
sau cu alte minore handicapuri, uneori îşi pierd câte o fiinţă dragă sau un
obiect la care ţineau mult, deşi sunt eroi pozitivi în firul poveştii. Acesta
e preţul inocenţei la care mă gândeam. În
gândirea echilibrată a oamenilor înţelepţi, care aşadar şi-au pierdut inocenţa, lumea e imperfectă, oricât de bune sunt
faptele şi intenţiile oamenilor. Se ştie că nu putem avea tot ce merităm în
aparenţă.
Dar oare merităm totul? Îl putem acuza pe Dumnezeu că nu avem tot ce credeam
că merităm? Răspunsul meu e negativ. Dacă lumea ar fi perfect împărţită în rău
şi bine din punct de vedere etic sau al recompensei, atunci nici libertatea
umană nu ar exista, nici dreptul de a instaura legile justiţiei omeneşti.
Dincolo de toate argumentele de mai sus, păstrez opinia că există o linie
clară de demarcaţie între rău şi bine din punct de vedere moral, că ele nu au
zone de interferenţă, chiar dacă există şi lucruri indiferente, în afara sferei
acestor concepte. Altfel spus: există alb şi negru, dar ele nu se amestecă să
dea gri drept rezultat. Şi există şi alte culori în afara celor primordiale. Sunt un om radical în ce priveşte cunoaşterea binelui şi a
răului şi, oricât vi s-ar părea de straniu, am descoperit de-a lungul vieţii că
această cunoaştere a binelui şi răului este extrem de laborioasă, necesitând
pentru unii un calvar îndelungat iar pentru alţii gustul fructului oprit.
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
vineri, 27 decembrie 2013
sâmbătă, 21 decembrie 2013
21 decembrie 2013
Mă simt încă foarte rău, scriu pe scurt...
Ce s-a întâmplat?
Duminică pe 8 decembrie a fost mama pe la mine şi cred că atunci am luat viroza de la ea. Mama mea e întodeauna înfiorătoare, până şi în aspecte minore ale comportamentului său. Are obiceiul prost să îmi tuşească mereu în nas şi în gură de fiecare dată când e răcită, în ciuda implorărilor mele repetate. Poate iar nu mă credeţi, dar e adevărat!
Apoi se pare că imunitatea mea e foarte slăbită spre deosebire de mama, fiindcă boala a avut o evoluţie fulminantă. Nu am făcut febră, niciodată nu fac în astfel de situaţii. În foaia de la spital au scris mai multe minciuni, inclusiv că aveam febră netermometrizată, deşi mi-au luat febra de multe ori şi aveam sub 37 grade. Medicul mi-a spus la spital că era probabil o parvoviroză de la mama, dar nu a trecut aceasta în foaie sau în biletul de ieşire. Totuşi viroza e trecută indirect, citiţi foaia de mai jos. Se pare că organismul meu e într-adevăr slăbit.
Totul a început cu dureri de limbă şi de gât. La început, respectiv marţi şi miercuri am avut tuse în accese foarte puternice, cu multă expectoraţie. Apoi, miercuri seara pe la 8, am început să simt că nu mai pot respira şi că aerul nu îmi mai ajunge defel. A fost deci imposibil să adorm. Şi starea rea creştea. Articulaţiile îmi erau anchilozate. În zori am chemat salvarea. A durat peste o jumătate de oră până a venit. Eu am cerut consult la domiciliu, nu să fiu internată şi îmi amintesc că la telefon, când abia respiram, cineva spunea "face mişto" şi eu am zis că nu am făcut niciodată mişto de nimeni! Poate că era impresionată acea persoană de modul în care respiram greu, deşi nu mi se pare mişto defel, dar înţeleg că au şi ele nevoie să glumească din când în când. Medicii de pe slavare erau şi ei gripaţi. M-a consultat o femeie şi mi-a spus că îmi trebuie consult pneumologic şi mi-a dat tratament pentru simptome. A doua zi dimineaţa abia am ajuns la farmacie şi am luat medicamentele, aproape 100 de lei! Am luat tratamentul dar starea mea s-a agravat şi a trebuit să chem din nou salvarea pentru insuficienţă respiratorie fiindcă simţeam că mă sufoc. Totodată nu mai puteam merge nici până la baie, la cele mai mici eforturi parcă leşinam.
A fost şi mama de faţă pe la ora 2 după masa când m-a luat salvarea joi, 12 decembrie la spitalul clinic de urgenţă (Floreasca) Bucureşti. Am stat câteva ore la terapie intensivă, după care m-au dus la salonul 648 de la secţia medicală 6, undeva între femei bătrâne cu probleme foarte grave, unele aproape de sfârşitul vieţii chiar atunci. Mi-au făcut perfuzii cu antibiotic, Levofloxacină, dar nu chiar regulat, uenori da, alteori nu, oricum în fiecare zi. Adică, jur, a fost fie o dată fie de două ori pe zi, deşi aceeaşi doză, iar când era de două ori pe zi a fost fie dimineaţa şi la prânz, fie dimineaţa şi seara. Aceste ciudăţenii mă cam enervau, fiindcă uneori, de vreo patru ori cât am stat acolo, nici perfuziile nu mergeau, şi trei branule mi s-au stricat. Mai făceam Fragmin şi Dexametazonă şi perfuzii simple uneori. Îmi puneau oxigen la narine, care nu prea mergea şi apoi mi l-au scos şi făceam nebulizări cu Ventolin, dar nici acestea regulat cum fusese prescris. Doctorul parcă spusese să fie de patru ori pe zi, aşa scrie şi în foaie, dar îmi făceau de fapt o dată sau de două ori. Ce e drept, după câteva zile, timp de încă două sau trei zile mi-au făcut de patru ori pe zi, după care au încetat. Vreau să precizez că, chiar dacă tratamentul nu a fost ca la carte, a fost totuşi bun fiindcă starea mea s-a îmbunătăţit categoric, deci nu are importanţă că tratamentul părea haotic, oricum mulţumesc celor care m-au ajutat. Dormeam ca şi acum cu capul mai sus :( Şi acum respir greu şi am nod în gât şi mai jos în piept şi ameţeli şi transpir la eforturi minime. Eram controlată în fiecare zi şi medicii au spus că ralurile sibilante au dispărut treptat. Mi-au făcut de mai multe ori analize sangvine şi de urină o dată şi radiografie pulmonară o dată. La început tuşeam aşa de mult încât ceilalţi pacienţi, inclusiv de la alte saloane, îmi plângeau de milă. Într-o noapte vedeam steluţe - fosfeme din cauza oxigenării deficitare. Am suferit de privare de somn, fiindcă în spital trebuia să dorm în zgomote şi lumină. Ca diagnostic al bolii de fond este astm, dar nespecificat, fiindcă medicul spune că a fost depistată o obstrucţie destul de puternică a bronhiilor, care răspunde pozitiv, adică se îmbunătăţeşte la Ventolin. Mi s-a făcuit test spirometric pentru a măsura volumele de aer pulmonare. M-au externat pe 19 decembrie 2013. Picioarele mi se mai umflă.
La ieşire mi s-a spus că e posibil să fie astm, dar nesigur, fiindcă astmul apare rar la vârsta mea şi că mai poate fi BPOC, ceea ce nu au scris ca diagnostic provizoriu (adică boală pulmonară obstructiv cronică, în special din cauza faptului că am fumat mult). E adevărat că am fumat, dar nu pentru confort fizic sau psihic, fiindcă ţigările îmi făceau mai mult rău!! Am fumat fiindcă tot ce am scris pe acest blog şi mai am de scris e adevărul şi aştept libertatea şi drepturile din 1984 fără vreo greşeală din partea mea...M-au lăsat complet singură, ceea ce e greu de îndurat şi complet fără bani, obligată să mănânc pâine cu apă în ultimii 5-6 ani, ceea ce a fost alt factor de distrugere a sănătăţii. Mi-au lăsat doar posibilitatea să merg la fundaţia Estuar pentru schizofreni de două ori pe săptămână, ceea ce ar fi însemnat 32 de bilete RATB pe lună, deci peste 40 de lei pentru transport, ceea ce nu îmi puteam permite din suma de 1200 lei pe lună, din care trebuie să scad datoriile lunare şi facturile...!! Am rămas şi mai singură şi prăpădită.
S-a mai întâmplat, ca de obicei, un lucru neplăcut în spital: am fost din nou atacată sexual de la distanţă şi obligată să iau supradoză de trei sau patru Seroquel (medicamentul meu psihiatric împotriva atingerilor sexuale de la distanţă).A doua zi m-au trimis la psihiatrul spitalului şi apoi au scris numai minciuni în biletul de ieşire, minciuni despre comportamentul meu şi despre medicamente. Minciuna e că nu eram cooperantă şi că nu luam medicamentele, când în realitate nu mi se dădeau nici măcar unul pe zi lunar, cum să fi luat 2 sau trei? Totodată pe acest bilet au scris adresa mea veche, nu cea la care locuiesc acum, deşi am dat-o pe cea corectă din câte ţin minte. Mi-au dat Ventolin la tub să iau acasă numai dacă îmi e foarte rău şi tratament cu antibiotic încă 6 zile. Ventolinul de la spital funcţionează, dar de la farmacie mi-a dat unul defect!
