Azi nu am mai putut răbda de foame și am ieșit din nou să cerșesc un leu de pâine. De multe ori nu am avut noroc, am stat cu mâna întinsă ore în șir. Eram pregătită. Dar azi am avut noroc. Intra cineva în blocul meu și l-am rugat din suflet să îmi dea dacă poate un leu de pâine. Și mi-a dat 10!
Am fugit la supermarket și mi-am luat pâinea de un leu dau nu mi-am mai luat iaurtul cel mai ieftin că mi-era tare foame și silă de atâta iaurt în fiecare zi. Mi-am luat un parizer prost feliat, cel mai ieftin din ce am putut vedea la repezeală, care se pare că s-a scumpit și acela în ultimul timp. Pâinea a rămas la fel, sau poate s-a scumpit câțiva bani, acum nu mai țin minte dacă era mai puțin de 99 bani. Mi-am luat și o țigară ca să mă satur dacă încă îmi e foame (la mine țigările țin de foame și chiar sunt mai ieftine ca mâncarea) și să înlătur gustul neplăcut și mi-am luat un ness mic pe care l-am îndulcit cu 2 lingurițe de zahăr, dar nici zahăr nu mai am mult. Și am rămas cu 5 lei 50 de bani.
Au intrat și acum în seara aceasta peste gândurile mele. În supermarket iar a intrat unul în engleză cu ideea ”I want to attend her funeral”, adică el vrea să asiste la înmormântarea mea. Mi-au mai aruncat aceste cuvinte de mai multe ori, nu înțeleg ce au cu mine, că probabil e vorba de mine, din moment ce au repetat pe mintea mea asta de atâtea ori. În românește mi-au spus iar de parcă intrau în panică ”Pierdem totul” și când mi-a dat acel om banii au zis ”de data asta avem noroc”. Altul a zis din nou ”Nu putem distruge....(nu știu ce, nu am perceput)...fiindcă asta e nevinovată”. Apoi m-au scuipat ”Să fie iertată”, ceea ce nu înțeleg deloc, fiindcă efectiv țin minte totul din copilărie cum spuneau și ei acum câteva zile și nu am greșit absolut nimic, nu am avut abslout niciun păcat toată viața. Alții iar au intrat cu oribile gânduri și insulte pe care le tot repetă : ” asemenea psihoză nu a mai existat”.
Nu am avut absolut nicio tulburare psihică toată viața, puteți citi tot ce am scris. Nu înțeleg de ce îmi vor moartea și asta au vrut timp de 31 de ani și jumătate, din 1984 când au început să mă masacreze. Deși știu că ei sunt plini de ură și prostie și păcate față de oamenii nevinovați, consider că datoria mea era să cerșesc, nu să mă las chinuită de foame de ei, mai ales fiindcă eu sunt fără de păcat. Când am intrat înapoi în bloc unul a spus ”Salivează” ”Știu, face altul, dar trebuia să se abțină”. Nu are dreptate, nu mai explic de ce și cum nu m-au lăsat defel să am regim alimentar normal și din ce cauză sunt obeză.
Acum sunt cam tristă să îmi expiră cartea de identitate și nu am bani de drumuri și de copii xerox. De asemenea, am nevoie măcar de două dintre medicamentele prescrise, respectiv de Milgamma că îmi amorțesc degetele uneori rău și Tertensif că mi se umflă picioarele (este diuretic, nu doar pentru tensiune și asta mi s-a prescris), am avut picioarele umflate și zilele trecute. Nu am pretenția de alte medicamente, dar acestea două sunt chiar necesare. Este foarte neplăcut, trist și dureros.
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
joi, 11 februarie 2016
miercuri, 10 februarie 2016
Despre familia Stoicescu și familia Șerban
Poate că scriu acum lucruri pe care deja le-am scris în mare parte, dar nu mai am putere și timp să verific, voi scrie pe scurt despre familia Stoicescu și puțin alte lucruri asemănătoare, despre familia Șerban.
Dumnul Stoicescu Octav era inginer în hidroenergie. Printr-o ciudată coincidență, în satul mamei mele s-a construit un baraj, începând cam cu 1984, sau puțin mai devreme. Nenea Octav a fost invitat să viziteze satul când eram eu mică și țin minte că a fost bine primit, a venit împreună cu fiul lui Emanuel, zis Pucu, cred că soția lui nu a venit atunci. Nenea Octav era fratele nașei mele Maria (Medy), soția nașului meu. El avea părul șaten și ochii albaștri, nașa avea ochii verzi. Tatăl lor fusese preot, proveneau din județul Buzău, din satul Tăbărăști, dacă nu mă înșeală memoria. Pe mine nu m-au dus acolo niciodată, dar au mai venit uneori rude de-ale nașei la noi în Voluntari în vizită și nașa glumea uneori că ar fi bine să mă căsătoresc cu unul din nepoții ei, nepoți de la un alt frate, George, mort din cauza diabetului, care ne-au vizitat și ei. Nașa ținea foarte mult la rudele ei din Buzău, și la cei trei nepoți de la frate (mai era o fată), al căror nume le-am uitat, cred că fata era numită Clem. Și ea și nașul meu îi pomeneau mereu și vorbeau mereu frumos despre ei. Povestea nașei era și ea legată de al doilea război mondial, ca și povestea legată de mamaia și tataia și copiii aceia blonzi din poze, care nici ei nu semănau cu bunicii mei sau între ei și nici cu nașul sau tatăl meu. Nașul meu spusese, repet, (pentru cine nu a citit povestirea în limba engleză despre originea familiei mele), spusese că eu nu voi putea crede, dar copilul acela blond din poza cu mamaia și străbunica, mama mamaiei, fusese el (nașu era smead, cu părul negru, care nu i-a albit nici până la 60 de ani). Cât despre preotul tatăl nașei, el făcuse închisoare în regimul comunist din cauză că colaborase cu legionarii. Se spunea astfel că nașa mea fusese și ea persecutată, la fel cu tata și nașu, din cauza originii așazis nesănătoase. Tatăl nașei a fost călcat de o mașină pe șosea, la mulți ani după ce a ieșit din închisoare. Mama nașei a trăit până nu demult și picta icoane (tanti Tona, o chema tot Victoria, ca pe străbunica mea).
Nenea Octav s-a căsătorit cu tanti Lili, căreia i se spunea deci tot Lili, la fel cum i se spunea mamaiei. Tanti Lili era brunetă, cu părul și ochii negri sau căprui. Fiul ei Pucu semăna mult cu ea, fiind cu trei ani mai mare decât mine. La 40 de ani ea a rămas din nou gravidă și țin minte cum venea la Voluntari și ne arăta burta ei mare cu mândrie și nașa privea și ea poate cu puțină invidie nu doar duioșie, fiindcă totuși își dorise și ea un copil, dar nu putuse avea. Apoi tanti Lili a născut o fetiță, Viviana, în mod ciudat blondă, parcă cu ochii albaștri, pe care nu au adus-o în Voluntari la mine în vizită, m-a vizitat în prezența mea numai o dată din câte țin minte. Tanti Lili era brunetă, tanti Tona brunetă, nenea Octav șaten, fetița blond deschis. În anii tinereții, cele trei cupluri (nașii, Octav cu Lili și părinții mei) se reuneau uneori și petreceau pașnic și veseli, țin și eu minte că erau prieteni și nu exista zâzanie între ei. Am vreo 4-5 poze cu ei toți distrându-se în curte și făcând fițe (poate că erau și amețiți puțin), dintre care am ales-o pe cea mai puțin compromițătoare și o postez mai jos (în celelalte erau prea beți sau glumeți), tata făcea poza aici.
Eu așa am fost educată, să cred că iubirea și armonia și pacea sunt mai presus. Eu așa am și rămas toată viața. Îmi iubeam mult familia (pe toți) și în copilărie eram înconjurată cu iubire și respect din partea lor. Pe vremea aceea încă mai credeam că ”nu haina îl face pe om” și diferențele sau lupta pentru avere în familie nu contează sau oricum nu credeam că vor exista în familia mea. Pe vremea aceea nu doar cele trei cupluri sus-menționate se înțelegeau între ele, dar și verii mamei, fiii preotului Șerban, erau încă împreună la mese în familie și mă copleșeau cu daruri și vorbe frumoase de ziua mea de naștere. Cam tot din 1984, când a început calvarul meu, toată familia s-a dezbinat, spre neplăcerea și nedumerirea mea. Cei doi frați Șerban au devenit mai rău ca Bobby și J.R. din Dallas, mama a devenit o scorpie care scuipa venin despre nași, familia Stoicescu de asemenea s-a îndepărtat și de părinții mei și de nași, etc. În poza de mai jos sunt cei doi frați Șerban împreună la ziua mea, când am împlinit 10 ani. Dinspre stânga spre dreapta apar: Mimi, basarabeanca, care locuia lângă abator undea mirosea oribil și ne servea cu prăjituri și gustări cu păr de pisică în ele, fiindcă nu vedea bine și pisicile ei lăsau păr peste tot; avea și papagal care mânca din gura ei, ea la petreceri cânta mereu cu glas subțire și alintat, mama Limpi, fericită, eu foarte fericită, nenea Puiu (Gheorghe Șerban) zâmbind deschis, el era genul tăcut dar care arar râdea sau zâmbea dar părea foarte sincer, mama mea cu un aer fericit și radiant, bunicu, care probabil se simțea bine atunci, nenea Ovidiu (fratele mai mic) cu zâmbetul lui specific și proaspăt, fetița lui Monica mult iubită și alintată de mami preoteasa și sora cu 4 ani mai mare a lui bunicu, care privește spre ceilalți.
Revin la povestea despre familia Stoicescu. Pucu, fiul lor, a fost unul dintre puținii mei parteneri de joacă. M-a învățat să merg pe bicicletă și să mă cațăr în copaci. Venea la noi la vremea cireșelor coapte și culegea pungi întregi și albe și pietroase și amare și apoi vișine. Mamaia și nașii mei dăruiau multe cireșe și vișine și liliac înflorit tuturor oaspeților. Odată au chiar vândut oamenilor din cartier, dar altfel copii din vecini rupeau mereu gardul și furau, lăsând multe crengi rupte. Mamaia îi mai pândea și, în loc să îi izgonească, le dăruia cireșe, cu speranța că nu vor mai veni la furat. Mie mi s-a părut ca un fel de lecție ca în Mizerabilii, când preotul îi dăruiește argintul său ocnașului și îl aduce pe calea cea bună. Eu o iubeam pe mamaia și credeam în planul ei bun, dar nu i-a ieșit. Nu toți oamenii sunt buni în esență la suflet, cum era Jean Valjean din cartea aceea. Cât despre mine și Pucu -- eu probabil îl plictiseam, iar el mă tachina. La un moment dat am crezut că mă îndrăgostesc de el, așa cum se îndrăgostesc fetițele pe la 10-12 ani. El se suia în cireș și cânta Oh Suzana sau Guantanamera și mă împroșca cu cireșe sau sâmburi. Când a fost la noi în sat ne-am jucat și cu alți copii, deși eu nu îmi amintesc, probabil că așa a fost. După vreo alți doi ani de la acea vizită a lui la Colun am fost tracasată de Simona, o fată vecină cu noi, fiica lui Limpi nu mai știu cum, care era cu trei ani mai mare decât mine și îmi tot explica că s-a îndrăgostit de Pucu și îmi cerea vești despre el. Iată mai jos o poză cu Pucu și mine la stâna din Colun. Se vede nenea Octav și o parte din soția sau viitoarea soție a lui Nelu, Genica. Nu mai știu în ce an era.
Fac o paranteză legată de Simona. Eu am ținut la ea și ea era aparent încântată de poveștile mele cu zâne pe care le improvizam, cred că am mai scris. Mă jucam cu ea, dar ambele femei, și ea și mama ei, aveau un nu știu ce în comun, un fel de a tărăgăna vorbele care dădea impresie de falsitate sau gânduri ascunse. Poate greșesc, dar față de alți oameni din sat îmi plăceau mai puțin. Dar Simona mi-a povestit că avuseseră necazuri foarte mari cu tatăl ei, de care mama ei se despărțise și că necazurile lor continuau. Nu pot ști ce probleme au condus la modul lor de a vorbi sau de a se comporta. Într-o zi ele veniseră în sat din Sibiu și făceau curățenie în casa veche. Eu m-am dus și am început să ajut și eu, fiindcă așa îmi plăcea, fiindcă așa eram eu. Atunci mama Limpi m-a certat, fiindcă nu se cădea să fac pe servitoarea în casa altora. Eu eram doar un copil cu gând bun. Nu m-a mai certat când am fost să ajut la curățenie pe tanti Olguța, soția lui nenea Puiu, după ce ei au cumpărat casa lui Crețu din sat, situată lângă grădina așa numită din Stoicoi, unde, până în 1990, la ani buni după ce nenea Puiu se mutase acolo, eu și mama Limpi mergeam să muncim la fasole, crumpene sau să culegem zmeură gustoasă. Nu știu ce s-a întâmplat apoi dintr-o dată, că mi s-a spus doar că grădina aceea nu este a noastră, ca și cum toți uitaseră trecutul. După 92 nu am mai pus piciorul acolo. Poate nici înainte nu fusese a bunicilor mei ci doar a sorei lui bunicu, dar după 90-92 nu am mai gustat zmeura incredibil de bună de acolo, pe care de obicei o săpa străbunica mea cu săpăliga - și roșie și aurie. Oricum un alt mister rămâne pentru mine faptul că mami preoteasa, sora bunicului meu, a renunțat în mod dezinteresat la partea ei de moștenire din gospodăria bunicului meu cu totul, astfel încât acum totul revine mamei și fratelui ei, dar oricum, după cum știam toți de mult timp, nu mai are aproape nicio valoare, satul fiind aproape părăsit și sărac. Crețu fusese un fel de artist, așa mi se spusese, nu mai știu dacă pictor sau sculptor. Eu când povestesc fac multe paranteze, așa că voi adăuga că nenea Puiu a fost foarte de treabă, l-a ajutat mereu cu unelte și altele pe bunicu, care la rândul lui punea umărul în gospodăria nepotului său. Nenea Puiu a fost foarte de treabă și cu mine fiindcă m-a dus cu mașina de la Colun la București când aveam nevoie, chiar și după povestea cu Zăgrean, când toți au început să mă respingă sau să mă lovească. A făcut poze cu mine în costumul popular al bunicii mele , etc. Soacra lui a pictat tabloul acela naiv cu casa noastră din poza de mai jos cu mine și mama Genicăi, tanti Tațiana, atârnat în bucătăria noastră de vară, numită ”su șop”. Ca să nu mai lungesc vorba, în ultimii ani de barbarie după schimbările sociale de după Revoluție, adică acum nu chiar mulți ani, după spusele mamei mele hoții au spart și casa din Colun a lui nenea Puiu și, fiindcă nu găseau ceva valoros de furat, s-au răzbunat și au făcut un caca mare în mijlocul dormitorului lor. În poza de mai jos eu sunt după amputarea piciorului meu, sau nu cu mult înainte, cu un pui de pisică în brațe.