Aici pe acest blog am nişte datorii vechi....am de terminat povestirea despre tentativa mea de sinucidere, cea despre iubirea faţă de acel medic monstruos cu mine şi cea cu revoluţia din 1989. Cred că aţi înţeles deja că nu e nimic ficţiune, totul e adevărat, absolut tot ce am scris şi voi mai scrie...aşa mi-a fost felul, niciodată nu am minţit. Repet, aş dori să fie tot adevărul public, fiindcă e o crimă monstruoasă în cazul meu, o femeie bună şi nevinovată cum am fost întreaga viaţă, şi cred că merit să am drepturi depline şi viaţă, nu să fiu omorâtă! Dragi cititori, poate mă acuzaţi că aş fi orgolioasă...dar pe mine m-au aruncat la gunoi din 1984, e foarte greu după 30 de ani. Chiar dacă ar fi fost vorba de altcineva, nu de mine, eu tot aş fi spus adevărul tot. Poate un singur lucru nu poate fi transmis şi anume faptul că eu am preceput nişte gânduri de la distanţă după moartea tatei în 2005, nu înainte. Ştiu că unii oameni vor să ţină secrete aceste aspecte oarecum paranormale şi telepatice, dintr-un motiv care poate părea evident: vor să aibă în continuare alte victime inocente cum am fost şi eu pentru a le sacrifica monstruos cum au făcut şi cu mine, dar eu nu pot să îi împiedic! Alt motiv nu văd eu..:( Dar ce e drept, în tinereţe nu aş fi crezut că astfel de lucruri există, oricine mi-ar fi spus. Poate sunt totuşi şi alte motive, nu faptul că alţii vor suferi la fel cum am suferit eu..
Un alt aspect evident e că povestirea cu puiul afumat poate fi considerată un fel de vis...este singurul aspect controversat din tot ce am scris pe blog, restul ce voi scrie despre revoluţie e evident în întregime adevărat...chiar nici eu nu mai pot spune cu precizie dacă a fost vis sau nu acel lucru, fiindcă unii oameni răi au tot aplicat tehnici de spălare a creierului asupra mea, nu înţeleg de ce! Oricum îmi aminteam strada, mediul înconjurător, vitrinele...legat de acel pui afumat, dar recunosc că uneori şi visele sunt mai puternice. Absolut tot restul pe acest blog e 100% realitate.
Tot ce am scris mai sus e adevărul, dar poate că exagerez puţin din cauza suferinţei. E greu să nu poţi respira...creierul se oxigenează mai greu şi nu mai poţi judeca perfect. Îmi cer scuze dacă am jignit pe cineva. Acum mama, chiar dacă e o femeie rea, e singurul om care mă ajută şi mă vizitează şi trebuie să fiu recunoscătoare pentru acest lucru. La fel, medicii au făcut tot posibilul să mă ajute. Nimeni nu e perfect.
Un alt aspect neplăcut în ultimele zile a fost faptul că înainte de a mă interna, la scurt timp după debutul bolii pulmonare, au început să se strice lucrurile din casă, ceea ce dovedeşte încă o dată că toate lucrurile de pe lumea asta se leagă între ele (mie mi s-a mai întâmplat la fel când am mai fost bolnavă): s-au ars becuri, s-a stricat rezervorul la toaletă, s-a înfundat scurgerea la WC, s-a oprit brusc chiar pe 12 decembrie ceasul meu de pe bufet cu baterie şi, culmea curiozităţilor - ceasul de la telefonul mobil a luat-o cu 50 de minute înainte.
Plecând din spital am fost parţial tristă fiindcă acolo cel puţin vedeam şi auzeam lume, aici acasă mă înec din nou în singurătate...
Ce s-a întâmplat?
Duminică pe 8 decembrie a fost mama pe la mine şi cred că atunci am luat viroza de la ea. Mama mea e întodeauna înfiorătoare, până şi în aspecte minore ale comportamentului său. Are obiceiul prost să îmi tuşească mereu în nas şi în gură de fiecare dată când e răcită, în ciuda implorărilor mele repetate. Poate iar nu mă credeţi, dar e adevărat!
Apoi se pare că imunitatea mea e foarte slăbită spre deosebire de mama, fiindcă boala a avut o evoluţie fulminantă. Nu am făcut febră, niciodată nu fac în astfel de situaţii. În foaia de la spital au scris mai multe minciuni, inclusiv că aveam febră netermometrizată, deşi mi-au luat febra de multe ori şi aveam sub 37 grade. Medicul mi-a spus la spital că era probabil o parvoviroză de la mama, dar nu a trecut aceasta în foaie sau în biletul de ieşire. Totuşi viroza e trecută indirect, citiţi foaia de mai jos. Se pare că organismul meu e într-adevăr slăbit.
Totul a început cu dureri de limbă şi de gât. La început, respectiv marţi şi miercuri am avut tuse în accese foarte puternice, cu multă expectoraţie. Apoi, miercuri seara pe la 8, am început să simt că nu mai pot respira şi că aerul nu îmi mai ajunge defel. A fost deci imposibil să adorm. Şi starea rea creştea. Articulaţiile îmi erau anchilozate. În zori am chemat salvarea. A durat peste o jumătate de oră până a venit. Eu am cerut consult la domiciliu, nu să fiu internată şi îmi amintesc că la telefon, când abia respiram, cineva spunea "face mişto" şi eu am zis că nu am făcut niciodată mişto de nimeni! Poate că era impresionată acea persoană de modul în care respiram greu, deşi nu mi se pare mişto defel, dar înţeleg că au şi ele nevoie să glumească din când în când. Medicii de pe slavare erau şi ei gripaţi. M-a consultat o femeie şi mi-a spus că îmi trebuie consult pneumologic şi mi-a dat tratament pentru simptome. A doua zi dimineaţa abia am ajuns la farmacie şi am luat medicamentele, aproape 100 de lei! Am luat tratamentul dar starea mea s-a agravat şi a trebuit să chem din nou salvarea pentru insuficienţă respiratorie fiindcă simţeam că mă sufoc. Totodată nu mai puteam merge nici până la baie, la cele mai mici eforturi parcă leşinam.
A fost şi mama de faţă pe la ora 2 după masa când m-a luat salvarea joi, 12 decembrie la spitalul clinic de urgenţă (Floreasca) Bucureşti. Am stat câteva ore la terapie intensivă, după care m-au dus la salonul 648 de la secţia medicală 6, undeva între femei bătrâne cu probleme foarte grave, unele aproape de sfârşitul vieţii chiar atunci. Mi-au făcut perfuzii cu antibiotic, Levofloxacină, dar nu chiar regulat, uenori da, alteori nu, oricum în fiecare zi. Adică, jur, a fost fie o dată fie de două ori pe zi, deşi aceeaşi doză, iar când era de două ori pe zi a fost fie dimineaţa şi la prânz, fie dimineaţa şi seara. Aceste ciudăţenii mă cam enervau, fiindcă uneori, de vreo patru ori cât am stat acolo, nici perfuziile nu mergeau, şi trei branule mi s-au stricat. Mai făceam Fragmin şi Dexametazonă şi perfuzii simple uneori. Îmi puneau oxigen la narine, care nu prea mergea şi apoi mi l-au scos şi făceam nebulizări cu Ventolin, dar nici acestea regulat cum fusese prescris. Doctorul parcă spusese să fie de patru ori pe zi, aşa scrie şi în foaie, dar îmi făceau de fapt o dată sau de două ori. Ce e drept, după câteva zile, timp de încă două sau trei zile mi-au făcut de patru ori pe zi, după care au încetat. Vreau să precizez că, chiar dacă tratamentul nu a fost ca la carte, a fost totuşi bun fiindcă starea mea s-a îmbunătăţit categoric, deci nu are importanţă că tratamentul părea haotic, oricum mulţumesc celor care m-au ajutat. Dormeam ca şi acum cu capul mai sus :( Şi acum respir greu şi am nod în gât şi mai jos în piept şi ameţeli şi transpir la eforturi minime. Eram controlată în fiecare zi şi medicii au spus că ralurile sibilante au dispărut treptat. Mi-au făcut de mai multe ori analize sangvine şi de urină o dată şi radiografie pulmonară o dată. La început tuşeam aşa de mult încât ceilalţi pacienţi, inclusiv de la alte saloane, îmi plângeau de milă. Într-o noapte vedeam steluţe - fosfeme din cauza oxigenării deficitare. Am suferit de privare de somn, fiindcă în spital trebuia să dorm în zgomote şi lumină. Ca diagnostic al bolii de fond este astm, dar nespecificat, fiindcă medicul spune că a fost depistată o obstrucţie destul de puternică a bronhiilor, care răspunde pozitiv, adică se îmbunătăţeşte la Ventolin. Mi s-a făcuit test spirometric pentru a măsura volumele de aer pulmonare. M-au externat pe 19 decembrie 2013. Picioarele mi se mai umflă.
La ieşire mi s-a spus că e posibil să fie astm, dar nesigur, fiindcă astmul apare rar la vârsta mea şi că mai poate fi BPOC, ceea ce nu au scris ca diagnostic provizoriu (adică boală pulmonară obstructiv cronică, în special din cauza faptului că am fumat mult). E adevărat că am fumat, dar nu pentru confort fizic sau psihic, fiindcă ţigările îmi făceau mai mult rău!! Am fumat fiindcă tot ce am scris pe acest blog şi mai am de scris e adevărul şi aştept libertatea şi drepturile din 1984 fără vreo greşeală din partea mea...M-au lăsat complet singură, ceea ce e greu de îndurat şi complet fără bani, obligată să mănânc pâine cu apă în ultimii 5-6 ani, ceea ce a fost alt factor de distrugere a sănătăţii. Mi-au lăsat doar posibilitatea să merg la fundaţia Estuar pentru schizofreni de două ori pe săptămână, ceea ce ar fi însemnat 32 de bilete RATB pe lună, deci peste 40 de lei pentru transport, ceea ce nu îmi puteam permite din suma de 1200 lei pe lună, din care trebuie să scad datoriile lunare şi facturile...!! Am rămas şi mai singură şi prăpădită.
S-a mai întâmplat, ca de obicei, un lucru neplăcut în spital: am fost din nou atacată sexual de la distanţă şi obligată să iau supradoză de trei sau patru Seroquel (medicamentul meu psihiatric împotriva atingerilor sexuale de la distanţă).A doua zi m-au trimis la psihiatrul spitalului şi apoi au scris numai minciuni în biletul de ieşire, minciuni despre comportamentul meu şi despre medicamente. Minciuna e că nu eram cooperantă şi că nu luam medicamentele, când în realitate nu mi se dădeau nici măcar unul pe zi lunar, cum să fi luat 2 sau trei? Totodată pe acest bilet au scris adresa mea veche, nu cea la care locuiesc acum, deşi am dat-o pe cea corectă din câte ţin minte. Mi-au dat Ventolin la tub să iau acasă numai dacă îmi e foarte rău şi tratament cu antibiotic încă 6 zile. Ventolinul de la spital funcţionează, dar de la farmacie mi-a dat unul defect!
Aici pe acest blog am nişte datorii vechi....am de terminat povestirea despre tentativa mea de sinucidere, cea despre iubirea faţă de acel medic monstruos cu mine şi cea cu revoluţia din 1989. Cred că aţi înţeles deja că nu e nimic ficţiune, totul e adevărat, absolut tot ce am scris şi voi mai scrie...aşa mi-a fost felul, niciodată nu am minţit. Repet, aş dori să fie tot adevărul public, fiindcă e o crimă monstruoasă în cazul meu, o femeie bună şi nevinovată cum am fost întreaga viaţă, şi cred că merit să am drepturi depline şi viaţă, nu să fiu omorâtă! Dragi cititori, poate mă acuzaţi că aş fi orgolioasă...dar pe mine m-au aruncat la gunoi din 1984, e foarte greu după 30 de ani. Chiar dacă ar fi fost vorba de altcineva, nu de mine, eu tot aş fi spus adevărul tot. Poate un singur lucru nu poate fi transmis şi anume faptul că eu am preceput nişte gânduri de la distanţă după moartea tatei în 2005, nu înainte. Ştiu că unii oameni vor să ţină secrete aceste aspecte oarecum paranormale şi telepatice, dintr-un motiv care poate părea evident: vor să aibă în continuare alte victime inocente cum am fost şi eu pentru a le sacrifica monstruos cum au făcut şi cu mine, dar eu nu pot să îi împiedic! Alt motiv nu văd eu..:( Dar ce e drept, în tinereţe nu aş fi crezut că astfel de lucruri există, oricine mi-ar fi spus. Poate sunt totuşi şi alte motive, nu faptul că alţii vor suferi la fel cum am suferit eu..
Un alt aspect evident e că povestirea cu puiul afumat poate fi considerată un fel de vis...este singurul aspect controversat din tot ce am scris pe blog, restul ce voi scrie despre revoluţie e evident în întregime adevărat...chiar nici eu nu mai pot spune cu precizie dacă a fost vis sau nu acel lucru, fiindcă unii oameni răi au tot aplicat tehnici de spălare a creierului asupra mea, nu înţeleg de ce! Oricum îmi aminteam strada, mediul înconjurător, vitrinele...legat de acel pui afumat, dar recunosc că uneori şi visele sunt mai puternice. Absolut tot restul pe acest blog e 100% realitate.
Tot ce am scris mai sus e adevărul, dar poate că exagerez puţin din cauza suferinţei. E greu să nu poţi respira...creierul se oxigenează mai greu şi nu mai poţi judeca perfect. Îmi cer scuze dacă am jignit pe cineva. Acum mama, chiar dacă e o femeie rea, e singurul om care mă ajută şi mă vizitează şi trebuie să fiu recunoscătoare pentru acest lucru. La fel, medicii au făcut tot posibilul să mă ajute. Nimeni nu e perfect.
Un alt aspect neplăcut în ultimele zile a fost faptul că înainte de a mă interna, la scurt timp după debutul bolii pulmonare, au început să se strice lucrurile din casă, ceea ce dovedeşte încă o dată că toate lucrurile de pe lumea asta se leagă între ele (mie mi s-a mai întâmplat la fel când am mai fost bolnavă): s-au ars becuri, s-a stricat rezervorul la toaletă, s-a înfundat scurgerea la WC, s-a oprit brusc chiar pe 12 decembrie ceasul meu de pe bufet cu baterie şi, culmea curiozităţilor - ceasul de la telefonul mobil a luat-o cu 50 de minute înainte.
Plecând din spital am fost parţial tristă fiindcă acolo cel puţin vedeam şi auzeam lume, aici acasă mă înec din nou în singurătate...
joi, 12 decembrie 2013
12 decembrie 2013
Mă simt oribil, s-ar putea să am cancer de plămâni.
Ei sunt vinovaţi, nu faptul că am fumat, poate voi explica altădată...
Oricum implor din 84 şi mult şi public din 2002, la toate organizaţiile etc
Apoi şi pe net.
Azi 12 dec 2013 cred că va trebui să mă internez în spital, deci toate lucrurile adevărate şi poate unele frumoase de pe blog vor rămâne cel puţin un timp neterminate.
Mi-e teamă să nu mor să fure alţii blogul meu apoi cu o clonă - persoană cu același nume - oarecare.
Azi, 3 ianuarie 2021, continuu să corectez blogul și voi și citi apoi. În această postare scurtă aveam oarecum dreptate, fiindcă e o chestiune de viață și moarte - și e adevărat că am fost considerată sclavă și în mod greșit sunt omorâtă ca un animal, am scris acest blog și cu speranța să se facă puțină lumină, încât să se răzgândească cei care îmi vor moartea, eventual să aibă cineva nevoie de mine pentru ceea ce sunt cu adevărat, nu pentru minciunile psihiatrice ale unora și altele. Aveam deci dreptate să mă tem că îmi vor fura blogul, fiindcă s-a întâmplat des să intre unii în calculatorul meu sau pe acest blog și să plaseze semnele lor în interiorul postărilor mele, pe html. De multe ori și-au manifestat dezacordul cu decizia mea de a publica adevărul despre viața mea și despre cum sunt omorâtă, ei având ideea că omul nu trebuie să se plângă deloc, că e rușinos, că trebuie să mă las omorâtă de ei (ceva ca în Miorița), etc. Am cugetat mai mult asupra acestor lucruri și da, eu am dreptate - omul nu trebuie să se lase omorât, mai ales dacă are întrutotul dreptate, cum a fost cazul meu. Omul e dator să fugă sau să se lupte sau să spună chiar adevărul pentru a își apăra viața, în cazul în care tăcerea este inutilă, cum a fost și în cazul meu. fiindcă am tăcut degeaba, având desigur încredere în oameni și în viitor și în mine însămi.
Ei sunt vinovaţi, nu faptul că am fumat, poate voi explica altădată...
Oricum implor din 84 şi mult şi public din 2002, la toate organizaţiile etc
Apoi şi pe net.
Azi 12 dec 2013 cred că va trebui să mă internez în spital, deci toate lucrurile adevărate şi poate unele frumoase de pe blog vor rămâne cel puţin un timp neterminate.
Mi-e teamă să nu mor să fure alţii blogul meu apoi cu o clonă - persoană cu același nume - oarecare.
Azi, 3 ianuarie 2021, continuu să corectez blogul și voi și citi apoi. În această postare scurtă aveam oarecum dreptate, fiindcă e o chestiune de viață și moarte - și e adevărat că am fost considerată sclavă și în mod greșit sunt omorâtă ca un animal, am scris acest blog și cu speranța să se facă puțină lumină, încât să se răzgândească cei care îmi vor moartea, eventual să aibă cineva nevoie de mine pentru ceea ce sunt cu adevărat, nu pentru minciunile psihiatrice ale unora și altele. Aveam deci dreptate să mă tem că îmi vor fura blogul, fiindcă s-a întâmplat des să intre unii în calculatorul meu sau pe acest blog și să plaseze semnele lor în interiorul postărilor mele, pe html. De multe ori și-au manifestat dezacordul cu decizia mea de a publica adevărul despre viața mea și despre cum sunt omorâtă, ei având ideea că omul nu trebuie să se plângă deloc, că e rușinos, că trebuie să mă las omorâtă de ei (ceva ca în Miorița), etc. Am cugetat mai mult asupra acestor lucruri și da, eu am dreptate - omul nu trebuie să se lase omorât, mai ales dacă are întrutotul dreptate, cum a fost cazul meu. Omul e dator să fugă sau să se lupte sau să spună chiar adevărul pentru a își apăra viața, în cazul în care tăcerea este inutilă, cum a fost și în cazul meu. fiindcă am tăcut degeaba, având desigur încredere în oameni și în viitor și în mine însămi.
miercuri, 11 decembrie 2013
Puiul afumat
Înainte de a trece la subiect, voi copia aici statutul meu de pe facebook, de ieri 10 decembrie 2013, fiindcă adesea am scris pe facebook despre necazurile mele, chiar dacă nu am primit răspuns. Aceste plângeri sunt statutul meu real şi sincer, cum să mă prefac că îmi merge bine sau că sunt altceva decât sunt?
..............................................