Cât despre Simona, continuarea a fost tristă. După 89 mama Limpi mi-a spus că umblă zvonul că ar fi fost violată, nu mai țin minte cum, sau dacă era viol colectiv. Eu niciodată nu am bârfit, niciodată nu am împrăștiat zvonuri, deci și din acest punct de vedere am fost curată. Poate nu era adevărat. Simona s-a mutat la București și s-a măritat cu un militar. A venit odată sau de două ori la noi pe Moșilor în vizită și a stat de vorbă desigur mai mult cu mama, eu am fost mereu considerată nebună sau copil, ceea ce mă durea. Când eram mică toți oamenii, și străinii în tren, povesteau frumos cu mine orice și mult despre viețile lor. Simona avea același fel de a vorbi ca odinioară, se schimbase foarte puțin și ne sfătuia insistent pe mine și pe mama să luăm MagneB6, adică magneziu împotriva stresului, un medicament care era la modă atunci.
Revenind la familia Stoicescu. Ei au cumpărat o parcelă de teren în Voluntari sau pe aproape, nu știu dacă aveau și casă atunci. O numeau în mod alintat ”moșie” și cultivau terenul. În nu știu ce dată (82-83) familia Stoicescu a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu părinții mei pentru apartamentul mamei de la Teiul Doamnei din Colentina, care a fost cumpărat de tanti Tona, care s-a mutat acolo, la etajul 9 de care mama voia insistent să scape, încă de la cutremurul din 77 când se speriase rău (tata mereu povestea cum ea ieșise fuga în stradă într-un singur pantof). Din câte mi s-a spus, apartamentul din Colentina era zestrea de fată a mamei de la părinții ei, iar tata venise acolo numai cu o valiză. Știu că mai avea (parcă) rate, nu foarte mari, de plătit. În mod ciudat pentru mine, din banii de pe apartament plus economiile lor, părinții mei au cumpărat apartamentul de la etajul 3 pe Moșilor, dar l-au pus pe numele tatei. Dacă nu ar fi făcut așa, acum eu probabil aș fi fost moartă, fiindcă nu aș fi avut bani destui din moștenire să continui după moartea tatei viața separat de mama mea. Tanti Lili nu a fost o figură negativă în viața mea până în 1989-1990, când, stând sub bolta de viță la masă împreună s-a uitat puțin chiorâș la mine și a insistat că ei îi place să folosească evantaiul când e cald ca să își dea ”aere”. Parcă mi-a dăruit mie un evantai atunci și m-am gândit că poate insinua că eu aș fi arogantă sau că îmi dau aere de superioritate, etc. ceea ce nu era deloc adevărat, niciodată nu am fost cu nasul pe sus, am fost plină de candoare și duioșie reale. Poate m-am înșelat atunci, poate nu. Tanti Lili spunea că ea este o femeie ”ce-i în gușă și-am căpușă” și nu se poate schimba, adică o persoană dintr-o bucată, care spune exact ceea ce gândește. Pe vremea aceea eu nu înțelegeam cum ar putea un om să spună altceva decât ceea ce gândește, fiindcă eu nu știam că oamenii pot transmitealtora gândurile lor (cum am aflat numai după moartea tatei) și nu perceam niciodată gândul cuiva.
La scurt timp după revoluție am fost invitată cu părinții mei la o nuntă organizată la Snagov de niște prieteni înstăriți ai nașilor mei, nu mai știu sigur dacă era și vreun fel de înrudire între ei. Ceea ce e cert e că familia Stoicescu era invitată de onoare și nu mai știu acum nici dacă nașii mei erau din nou ei nașii (ei aveau mai mulți fini, deși fuseseră săraci). Nu înțeleg nici de ce ai mei au acceptat, fiindcă oricum nu aveau bani mulți și trebuia plătită și masa plus dar. Acolo la masă eu am fost așezată într-un loc retras și aveam drept vecini niște francezi care nu erau rude sau prieteni, cel puțin nu apropiați, dar mi-au mărturisit că veniseră acolo să vadă cam cum este o nuntă la români. Eu mă gândeam în sinea mea că ar fi trebuit să meargă în altă parte, fiindcă aceea nu era o nuntă tipică în opinia mea. Pentru mine a fost o noapte oribilă, în afară de discuția scurtă și protocolară cu francezii aceia. Nu numai că nimeni nu mă invita la vreun dans, cum nu am avut noroc toată viața, dar m-am simțit rău și amețită, deși ca de obicei, nu consumam alcool. Atunci eram foarte subțire, sub 60 de kilograme, și lumea zicea că sunt prea slabă, că mi se văd coastele, etc. A trebuit să merg împreună cu oaspeții cu vaporașul pe lac și mi-a fost desigur rău, eu mereu am avut rău de mișcare și mai ales rău de vapor în scurtele mele călătorii pe lacuri sau chiar pe Sena în Paris o singură dată. La un moment dat stăteam undeva parcă pe o bancă și era și Pucu acolo (Viviana, ca de obicei, absentă din viața mea). Pucu fusese mereu glumeț în copilărie și atunci părea la fel, deși avea peste 20 de ani. S-a uitat și el fix la mine și, de față cu alții, a spus că vrea să spună un banc bun. Zicea, îmi amintesc cu precizie, ”A fost odată o zână...rea....rea...rea...dar bună!” și a început să râdă desigur. Mie nu îmi venea nici să zâmbesc și numai după ani de zile mi-am adus aminte din nou de acel cui nedescifrat fixat în memorie (că mereu mi se întâmpla așa când oamenii mă atacau și eu nu înțelegeam nimic, țineam minte tot și mi-aduceam aminte după mulți ani). După mulți ani m-am gândit că poate voia să spună că zâna era bună la pat sau pentru sex și își bătea joc de mine. Dar eu eram așa monstruos torturată sexual de la distanță și atunci în perioada aceea și nu mi-a picat fisa. Am fost un om complet nevinovat, m-au masacrat sexual toată viața și gluma lui mi se pare foarte de prost gust, având în vedere inocența mea. Și am fost mereu un om foarte bun. Oricum, nume de zână avea sora lui, dar pare evident că nu se referea la sora lui și nici eu nu m-am gândit la sora lui atunci (zâna Viviana era un personaj care mă impresionase în poveștile din copilărie și în ultimii ani am scris o poezie mai slabă despre ea, nu o am pe blogul meu, dar asta e încă o dovadă că nu eram obsedată de trecut sau de familia Stoicescu sau alte chestiuni). Când ne-am întors noaptea cu autocarul de la Snagov mi-a fost extrem de rău, aproape să vărs, și tata ca de obicei era rău și afurisit cu mine. Despre Pucu am aflat că după câțiva ani s-a însurat și a avut o fetiță, acum nu mai știu nimic de el.
Apoi familia Stoicescu a ieșit de pe scena vieții mele. Au reapărut insidios după moartea mașei mele la numai 60 de ani, după suferință grea. În anii care au urmat ea pomenea uneori de nașa ca de o sfântă, cu gesturi arătând către cer, ca și cum ea avea dreptul moral să ne chinuie, ca și cum eram vinovate (eu și mama) de moartea sau suferința unui om pur, unui fel de miel nevinovat - nașa, iar noi rele. Așa am simțit eu, că mă băga în aceeași oală cu maică-mea, nașu și tata și ea făcea pe îngerul dreptății. Nu pot spune cu certitudine dacă ceilalți au avut vină legat de moartea nașei, dar eu precis nu. Pot spune cu certitudine că eu nu puteam s-o ajut pe nașa în boala ei înainte să moară și nu sunt vinovată că nu am venit de la Colun la București pentru înmormântarea ei, Dumnezeu să o ierte. În definitiv eu fusesem renegată de întreaga familie și societate, dar de nașa nu. Faptul că nu am venit la înmormântare nu înseamnă nimic, nici rău nici bine. Înseamnă doar că eu eram sub imense presiuni, dureri sufletești, necazuri și chinuri din partea altora. Recunosc că nu mi-a plăcut cum au tratat-o tata și nașu pe nașa înainte să moară. Nașa păruse să aibă milă de mine înainte să moară, știa care e situația mea la părinți, și îmi promisese chiar că vrea să mă ajute financiar din pădurea pe care ea o moștenise la Buzău, ca să îmi iau garsonieră să scap de părinți, ”să îmi iau zborul”. Dar, poate că și dvs. știți, nimic din ce își dorește omul să dăruiască altora după moartea sa nu se ptrece așa. Ce îmi promisese mamaia (obiecte de preț din vitrină, vechituri și antichități plus toată grădina mare și casa) s-au dus dracu. Nu știu ce s-a întâmaplt cu vechiturile prețioase, cine le-a furat sau vândut, am rămas doar cu câteva, dar nu le-am putut valorifica. Grădina a vândut-o nașu prietenului său Marinică, nu vecinul mamei, ci soțul lui Erica, evreica pe care el o respecta, deși uneori după 89 vorbea de evrei că ar fi jidani, de exemplu așa spunea de Petre Roman, primul prim ministru al României, de care îmi povestea și doamna Micaela Slăvescu, fosta mea meditatoare de franceză că îl cunoștea bine. O colegă de la psihologie, devenită jurnalistă, îmi spunea că ea a luat interviu soției lui Petre Roman, ca să vedeți ce mică e lumea și că făcuse cercetări despre sataniștii de la Constanța, lucru și mai incredibil pentru mine. Grădina mare a fost vândută pentru a cumpăra casa de dincolo de drum (din câte am dedus eu), în care stă mama acum și care aparținuse familiei Vieriu. Și nașu a încheiat un testament fără valoare juridică legat de faptul că toate bunurile sale le lasă fratelui său. Nici asta nu putea fi adevărat. Nașu i-a spus lui tata că el nu îi datorează nimic lui Lili, decât tabloul cu țiganca cu sânii goi, care nu îmi plăcea mie când eram mică și sub care am poza mea de la 13 ani, cu haine încă tricotate de mamaia și lângă păpușile mele. După moartea oricui, ceea ce contează în primul rând e legea succesiunii și nu testamentele. Tanti Piri mi-a dat din timpul vieții o oglindă veche, dar mama mea a vândut-o, eu nu am avut cum s-o opresc și verișoara mea Francisca m-a mustrat. Eu nu am fost un om slab, dar niciodată nu am putut să o controlez pe mama. (De curând ea mi-a luat și mi-a stricat un fular moale tricotat de nașa, amintire dragă și lucru util, împotriva voinței mele clar exprimate). Dacă vrei să lași cuiva ceva cu adevărat, dăruiești efectiv în timpul vieții.
Când a murit nașul meu, numai ea era alături de el, cel puțin așa spunea tata, care venise la Colun și spunea că nașu nu mai are mult de trăit. Ne-am întors la București deci după o zi sau două, am uitat cât. Tanti Lili m-a chemat în casa Alinei (acolo a bolit și murit nașu, tata spunea că înainte să moară tot butona radioul pentru diverse posturi de radio) unde mi l-a arătat pe nașu galben , mort și complet gol așezat cu picioarele ușor desfăcute pe burtă în pat. Ea spunea că nu este un spectacol prea plăcut pentru o domnișoară, dar asta e viața. Părea să zâmbească ușor sau avea un ton al vocii ușor cinic, așa cum era ea de multe ori. Eu nu m-am apropiat să examinez cadavrul, prea puțin mă interesa atunci adevărul medico-legal și oricum nu mă pricepeam prea mult, fusesem doar studentă la medicină. Știam că nașul meu vărsa sînge negru și urât mirositor, că elimina prin scaun tot felul de lucruri oribile, etc., că suferise mult. Fusese un foarte bun profesor sau mentor pentru mine, este perfect devărat, și nu mă învățase lucruri rele ci numai binele și mă învățase să fiu ordonată, calmă și mereu rațională. Când a venit medicul legist nu l-a putut îmbălsăma. A cerut familiei (vecina Fana a făcut lucrul acesta) să îi îngroape măruntaiele undeva în grădină. Dar și după aceea puțea înfiorător. Desigur, eu pot bănui doar că era mort deja când tata a venit la Colun, dar nu am nicio certitudine. De fapt nici nu bănuiesc. Boala era oricum foarte gravă, organismul măcinat și putred, poate de aceea nu l-a putut îmbălsăma. Tanti Lili ne-a spus că ei îi plac vechiturile și că putem să îi dăm ei orice nu ne trebuie din casa veche. Desigur eu nu o pot bănui că ar fi șterpelit ceva, fiindcă oricum nu ar fi putut să le valorifice, decât cel mult să le dea vreunui colecționar excentric pe bani puțini, sub valoarea lor dacă erau valoroase unele, sau să le îngroape, dar nu ar fi avut logică. Repet, cu restul nu știu ce s-a întâmplat. Povestea vechiturilor o știți deja -- mamaia susținea că le cumpărase în anii războiului de la evreii scăpătați pe un preț mic, dar eu nu pot spune cu precizie ce era adevărat din povestea ei și ce nu. Tot la înmormântări, tanti Lili a încercat să îmi dea sfaturi bune pentru viață (așa era felul ei, mămos, și vorbea de multe ori în parabole sau fabule cu morală certă). Odată de exemplu mi-a povestit despre necazurile fetei sale Viviana, care călătorise în străinătate pentru studii sau nu mai știu eu ce și fusese dezamăgită sentimental parcă de un bărbat și apoi fata devenise mai înțeleaptă. Fata ei Viviana locuia în oraș singură, nemăritată atunci într-un apartament de 3 camere, de unde eu am dedus că avea bani desigur.