Dragii mei, Sunt atât de sfârşită de suferinţă în seara aceasta...
Am cheltuit bani să îmi repar calculatorul, fiindcă asta e tot ce am pe lume.
Acum am răcit destul de rău cu complicaţii se pare, că respir greu şi mă doare gâtul şi tuşesc mult şi când tuşesc fac pe mine. Sfincterul uretrei mi s-a stricat prin torturile sexuale groaznice de la distanţă de după 2007, în 2007 încă nu făceam pe mine. Mă trezesc transpirată şi umflată încă la picior şi cu ochii lăcrimând în fiecare dimineaţă.
Acum nu ştiu cum voi plăti întreţinerea, va trebui să amân din nou până în ianuarie şi atunci va fi şi mai greu... După ce am fost săracă de mică şi mi s-a refuzat dreptul de a munci din cauza diagnosticului nedrept psihiatric la 21 ani, eu nu am dreptul la pensie fiindcă nu am ani de muncă şi nu mă pot muta cu mama aceea groaznică pe care încă o am şi care mă mai ajută deşi nici ea nu are bani.
Nu am avut nicio distracţie toată viaţa şi câteodată e greu, chiar dacă tinereţea a trecut...Nu pot merge nici în parc, nu pot să mă întâlnesc cu nimeni, sunt sătulă de singurătate şi sărăcie. Nu se pune problema de vreun film sau operă. Sau de vreo carte.
Sunt obosită să tot port aceiaşi pantaloni mereu de 6 ani în sezonul rece, fiindcă nu am decât două perechi, deja reparaţi pentru găuri între picioare şi o pereche sunt chiar prea subţiri. A trebuit să ies în singura fustă mai groasă pe care o am, cumpărată de mama cu 15 ani în urmă. Fiindcă amândouă perechile erau ude, fiindcă atunci când tuşesc fac pipi pe mine. Iar noaptea dorm mereu în acealaşi aşternut aspru din anii 80, că nu se pune problema să am bani de cearceafuri. E tare greu...mama mai îmi cumpără când poate vreun chilot că şi ăia se mai strică şi mi-a mai luat haine de casă. Dar afară nu am cu ce ieşi.
În ultimul timp nu mai am bani nici de hârtie igienică...folosesc dacă am de la mama din aceea aspră care răneşte fundul cum era pe vremuri.
Foloseam acea hârtie igienică şi ziare în vechiul regim socialist în România, dar atunci era uşor pentru fundul meu că nu ustura, fiind tânără, acum e mai greu. Mama foloseşte şi ea la fel.
Am scris despre hârtie igienică şi cearceafuri pentru a exprima faptul că timpul a stat în loc pentru mine din 1984, prosperitate ioc.
Şi nu am greşit nimic faţă de nimeni întreaga viaţă şi nu am dăunat nimănui, e adevărat, absolut adevărat
.......................................
În ultimii ani nişte oameni răi au intrat, cum spuneam, peste gândurile mele. În 2007 am fost torturată monstruos şi, ca întotdeauna, am fost obligată să spun adevărul, numai adevărul şi tot adevărul. Dar mă torturau din ce în ce, ca şi cum ei credeau că eu ascund ceva, când niciodată nu am ascuns nimic, chiar îmi sugerau acest lucru, mă chinuiau sexual monstruos şi cerebral, mă ameninţau în permanenţă cu moartea. Nu eram nebună nici atunci şi nici acum, ceea ce am scris atunci pe mailul meu, deşi unii îmi ştergeau mereu mesajele, fără să le fac publice, este adevărul întreg. Iată acum fragmentul despre puiul afumat:
.......................................
Puiul afumat este un aliment care se înmulţise pe piaţă în ultimul timp. Într-o vreme în care nu am reuşit să ies să îmi cumpăr alimente, mama îmi aducea mult pui afumat, inclusiv în spitalul de psihiatrie...ceea ce îmi trezea amintiri triste şi mă chinuia...Oricum alimentele afumate nu sunt în general sănătoase, medicii spun aşa, anume că ar fi cancerigene. Nu ştiu asta precis. Ce am păţit eu e cu totul altă poveste.
Eram pe vremea vestitei economii subterane din vremea comunismului.(Eu nu ştiu sigur dacă nu era un fel de socialism cum zicea partidul, fiindcă nu mă pricep, din diverse motive, la politică. Partidul spunea atunci că ţara era într-o perioadă socialistă, nu comunistă, şi că se tindea spre comunism, aşa ne ziceau la şcoală. Dar acestea sunt mai degrabă aspecte istorice, nu politice). Exact cam din 84, când a început şi calvarul meu, oamenii au început să vorbească mai mult despre lipsuri de alimente sau alte numeroase mărfuri, din ce în ce mai mult, treptat. Îmi amintesc cu precizie că în copilărie erau acele mărfuri care ulterior au dispărut. Erau chiar în magazine! Totodată programele de televiziune au început şi ele să se diminueze cam tot din 84 ceea ce în jurul meu, în familie, stârnea alte valuri de nemulţumire. Simţeam şi eu că e ceva mai deosebit, dar nu puteam spune ce. Am început să cunosc, fără să înţeleg încă, ura ciudată a oamenilor faţă de "regim". Fiind tânără, nu am cunoscut oprimare deosebită în acea vreme, decât statul la cozi în care oamenii deveneau cam animalici, unii îşi amintesc poate, mereu era obsesia că unul se bagă în faţă; mersul pe stadion la manifestaţii, (dar asta a fost chiar drăguţ pentru mine că eram copil destul de vesel); faptul că o persoană din familie (mătuşa Lucica, tiza mamei) îmi aducea cărţi fiindcă aşa zis în librării nu erau decât "pe sub mână" şi alte fleacuri din acestea. Ce-i drept, la librăria Cartea Românească eu am mai găsit cărţi. Aşteptam ore în şir la mijloace de transport şi apoi mă înghesuiam cu ceilalţi...dar asta am mai păţit şi după 89 de multe ori. Ascultam fără să înţeleg multe bancuri pe seama dictatorilor, mai ales în familie. Suferinţa mea cea mai mare din punct de vedere al fostului regim era minciuna care învăluia familia mea şi situaţia mea în lume şi anume: lumea, inclusiv azi, bârfea că mama era securistă şi din cauza asta are mulţi bani, ceea ce nu era adevărat, oricum avea bani, dar nu mulţi şi nici un obiect de valoare (o maşină Dacia după 10 ani de la căsătorie). Câteva bijuterii lipsite de importanţă. Şi totuşi lumea se uita la mine minţind pe faţă că sunt foarte bogată, că voi moşteni imens.
Tot lumea spunea că oamenii nu au ce mânca şi, deşi unii recunoşteau că oamenii se mai "descurcă", îmi dădeau impresia că mă invidiază pentru faptul că eu am ce mânca şi ei nu (aş putea da exemple). Mă simţeam foarte prost, mai ales că eu nu prea aveam bani decât de faţadă şi haine numai câteva. Odată l-am întrebat chiar pe Zăgrean dacă nu ar avea nevoie să îl ajute mama cu alimente fiindcă mama îmi ceruse imperativ acest lucru şi mi-a spus că nu are, că se descurcă. El avea şi câteva perechi de blugi străine şi casetofon, a venit cu ele la meditaţii.
Altădată am plecat într-o doară spre Bucur Obor să văd ce mai găsesc de cumpărat la magazinul de la colţ. Şi spre stupoarea mea erau pui afumaţi în vitrină, într-un moment în care lumea părea că aleargă cu limba scoasă acolo unde "se bagă" ceva. Mai rău decât atât, pentru a-mi creşte uimirea, nu era nimeni în magazin şi vânzătoarea se uita lung după mine spunând alteia:"s-a prins?"!!
Ulterior, după Revoluţia din 89, am rumegat eu la rece evenimentele judecând că acea Revoluţie a fost pregătită treptat de acea evoluţie a mărfurilor pe piaţă, în special de faptul că unii aveau chipurile tot şi alţii nimic, crescând tensiunea psihosocială treptat. Vă daţi seama oare că eu am suferit poate mai mult decât alţii care poate nu aveau, fiindcă nu înţelegeam chestiunea de mai sus, fiindcă se minţea mult despre mine şi fiindcă părinţii mă chinuiau ca nişte brute şi nici un vecin nu intervenea, deşi probabil auzeau!?
Continui azi, 11 decembrie 2013: În realitate unii oameni nu au minte, sunt mai puţin dotaţi de la natură, nu puteţi nega acest lucru. Eu nu îi dispreţuiesc, dar am avut mult de suferit din cauza lor, degeaba eu aveam minte şi educaţie superioare, că mai bine nu le aveam. Unii îmi sugereauă faptul că eu am fost sacrificată fiindcă eram lucidă legat de acele evenimente. Eu spun că nu e niciun sacrificiu, că sunt doar asasini murdari. Ei inventează doar că eu ştiam prea multe despre politică sau revoluţie, că nu mi-am ţinut gura şi de aceea m-au distrus, fiindcă unii au interesul să ascundă adevărul despre istorie. Teoria lor nu corespunde adevărului despre mine. Eu am fost un om inteligent. Ei spun că nu vor să recunoască nimic fiindcă oamenii de rând nu trebuie să înţeleagă adevărul despre ce s-a întâmplat de fapt la revoluţie. Dar eu eram, repet, un om inteligent. Ulterior ei zic de mine că sunt pacientă cu istoric, aşa este denumirea în psihiatrie. Şi eu ştiu şi ştiam şi atunci că istoria este scrisă prin minciuni. Nu vă alarmaţi, acesta e adevărul, fiindcă istoria e legată de alte domenii ale vieţii sociale. Acum se tot vorbeşte despre minciunile comuniştilor, înainte se vorbea despre cei dinaintea lor şi mai înainte la fel, vă spun sigur. Peste un timp se va vorbi desigur despre nedreptăţile şi minciunile epocii actuale, mereu a fost şi mereu va fi aşa. Toate cărţile scriu asta, inclusiv marii filozofi, inclusiv cei care scriu teorii despre adevărurile istoriei sau altor ştiinţe în lume. Aş putea da exemple, ştiam destule. Deci nu aveam cum să fiu idioată să spun adevăruri care nu interesează pe nimeni şi nu eram nici eu însămi istoric ca să pot scrie eu minciuni despre societate sau evenimente. Nici nu aveam cu cine vorbi, eram izolată, nu eram nebună şi nici nu aş fi devenit, nimeni oricum nu mă întreba nimic.
Deci, din acest punct de vedere nu aveau niciun motiv să mă distrugă (nu înţeleg ce vor să spună ei prin asta), fiindcă nu eram nebună. Mereu am avut coloană vertebrală cum se spune, am spus numai adevărul, chiar dacă nu am vorbit despre istorie sau politică fiindcă nu aveam niciun interes, nici pentru mine, nici pentru alţii.
Tot ce am povestit mai sus e adevărul obiectiv, nu e delir sau vis, la fel cum tot ce am spus în rest despre viaţa mea e adevărat. Fiindcă am fost singură şi chinuită şi respinsă de societate de mică, a trebuit să învăţ să nu mai îmi fac probleme legat de lucrurile incerte, pe care nu le puteam înţelege.
Iată, vă jur pe tot ce e mai sfânt că nu am nicio legătură cu moartea lui Ceauşescu, chiar dacă am fost la revoluţie şi apoi am urmărit la ştiri. Nu am nici vină legat de zvonurile urâte legat de el înainte de revoluţie, fiindcă eu nu aveam legătură cu familia mea care vorbea aşa ceva şi nici nu credeam acele lucruri şi nici nu mă interesa. Eu m-am ghidat mereu în viaţă în funcţie de realitate, nu de minciunile sau ideile altora. Naşul meu spunea despre revoluţie că era necesară pentru schimbarea economiei în ţară, că sistemul economic anterior nu mai funcţiona. Nu vreau să discut acum ce e economia de piaţă sau economia în general. Repet, pentru a fi clar, că sunt un om perfect curat legat de revoluţie sau moartea lui Ceauşescu, un om total fără păcat.
Cât despre puiul afumat şi revoluţie, ce să mai explic? Că am suferit mai mult decât alţii e de la sine înţeles. Ce rost ar avea adevărul despre acele fapte istorice în contextul actual când, am văzut eu, unii tot insistă asupra crimelor comunismului? Eu sunt una dintre ele, dar am suferit încă şi mai mult în regimul actual. Dar adevărul curat, cum l-am spus şi eu, e privilegiul celor la putere în societate şi eu nu am avut niciodată drepturi măcar. Chiar dacă adevărul, fie şi doar parţial, despre acea revoluţie nu va fi făcut public (ceea ce nu mă interesează defel şi nu are utilitate), el va apărea poate drept singurul fapt logic pentru oamenii inteligenţi dintr-o epocă viitoare. Sau va fi chiar scris şi tipărit, frumos teoretizat pentru cei cu intelect superior. Şi cum între timp au crescut alte generaţii, el chiar nu interesează pe nimeni azi, în lume sau în România. E prezentă acum o generaţie tânără de privilegiaţi şi răsfăţaţi care au mai mult decât WC-ul în casă, spre deosebire de ce am avut eu în copilărie. Dar atunci de ce să nu fie adevărul despre toate celelalte din viaţa mea public, aşa cum public eu sunt considerată inaptă de muncă şi nebună de o viaţă întreagă? De ce să nu am dreptul să am bani şi să trăiesc în societate şi să am copilul meu, măcar unul, cum implor plângând din 1984? E o crimă monstruoasă oamenilor. Chiar nu contează deloc ceea ce este un om, ceea ce a devenit ca valoare morală, intelectuală sau altele? De ce nu mă lasă din 1984 să mă nasc şi să trăiesc de fapt? De ce până şi tata spunea că sunt un sacrificiu? De ce nu aveţi milă, în timp ce voi o duceţi bine? De ce, după atâtea păcate, nu vă pocăiţi? Între timp, de la revoluţie până acum s-au născut alţi călăi şi alţi martiri, alţi lupi şi alţi miei de sacrificiu, cum va fi şi în epocile ulterioare. Să ne mai gândim acum din nou la evenimantele din 89 şi anterioare, încă o dată doar. (Paranteză: şi alţi oameni au fost la acea revoluţie, cum a fost Irina Ioniţă, cu tată istoric,sau Zăgrean sau alţii şi pe ei oamenii i-au lăsat să aibă copii şi drepturi de muncă şi altele. Nu înţeleg ce au avut cu mine. Faptul că familia mea avusese legături cu foşti nazişti sau foşti legionari nu are nicio importanţă). Şi în definitiv de ce să nu fie tot adevărul, inclusiv partea aceasta, chiar dacă nu va fi scris la tipar (!)? Să fie aşa cum erau poveştile odinioară când omul încă nu inventase tiparul, darmite mecanismele de manipulare în masă, cum ar fi mass-media. Azi există sute de cărţi despre fenomenul propagandei şi manipulării prin mass-media sau alte simboluri culturale cu rezonanţă în spiritul colectiv. Şi vreau să mă bucur să trăiesc între oameni, cum cred că meritam din 1984 şi să am o fmailie adevărată şi să îmi pot creşte copilul în adevăr, nu în ideile absurde şi aberante ale unora că eu aş fi nebună sau ştiu eu ce altceva. Poate că unii cred că eu eram sau aş fi nebună fiindcă e cunoscut faptul că oamenii au idei absurde legate chiar de politică şi pasiuni politice diverse. Cei mai puţin inteligenţi desigur. Poate din cauza asta spun unii că eu eram un sacrificiu pentru puterea altora în societate. Dar vă spun adevărul crud: chiar dacă nu aş fi scris nimic în carcera mea în 2007 despre evenimente istorice, ei tot la fel m-ar fi torturat în continuare, cum au făcut din 1984 încontinuu... Asta mă doare şi mă intrigă.
Teorii posibile asupra puiului afumat: exista poate un grup de oameni care, deşi aveau mâncare şi altele voiau mai mult şi voiau schimbarea regimului politic. Ei, cum erau femeile acelea în magazin, îi fereau pe cei pe care urmau să îi sacrifice, cum eram eu, îi fereau de aflarea adevărului. În acelaşi timp, oameni simpli ca mine erau târâţi la cozile interminabile de la alimente, pentru a crede că aşa e mereu şi pentru a fi abrutizaţi aceia dintre victime care erau mai răi. Poate că între conspiratori erau lideri care manipulau grupurile de oameni fiindcă unii oameni puteau comunica telepatic eventual prin gânduri de la distanţă, lucru pe care eu l-am aflat abia după moartea tatei şi pe care nu aveam cum să îl ghicesc atunci. Mărfurile se împărţeau pe sub mână celor care cunoşteau această conspiraţie sau erau de-ai lor. Poate că în ziua aceea eu am aflat adevărul fără ca ei să fi dorit acest lucru, ori poate că au făcut aceasta pentru a mă folosi mai târziu la revoluţie pe post de sacrificiu. Oricum cert e că era un teatru imens, cum a fost pe scară mai redusă şi în decembrie 89, dacă vă amintiţi ce a fost la televizor atunci, cei care aţi fost martori obiectivi, ca mine. Eu am fost şi pe străzi...
Continuarea în curând.
..............................................
Dragii mei, Sunt atât de sfârşită de suferinţă în seara aceasta...
Am cheltuit bani să îmi repar calculatorul, fiindcă asta e tot ce am pe lume.
Acum am răcit destul de rău cu complicaţii se pare, că respir greu şi mă doare gâtul şi tuşesc mult şi când tuşesc fac pe mine. Sfincterul uretrei mi s-a stricat prin torturile sexuale groaznice de la distanţă de după 2007, în 2007 încă nu făceam pe mine. Mă trezesc transpirată şi umflată încă la picior şi cu ochii lăcrimând în fiecare dimineaţă.
Acum nu ştiu cum voi plăti întreţinerea, va trebui să amân din nou până în ianuarie şi atunci va fi şi mai greu... După ce am fost săracă de mică şi mi s-a refuzat dreptul de a munci din cauza diagnosticului nedrept psihiatric la 21 ani, eu nu am dreptul la pensie fiindcă nu am ani de muncă şi nu mă pot muta cu mama aceea groaznică pe care încă o am şi care mă mai ajută deşi nici ea nu are bani.
Nu am avut nicio distracţie toată viaţa şi câteodată e greu, chiar dacă tinereţea a trecut...Nu pot merge nici în parc, nu pot să mă întâlnesc cu nimeni, sunt sătulă de singurătate şi sărăcie. Nu se pune problema de vreun film sau operă. Sau de vreo carte.