După moartea tatei însă, treburile s-au schimbat. Încă de la început, ea a început să ne hărțuiască și pe mine și pe mama în paralel, dar mie îmi era mai greu fiind complet singură și tot pe mine mă lovea mai tare fiindcă eram și ”futută” pe deasupra, cu aceleași probleme sexuale mizerabile, bănuiesc eu că maică-mea nu suferea cel puțin la fel de mult. Pe deasupra, maică-mea se arunca și ea asupra mea și făcea scandaluri și scene urâte cu ideea că eu vreau să o las pe ea în stradă și să îi iau banii. În realitate ea mi i-a luat în parte, crd că am mai scris, voi scrie pe scurt în ISC când va fi timpul. La început, tanti Lili m-a vizitat până la ușă în apartamentul din povestirea Scrinul negru unde stăteam cu chirie și a făcut o figură ciudată când a văzut ce era acolo, poate a înțeles parțial. M-a vizitat până la ușă și în apartamentul meu actual (de fapt în bucătărie) cu niște acte cu care ne teroriza legat de cadastrul casei unde stă mama acum în Voluntari, unde ea și soțul ei aveau parte, fiindcă fusese bun dobândit de nașu în timpul căsătoriei cu nașa. Am avut probleme groaznice cu ea legat de moștenire ani de zile, dar ea spunea că numai pe maică-mea o vizează, că nu are nimic cu mine (!). Mă lovea oricum prin tracasare, indirect prin mama și direct prin partea mea legală. La început m-a sfătuit să merg la un notar să întreb care sunt drepturile mele. Am mers, notarul mi-a explicat legea succesiunii după tată și când l-am întrebat cât mă costă consultația a spus: nimic. Un aspect demn de menționat e că mama a spus că familia Stoicescu e vinovată de tăinuirea actului de succesiune al părții de pădure după nașa, din care și nașu, soțul supraviețuitor avea o parte legală. La început acel act într-adevăr nu apărea, apărea altceva ce nu era corect, țin minte precis. Oricum, moștenirea acelei păduri în ținut străin a fost o pacoste, fiindcă nimeni nu avrut să o cumpere, amam a plătit și încă plătește impozite mari și a mai și făcut un act dubios cu un avocat, care m-a obligat și pe mine să semnez o porcărie....el poate nu doar să ne ia o parte din pădure, dar e scris chiar că el ne-a plătit și mai e ceva astfel încât la moartea mamei sau a mea cea care va rămâne poate fi obligată să plătească și ami mult. Se pare că avocatul o are pe mama cu ceva la mână, dacă ea nu s-a putut împotrivi, ce puteam face eu? Cum puteam să nu semnez și să suport scnadal, când eu nu am niciun ban în bancă să angajez avocați mai tari decât ăla? Acel om chiar de curând iar a obligat-o pe mama să semneze încă un act legat de locurile de veci de la nașii mei unde aș fi vrut eu să am loc eventual, ca moștenitoare directă de fapt (eu sunt nu mama), și nu îngropată peste tata și nașu (amândoi sunt în același mormânt), cum zice mama. Mama zice că i-a dat locurile mele de veci (fără semnătură din partea mea și preotul parohiei s-a opus, încă se opune) fiindcă îi era datoare pentru că i-a rezolvat procesul legat de pensia ei de urmaș după tata. Dar atunci mama precis nu era vinovată. Ea nu cunoștea legea, care nu permitea acumularea pensiei de urmaș cu salariul ei și funcționara de la pensii nu îi spusese, dimportivă o indusese în eroare. Ea avea voie să aibă salariu, dar cu pensia ei după anii ei de muncă, care era mai mică, însă nu avea voie cu pensia de urmaș. Era o chichiță pe care nu avea cum să o ghicească. Pensionarii au voie să aibă salariu pe lângă pensie, dar nu cu toate tipurile de pensie. Acel avocat Ninel, care locuia tot ]n Voluntari, era atât de scârbos încât (și nu voi mai scrie despre el mai încolo) mi-a spus pe șleau că el se gândește la viitor, adică la fetița lui și că vrea să nu vândă deocamdată pădurea (deși eu și mama murim de foame) fiindcă vrea să îi asigure un viitor copilului lui.
Revenind la tanti Lili. Ea avea o protejată, Mădălina, care o cunoștea pe Viviana și spunea că mai primește haine de la ea uneori că aveau cam aceeași măsură, care avea un copil mic, un băiețel și trăia cu un bărbat în cuplu fără căsătorie. Mădălina era săracă, provenea tot de la Buzău. Ea s-a mutat cu copilul și prietenul ei în partea demoștenire obținută de familia Stoicescu, în care a intrat și o cameră din casă, cea din spate, unde murise nașu. Copilul se numește Igor, un alt nume exact din aceeași carte cu legende unde am citit povestea lui Merlin și a Vivianei. Mădălina m-a primit odată la ea în casa pe care au improvizat-o dintr-o magazie veche (bucătărie plus o cameră) și acolo era vai Doamne, tot plin de vechituri de parcă acei oameni sunt obsedați de vechituri, poate ați citit textul meu ”Adevăruri spirituale” pe acest blog și ați înțeles ce vreau să spun despre patina vremii. Altădată Igor a fost la maică-mea în casă și eu m-am jucat cu el mai mult. Pe vremea aceea încă mai puteam să îmi stăpânesc durerea că nu am copil. Dar până la aceste scene, tanti Lili, care acum locuia într-o casă tot în Voluntari, a mai făcut multe scandaluri împreună cu mama, culminând cu o bătaie cu vecina mamei Fana în curtea mamei, când a venit și poliția și au fost făcute cercetări. Altădată îmi spunea ea mie -- cum s-a trezit maică-ta asta să vină ea să intre în familia Moldoveanu, etc. etc., ca și cum maică-mea era un fel de impostoare care vâna capetele și averea familiei Moldoveanu, al cărei nume numai eu îl mai port, fără urmași. Adică era un fel de ”râde ciob de oală spartă”, vreau să spun: ea cine era să facă pe apărătoarea vestigiilor familiei? Altădată eram cu ea și cu mama pe stradă în Voluntari și tanti Lili zice către mama: unde mai găsim noi un om cum a fost tanti Lili (adică mamaia), care se purta cua tâta răbdare cu copiii și a crescut-o așa frumos pe Cristina? Eu, zicea ea, consider că tanti Lili avea un fel de a se purta cu copiii atât de deosebit, încât orice copil era un fel de Micul Prinț. Pe mine m-a deranjat această discuție și dacă ați citit tot blogul meu știți de ce. În plus mi se părea atât de ciudat să îi spună tanti Lili așa ceva despre mamaia tocmai mamei mele care mă lăsase acolo. Era ca și cum ele știau ceva despre vreun plan ocult legat de viața mea, care nu le-a reușit. Și eu cred și rațional și cu inima că mințea. Că mințea fiindcă societatea în genere a vrut să creeze impresia unei conspirații în jurul meu, pentru a justifica faptul că mă omoară de fapt, când eu voiam de fapt să trăiesc, dar ei mi-au luat toate drepturile.
Ultimul lucru pe care îl spun legat de tanti Lili este că m-a dernajat și lovit prin lungi discuții la telefon uneori. De pildă a insistat pe faptul că eu sunt nebună și trebuie să îmi accept soarta fiindcă ăla care e nebun așa rămâne toată viața și degeaba cer eu să am drepturi în lume. Eu am contrazis-o, ea a zis că nu se poate schimba nimic. Tot ea, înainte să terminăm problemele legate de moștenire mi-a spus că eu nu voi avea bani niciodată, decât eventual dacă moare maică-mea. O altă chestie urâtă e că m-a tot pisat că părinții mei erau bogați înainte de revoluție, ca și cum de aia nu am eu bani acum. I-am spus adevărul că nu era așa și ea mi-a râs în nas că maică-mea avea nu știu cât salariul. Ca să vedeți până unde merge ticăloșia. Oricum, repet, fiindcă eu am stat în casă cu ei, nici între anii 1984-1989 părinții mei nu aveau bani mulți cum spunea acea femeie. Nu mai intru în detalii, voi verifica dacă am scris deja în viitor. În rest, înainte de 84 și după 89 evident nu aveau bani. Ea, tanti Lili s-a lăudat odată că ea a câștigat multe procese și aparent avea bani (mama spunea că nu se poate lupta în tribunal cu ea) și într-adevăr părea a fi ceea ce se numește persoană procesomană.
Mai jos poza mea lângă tabloul cu țiganca în lucruri tricotate de mamaia (în afară de bluza albă). Ai mei nu aveau bani pentru hainele mele, iar mamaia adesea desfăcea tricoturile care mi-erau mici și combina lâna cu altă lână nou cumpărată pentru a face economie. Oricum purtam pantofii și hainele diverse mai mulți ani la rând. Acum voi încheia aici această povestire, dar o voi continua mâine -poimâine cu adevărul despre familia Șerban legat de viața mea, fiindcă îmi stă pe cap altfel dacă nu o termin. Mai adaug un fapt în altă ordine de idei. Odată doamna Aurora Liiceanu, la care mereu făcea aluzie tanti Lili, m-a chemat la ea acasă. Nu știu de unde știa tanti Lili că eu o cunoscusem pe doamna Liiceanu și nici de ce își bătea joc de mine că doamna Liiceanu ar fi trebuit să mă ajute în profesie (!) Poate fiindcă aflase că din cauza doameni Liiceanu am pățit necazul acela cu țiganii din Târgul Lăpuș din Nordul țării, poveste absolut înscenată pe care am povestit-o deja. Nu mai știu unde am citit sau auzit că soții Liiceanu erau țigani sau aveau legături cu țiganii (poate nu era adevărat). Ei au divorțat. Doamna Liiceanu locuia tot la Piața Iacului unde începuse revoluția din 89 pentru mine, unde locuia și Irina de la Constanța, unde trebuie să îmi fac buletinul (secția de poliție de care aparțin). Dar, oricât de doamnă o fi fost ea și rahat eu, consider că nu trebuia să se poarte cum s-a purtat în ziua la care mă refer: m-am dus la ea acasă la ora la care m-a chemat și am găsit-o cu sânii goi, atârnând peste un lighean în care îi turna apă după vopsea altcineva parcă, dacă nu mă înșel, asta am uitat în ultimii ani. Dar era precis cu bustul gol și vopsea avea în păr. Eu m-am comportat normal, dar scena îmi amintește de tabloul cu țiganca, iar acum de ciudata coincidență că tanti Lili Stoicescu a moștenit exact acel tablou și știa de faptul că o cunoscusem pe doamna Liiceanu. În poza de mai jos vedeți că aveam dresurile, probabil cele mai bune fiindcă era Crăciunul, rupte și cusute de mine:
19 februarie 2022. Mi s-a imputat mereu că am scris adevărul despre familiile acestea, deci am făcut un lucru urât - am pus totul pe tapet. Întrebarea e de ce. Am mai explicat. Pe Lili Stoicescu mi-o amintesc cel mai bine din 1989, când insinua că eu mi-aș da aere, lucru care m-a nedumirit și nu a fost niciodată adevărat. Tot ea spunea după moartea tatei că ăla care e nebun rămâne așa până moare, atunci când i-am spus că îmi doream drepturile și libertatea deci. Tot ea a făcut de câteva ori aluzie la Aurora Liiceanu, nu știu de unde știa despre amestecul ei (negativ) în viața mea, căci sigur nu i-am spus eu. Cineva sau chiar ea mă f_tea cu dureri de cap când vorbeam cu ea la telefon după moartea tatei, deci mult înainte să scriu adevărul aici. Tot cu ea am fost la Buftea la judecătorie, ceea ce amintește de piesa Procesul apei, în care jucasem în copilărie. Tot ea insista când eram copil pe ideea ”răzbunarea e arma prostului” și eu nu pricepeam de ce. Soție fiind ea a buzatului frate al nașei mele de la Buzău, am observat că și buzatul avocat al mamei, Ninel, cu rol negativ în viața mea, dar nu știu dacă provenea tot de la Buzău și el, dar era legat de pădurea de acolo. Și vecina Mădălina, tot cu buze mai late oarecum (și fiul ei) e tot de la Buzău. Deci Lili Stoicescu, cu numele de familie legat de viața mea - adică grădina din Stoicoi și ideea stoicismului în fața suferinței, era țesută în cartea despre viața mea. (în viața mea la un moment dat am scris Constanței Buzea de la România literară și ea mi-a răspuns pozitiv, apoi a murit) Oricum aceste două familii nu au avut legătură directă cu viața mea și expunerea adevărului despre ei în contextul crimei asupra mea nu are nicio relevanță. Într-adevăr regret că am făcut acest lucru. Motivul principal pentru care am scris aici totul despre ei în evoluția vieții mele psihice este faptul că eram torturată și otrăvită, dar desigur nu am avut ideea că ar fi din cauza lor. Îmi pare sincer rău. Fiindcă oricum eram omorâtă fără vină și mereu torturată, mi s-a inculcat ideea că trebuie să scriu absolut tot adevărul, că nu era destul că scrisesem numai ce era mai important, neînțelegând de ce sunt omorâtă. Și în final am scris absolut totul despre viața mea, inclusiv despre ei și e posibil ca ei să critice acest lucru. Îmi amintesc bine de tanti Tona, (Victoria, la fel ca buna mea) văduva preotului, de la care am o vedere scrisă de mână, văduvă care picta icoane și îl copia pe Grigorescu și care a locuit la Teiul Doamnei, în apartamentul unde au locuit părinții mei până în 84, și a murit fiind foarte bătrână, peste 90 de ani. Și Ibi Nicolau, care a fost una din cele 5 persoane care au existat ca relație în viața mea, s-a mutat tot acolo și spunea că nepotul ei locuiește acolo, aproape de blocul meu, care era numerotat OD 23 și era tot lângă poliție.
Dumnul Stoicescu Octav era inginer în hidroenergie. Printr-o ciudată coincidență, în satul mamei mele s-a construit un baraj, începând cam cu 1984, sau puțin mai devreme. Nenea Octav a fost invitat să viziteze satul când eram eu mică și țin minte că a fost bine primit, a venit împreună cu fiul lui Emanuel, zis Pucu, cred că soția lui nu a venit atunci. Nenea Octav era fratele nașei mele Maria (Medy), soția nașului meu. El avea părul șaten și ochii albaștri, nașa avea ochii verzi. Tatăl lor fusese preot, proveneau din județul Buzău, din satul Tăbărăști, dacă nu mă înșeală memoria. Pe mine nu m-au dus acolo niciodată, dar au mai venit uneori rude de-ale nașei la noi în Voluntari în vizită și nașa glumea uneori că ar fi bine să mă căsătoresc cu unul din nepoții ei, nepoți de la un alt frate, George, mort din cauza diabetului, care ne-au vizitat și ei. Nașa ținea foarte mult la rudele ei din Buzău, și la cei trei nepoți de la frate (mai era o fată), al căror nume le-am uitat, cred că fata era numită Clem. Și ea și nașul meu îi pomeneau mereu și vorbeau mereu frumos despre ei. Povestea nașei era și ea legată de al doilea război mondial, ca și povestea legată de mamaia și tataia și copiii aceia blonzi din poze, care nici ei nu semănau cu bunicii mei sau între ei și nici cu nașul sau tatăl meu. Nașul meu spusese, repet, (pentru cine nu a citit povestirea în limba engleză despre originea familiei mele), spusese că eu nu voi putea crede, dar copilul acela blond din poza cu mamaia și străbunica, mama mamaiei, fusese el (nașu era smead, cu părul negru, care nu i-a albit nici până la 60 de ani). Cât despre preotul tatăl nașei, el făcuse închisoare în regimul comunist din cauză că colaborase cu legionarii. Se spunea astfel că nașa mea fusese și ea persecutată, la fel cu tata și nașu, din cauza originii așazis nesănătoase. Tatăl nașei a fost călcat de o mașină pe șosea, la mulți ani după ce a ieșit din închisoare. Mama nașei a trăit până nu demult și picta icoane (tanti Tona, o chema tot Victoria, ca pe străbunica mea).