Sunt obosită să tot port aceiaşi pantaloni mereu de 6 ani în sezonul rece, fiindcă nu am decât două perechi, deja reparaţi pentru găuri între picioare şi o pereche sunt chiar prea subţiri. A trebuit să ies în singura fustă mai groasă pe care o am, cumpărată de mama cu 15 ani în urmă. Fiindcă amândouă perechile erau ude, fiindcă atunci când tuşesc fac pipi pe mine. Iar noaptea dorm mereu în acealaşi aşternut aspru din anii 80, că nu se pune problema să am bani de cearceafuri. E tare greu...mama mai îmi cumpără când poate vreun chilot că şi ăia se mai strică şi mi-a mai luat haine de casă. Dar afară nu am cu ce ieşi.
În ultimul timp nu mai am bani nici de hârtie igienică...folosesc dacă am de la mama din aceea aspră care răneşte fundul cum era pe vremuri.
Foloseam acea hârtie igienică şi ziare în vechiul regim socialist în România, dar atunci era uşor pentru fundul meu că nu ustura, fiind tânără, acum e mai greu. Mama foloseşte şi ea la fel.
Am scris despre hârtie igienică şi cearceafuri pentru a exprima faptul că timpul a stat în loc pentru mine din 1984, prosperitate ioc.
Şi nu am greşit nimic faţă de nimeni întreaga viaţă şi nu am dăunat nimănui, e adevărat, absolut adevărat
.......................................
În ultimii ani nişte oameni răi au intrat, cum spuneam, peste gândurile mele. În 2007 am fost torturată monstruos şi, ca întotdeauna, am fost obligată să spun adevărul, numai adevărul şi tot adevărul. Dar mă torturau din ce în ce, ca şi cum ei credeau că eu ascund ceva, când niciodată nu am ascuns nimic, chiar îmi sugerau acest lucru, mă chinuiau sexual monstruos şi cerebral, mă ameninţau în permanenţă cu moartea. Nu eram nebună nici atunci şi nici acum, ceea ce am scris atunci pe mailul meu, deşi unii îmi ştergeau mereu mesajele, fără să le fac publice, este adevărul întreg. Iată acum fragmentul despre puiul afumat:
.......................................
Puiul afumat este un aliment care se înmulţise pe piaţă în ultimul timp. Într-o vreme în care nu am reuşit să ies să îmi cumpăr alimente, mama îmi aducea mult pui afumat, inclusiv în spitalul de psihiatrie...ceea ce îmi trezea amintiri triste şi mă chinuia...Oricum alimentele afumate nu sunt în general sănătoase, medicii spun aşa, anume că ar fi cancerigene. Nu ştiu asta precis. Ce am păţit eu e cu totul altă poveste.
Eram pe vremea vestitei economii subterane din vremea comunismului.(Eu nu ştiu sigur dacă nu era un fel de socialism cum zicea partidul, fiindcă nu mă pricep, din diverse motive, la politică. Partidul spunea atunci că ţara era într-o perioadă socialistă, nu comunistă, şi că se tindea spre comunism, aşa ne ziceau la şcoală. Dar acestea sunt mai degrabă aspecte istorice, nu politice). Exact cam din 84, când a început şi calvarul meu, oamenii au început să vorbească mai mult despre lipsuri de alimente sau alte numeroase mărfuri, din ce în ce mai mult, treptat. Îmi amintesc cu precizie că în copilărie erau acele mărfuri care ulterior au dispărut. Erau chiar în magazine! Totodată programele de televiziune au început şi ele să se diminueze cam tot din 84 ceea ce în jurul meu, în familie, stârnea alte valuri de nemulţumire. Simţeam şi eu că e ceva mai deosebit, dar nu puteam spune ce. Am început să cunosc, fără să înţeleg încă, ura ciudată a oamenilor faţă de "regim". Fiind tânără, nu am cunoscut oprimare deosebită în acea vreme, decât statul la cozi în care oamenii deveneau cam animalici, unii îşi amintesc poate, mereu era obsesia că unul se bagă în faţă; mersul pe stadion la manifestaţii, (dar asta a fost chiar drăguţ pentru mine că eram copil destul de vesel); faptul că o persoană din familie (mătuşa Lucica, tiza mamei) îmi aducea cărţi fiindcă aşa zis în librării nu erau decât "pe sub mână" şi alte fleacuri din acestea. Ce-i drept, la librăria Cartea Românească eu am mai găsit cărţi. Aşteptam ore în şir la mijloace de transport şi apoi mă înghesuiam cu ceilalţi...dar asta am mai păţit şi după 89 de multe ori. Ascultam fără să înţeleg multe bancuri pe seama dictatorilor, mai ales în familie. Suferinţa mea cea mai mare din punct de vedere al fostului regim era minciuna care învăluia familia mea şi situaţia mea în lume şi anume: lumea, inclusiv azi, bârfea că mama era securistă şi din cauza asta are mulţi bani, ceea ce nu era adevărat, oricum avea bani, dar nu mulţi şi nici un obiect de valoare (o maşină Dacia după 10 ani de la căsătorie). Câteva bijuterii lipsite de importanţă. Şi totuşi lumea se uita la mine minţind pe faţă că sunt foarte bogată, că voi moşteni imens.
Tot lumea spunea că oamenii nu au ce mânca şi, deşi unii recunoşteau că oamenii se mai "descurcă", îmi dădeau impresia că mă invidiază pentru faptul că eu am ce mânca şi ei nu (aş putea da exemple). Mă simţeam foarte prost, mai ales că eu nu prea aveam bani decât de faţadă şi haine numai câteva. Odată l-am întrebat chiar pe Zăgrean dacă nu ar avea nevoie să îl ajute mama cu alimente fiindcă mama îmi ceruse imperativ acest lucru şi mi-a spus că nu are, că se descurcă. El avea şi câteva perechi de blugi străine şi casetofon, a venit cu ele la meditaţii.
Altădată am plecat într-o doară spre Bucur Obor să văd ce mai găsesc de cumpărat la magazinul de la colţ. Şi spre stupoarea mea erau pui afumaţi în vitrină, într-un moment în care lumea părea că aleargă cu limba scoasă acolo unde "se bagă" ceva. Mai rău decât atât, pentru a-mi creşte uimirea, nu era nimeni în magazin şi vânzătoarea se uita lung după mine spunând alteia:"s-a prins?"!!
Ulterior, după Revoluţia din 89, am rumegat eu la rece evenimentele judecând că acea Revoluţie a fost pregătită treptat de acea evoluţie a mărfurilor pe piaţă, în special de faptul că unii aveau chipurile tot şi alţii nimic, crescând tensiunea psihosocială treptat. Vă daţi seama oare că eu am suferit poate mai mult decât alţii care poate nu aveau, fiindcă nu înţelegeam chestiunea de mai sus, fiindcă se minţea mult despre mine şi fiindcă părinţii mă chinuiau ca nişte brute şi nici un vecin nu intervenea, deşi probabil auzeau!?
Continui azi, 11 decembrie 2013: În realitate unii oameni nu au minte, sunt mai puţin dotaţi de la natură, nu puteţi nega acest lucru. Eu nu îi dispreţuiesc, dar am avut mult de suferit din cauza lor, degeaba eu aveam minte şi educaţie superioare, că mai bine nu le aveam. Unii îmi sugereauă faptul că eu am fost sacrificată fiindcă eram lucidă legat de acele evenimente. Eu spun că nu e niciun sacrificiu, că sunt doar asasini murdari. Ei inventează doar că eu ştiam prea multe despre politică sau revoluţie, că nu mi-am ţinut gura şi de aceea m-au distrus, fiindcă unii au interesul să ascundă adevărul despre istorie. Teoria lor nu corespunde adevărului despre mine. Eu am fost un om inteligent. Ei spun că nu vor să recunoască nimic fiindcă oamenii de rând nu trebuie să înţeleagă adevărul despre ce s-a întâmplat de fapt la revoluţie. Dar eu eram, repet, un om inteligent. Ulterior ei zic de mine că sunt pacientă cu istoric, aşa este denumirea în psihiatrie. Şi eu ştiu şi ştiam şi atunci că istoria este scrisă prin minciuni. Nu vă alarmaţi, acesta e adevărul, fiindcă istoria e legată de alte domenii ale vieţii sociale. Acum se tot vorbeşte despre minciunile comuniştilor, înainte se vorbea despre cei dinaintea lor şi mai înainte la fel, vă spun sigur. Peste un timp se va vorbi desigur despre nedreptăţile şi minciunile epocii actuale, mereu a fost şi mereu va fi aşa. Toate cărţile scriu asta, inclusiv marii filozofi, inclusiv cei care scriu teorii despre adevărurile istoriei sau altor ştiinţe în lume. Aş putea da exemple, ştiam destule. Deci nu aveam cum să fiu idioată să spun adevăruri care nu interesează pe nimeni şi nu eram nici eu însămi istoric ca să pot scrie eu minciuni despre societate sau evenimente. Nici nu aveam cu cine vorbi, eram izolată, nu eram nebună şi nici nu aş fi devenit, nimeni oricum nu mă întreba nimic.
Deci, din acest punct de vedere nu aveau niciun motiv să mă distrugă (nu înţeleg ce vor să spună ei prin asta), fiindcă nu eram nebună. Mereu am avut coloană vertebrală cum se spune, am spus numai adevărul, chiar dacă nu am vorbit despre istorie sau politică fiindcă nu aveam niciun interes, nici pentru mine, nici pentru alţii.
Tot ce am povestit mai sus e adevărul obiectiv, nu e delir sau vis, la fel cum tot ce am spus în rest despre viaţa mea e adevărat. Fiindcă am fost singură şi chinuită şi respinsă de societate de mică, a trebuit să învăţ să nu mai îmi fac probleme legat de lucrurile incerte, pe care nu le puteam înţelege.
Iată, vă jur pe tot ce e mai sfânt că nu am nicio legătură cu moartea lui Ceauşescu, chiar dacă am fost la revoluţie şi apoi am urmărit la ştiri. Nu am nici vină legat de zvonurile urâte legat de el înainte de revoluţie, fiindcă eu nu aveam legătură cu familia mea care vorbea aşa ceva şi nici nu credeam acele lucruri şi nici nu mă interesa. Eu m-am ghidat mereu în viaţă în funcţie de realitate, nu de minciunile sau ideile altora. Naşul meu spunea despre revoluţie că era necesară pentru schimbarea economiei în ţară, că sistemul economic anterior nu mai funcţiona. Nu vreau să discut acum ce e economia de piaţă sau economia în general. Repet, pentru a fi clar, că sunt un om perfect curat legat de revoluţie sau moartea lui Ceauşescu, un om total fără păcat.
Cât despre puiul afumat şi revoluţie, ce să mai explic? Că am suferit mai mult decât alţii e de la sine înţeles. Ce rost ar avea adevărul despre acele fapte istorice în contextul actual când, am văzut eu, unii tot insistă asupra crimelor comunismului? Eu sunt una dintre ele, dar am suferit încă şi mai mult în regimul actual. Dar adevărul curat, cum l-am spus şi eu, e privilegiul celor la putere în societate şi eu nu am avut niciodată drepturi măcar. Chiar dacă adevărul, fie şi doar parţial, despre acea revoluţie nu va fi făcut public (ceea ce nu mă interesează defel şi nu are utilitate), el va apărea poate drept singurul fapt logic pentru oamenii inteligenţi dintr-o epocă viitoare. Sau va fi chiar scris şi tipărit, frumos teoretizat pentru cei cu intelect superior. Şi cum între timp au crescut alte generaţii, el chiar nu interesează pe nimeni azi, în lume sau în România. E prezentă acum o generaţie tânără de privilegiaţi şi răsfăţaţi care au mai mult decât WC-ul în casă, spre deosebire de ce am avut eu în copilărie. Dar atunci de ce să nu fie adevărul despre toate celelalte din viaţa mea public, aşa cum public eu sunt considerată inaptă de muncă şi nebună de o viaţă întreagă? De ce să nu am dreptul să am bani şi să trăiesc în societate şi să am copilul meu, măcar unul, cum implor plângând din 1984? E o crimă monstruoasă oamenilor. Chiar nu contează deloc ceea ce este un om, ceea ce a devenit ca valoare morală, intelectuală sau altele? De ce nu mă lasă din 1984 să mă nasc şi să trăiesc de fapt? De ce până şi tata spunea că sunt un sacrificiu? De ce nu aveţi milă, în timp ce voi o duceţi bine? De ce, după atâtea păcate, nu vă pocăiţi? Între timp, de la revoluţie până acum s-au născut alţi călăi şi alţi martiri, alţi lupi şi alţi miei de sacrificiu, cum va fi şi în epocile ulterioare. Să ne mai gândim acum din nou la evenimantele din 89 şi anterioare, încă o dată doar. (Paranteză: şi alţi oameni au fost la acea revoluţie, cum a fost Irina Ioniţă, cu tată istoric,sau Zăgrean sau alţii şi pe ei oamenii i-au lăsat să aibă copii şi drepturi de muncă şi altele. Nu înţeleg ce au avut cu mine. Faptul că familia mea avusese legături cu foşti nazişti sau foşti legionari nu are nicio importanţă). Şi în definitiv de ce să nu fie tot adevărul, inclusiv partea aceasta, chiar dacă nu va fi scris la tipar (!)? Să fie aşa cum erau poveştile odinioară când omul încă nu inventase tiparul, darmite mecanismele de manipulare în masă, cum ar fi mass-media. Azi există sute de cărţi despre fenomenul propagandei şi manipulării prin mass-media sau alte simboluri culturale cu rezonanţă în spiritul colectiv. Şi vreau să mă bucur să trăiesc între oameni, cum cred că meritam din 1984 şi să am o fmailie adevărată şi să îmi pot creşte copilul în adevăr, nu în ideile absurde şi aberante ale unora că eu aş fi nebună sau ştiu eu ce altceva. Poate că unii cred că eu eram sau aş fi nebună fiindcă e cunoscut faptul că oamenii au idei absurde legate chiar de politică şi pasiuni politice diverse. Cei mai puţin inteligenţi desigur. Poate din cauza asta spun unii că eu eram un sacrificiu pentru puterea altora în societate. Dar vă spun adevărul crud: chiar dacă nu aş fi scris nimic în carcera mea în 2007 despre evenimente istorice, ei tot la fel m-ar fi torturat în continuare, cum au făcut din 1984 încontinuu... Asta mă doare şi mă intrigă.
Teorii posibile asupra puiului afumat: exista poate un grup de oameni care, deşi aveau mâncare şi altele voiau mai mult şi voiau schimbarea regimului politic. Ei, cum erau femeile acelea în magazin, îi fereau pe cei pe care urmau să îi sacrifice, cum eram eu, îi fereau de aflarea adevărului. În acelaşi timp, oameni simpli ca mine erau târâţi la cozile interminabile de la alimente, pentru a crede că aşa e mereu şi pentru a fi abrutizaţi aceia dintre victime care erau mai răi. Poate că între conspiratori erau lideri care manipulau grupurile de oameni fiindcă unii oameni puteau comunica telepatic eventual prin gânduri de la distanţă, lucru pe care eu l-am aflat abia după moartea tatei şi pe care nu aveam cum să îl ghicesc atunci. Mărfurile se împărţeau pe sub mână celor care cunoşteau această conspiraţie sau erau de-ai lor. Poate că în ziua aceea eu am aflat adevărul fără ca ei să fi dorit acest lucru, ori poate că au făcut aceasta pentru a mă folosi mai târziu la revoluţie pe post de sacrificiu. Oricum cert e că era un teatru imens, cum a fost pe scară mai redusă şi în decembrie 89, dacă vă amintiţi ce a fost la televizor atunci, cei care aţi fost martori obiectivi, ca mine. Eu am fost şi pe străzi...
Continuarea în curând.
vineri, 6 decembrie 2013
vulgarităţi
Vă plac vulgarităţile? Eu le DETEST. Şi am explicat de ce şi cât am suferit. Pe un anumit site literar, pe care am fost activă fără succes din 2010 (la un moment dat chiar am şters tot ce scrisesem, dar au rămas textele vechi pe blogul meu de poezii), este permis să scrii poezii sau texte cu limbaj vulgar sau expresii vulgare. Eu nu am citit aşa ceva niciodată, de fapt o singură dată am citit. De fapt e normal să fie permis să creezi artă cu vulgarităţi fiindcă, oameni buni, ele sunt la tot pasul în lumea civilizată în care trăim, nu doar la piaţă. Unii reuşesc acest lucru cu numele artă. Totuşi, recunosc, eu nu sunt o poetă talentată, pe acel site am după mai bine de trei ani, doar nivelul cel mai mic de acces, respectiv 50, nu am fost acceptată ca membru consacrat al siteului. În fine, cum am mai spus, câteodată îmi pare rău că nu am talent chiar deloc, nici măcar o poezie publicată din cele scrise din 2010 încoace, fiindcă înainte era doar începutul şi m-au publicat numai o dată sau de două ori, dar cu semn de întrebare.
Azi am scris şi gândit cuvinte vulgare pentru prima oară în viaţa mea, încercând să încropesc o poezie cât de cât, cu evenimente din viaţa mea. E o încercare. Nu va mai fi alta de acest gen. Am încadrat-o la categoria Personale din site, fiindcă nu o consider demnă de numele poezie şi fiindcă e ceva adevărat din viaţa mea. Dacă şi numai dacă doriţi să citiţi cuvinte urâte şi murdare puteţi să o găsiţi la linkul următor (e o poezie tristă):
http://www.poezie.ro/index.php/personals/14039685/anatomia_ru%C5%9Finii
Şi vă mai dăruiesc un desen al meu de azi noapte, cu o inimă şi fluturele din ea:
Neplăcut
Vedeţi cum arată blogul meu acum? Azi 6 decembrie, cadou de Moş Nicolae.
Fără linkuri, fără persoane interesate, fără muzica adăugată de mine...
Trist, aşa de mult m-am săturat de cei care intră şi modifică ceea ce am făcut eu.
E tot un fel de violenţă, nu se mai satură din 1984...
Dacă nu îşi revine, va trebui să refac totul
Am încercat, e în zadar. Câteodată blogul îşi revine, altădată e din nou dezordonat. Nu am cum să îl repar, trebuie să mă resemnez, deşi nu îmi place dezordinea de pe pagina principală.
Fără linkuri, fără persoane interesate, fără muzica adăugată de mine...
Trist, aşa de mult m-am săturat de cei care intră şi modifică ceea ce am făcut eu.
E tot un fel de violenţă, nu se mai satură din 1984...