Nenea Octav s-a căsătorit cu tanti Lili, căreia i se spunea deci tot Lili, la fel cum i se spunea mamaiei. Tanti Lili era brunetă, cu părul și ochii negri sau căprui. Fiul ei Pucu semăna mult cu ea, fiind cu trei ani mai mare decât mine. La 40 de ani ea a rămas din nou gravidă și țin minte cum venea la Voluntari și ne arăta burta ei mare cu mândrie și nașa privea și ea poate cu puțină invidie nu doar duioșie, fiindcă totuși își dorise și ea un copil, dar nu putuse avea. Apoi tanti Lili a născut o fetiță, Viviana, în mod ciudat blondă, parcă cu ochii albaștri, pe care nu au adus-o în Voluntari la mine în vizită, m-a vizitat în prezența mea numai o dată din câte țin minte. Tanti Lili era brunetă, tanti Tona brunetă, nenea Octav șaten, fetița blond deschis. În anii tinereții, cele trei cupluri (nașii, Octav cu Lili și părinții mei) se reuneau uneori și petreceau pașnic și veseli, țin și eu minte că erau prieteni și nu exista zâzanie între ei. Am vreo 4-5 poze cu ei toți distrându-se în curte și făcând fițe (poate că erau și amețiți puțin), dintre care am ales-o pe cea mai puțin compromițătoare și o postez mai jos (în celelalte erau prea beți sau glumeți), tata făcea poza aici.
Eu așa am fost educată, să cred că iubirea și armonia și pacea sunt mai presus. Eu așa am și rămas toată viața. Îmi iubeam mult familia (pe toți) și în copilărie eram înconjurată cu iubire și respect din partea lor. Pe vremea aceea încă mai credeam că ”nu haina îl face pe om” și diferențele sau lupta pentru avere în familie nu contează sau oricum nu credeam că vor exista în familia mea. Pe vremea aceea nu doar cele trei cupluri sus-menționate se înțelegeau între ele, dar și verii mamei, fiii preotului Șerban, erau încă împreună la mese în familie și mă copleșeau cu daruri și vorbe frumoase de ziua mea de naștere. Cam tot din 1984, când a început calvarul meu, toată familia s-a dezbinat, spre neplăcerea și nedumerirea mea. Cei doi frați Șerban au devenit mai rău ca Bobby și J.R. din Dallas, mama a devenit o scorpie care scuipa venin despre nași, familia Stoicescu de asemenea s-a îndepărtat și de părinții mei și de nași, etc. În poza de mai jos sunt cei doi frați Șerban împreună la ziua mea, când am împlinit 10 ani. Dinspre stânga spre dreapta apar: Mimi, basarabeanca, care locuia lângă abator undea mirosea oribil și ne servea cu prăjituri și gustări cu păr de pisică în ele, fiindcă nu vedea bine și pisicile ei lăsau păr peste tot; avea și papagal care mânca din gura ei, ea la petreceri cânta mereu cu glas subțire și alintat, mama Limpi, fericită, eu foarte fericită, nenea Puiu (Gheorghe Șerban) zâmbind deschis, el era genul tăcut dar care arar râdea sau zâmbea dar părea foarte sincer, mama mea cu un aer fericit și radiant, bunicu, care probabil se simțea bine atunci, nenea Ovidiu (fratele mai mic) cu zâmbetul lui specific și proaspăt, fetița lui Monica mult iubită și alintată de mami preoteasa și sora cu 4 ani mai mare a lui bunicu, care privește spre ceilalți.
Revin la povestea despre familia Stoicescu. Pucu, fiul lor, a fost unul dintre puținii mei parteneri de joacă. M-a învățat să merg pe bicicletă și să mă cațăr în copaci. Venea la noi la vremea cireșelor coapte și culegea pungi întregi și albe și pietroase și amare și apoi vișine. Mamaia și nașii mei dăruiau multe cireșe și vișine și liliac înflorit tuturor oaspeților. Odată au chiar vândut oamenilor din cartier, dar altfel copii din vecini rupeau mereu gardul și furau, lăsând multe crengi rupte. Mamaia îi mai pândea și, în loc să îi izgonească, le dăruia cireșe, cu speranța că nu vor mai veni la furat. Mie mi s-a părut ca un fel de lecție ca în Mizerabilii, când preotul îi dăruiește argintul său ocnașului și îl aduce pe calea cea bună. Eu o iubeam pe mamaia și credeam în planul ei bun, dar nu i-a ieșit. Nu toți oamenii sunt buni în esență la suflet, cum era Jean Valjean din cartea aceea. Cât despre mine și Pucu -- eu probabil îl plictiseam, iar el mă tachina. La un moment dat am crezut că mă îndrăgostesc de el, așa cum se îndrăgostesc fetițele pe la 10-12 ani. El se suia în cireș și cânta Oh Suzana sau Guantanamera și mă împroșca cu cireșe sau sâmburi. Când a fost la noi în sat ne-am jucat și cu alți copii, deși eu nu îmi amintesc, probabil că așa a fost. După vreo alți doi ani de la acea vizită a lui la Colun am fost tracasată de Simona, o fată vecină cu noi, fiica lui Limpi nu mai știu cum, care era cu trei ani mai mare decât mine și îmi tot explica că s-a îndrăgostit de Pucu și îmi cerea vești despre el. Iată mai jos o poză cu Pucu și mine la stâna din Colun. Se vede nenea Octav și o parte din soția sau viitoarea soție a lui Nelu, Genica. Nu mai știu în ce an era.
Fac o paranteză legată de Simona. Eu am ținut la ea și ea era aparent încântată de poveștile mele cu zâne pe care le improvizam, cred că am mai scris. Mă jucam cu ea, dar ambele femei, și ea și mama ei, aveau un nu știu ce în comun, un fel de a tărăgăna vorbele care dădea impresie de falsitate sau gânduri ascunse. Poate greșesc, dar față de alți oameni din sat îmi plăceau mai puțin. Dar Simona mi-a povestit că avuseseră necazuri foarte mari cu tatăl ei, de care mama ei se despărțise și că necazurile lor continuau. Nu pot ști ce probleme au condus la modul lor de a vorbi sau de a se comporta. Într-o zi ele veniseră în sat din Sibiu și făceau curățenie în casa veche. Eu m-am dus și am început să ajut și eu, fiindcă așa îmi plăcea, fiindcă așa eram eu. Atunci mama Limpi m-a certat, fiindcă nu se cădea să fac pe servitoarea în casa altora. Eu eram doar un copil cu gând bun. Nu m-a mai certat când am fost să ajut la curățenie pe tanti Olguța, soția lui nenea Puiu, după ce ei au cumpărat casa lui Crețu din sat, situată lângă grădina așa numită din Stoicoi, unde, până în 1990, la ani buni după ce nenea Puiu se mutase acolo, eu și mama Limpi mergeam să muncim la fasole, crumpene sau să culegem zmeură gustoasă. Nu știu ce s-a întâmplat apoi dintr-o dată, că mi s-a spus doar că grădina aceea nu este a noastră, ca și cum toți uitaseră trecutul. După 92 nu am mai pus piciorul acolo. Poate nici înainte nu fusese a bunicilor mei ci doar a sorei lui bunicu, dar după 90-92 nu am mai gustat zmeura incredibil de bună de acolo, pe care de obicei o săpa străbunica mea cu săpăliga - și roșie și aurie. Oricum un alt mister rămâne pentru mine faptul că mami preoteasa, sora bunicului meu, a renunțat în mod dezinteresat la partea ei de moștenire din gospodăria bunicului meu cu totul, astfel încât acum totul revine mamei și fratelui ei, dar oricum, după cum știam toți de mult timp, nu mai are aproape nicio valoare, satul fiind aproape părăsit și sărac. Crețu fusese un fel de artist, așa mi se spusese, nu mai știu dacă pictor sau sculptor. Eu când povestesc fac multe paranteze, așa că voi adăuga că nenea Puiu a fost foarte de treabă, l-a ajutat mereu cu unelte și altele pe bunicu, care la rândul lui punea umărul în gospodăria nepotului său. Nenea Puiu a fost foarte de treabă și cu mine fiindcă m-a dus cu mașina de la Colun la București când aveam nevoie, chiar și după povestea cu Zăgrean, când toți au început să mă respingă sau să mă lovească. A făcut poze cu mine în costumul popular al bunicii mele , etc. Soacra lui a pictat tabloul acela naiv cu casa noastră din poza de mai jos cu mine și mama Genicăi, tanti Tațiana, atârnat în bucătăria noastră de vară, numită ”su șop”. Ca să nu mai lungesc vorba, în ultimii ani de barbarie după schimbările sociale de după Revoluție, adică acum nu chiar mulți ani, după spusele mamei mele hoții au spart și casa din Colun a lui nenea Puiu și, fiindcă nu găseau ceva valoros de furat, s-au răzbunat și au făcut un caca mare în mijlocul dormitorului lor. În poza de mai jos eu sunt după amputarea piciorului meu, sau nu cu mult înainte, cu un pui de pisică în brațe.
Cât despre Simona, continuarea a fost tristă. După 89 mama Limpi mi-a spus că umblă zvonul că ar fi fost violată, nu mai țin minte cum, sau dacă era viol colectiv. Eu niciodată nu am bârfit, niciodată nu am împrăștiat zvonuri, deci și din acest punct de vedere am fost curată. Poate nu era adevărat. Simona s-a mutat la București și s-a măritat cu un militar. A venit odată sau de două ori la noi pe Moșilor în vizită și a stat de vorbă desigur mai mult cu mama, eu am fost mereu considerată nebună sau copil, ceea ce mă durea. Când eram mică toți oamenii, și străinii în tren, povesteau frumos cu mine orice și mult despre viețile lor. Simona avea același fel de a vorbi ca odinioară, se schimbase foarte puțin și ne sfătuia insistent pe mine și pe mama să luăm MagneB6, adică magneziu împotriva stresului, un medicament care era la modă atunci.
Revenind la familia Stoicescu. Ei au cumpărat o parcelă de teren în Voluntari sau pe aproape, nu știu dacă aveau și casă atunci. O numeau în mod alintat ”moșie” și cultivau terenul. În nu știu ce dată (82-83) familia Stoicescu a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu părinții mei pentru apartamentul mamei de la Teiul Doamnei din Colentina, care a fost cumpărat de tanti Tona, care s-a mutat acolo, la etajul 9 de care mama voia insistent să scape, încă de la cutremurul din 77 când se speriase rău (tata mereu povestea cum ea ieșise fuga în stradă într-un singur pantof). Din câte mi s-a spus, apartamentul din Colentina era zestrea de fată a mamei de la părinții ei, iar tata venise acolo numai cu o valiză. Știu că mai avea (parcă) rate, nu foarte mari, de plătit. În mod ciudat pentru mine, din banii de pe apartament plus economiile lor, părinții mei au cumpărat apartamentul de la etajul 3 pe Moșilor, dar l-au pus pe numele tatei. Dacă nu ar fi făcut așa, acum eu probabil aș fi fost moartă, fiindcă nu aș fi avut bani destui din moștenire să continui după moartea tatei viața separat de mama mea. Tanti Lili nu a fost o figură negativă în viața mea până în 1989-1990, când, stând sub bolta de viță la masă împreună s-a uitat puțin chiorâș la mine și a insistat că ei îi place să folosească evantaiul când e cald ca să își dea ”aere”. Parcă mi-a dăruit mie un evantai atunci și m-am gândit că poate insinua că eu aș fi arogantă sau că îmi dau aere de superioritate, etc. ceea ce nu era deloc adevărat, niciodată nu am fost cu nasul pe sus, am fost plină de candoare și duioșie reale. Poate m-am înșelat atunci, poate nu. Tanti Lili spunea că ea este o femeie ”ce-i în gușă și-am căpușă” și nu se poate schimba, adică o persoană dintr-o bucată, care spune exact ceea ce gândește. Pe vremea aceea eu nu înțelegeam cum ar putea un om să spună altceva decât ceea ce gândește, fiindcă eu nu știam că oamenii pot transmitealtora gândurile lor (cum am aflat numai după moartea tatei) și nu perceam niciodată gândul cuiva.
La scurt timp după revoluție am fost invitată cu părinții mei la o nuntă organizată la Snagov de niște prieteni înstăriți ai nașilor mei, nu mai știu sigur dacă era și vreun fel de înrudire între ei. Ceea ce e cert e că familia Stoicescu era invitată de onoare și nu mai știu acum nici dacă nașii mei erau din nou ei nașii (ei aveau mai mulți fini, deși fuseseră săraci). Nu înțeleg nici de ce ai mei au acceptat, fiindcă oricum nu aveau bani mulți și trebuia plătită și masa plus dar. Acolo la masă eu am fost așezată într-un loc retras și aveam drept vecini niște francezi care nu erau rude sau prieteni, cel puțin nu apropiați, dar mi-au mărturisit că veniseră acolo să vadă cam cum este o nuntă la români. Eu mă gândeam în sinea mea că ar fi trebuit să meargă în altă parte, fiindcă aceea nu era o nuntă tipică în opinia mea. Pentru mine a fost o noapte oribilă, în afară de discuția scurtă și protocolară cu francezii aceia. Nu numai că nimeni nu mă invita la vreun dans, cum nu am avut noroc toată viața, dar m-am simțit rău și amețită, deși ca de obicei, nu consumam alcool. Atunci eram foarte subțire, sub 60 de kilograme, și lumea zicea că sunt prea slabă, că mi se văd coastele, etc. A trebuit să merg împreună cu oaspeții cu vaporașul pe lac și mi-a fost desigur rău, eu mereu am avut rău de mișcare și mai ales rău de vapor în scurtele mele călătorii pe lacuri sau chiar pe Sena în Paris o singură dată. La un moment dat stăteam undeva parcă pe o bancă și era și Pucu acolo (Viviana, ca de obicei, absentă din viața mea). Pucu fusese mereu glumeț în copilărie și atunci părea la fel, deși avea peste 20 de ani. S-a uitat și el fix la mine și, de față cu alții, a spus că vrea să spună un banc bun. Zicea, îmi amintesc cu precizie, ”A fost odată o zână...rea....rea...rea...dar bună!” și a început să râdă desigur. Mie nu îmi venea nici să zâmbesc și numai după ani de zile mi-am adus aminte din nou de acel cui nedescifrat fixat în memorie (că mereu mi se întâmpla așa când oamenii mă atacau și eu nu înțelegeam nimic, țineam minte tot și mi-aduceam aminte după mulți ani). După mulți ani m-am gândit că poate voia să spună că zâna era bună la pat sau pentru sex și își bătea joc de mine. Dar eu eram așa monstruos torturată sexual de la distanță și atunci în perioada aceea și nu mi-a picat fisa. Am fost un om complet nevinovat, m-au masacrat sexual toată viața și gluma lui mi se pare foarte de prost gust, având în vedere inocența mea. Și am fost mereu un om foarte bun. Oricum, nume de zână avea sora lui, dar pare evident că nu se referea la sora lui și nici eu nu m-am gândit la sora lui atunci (zâna Viviana era un personaj care mă impresionase în poveștile din copilărie și în ultimii ani am scris o poezie mai slabă despre ea, nu o am pe blogul meu, dar asta e încă o dovadă că nu eram obsedată de trecut sau de familia Stoicescu sau alte chestiuni). Când ne-am întors noaptea cu autocarul de la Snagov mi-a fost extrem de rău, aproape să vărs, și tata ca de obicei era rău și afurisit cu mine. Despre Pucu am aflat că după câțiva ani s-a însurat și a avut o fetiță, acum nu mai știu nimic de el.
Apoi familia Stoicescu a ieșit de pe scena vieții mele. Au reapărut insidios după moartea mașei mele la numai 60 de ani, după suferință grea. În anii care au urmat ea pomenea uneori de nașa ca de o sfântă, cu gesturi arătând către cer, ca și cum ea avea dreptul moral să ne chinuie, ca și cum eram vinovate (eu și mama) de moartea sau suferința unui om pur, unui fel de miel nevinovat - nașa, iar noi rele. Așa am simțit eu, că mă băga în aceeași oală cu maică-mea, nașu și tata și ea făcea pe îngerul dreptății. Nu pot spune cu certitudine dacă ceilalți au avut vină legat de moartea nașei, dar eu precis nu. Pot spune cu certitudine că eu nu puteam s-o ajut pe nașa în boala ei înainte să moară și nu sunt vinovată că nu am venit de la Colun la București pentru înmormântarea ei, Dumnezeu să o ierte. În definitiv eu fusesem renegată de întreaga familie și societate, dar de nașa nu. Faptul că nu am venit la înmormântare nu înseamnă nimic, nici rău nici bine. Înseamnă doar că eu eram sub imense presiuni, dureri sufletești, necazuri și chinuri din partea altora. Recunosc că nu mi-a plăcut cum au tratat-o tata și nașu pe nașa înainte să moară. Nașa păruse să aibă milă de mine înainte să moară, știa care e situația mea la părinți, și îmi promisese chiar că vrea să mă ajute financiar din pădurea pe care ea o moștenise la Buzău, ca să îmi iau garsonieră să scap de părinți, ”să îmi iau zborul”. Dar, poate că și dvs. știți, nimic din ce își dorește omul să dăruiască altora după moartea sa nu se ptrece așa. Ce îmi promisese mamaia (obiecte de preț din vitrină, vechituri și antichități plus toată grădina mare și casa) s-au dus dracu. Nu știu ce s-a întâmaplt cu vechiturile prețioase, cine le-a furat sau vândut, am rămas doar cu câteva, dar nu le-am putut valorifica. Grădina a vândut-o nașu prietenului său Marinică, nu vecinul mamei, ci soțul lui Erica, evreica pe care el o respecta, deși uneori după 89 vorbea de evrei că ar fi jidani, de exemplu așa spunea de Petre Roman, primul prim ministru al României, de care îmi povestea și doamna Micaela Slăvescu, fosta mea meditatoare de franceză că îl cunoștea bine. O colegă de la psihologie, devenită jurnalistă, îmi spunea că ea a luat interviu soției lui Petre Roman, ca să vedeți ce mică e lumea și că făcuse cercetări despre sataniștii de la Constanța, lucru și mai incredibil pentru mine. Grădina mare a fost vândută pentru a cumpăra casa de dincolo de drum (din câte am dedus eu), în care stă mama acum și care aparținuse familiei Vieriu. Și nașu a încheiat un testament fără valoare juridică legat de faptul că toate bunurile sale le lasă fratelui său. Nici asta nu putea fi adevărat. Nașu i-a spus lui tata că el nu îi datorează nimic lui Lili, decât tabloul cu țiganca cu sânii goi, care nu îmi plăcea mie când eram mică și sub care am poza mea de la 13 ani, cu haine încă tricotate de mamaia și lângă păpușile mele. După moartea oricui, ceea ce contează în primul rând e legea succesiunii și nu testamentele. Tanti Piri mi-a dat din timpul vieții o oglindă veche, dar mama mea a vândut-o, eu nu am avut cum s-o opresc și verișoara mea Francisca m-a mustrat. Eu nu am fost un om slab, dar niciodată nu am putut să o controlez pe mama. (De curând ea mi-a luat și mi-a stricat un fular moale tricotat de nașa, amintire dragă și lucru util, împotriva voinței mele clar exprimate). Dacă vrei să lași cuiva ceva cu adevărat, dăruiești efectiv în timpul vieții.
Când a murit nașul meu, numai ea era alături de el, cel puțin așa spunea tata, care venise la Colun și spunea că nașu nu mai are mult de trăit. Ne-am întors la București deci după o zi sau două, am uitat cât. Tanti Lili m-a chemat în casa Alinei (acolo a bolit și murit nașu, tata spunea că înainte să moară tot butona radioul pentru diverse posturi de radio) unde mi l-a arătat pe nașu galben , mort și complet gol așezat cu picioarele ușor desfăcute pe burtă în pat. Ea spunea că nu este un spectacol prea plăcut pentru o domnișoară, dar asta e viața. Părea să zâmbească ușor sau avea un ton al vocii ușor cinic, așa cum era ea de multe ori. Eu nu m-am apropiat să examinez cadavrul, prea puțin mă interesa atunci adevărul medico-legal și oricum nu mă pricepeam prea mult, fusesem doar studentă la medicină. Știam că nașul meu vărsa sînge negru și urât mirositor, că elimina prin scaun tot felul de lucruri oribile, etc., că suferise mult. Fusese un foarte bun profesor sau mentor pentru mine, este perfect devărat, și nu mă învățase lucruri rele ci numai binele și mă învățase să fiu ordonată, calmă și mereu rațională. Când a venit medicul legist nu l-a putut îmbălsăma. A cerut familiei (vecina Fana a făcut lucrul acesta) să îi îngroape măruntaiele undeva în grădină. Dar și după aceea puțea înfiorător. Desigur, eu pot bănui doar că era mort deja când tata a venit la Colun, dar nu am nicio certitudine. De fapt nici nu bănuiesc. Boala era oricum foarte gravă, organismul măcinat și putred, poate de aceea nu l-a putut îmbălsăma. Tanti Lili ne-a spus că ei îi plac vechiturile și că putem să îi dăm ei orice nu ne trebuie din casa veche. Desigur eu nu o pot bănui că ar fi șterpelit ceva, fiindcă oricum nu ar fi putut să le valorifice, decât cel mult să le dea vreunui colecționar excentric pe bani puțini, sub valoarea lor dacă erau valoroase unele, sau să le îngroape, dar nu ar fi avut logică. Repet, cu restul nu știu ce s-a întâmplat. Povestea vechiturilor o știți deja -- mamaia susținea că le cumpărase în anii războiului de la evreii scăpătați pe un preț mic, dar eu nu pot spune cu precizie ce era adevărat din povestea ei și ce nu. Tot la înmormântări, tanti Lili a încercat să îmi dea sfaturi bune pentru viață (așa era felul ei, mămos, și vorbea de multe ori în parabole sau fabule cu morală certă). Odată de exemplu mi-a povestit despre necazurile fetei sale Viviana, care călătorise în străinătate pentru studii sau nu mai știu eu ce și fusese dezamăgită sentimental parcă de un bărbat și apoi fata devenise mai înțeleaptă. Fata ei Viviana locuia în oraș singură, nemăritată atunci într-un apartament de 3 camere, de unde eu am dedus că avea bani desigur.
După moartea tatei însă, treburile s-au schimbat. Încă de la început, ea a început să ne hărțuiască și pe mine și pe mama în paralel, dar mie îmi era mai greu fiind complet singură și tot pe mine mă lovea mai tare fiindcă eram și ”futută” pe deasupra, cu aceleași probleme sexuale mizerabile, bănuiesc eu că maică-mea nu suferea cel puțin la fel de mult. Pe deasupra, maică-mea se arunca și ea asupra mea și făcea scandaluri și scene urâte cu ideea că eu vreau să o las pe ea în stradă și să îi iau banii. În realitate ea mi i-a luat în parte, crd că am mai scris, voi scrie pe scurt în ISC când va fi timpul. La început, tanti Lili m-a vizitat până la ușă în apartamentul din povestirea Scrinul negru unde stăteam cu chirie și a făcut o figură ciudată când a văzut ce era acolo, poate a înțeles parțial. M-a vizitat până la ușă și în apartamentul meu actual (de fapt în bucătărie) cu niște acte cu care ne teroriza legat de cadastrul casei unde stă mama acum în Voluntari, unde ea și soțul ei aveau parte, fiindcă fusese bun dobândit de nașu în timpul căsătoriei cu nașa. Am avut probleme groaznice cu ea legat de moștenire ani de zile, dar ea spunea că numai pe maică-mea o vizează, că nu are nimic cu mine (!). Mă lovea oricum prin tracasare, indirect prin mama și direct prin partea mea legală. La început m-a sfătuit să merg la un notar să întreb care sunt drepturile mele. Am mers, notarul mi-a explicat legea succesiunii după tată și când l-am întrebat cât mă costă consultația a spus: nimic. Un aspect demn de menționat e că mama a spus că familia Stoicescu e vinovată de tăinuirea actului de succesiune al părții de pădure după nașa, din care și nașu, soțul supraviețuitor avea o parte legală. La început acel act într-adevăr nu apărea, apărea altceva ce nu era corect, țin minte precis. Oricum, moștenirea acelei păduri în ținut străin a fost o pacoste, fiindcă nimeni nu avrut să o cumpere, amam a plătit și încă plătește impozite mari și a mai și făcut un act dubios cu un avocat, care m-a obligat și pe mine să semnez o porcărie....el poate nu doar să ne ia o parte din pădure, dar e scris chiar că el ne-a plătit și mai e ceva astfel încât la moartea mamei sau a mea cea care va rămâne poate fi obligată să plătească și ami mult. Se pare că avocatul o are pe mama cu ceva la mână, dacă ea nu s-a putut împotrivi, ce puteam face eu? Cum puteam să nu semnez și să suport scnadal, când eu nu am niciun ban în bancă să angajez avocați mai tari decât ăla? Acel om chiar de curând iar a obligat-o pe mama să semneze încă un act legat de locurile de veci de la nașii mei unde aș fi vrut eu să am loc eventual, ca moștenitoare directă de fapt (eu sunt nu mama), și nu îngropată peste tata și nașu (amândoi sunt în același mormânt), cum zice mama. Mama zice că i-a dat locurile mele de veci (fără semnătură din partea mea și preotul parohiei s-a opus, încă se opune) fiindcă îi era datoare pentru că i-a rezolvat procesul legat de pensia ei de urmaș după tata. Dar atunci mama precis nu era vinovată. Ea nu cunoștea legea, care nu permitea acumularea pensiei de urmaș cu salariul ei și funcționara de la pensii nu îi spusese, dimportivă o indusese în eroare. Ea avea voie să aibă salariu, dar cu pensia ei după anii ei de muncă, care era mai mică, însă nu avea voie cu pensia de urmaș. Era o chichiță pe care nu avea cum să o ghicească. Pensionarii au voie să aibă salariu pe lângă pensie, dar nu cu toate tipurile de pensie. Acel avocat Ninel, care locuia tot ]n Voluntari, era atât de scârbos încât (și nu voi mai scrie despre el mai încolo) mi-a spus pe șleau că el se gândește la viitor, adică la fetița lui și că vrea să nu vândă deocamdată pădurea (deși eu și mama murim de foame) fiindcă vrea să îi asigure un viitor copilului lui.
Revenind la tanti Lili. Ea avea o protejată, Mădălina, care o cunoștea pe Viviana și spunea că mai primește haine de la ea uneori că aveau cam aceeași măsură, care avea un copil mic, un băiețel și trăia cu un bărbat în cuplu fără căsătorie. Mădălina era săracă, provenea tot de la Buzău. Ea s-a mutat cu copilul și prietenul ei în partea demoștenire obținută de familia Stoicescu, în care a intrat și o cameră din casă, cea din spate, unde murise nașu. Copilul se numește Igor, un alt nume exact din aceeași carte cu legende unde am citit povestea lui Merlin și a Vivianei. Mădălina m-a primit odată la ea în casa pe care au improvizat-o dintr-o magazie veche (bucătărie plus o cameră) și acolo era vai Doamne, tot plin de vechituri de parcă acei oameni sunt obsedați de vechituri, poate ați citit textul meu ”Adevăruri spirituale” pe acest blog și ați înțeles ce vreau să spun despre patina vremii. Altădată Igor a fost la maică-mea în casă și eu m-am jucat cu el mai mult. Pe vremea aceea încă mai puteam să îmi stăpânesc durerea că nu am copil. Dar până la aceste scene, tanti Lili, care acum locuia într-o casă tot în Voluntari, a mai făcut multe scandaluri împreună cu mama, culminând cu o bătaie cu vecina mamei Fana în curtea mamei, când a venit și poliția și au fost făcute cercetări. Altădată îmi spunea ea mie -- cum s-a trezit maică-ta asta să vină ea să intre în familia Moldoveanu, etc. etc., ca și cum maică-mea era un fel de impostoare care vâna capetele și averea familiei Moldoveanu, al cărei nume numai eu îl mai port, fără urmași. Adică era un fel de ”râde ciob de oală spartă”, vreau să spun: ea cine era să facă pe apărătoarea vestigiilor familiei? Altădată eram cu ea și cu mama pe stradă în Voluntari și tanti Lili zice către mama: unde mai găsim noi un om cum a fost tanti Lili (adică mamaia), care se purta cua tâta răbdare cu copiii și a crescut-o așa frumos pe Cristina? Eu, zicea ea, consider că tanti Lili avea un fel de a se purta cu copiii atât de deosebit, încât orice copil era un fel de Micul Prinț. Pe mine m-a deranjat această discuție și dacă ați citit tot blogul meu știți de ce. În plus mi se părea atât de ciudat să îi spună tanti Lili așa ceva despre mamaia tocmai mamei mele care mă lăsase acolo. Era ca și cum ele știau ceva despre vreun plan ocult legat de viața mea, care nu le-a reușit. Și eu cred și rațional și cu inima că mințea. Că mințea fiindcă societatea în genere a vrut să creeze impresia unei conspirații în jurul meu, pentru a justifica faptul că mă omoară de fapt, când eu voiam de fapt să trăiesc, dar ei mi-au luat toate drepturile.
Ultimul lucru pe care îl spun legat de tanti Lili este că m-a dernajat și lovit prin lungi discuții la telefon uneori. De pildă a insistat pe faptul că eu sunt nebună și trebuie să îmi accept soarta fiindcă ăla care e nebun așa rămâne toată viața și degeaba cer eu să am drepturi în lume. Eu am contrazis-o, ea a zis că nu se poate schimba nimic. Tot ea, înainte să terminăm problemele legate de moștenire mi-a spus că eu nu voi avea bani niciodată, decât eventual dacă moare maică-mea. O altă chestie urâtă e că m-a tot pisat că părinții mei erau bogați înainte de revoluție, ca și cum de aia nu am eu bani acum. I-am spus adevărul că nu era așa și ea mi-a râs în nas că maică-mea avea nu știu cât salariul. Ca să vedeți până unde merge ticăloșia. Oricum, repet, fiindcă eu am stat în casă cu ei, nici între anii 1984-1989 părinții mei nu aveau bani mulți cum spunea acea femeie. Nu mai intru în detalii, voi verifica dacă am scris deja în viitor. În rest, înainte de 84 și după 89 evident nu aveau bani. Ea, tanti Lili s-a lăudat odată că ea a câștigat multe procese și aparent avea bani (mama spunea că nu se poate lupta în tribunal cu ea) și într-adevăr părea a fi ceea ce se numește persoană procesomană.