Dacă nu îşi revine, va trebui să refac totul
Am încercat, e în zadar. Câteodată blogul îşi revine, altădată e din nou dezordonat. Nu am cum să îl repar, trebuie să mă resemnez, deşi nu îmi place dezordinea de pe pagina principală.
miercuri, 4 decembrie 2013
zâna albastră
Şi ce mai fac? Nu am fraţi ori surori de lapte să mă întrebe. Dorm de boala
singurătăţii. Dorm singură în patul meu ca un coşciug provizoriu fiindcă are
tăblie de lemn bej- caramel. Dar nu e dulce deloc şi în visele mele unii tot
mai cântă hora pisilica fiindc-a murit pisica. Nu mă vizitează nimeni la ceai
să îi ofer dulceaţă de nuci verzi în farfurioara de sticlă pentru dulceaţă,
nimeni la cină să îi aşez tacâmurile elegant pe suportul special din serviciul
de masă. Fiindcă eu mereu am ţinut la etichetă, la ordinea în care aşezi şi la
oridinea în care te aşezi sau te ridici ca femeie ori ca bărbat. Toţi ne
ridicăm într-un fel sau altul şi, vedeţi dvs., dacă stai jos eşti mult mai
respectat. În fotoliu, nu în rigola comună. Mă înclin cu reverenţă doamnelor şi
domnilor, ce mai faceţi dvs.? Eu nu am nici pe cine întreba, fiindcă pe nimeni
nu interesează reverenţele mele
...............................................................................................................................................
Nu mă vizitează nici zânele de mult. O adoram pe zâna albastră a lui Pinocchio fiindcă îl oblojea cu linguriţa, cu doftorii, care nici ele nu sunt bune, cum nici babele nu sunt frumoase ori copiii cuminţi. Zânele cu aripi de împrumut îmi plăceau şi mai mult, mai ales cele din împărăţia de flori şi fluturi unde a ajuns Degeţica. Visam să am şi eu aripi străvezii printre flori de cireş. Dar adevărul nu interesează pe nimeni, îmi spunea cineva odată. Pisica albă din poveste a găsit un prinţ, ca orice altă creatură vrăjită, şi l-a convins să îi taie capul şi el haţ a preschimbat-o la loc în prinţesă fiindcă a avut inimă să creadă orbeşte în ea. Bărbaţii din poveşti sunt culmea bunei credinţe oarbe uneori. Şi apoi au trăit fericiţi împreună. Dar oare ea, femeia care e salvată, are tăria să creadă în soţul ei? Amintiţi-vă povestea lui Psyche şi a tuturor nenorocitelor care deschideau uşile interzise ale castelelor ori încălcau sfaturile soţilor. În numele adevărului pe care voiau să îl afle. Preţul necredinţei este pierderea iubrii. Iubirea este şi ea una din creaţiile marelui magician. Ce poate fi altceva, decât cea mai cuminte şi nevinovată dintre minciuni? Şi încă o dată greşesc prin sinceritate crasă: îmi puteţi spune doamnelor şi domnilor care e folosinţa adevărului? Ce facem cu el? Putem să ne cumpărăm o pâine măcar sau o hârtie igienică? Igienică nu ifigenică. Ifigenia a fost un sacrificiu se spune, nu o eventuală crimă, pentru a potoli răzbunarea zeilor. Dacă locuitorii oraşului Oz şi-ar scoate ochelarii verzi, ar vedea că toamna frunzele sunt galbene şi s-ar îmbolnăvi. Dacă iubirea sau ura sunt demascate (fiindcă şi ura este o minciună) atunci se pot dărâma din nou turnul din Babilon sau alte cetăţi ale oamenilor. Mie încă îmi place să privesc lumea de pe margine, nici dinăuntru, nici dinafară, încă mai ador poveştile lui Don Quijote şi Gulliver.
...........................................................................................................Dorm, asta fac. Dorm de drogul singurătăţii şi de foame. Dacă nu am bani, nu mănânc şi atunci trebuie să dorm mai mult, câteodată din noapte în noapte. Încă mai păstrez cartea manierelor elegante. Mă ridic în somn cu mâna strânsă pe tăblia patului coşciug, fiindcă altfel nu mă pot învârti între perne cu ciotul meu de picior. Nu îl mai recunosc uneori, picioruşul meu ciuntit. Dacă nu aş fi fost hăituită ca orice alt om singur, nu aş fi încercat să mor de una singură şi aş fi avut două picioare acum. Sunt două sintagme – l-am prins pe dumnezeu de picior şi diavolul era şchiop, în care credeţi mai mult? Da, sunt şchioapă şi trăiesc la un etaj cu număr par singură în apartament şi cu un vecin homosexual care ascultă soprane şi are un tânăr amant. Ambii sunt domni politicoşi cu mine. Păcatele mele, cum spun unii, de ce oare a trebuit să nu cred că există homosexuali când eram tânără? Uite că există, îmi spun eu acum, privind sacoşele pline ale celui tânăr. Ţi-ai trăit traiul, ţi-ai mâncat mălaiul, mă gândesc eu obsedant, cum îi spuneau bunicii mele odată. Într-adevăr mălaiul e mai ieftin şi se înmulţeşte uşor, dar uneori nici el nu e de ajuns...vrabia mălai visează, aşa şi eu.
................................................................................................................................................Cred că niciodată nu mă va vizita cineva. Niciodată nu m-a vizitat. Şi oamenii ca mine nu au ce căuta la mesele cu sau fără etichetă ale altora. Sunt o doamnă etichetată poate demult. Creierul meu e deja în borcanul de sticlă verde. Foarte strictă etichetă, ca şi faptul că nu ştiam că adevărul nu foloseşte. Dar cartea manierelor elegante va face şi alte victime, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor (dacă sunteţi domni rezonabil de tineri dvs.)
...............................................................................................................................................
Nu mă vizitează nici zânele de mult. O adoram pe zâna albastră a lui Pinocchio fiindcă îl oblojea cu linguriţa, cu doftorii, care nici ele nu sunt bune, cum nici babele nu sunt frumoase ori copiii cuminţi. Zânele cu aripi de împrumut îmi plăceau şi mai mult, mai ales cele din împărăţia de flori şi fluturi unde a ajuns Degeţica. Visam să am şi eu aripi străvezii printre flori de cireş. Dar adevărul nu interesează pe nimeni, îmi spunea cineva odată. Pisica albă din poveste a găsit un prinţ, ca orice altă creatură vrăjită, şi l-a convins să îi taie capul şi el haţ a preschimbat-o la loc în prinţesă fiindcă a avut inimă să creadă orbeşte în ea. Bărbaţii din poveşti sunt culmea bunei credinţe oarbe uneori. Şi apoi au trăit fericiţi împreună. Dar oare ea, femeia care e salvată, are tăria să creadă în soţul ei? Amintiţi-vă povestea lui Psyche şi a tuturor nenorocitelor care deschideau uşile interzise ale castelelor ori încălcau sfaturile soţilor. În numele adevărului pe care voiau să îl afle. Preţul necredinţei este pierderea iubrii. Iubirea este şi ea una din creaţiile marelui magician. Ce poate fi altceva, decât cea mai cuminte şi nevinovată dintre minciuni? Şi încă o dată greşesc prin sinceritate crasă: îmi puteţi spune doamnelor şi domnilor care e folosinţa adevărului? Ce facem cu el? Putem să ne cumpărăm o pâine măcar sau o hârtie igienică? Igienică nu ifigenică. Ifigenia a fost un sacrificiu se spune, nu o eventuală crimă, pentru a potoli răzbunarea zeilor. Dacă locuitorii oraşului Oz şi-ar scoate ochelarii verzi, ar vedea că toamna frunzele sunt galbene şi s-ar îmbolnăvi. Dacă iubirea sau ura sunt demascate (fiindcă şi ura este o minciună) atunci se pot dărâma din nou turnul din Babilon sau alte cetăţi ale oamenilor. Mie încă îmi place să privesc lumea de pe margine, nici dinăuntru, nici dinafară, încă mai ador poveştile lui Don Quijote şi Gulliver.
...........................................................................................................Dorm, asta fac. Dorm de drogul singurătăţii şi de foame. Dacă nu am bani, nu mănânc şi atunci trebuie să dorm mai mult, câteodată din noapte în noapte. Încă mai păstrez cartea manierelor elegante. Mă ridic în somn cu mâna strânsă pe tăblia patului coşciug, fiindcă altfel nu mă pot învârti între perne cu ciotul meu de picior. Nu îl mai recunosc uneori, picioruşul meu ciuntit. Dacă nu aş fi fost hăituită ca orice alt om singur, nu aş fi încercat să mor de una singură şi aş fi avut două picioare acum. Sunt două sintagme – l-am prins pe dumnezeu de picior şi diavolul era şchiop, în care credeţi mai mult? Da, sunt şchioapă şi trăiesc la un etaj cu număr par singură în apartament şi cu un vecin homosexual care ascultă soprane şi are un tânăr amant. Ambii sunt domni politicoşi cu mine. Păcatele mele, cum spun unii, de ce oare a trebuit să nu cred că există homosexuali când eram tânără? Uite că există, îmi spun eu acum, privind sacoşele pline ale celui tânăr. Ţi-ai trăit traiul, ţi-ai mâncat mălaiul, mă gândesc eu obsedant, cum îi spuneau bunicii mele odată. Într-adevăr mălaiul e mai ieftin şi se înmulţeşte uşor, dar uneori nici el nu e de ajuns...vrabia mălai visează, aşa şi eu.
................................................................................................................................................Cred că niciodată nu mă va vizita cineva. Niciodată nu m-a vizitat. Şi oamenii ca mine nu au ce căuta la mesele cu sau fără etichetă ale altora. Sunt o doamnă etichetată poate demult. Creierul meu e deja în borcanul de sticlă verde. Foarte strictă etichetă, ca şi faptul că nu ştiam că adevărul nu foloseşte. Dar cartea manierelor elegante va face şi alte victime, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor (dacă sunteţi domni rezonabil de tineri dvs.)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)