Mai jos poza mea lângă tabloul cu țiganca în lucruri tricotate de mamaia (în afară de bluza albă). Ai mei nu aveau bani pentru hainele mele, iar mamaia adesea desfăcea tricoturile care mi-erau mici și combina lâna cu altă lână nou cumpărată pentru a face economie. Oricum purtam pantofii și hainele diverse mai mulți ani la rând. Acum voi încheia aici această povestire, dar o voi continua mâine -poimâine cu adevărul despre familia Șerban legat de viața mea, fiindcă îmi stă pe cap altfel dacă nu o termin. Mai adaug un fapt în altă ordine de idei. Odată doamna Aurora Liiceanu, la care mereu făcea aluzie tanti Lili, m-a chemat la ea acasă. Nu știu de unde știa tanti Lili că eu o cunoscusem pe doamna Liiceanu și nici de ce își bătea joc de mine că doamna Liiceanu ar fi trebuit să mă ajute în profesie (!) Poate fiindcă aflase că din cauza doameni Liiceanu am pățit necazul acela cu țiganii din Târgul Lăpuș din Nordul țării, poveste absolut înscenată pe care am povestit-o deja. Nu mai știu unde am citit sau auzit că soții Liiceanu erau țigani sau aveau legături cu țiganii (poate nu era adevărat). Ei au divorțat. Doamna Liiceanu locuia tot la Piața Iacului unde începuse revoluția din 89 pentru mine, unde locuia și Irina de la Constanța, unde trebuie să îmi fac buletinul (secția de poliție de care aparțin). Dar, oricât de doamnă o fi fost ea și rahat eu, consider că nu trebuia să se poarte cum s-a purtat în ziua la care mă refer: m-am dus la ea acasă la ora la care m-a chemat și am găsit-o cu sânii goi, atârnând peste un lighean în care îi turna apă după vopsea altcineva parcă, dacă nu mă înșel, asta am uitat în ultimii ani. Dar era precis cu bustul gol și vopsea avea în păr. Eu m-am comportat normal, dar scena îmi amintește de tabloul cu țiganca, iar acum de ciudata coincidență că tanti Lili Stoicescu a moștenit exact acel tablou și știa de faptul că o cunoscusem pe doamna Liiceanu. În poza de mai jos vedeți că aveam dresurile, probabil cele mai bune fiindcă era Crăciunul, rupte și cusute de mine:
19 februarie 2022. Mi s-a imputat mereu că am scris adevărul despre familiile acestea, deci am făcut un lucru urât - am pus totul pe tapet. Întrebarea e de ce. Am mai explicat. Pe Lili Stoicescu mi-o amintesc cel mai bine din 1989, când insinua că eu mi-aș da aere, lucru care m-a nedumirit și nu a fost niciodată adevărat. Tot ea spunea după moartea tatei că ăla care e nebun rămâne așa până moare, atunci când i-am spus că îmi doream drepturile și libertatea deci. Tot ea a făcut de câteva ori aluzie la Aurora Liiceanu, nu știu de unde știa despre amestecul ei (negativ) în viața mea, căci sigur nu i-am spus eu. Cineva sau chiar ea mă f_tea cu dureri de cap când vorbeam cu ea la telefon după moartea tatei, deci mult înainte să scriu adevărul aici. Tot cu ea am fost la Buftea la judecătorie, ceea ce amintește de piesa Procesul apei, în care jucasem în copilărie. Tot ea insista când eram copil pe ideea ”răzbunarea e arma prostului” și eu nu pricepeam de ce. Soție fiind ea a buzatului frate al nașei mele de la Buzău, am observat că și buzatul avocat al mamei, Ninel, cu rol negativ în viața mea, dar nu știu dacă provenea tot de la Buzău și el, dar era legat de pădurea de acolo. Și vecina Mădălina, tot cu buze mai late oarecum (și fiul ei) e tot de la Buzău. Deci Lili Stoicescu, cu numele de familie legat de viața mea - adică grădina din Stoicoi și ideea stoicismului în fața suferinței, era țesută în cartea despre viața mea. (în viața mea la un moment dat am scris Constanței Buzea de la România literară și ea mi-a răspuns pozitiv, apoi a murit) Oricum aceste două familii nu au avut legătură directă cu viața mea și expunerea adevărului despre ei în contextul crimei asupra mea nu are nicio relevanță. Într-adevăr regret că am făcut acest lucru. Motivul principal pentru care am scris aici totul despre ei în evoluția vieții mele psihice este faptul că eram torturată și otrăvită, dar desigur nu am avut ideea că ar fi din cauza lor. Îmi pare sincer rău. Fiindcă oricum eram omorâtă fără vină și mereu torturată, mi s-a inculcat ideea că trebuie să scriu absolut tot adevărul, că nu era destul că scrisesem numai ce era mai important, neînțelegând de ce sunt omorâtă. Și în final am scris absolut totul despre viața mea, inclusiv despre ei și e posibil ca ei să critice acest lucru. Îmi amintesc bine de tanti Tona, (Victoria, la fel ca buna mea) văduva preotului, de la care am o vedere scrisă de mână, văduvă care picta icoane și îl copia pe Grigorescu și care a locuit la Teiul Doamnei, în apartamentul unde au locuit părinții mei până în 84, și a murit fiind foarte bătrână, peste 90 de ani. Și Ibi Nicolau, care a fost una din cele 5 persoane care au existat ca relație în viața mea, s-a mutat tot acolo și spunea că nepotul ei locuiește acolo, aproape de blocul meu, care era numerotat OD 23 și era tot lângă poliție.
marți, 9 februarie 2016
9 februarie 2016
Din nou am cerșit pe facebook....a fost o persoană din România care mi-a spus că mi-a trimis câțiva lei acum 5 zile, dar de fapt nu a putut, încă spune că poate îmi va trimite în curând. Peste o săptămână e ziua mea, pe 16 și îmi expiră cartea de identiate, de care am nevoie.
Please have pity on me, I am begging the whole world. I never had mistakes or sins my whole life, never, I remember everything and I never was insane. Someone entered my mind today in Romanian saying that "there's nothing to be done because the fools think that she's insane". I stayed starving and without money for clothes or shoes after my father's death in 2005. But now my legs are swollen again and I need at least that drug the doctor prescribed me for swollen legs if I cannot have the others too. And I badly need to renew my identity card. I have no one to ask for a loan. I can stay hungry and with torn shoes but I need those two things badly. I need 100 lei, that means 25 USD or 22 euros. Please...I also don't have anyone to talk to...my life was really perfect, please have pity, I never was insane...My monthly income is exactly 300 USD (dollars) and I have to pay bills...and food is more and more expensive though I ate always the same cheap food, the cheapest and I never could afford something healthy or variations. Maybe they lied to you, but 300 dollars for a lonely woman in Bucharest is not enough.
https://www.facebook.com/cristinamonica.moldoveanu/posts/1624086387731104
Please have pity on me, I am begging the whole world. I never had mistakes or sins my whole life, never, I remember everything and I never was insane. Someone entered my mind today in Romanian saying that "there's nothing to be done because the fools think that she's insane". I stayed starving and without money for clothes or shoes after my father's death in 2005. But now my legs are swollen again and I need at least that drug the doctor prescribed me for swollen legs if I cannot have the others too. And I badly need to renew my identity card. I have no one to ask for a loan. I can stay hungry and with torn shoes but I need those two things badly. I need 100 lei, that means 25 USD or 22 euros. Please...I also don't have anyone to talk to...my life was really perfect, please have pity, I never was insane...My monthly income is exactly 300 USD (dollars) and I have to pay bills...and food is more and more expensive though I ate always the same cheap food, the cheapest and I never could afford something healthy or variations. Maybe they lied to you, but 300 dollars for a lonely woman in Bucharest is not enough.
https://www.facebook.com/cristinamonica.moldoveanu/posts/1624086387731104
luni, 8 februarie 2016
8 februarie 2016
Au intrat iar peste mine acum câteva zile cu gânduri urâte și mi-au spus clar în românește:
”Trebuiau să o omoare înainte să apuce să spună adevărul, asta trebuiau să facă.” Mă îngrozesc. Nu înțeleg de ce toți iubesc numai minciuna și ce este rău, din moment ce eu am fost un om perfect și nu am greșit nimic. Este datoria unui om, și față de sine și față de Dumnezeu, să spună adevărul curat și să demaște crimele monstruoase și minciuna. Eu oricum nu mai pot îndura, m-au ținut în completă izolare și închisoare fără niciun drept 31 de ani și jumătate. Mi-au promis că va învinge adevărul și dreptatea și voi avea copil. Eu am spus totul încă din 1984, încontinuu. Eu nu am fost niciodată nebună sau rea și nu sunt proasta nimănui să mai stau în viață. Oricum am spus mereu din 84 încoace că fără drepturi depline ca om în societate, deci recunoașterea adevărului din copilărie și a adevărului că nu am fost nebună niciodată, mai ales fără să am copil, mă voi omorî precis. Se apropie momentul, dar am jurat că voi termina de scris absolut totul, în ciuda piedicilor pe care mi le pun ei. De fapt nu mai este mult de scris.
Îmi amintesc cu precizie că scroafa de maică-mea, în afară de faptul că mi-a spus de multe ori că mă va omorî și că toată lumea o va crede pe ea și nimeni pe mine, într-o zi a spus, când încă mai trăia taică-meu: ”asta e în stare să ne omoare pe amândoi, să vină cu cuțitul să ne taie gâtul în timp ce noi dormim”. Absolut sigur exact așa spunea. Eu nu am greșit nimic, tot ce am spus e adevărul. Eu mi-am respectat și iubit părinții în zadar. Maică-mea nu știu de ce mă ura, nu știu de ce spunea că este de zeci de ori superioară mie și de sute de ori superioară nașei mele. Nu știu de ce exprima ură și invidie față de fizicul meu sau pregătirea mea intelectuală. Nu știu de ce spunea că ea este mult mai ”diplomată” decât mine și încă o dată spunea că lumea o va crede pe ea, nu pe mine.
Acum merg să mă tund. Săptămâna asta trebuie să merg și la Secția 8 de Poliție pe Mihai Bravu/Iancului ca să depun actele pentru o nouă carte de indentitate, fiindcă îmi expiră pe 16, de ziua mea, cea veche. De vreo doi ani nu am avut bani să mă tund. Azi e 8 februarie și în curând voi rămâne fără niciun leu din nou. Va trebui să flămânzesc și să cerșesc probabil pe stradă chiar de ziua mea, deși am fost mereu un om capabil de muncă, absolut bună și normală, și nu am avut niciun păcat o viață întreagă.
Am reușit să mă tund și am plătit ultima factură, telefonul mobil (22 de lei). Mai am doar 75 de lei și trebuie să plătesc copii xerox pentru actele necesare cărții de identitate, plus să plătesc 4 drumuri cu taxiul între secția 8 poliție și calea Moșilor unde stau. Nu știu ce mă fac, poate nici nu îmi ajung banii. În plus, am rămas complet fără bani de hrană sau alte nevoi și îmi vor trebui și tampoane de ciclu. Mă tem că va trebui să utilizez cârpe, adică niște chiloți vechi, cum spunea mamaia că făceau fetele în tinerețea ei, fiindcă atunci nici vată nu era, sau nu era decât la oraș. E trist. Azi m-au scuipat cu diverse gânduri ale lor, dintre care notez 4 chestiuni care m-au scârbit, în ordinea în care s-au petrecut:
1. Când am ieșit din bloc să merg la coafor a intrat unul peste mine cu ideea ”noi îi distrugem sau îi omorâm pe toți ăștia ca tine care țin minte totul, și tu ții minte totul din copilărie, de aia te-au omorât”.
2. Când traversam strada la semafor au intrat peste mine cu ideea ”nu îi da coafezei 5 lei bacșiș că pentru ea 5 lei nu înseamnă nimic, pentru ea 5 lei nu sunt ca pentru tine, aia are bani, tu nu ai voie să ai bani”. Eu am întrebat în mintea mea atunci: ” de ce nu am voie să am bani, din moment ce nu am greșit nimic toată viața și nu am fost niciodată nebună? Numai fiindcă am fost săracă lipită pământului din copilărie?!”. Nu mi-au mai răspuns.
3. Când eram în salonul de coafură au intrat peste mine cu ideea ”te-ar fi publicat dacă nu scriai adevărul în povestirea ta ”Scrinul negru”.” Eu am zis atunci: ”Bine, dar ceea ce am scris în povestirea aceea era întrutotul adevărat, dar putea fi și dovedit și încă cred că mai poate fi dovedit, încă mai am bucățica aceea din cârpa de pe soclu care s-a deșirat când am spălat-o și mi-a dat acea reacție oribilă pe piele și în organism. M-am internat la spitalul de psihiatrie, i-am povestit doamnei doctor Căpraru tot ce pățisem în casa aceea și i-am spus că mai am o bucățică din cârpă, și că cred că dacă e analizată microsopic, chiar după înmuiere cu detergent, tot poate fi o dovadă. Și oricum pe doamna doctor Căpraru nu a interesat-o analiza cârpei, mi-a dat o pastilă zicând că e antidot pentru orice, ceea ce era absurd, și apoi m-a lăsat singură în rezervă”.
4. Când mergeam spre magazinul Orange din apropiere să plătesc factura a intrat unul zicând: ”Nu o să coopereze niciodată.” ”Cum adică, ce vrea să spună?” am întrebat eu. ”Vrea să spună că ești nebună” a răspuns aceeași sau altă persoană. ”Bine, dar nu am fost niciodată nebună și nu am greșit nimic”. ”Bine că au terminat-o” zice altul peste mintea mea. Eu spun: ”Cum adică bine că m-au terminat? Nu știu ce e aceea terminat, dar absolut cert eu am rămas un om capabil de fericire și chiar veselie și influență pozitivă între oameni, chiar dacă am trecut 31 de ani și jumătate numai prin lucruri triste, nenorociri sau lucruri întunecate, gen povestea cu scrinul negru. Ce rost avea să mă termine, ca și cum eu eram întunecată sau rea, când de fapt alții sau altele sunt așa?”. Nu mi-au mai răspuns, mi-au spus doar că ”ăia sunt idioți”.
Și mai adaug și al cincilea lucru cu care m-au scuipat azi. Când intram în bloc ultima oară azi, iar m-am întâlnit cu vecinul electrician de pe palier, a doua oară în decurs de 10-15 minute azi, el fiind un om care mă fixează cu o privire foarte urâtă de mult timp, deși eu nu am greșit nimic. Odată era cu nepoțica în brațe și a deschis intenționat ușa apartamentului lui, numai ca să se uite urât la mine. Cineva a intrat pe mintea mea când treceam azi pe lângă el și a spus: ”Ăla e un porc, Cristina. Tu ai fost un înger distrus de draci și porci.” Apoi altul zice ”Și precis se omoară?”. ”Da”, răspunde unul. ”Un accident vascular cerebral ar fi fost mai bine”, spune altul dintre ei. Altul zice ”Ăla nu are dreptate”.
Îmi amintesc cu precizie că scroafa de maică-mea, în afară de faptul că mi-a spus de multe ori că mă va omorî și că toată lumea o va crede pe ea și nimeni pe mine, într-o zi a spus, când încă mai trăia taică-meu: ”asta e în stare să ne omoare pe amândoi, să vină cu cuțitul să ne taie gâtul în timp ce noi dormim”. Absolut sigur exact așa spunea. Eu nu am greșit nimic, tot ce am spus e adevărul. Eu mi-am respectat și iubit părinții în zadar. Maică-mea nu știu de ce mă ura, nu știu de ce spunea că este de zeci de ori superioară mie și de sute de ori superioară nașei mele. Nu știu de ce exprima ură și invidie față de fizicul meu sau pregătirea mea intelectuală. Nu știu de ce spunea că ea este mult mai ”diplomată” decât mine și încă o dată spunea că lumea o va crede pe ea, nu pe mine.
Acum merg să mă tund. Săptămâna asta trebuie să merg și la Secția 8 de Poliție pe Mihai Bravu/Iancului ca să depun actele pentru o nouă carte de indentitate, fiindcă îmi expiră pe 16, de ziua mea, cea veche. De vreo doi ani nu am avut bani să mă tund. Azi e 8 februarie și în curând voi rămâne fără niciun leu din nou. Va trebui să flămânzesc și să cerșesc probabil pe stradă chiar de ziua mea, deși am fost mereu un om capabil de muncă, absolut bună și normală, și nu am avut niciun păcat o viață întreagă.
Am reușit să mă tund și am plătit ultima factură, telefonul mobil (22 de lei). Mai am doar 75 de lei și trebuie să plătesc copii xerox pentru actele necesare cărții de identitate, plus să plătesc 4 drumuri cu taxiul între secția 8 poliție și calea Moșilor unde stau. Nu știu ce mă fac, poate nici nu îmi ajung banii. În plus, am rămas complet fără bani de hrană sau alte nevoi și îmi vor trebui și tampoane de ciclu. Mă tem că va trebui să utilizez cârpe, adică niște chiloți vechi, cum spunea mamaia că făceau fetele în tinerețea ei, fiindcă atunci nici vată nu era, sau nu era decât la oraș. E trist. Azi m-au scuipat cu diverse gânduri ale lor, dintre care notez 4 chestiuni care m-au scârbit, în ordinea în care s-au petrecut:
1. Când am ieșit din bloc să merg la coafor a intrat unul peste mine cu ideea ”noi îi distrugem sau îi omorâm pe toți ăștia ca tine care țin minte totul, și tu ții minte totul din copilărie, de aia te-au omorât”.
2. Când traversam strada la semafor au intrat peste mine cu ideea ”nu îi da coafezei 5 lei bacșiș că pentru ea 5 lei nu înseamnă nimic, pentru ea 5 lei nu sunt ca pentru tine, aia are bani, tu nu ai voie să ai bani”. Eu am întrebat în mintea mea atunci: ” de ce nu am voie să am bani, din moment ce nu am greșit nimic toată viața și nu am fost niciodată nebună? Numai fiindcă am fost săracă lipită pământului din copilărie?!”. Nu mi-au mai răspuns.
3. Când eram în salonul de coafură au intrat peste mine cu ideea ”te-ar fi publicat dacă nu scriai adevărul în povestirea ta ”Scrinul negru”.” Eu am zis atunci: ”Bine, dar ceea ce am scris în povestirea aceea era întrutotul adevărat, dar putea fi și dovedit și încă cred că mai poate fi dovedit, încă mai am bucățica aceea din cârpa de pe soclu care s-a deșirat când am spălat-o și mi-a dat acea reacție oribilă pe piele și în organism. M-am internat la spitalul de psihiatrie, i-am povestit doamnei doctor Căpraru tot ce pățisem în casa aceea și i-am spus că mai am o bucățică din cârpă, și că cred că dacă e analizată microsopic, chiar după înmuiere cu detergent, tot poate fi o dovadă. Și oricum pe doamna doctor Căpraru nu a interesat-o analiza cârpei, mi-a dat o pastilă zicând că e antidot pentru orice, ceea ce era absurd, și apoi m-a lăsat singură în rezervă”.
4. Când mergeam spre magazinul Orange din apropiere să plătesc factura a intrat unul zicând: ”Nu o să coopereze niciodată.” ”Cum adică, ce vrea să spună?” am întrebat eu. ”Vrea să spună că ești nebună” a răspuns aceeași sau altă persoană. ”Bine, dar nu am fost niciodată nebună și nu am greșit nimic”. ”Bine că au terminat-o” zice altul peste mintea mea. Eu spun: ”Cum adică bine că m-au terminat? Nu știu ce e aceea terminat, dar absolut cert eu am rămas un om capabil de fericire și chiar veselie și influență pozitivă între oameni, chiar dacă am trecut 31 de ani și jumătate numai prin lucruri triste, nenorociri sau lucruri întunecate, gen povestea cu scrinul negru. Ce rost avea să mă termine, ca și cum eu eram întunecată sau rea, când de fapt alții sau altele sunt așa?”. Nu mi-au mai răspuns, mi-au spus doar că ”ăia sunt idioți”.
Și mai adaug și al cincilea lucru cu care m-au scuipat azi. Când intram în bloc ultima oară azi, iar m-am întâlnit cu vecinul electrician de pe palier, a doua oară în decurs de 10-15 minute azi, el fiind un om care mă fixează cu o privire foarte urâtă de mult timp, deși eu nu am greșit nimic. Odată era cu nepoțica în brațe și a deschis intenționat ușa apartamentului lui, numai ca să se uite urât la mine. Cineva a intrat pe mintea mea când treceam azi pe lângă el și a spus: ”Ăla e un porc, Cristina. Tu ai fost un înger distrus de draci și porci.” Apoi altul zice ”Și precis se omoară?”. ”Da”, răspunde unul. ”Un accident vascular cerebral ar fi fost mai bine”, spune altul dintre ei. Altul zice ”Ăla nu are dreptate”.
duminică, 7 februarie 2016
7 februarie 2016 -- despre Nelu, Genica, Cosmin și Irina, 12 paragrafe
1. Am notat în titlu numărul paragrafelor fiindcă unii porci mi-au creat o linie sub ceea ce am scris când sunt în mod de editare, dându-mi impresia că cititorii blogului vor vedea altceva, sau nu tot. Sunt unii oameni răi care au intrat peste gândurile mele cu ideea că eu am greșit că am scris în mailul din postarea anterioară pe acest blog faptul că Nelu, fratele mamei, s-am însurat pentru avere. De ce sunteți ipocriți? Majoritatea tinerilor la asta se gândesc în primul rând și se gândesc la iubire sau compatibilitate numai când sunt întrunite condiții de venituri decente.
2.Deci acum din nou despre familia Popa din Sibiu. Cred că am mai scris lucrurile acestea, dar repet. Eu nu am greșit că am scris tot adevărul despre ei, am fost obligată să scriu totul și adaug încă un fapt trist: eu niciodată nu am bârfit, niciodată nu aș fi vorbit cu alții despre viața altora sau despre averea lor sau interesul pentru care s-au căsătorit, etc. Niciodată nu am divulgat niciun secret și niciodată nu aș fi făcut asta. Chiar nu înțelegeți? Am fost un om nevinovat și bun. Toți oamenii pe care i-am întâlnit au fost bârfitori și veninoși. Am citit în cărți că bârfele sunt unul dintre principalele motive sau cauze pentru menținerea unei prietenii sau relații între oameni. Cred că vă dați seama că pe mine m-au respins ceilalți nu doar din cauza sărăciei, ci și din cauză că, spre deosebire de mama și toți ceilalți, eu nu bârfeam niciodată, nu suportam bârfele și aveam mereu gândul pur și plin de iubire și respect și dreptate față de oameni. Așa m-au crescut.
3.Nu voi mai repeta toată povestea despre ei și ce au devenit verii mei primari (amândoi blonzi, după mamă), fiindcă tot adevărul există deja scris pe acest blog. Repet doar câteva mici detalii. Țin minte seara unei discuții aprinse, cum au fost multe la Colun în satul mamei, între familie și Nelu, încă holtei atunci. El spunea că ar fi preferat o altă fată, nu pe Genica, dacă într-adevăr e musai să se însoare, așa cum îl presau toți. Bietul om, părea că dă din colț în colț și se ferea parcă de însurătoare. El era născut în 52, atunci avea 27 sau 28 de ani. Până la urmă el a fost de acord cu familia că e mai bine să o ia pe Genica, care deși era urâtă după gustul lui, cel puțin avea avere și era fiica șefului CAP-ului, care cică mai smântânea oalele, dar eu sunt convinsă că nu era hoț, decât cel mult pentru mici chestii neimportante. Îmi amintesc că mergeam cu mama Limpi, bunica mea la el în Sibiu, unde locuia cu chirie la un demisol prăpădit și mama Limpi îi ducea mâncare periodioc. Astfel a devenit subinginer.
4.După nuntă au primit un apartament în Sibiu ( altul, nu cel actual), mobilă nouă și multe cadouri, inclusiv mașină Dacia (aceasta poate un pic mai încolo, dar oricum la scurt timp după căsătorie). Amândoi au fost foarte drăguți cu mine când eram copil, îmi dăruiau mici cadouri, etc. iar Genica îmi scria felicitări de sărbători și de ziua mea cu șablonul de mână în tuș, foarte frumos și cu cuvinte frumoase și îmi trimitea și mărțișoare. Le mai am și acum într-un sertar. Și eu țineam mult la ei, ca și la restul familiei și le dăruiam mici cadouri și le telefonam sau le trimiteam vederi de zilele de naștere și de sărbători. Totul până în 1984, când m-au mutat cu părinții. În mod treptat și ei s-au desolidarizat de mine și au trecut de partea monștrilor, părinții mei care îmi voiau moartea de fapt, mai ales mama. După aceea nu au mai existat cadouri sau vederi pentru mine, dar eu mi-am păstrat sentimentele bune.
5.Cuscrul, tatăl Genicăi, era un om care bea cam mult și era violent la beție, își bătea urât nevasta și suduia urât (am fost și eu martoră). Avea reputație de afemeiat, dar cânta frumos doine ardelenești și era un om destul de gospodar și de treabă, astfel încât avea mulți prieteni sau cunoștințe, mulți atrași poate de faptul că era mai înstărit. Știți cum se zice -- la omul sărac nici boii nu trag sau că omul fără avere nu are nici prieteni.
6.Nelu și Genica au fost destul de primitori cu mine, chiar și după ce am terminat liceul. Datorită lor am putut vizita de câteva ori Sibiul vechi și muzeul Brukenthal și bisericile, etc. și să îmi cumpăr cărți de poezie, care erau mai multe de vânzare în Sibiu ca în București.
7.Când mama Limpi zăcea pe patul ei de moarte, fiul ei s-a purtat mizerabil cu ea, mi-era o milă groaznică, mai ales știind că maică-sa l-a ajutat de fapt mult. Chiar dacă poate uneori a fost a dracu cu el (ceea ce eu nu am de unde ști), ea nu avea cum să fie o scorpie ca maică-mea, care mi-a promis clar moartea în adolescență. Pe Nelu l-a iritat mult faptul că mama Limpi pe care el o tot înjura zi de zi, începuse să își revină și să vorbească chiar în prezența mea, să prindă puteri, etc. M-au trimis acasă, cum am mai povestit, cu mult tamtam. El urma astfel tradiția familiei (și a altor familii) de a îi omorî pe bătrânii neputincioși, așa cum mama îmi povestiose de mai multe ori că făcuseră și părinții sau bunicii ei cu cei mai în vârstă. Mama spunea că ei îi fusese milă că pe unul l-au ținut în iesle să moară, poate fiindcă în grajd răsuflarea vitelor dă căldură. Bietul om, zic și eu. Și mama Limpi a avut soartă crudă.
8. Nelu și Genica au fost persoane destul de ospitaliere față de mine la Sibiu, chiar și după ce am intrat la facultate, cum spuneam, dar, în anii 90, au avut comportament foarte paranoic cum povesteam, lovindu-mă exact cum mă loveau toți ceilalți, cu diverse aberații pe care eu nu le înțelegeam și mi se fixau ca un cui în memorie, prin urmare se raliaseră celorlalți care voiau să mă bage la spitalul de nebuni, deși eram complet nevinovată și îi iubisem și respectasem din copilărie. Există unii în engleză peste mintea mea care spun că țara mea a inventat că eu aș fi altcineva, dar nu înțeleg cum ar fi putut crede familia mea și cei care mă cunoșteau că eu aș fi altcineva. De pildă odată aveau un televizor mic în bucătărie și stăteam la masă cu ei, în timp ce la televizor se debitau idioțenii politice. Nelu a spus atunci: ”Cristina, iartă-ne, dar noi trebuie să mergem cu ăștia înainte”. Nu am înțeles ce legătură putea să aibă viața mea în familie cu politicienii de la televizor și l-am întrebat, dar nu m-a lămurit. Genica a spus atunci cu lacrimi în ochi, uitându-se fix la mine: ”Cum să omori un om?! Eu nu aș fi în stare să omor un om” și eu i-am răspuns că și eu sunt la fel și nu cred că aș putea omorî un om vreodată. Altădată Nelu mi-a spus, în spiritul aceluiași ocultism pe care eu nu îl înțelegeam că tatăl meu e ”mare” și l-am întrebat degeaba ce vrea să spună. Altădată mi-a spus ceva despre cucul care se preschimbă în vultur. Oricum, trecând anii, ei au încetat să mă mai caute la telefon și s-au purtat tot mai urât. Eu i-am mai făcut acum câțiva ani un cadoui Genicăi. Anul trecut, 2015, numai Nelu m-a sunat de ziua mea, nimeni altcineva, dar Nelu în loc de la mulți ani m-a certat și m-a insultat că eu aș fi rea și proastă, etc. că nu mă mut cu maică-mea și că sunt o povară pentru biata soră-sa (care e o scroafă și și-a atins scopul de a mă omorî cu ajutorul lui și al lumii în general). Nelu poate că crede orbește în minciunile scorpiei, de pildă m-a batjocorit mult și când stăteam cu chirie în casa aceea cu otrăvuri, chiar după moartea tatei, și a venit cu mama acolo în vizită să mă ia la rost, etc. În anii care au urmat Nelu și Genica au avut noroc cu copiii lor, au fost și la copii în vizită în Spania, Germania și SUA și au fost nu demult chiar numai ei doi la mare sau în excursie în Turcia sau Grecia (am uitat care dintre cele două), fiindcă, spre deosebire de mine ei au fost liberi toată viața, iar eu închisă încontinuu fără nicio vină din 1984. Și fără niciun ban. Repet, au fost destul de cumsecade cu mine, m-au mai găzduit în Sibiu și Nelu mă conducea la gară sau la autogară. Odată chiar a stat cu mine ore în șir pe peron, fiindcă acceleratul de la Timișoara întârzia (și nu a fost doar o dată). Atât Nelu cât și Genica au avut probleme la serviciu și amândoi au ajutat în gospodăria bunicului meu și a cuscrilor, până când bătrânii s-au prăpădit.
9. Copiii lor, Cosmin și Irina, au avut parte de bone de origine germană și de școli nemțești, fiindcă liceul Brukenthal a devenit nemțesc complet (știam că înainte nu era așa). Spre deosebire de mine, amândoi au avut noroc, aceasta fiindcă au fost bogați de mici, nu ca mine, și prin urmare acceptați de societate.
10.La înmormântarea tatei au fost și Irina și Cosmin. În seara de priveghi Nelu m-a uimit prin faptul că întâmpina niște oaspeți pe care nu îi cunoștea cu vorbele ”Da ce? Credeați că noi suntem țigani de la ușa cortului?” Obsesia lui sau ideea aceasta absurdă legată de țigani i se poate trage de la faptul că locuia în Sibiu aproape de casa regelui Cioabă al țiganilor (Nelu povestea când mergeam în vizită la ei despre țiganii din Sibiu; nu mai țin minte acum dacă acea reședință era chiar aproape de el, el locuia lângă o unitate militară, dimineața erau cântece militare dacă dormeam acolo, în camera unde dormise și Cosmin odinioară). Mie țiganii mi-au făcut probleme, dar sunt convinsă că reacția lui nu era din cauza faptului că mie țiganii mi-au dat păduchi sau fiindcă a existat povestea aceea urâtă cu mine și un țigan pentru câteva minute doar și fără vina mea. Altfel Nelu avea sufletul mai bun ca soră-sa și uneori vorbea frumos și despre țiganii de treabă sau îi era milă de cei prăpădiți, cum era bătrâna Floarea, care ne ajutase la muncă cu mulți ani în urmă, alungată de acasă, neputincioasă și cerșetoare în Avrig unde ne-am oprit pentru cumpărături ieftine la piață. Nelu i-a dat ceva de pomană și mama la fel și toți am dat mâna cu ea. Floarea avea lacrimi în ochi. La priveghi am cunoscut-o și pe viitoarea soție a lui Cosmin, Diana, cea care a descoperit pe net că eu am scris adevărul despre maică-mea și a sunat-o pe Genica și Genica și Nelu i-au spus maică-mii și maică-mea îmi tot amintește mie. Consider că Diana a greșit, fiindcă dă vina pe un om, adică pe mine, fără să mă cunoască, fără să știe adevărul. Totul numai din interes personal camuflat, adică de a fi de partea familiei și unită cu cei răi, așa cum se întâmplă mereu când un om nevinovat e abuzat în familie -- așa scriu și romancierii și psihologia socială explică aceste fenomene. La înmormântarea tatei Genica era bucuroasă că Diana îi va fi noră, spunea că fata are și apartamentul ei în București (deci avea zestre) și că e mai bine chiar că e cu câțiva ani mai în vârstă decât Cosmin.
11. Oricum Cosmin m-a tratat urât și la înmormântare și înainte sau după, în cel mai bun caz cu totală indiferență, ca și cum nu existam, deci ca pe o sclavă condamnată la moarte. Când a venit în București să dea examen la Academia de Poliție se purta frumos cu mine și respectuos, dar se pare că l-au corupt, cum am mai povestit. Părinții mei au făcut eforturi financiare pentru el și l-au hrănit, etc. El avea pe vremea aceea la noi în casă o grămadă de haine scumpe și noi. Și maică-mea a remarcat acest lucru. Eu, ca întotdeauna nu aveam deloc, dar parcă mi se părea că el are prea multe, era ca un fel de cocotă masculină. Mânca mult la masa noastră apoi se așeza nonșalant ca o beizadea în patul părinților mei și deschidea televizorul. Părea a fi tipul perfect al arivistului nu foarte inteligent. Într-o zi eram doar noi doi și m-am dus la patul lui, tristă și singură ca întotdeauna și pe lângă nevoia mea de a vorbi din nou adevărul cu cineva mai era și nevoia mea de a îi spune adevărul în speranța de a îi deschide ochii, de a îl proteja de minciună și pericolul păcatului sau lucrurilor rele. Și i-am povestit viața mea pe scurt (o parte) și i-am explicat că nu am greșit nimic. Dar când am ajuns cu povestirea la momentul în care Nelu și Genica își băteau joc de mine sau mă răneau prin lucruri minore de fapt cum am povestit în paragraful numărul 8 în această povestire, el a sărit brusc și violent, s-a înfuriat îngrozitor și mi-a tăiat vorbele răspicat (nu mai țin minte dacă m-a și lovit, dar precis era foarte violent) și mi-a spus printre insulte clare că eu nu am dreptul să îi spun lui lucruri rele despre tatăl lui și că nu mă va mai asculta niciodată. Mie mi-au dat lacrimile, fiindcă tot ce îi spusesem fusese adevărat și acele lucruri erau minore comparativ cu alte necazuri mai grave prin care trecusem. Oricum, în anii următori nu a mai vorbit nimic cu mine și m-a tratat cu și mai multă respingere, de pildă când am fost la Întâlnirea Fiii satului din Colun în septembrie 2011, când și fosta mea prietenă de joacă Camelia, acum o doamnă grizonată lucrând la o bancă (cu un an mai mică decât mine și cu bani, și când eram mici ea avea de fapt bani mai mulți), da, până și Camelia m-a tratat cu respingere, deși eu ținusem mult la ea. Dar statutul social și banii contează mult mai mult decât sentimentele frumoase. Cosmin vorbea degajat cu soțul Cameliei.
12. Revin la înmormântarea tatei. Atunci Cosmin m-a șocat prin faptul că, trecând pe lângă casa în care copilărisem, care nu era încă dărâmată și unde o cunoscuse pe mamaia cu care a vorbit nemțește puțin, Cosmin a spus ”asta nu mai este a noastră”, ca și cum el se erija drept moștenitor pentru casa care conform legii îmi revenea mie 75 %, fiindcă și soția (adică mama) moștenește o parte din bunurile ce au aparținut familiei soțului, dar copiii, descendenți în mod direct, mai mult. Irina m-a șocat și ea atunci, fiindcă a spus precis de față cu mine și cu alții, ca și cum eu nu o auzeam, privindu-mă: ”ea nu a avut nicio vină”. O auzeam perfect, nu e delir cum spun proștii, dar nu înțeleg la ce vină făcea aluzie Irina. Ceea ce în ansamblu m-a îndurerat cel mai mult a fost faptul că ambii mei veri m-au lăsat pradă morții și suferinței cu cruzime, deși eu am ținut la ei. De Cosmin am avut mai multă grijă decât de Irina, dar și cu Irina m-am jucat ore în șir. Irina aproape că îmi putea fi fiică, fiind cu 15 ani mai mică decât mine. Era iubirea mea naturală față de copii, gândul meu curat și bun. Îmi rupeam din timpul meu de joacă cu copii de vârsta mea sau din timpul de lectură ca să îi citesc lui Cosmin povești ore în șir, să îi inventez povești cum voia el, să mă joc cu el de-a calul și călărețul etc. L-am răsfățat cam mult, dar nu am pierdut timpul cu el din interes, ci complet dezinteresat. Nu mă așteptam la așa ceva...nici un pic de recunoștință, toate florile sădite de mine ofilite peste noapte fără ca eu să greșesc ceva. Niciunul din cei doi nu mi-a scris vreun mail sau scrisoare, nu mi-a telefonat, darmite să mă viziteze, (cum eu vizitam mereu rudele bătrâne sau bolnave și le duceam daruri când eram tânără), nu am primit nici măcar vreun sms de ziua mea sau de sărbători, lucru care mi-ar fi adus multă bucurie, poate nu înțelegeți ce greu e să fii complet singură ani de zile...nici măcar un sms, după tot ce am făcut pentru ei...În decembrie 2013 am fost internată la urgență cu viroză respiratorie gravă (abia respiram și nu puteam dormi) și din cauza singurătății i-am dat Irinei un telefon să schimb numai două vorbe, să îi spun că sunt în spital și bolnavă. Ea s-a prefăcut că nu mă recunoaște, deși i-am vorbit clar și mi-a spus că nu sunt în lista ei de numere de telefon (sau așa ceva) și că ea este în Spania (sau Germania, Franța, am uitat) în acel moment. Irina a fost o persoană răsfățată spre deosebire de mine, a avut bani mulți încă din tinerețe (30 de milioane cu ani în urmă, plus apartament, acum și mai mare salariu, plus prieteni sau prietene, plus o mulțime de haine scumpe și telefoane performante, etc.) și călătorii în străinătate cum am povestit, acum de curând parcă și la fratele ei și la cumnată în SUA (ei s-au stabilit acolo și au băiețel). Dar și ea a avut probleme cu colonul și a trebuit să își facă colonoscopie și tratament special de câteva ori. Mama spunea că ea crede că e din cauza alimentației de fast food pe care o consuma când era studentă la master în Germania și avea un salariu destul de mic ca vânzătoare în nu mai știu ce magazin. Cu toate acestea, eu cred că ea a greșit că nu a avut milă deloc de mine. Eu, cum spunea și mama ei, adică Genica, nu aș fi putut să omor un om cum ea indirect mă omoară pe mine. Vreau să spun că din imensul ei salariu ar fi putut să îmi dea măcar 10 lei pe lună, adică pâinea de un leu pe 10 zile, scutindu-mă să cerșesc pe stradă, unde am stat ore în șir fără noroc, sau să flămânzesc...În schimbea o vizita pe maică-mea, uneori împreună cu mine și râdea când maică-mea făcea glume proaste că eu nu am bani și sunt ”prăpădită”.
În altă ordine de idei, vă asigur că nu știu cine i-a ”popit” pe bunicii mei și nici de ce. Poate am mai notat că o vreme bunicii au purtat numele combinat Serafin-Popa apoi au fost numai Popa. Numele Popa a intervenit în familie numai în cursul vieții bunicului meu, tatăl lui a murit Serafin sau Sarafin sau uneori Serafim, oricum variante înrudite, prezente în actele familiei. Acum bunicii mei odihnesc unul lângă altul în cimitir, cu numele Serafin-Popa, nici Popa, nici Serafin.
2.Deci acum din nou despre familia Popa din Sibiu. Cred că am mai scris lucrurile acestea, dar repet. Eu nu am greșit că am scris tot adevărul despre ei, am fost obligată să scriu totul și adaug încă un fapt trist: eu niciodată nu am bârfit, niciodată nu aș fi vorbit cu alții despre viața altora sau despre averea lor sau interesul pentru care s-au căsătorit, etc. Niciodată nu am divulgat niciun secret și niciodată nu aș fi făcut asta. Chiar nu înțelegeți? Am fost un om nevinovat și bun. Toți oamenii pe care i-am întâlnit au fost bârfitori și veninoși. Am citit în cărți că bârfele sunt unul dintre principalele motive sau cauze pentru menținerea unei prietenii sau relații între oameni. Cred că vă dați seama că pe mine m-au respins ceilalți nu doar din cauza sărăciei, ci și din cauză că, spre deosebire de mama și toți ceilalți, eu nu bârfeam niciodată, nu suportam bârfele și aveam mereu gândul pur și plin de iubire și respect și dreptate față de oameni. Așa m-au crescut.
3.Nu voi mai repeta toată povestea despre ei și ce au devenit verii mei primari (amândoi blonzi, după mamă), fiindcă tot adevărul există deja scris pe acest blog. Repet doar câteva mici detalii. Țin minte seara unei discuții aprinse, cum au fost multe la Colun în satul mamei, între familie și Nelu, încă holtei atunci. El spunea că ar fi preferat o altă fată, nu pe Genica, dacă într-adevăr e musai să se însoare, așa cum îl presau toți. Bietul om, părea că dă din colț în colț și se ferea parcă de însurătoare. El era născut în 52, atunci avea 27 sau 28 de ani. Până la urmă el a fost de acord cu familia că e mai bine să o ia pe Genica, care deși era urâtă după gustul lui, cel puțin avea avere și era fiica șefului CAP-ului, care cică mai smântânea oalele, dar eu sunt convinsă că nu era hoț, decât cel mult pentru mici chestii neimportante. Îmi amintesc că mergeam cu mama Limpi, bunica mea la el în Sibiu, unde locuia cu chirie la un demisol prăpădit și mama Limpi îi ducea mâncare periodioc. Astfel a devenit subinginer.
4.După nuntă au primit un apartament în Sibiu ( altul, nu cel actual), mobilă nouă și multe cadouri, inclusiv mașină Dacia (aceasta poate un pic mai încolo, dar oricum la scurt timp după căsătorie). Amândoi au fost foarte drăguți cu mine când eram copil, îmi dăruiau mici cadouri, etc. iar Genica îmi scria felicitări de sărbători și de ziua mea cu șablonul de mână în tuș, foarte frumos și cu cuvinte frumoase și îmi trimitea și mărțișoare. Le mai am și acum într-un sertar. Și eu țineam mult la ei, ca și la restul familiei și le dăruiam mici cadouri și le telefonam sau le trimiteam vederi de zilele de naștere și de sărbători. Totul până în 1984, când m-au mutat cu părinții. În mod treptat și ei s-au desolidarizat de mine și au trecut de partea monștrilor, părinții mei care îmi voiau moartea de fapt, mai ales mama. După aceea nu au mai existat cadouri sau vederi pentru mine, dar eu mi-am păstrat sentimentele bune.
5.Cuscrul, tatăl Genicăi, era un om care bea cam mult și era violent la beție, își bătea urât nevasta și suduia urât (am fost și eu martoră). Avea reputație de afemeiat, dar cânta frumos doine ardelenești și era un om destul de gospodar și de treabă, astfel încât avea mulți prieteni sau cunoștințe, mulți atrași poate de faptul că era mai înstărit. Știți cum se zice -- la omul sărac nici boii nu trag sau că omul fără avere nu are nici prieteni.
6.Nelu și Genica au fost destul de primitori cu mine, chiar și după ce am terminat liceul. Datorită lor am putut vizita de câteva ori Sibiul vechi și muzeul Brukenthal și bisericile, etc. și să îmi cumpăr cărți de poezie, care erau mai multe de vânzare în Sibiu ca în București.
7.Când mama Limpi zăcea pe patul ei de moarte, fiul ei s-a purtat mizerabil cu ea, mi-era o milă groaznică, mai ales știind că maică-sa l-a ajutat de fapt mult. Chiar dacă poate uneori a fost a dracu cu el (ceea ce eu nu am de unde ști), ea nu avea cum să fie o scorpie ca maică-mea, care mi-a promis clar moartea în adolescență. Pe Nelu l-a iritat mult faptul că mama Limpi pe care el o tot înjura zi de zi, începuse să își revină și să vorbească chiar în prezența mea, să prindă puteri, etc. M-au trimis acasă, cum am mai povestit, cu mult tamtam. El urma astfel tradiția familiei (și a altor familii) de a îi omorî pe bătrânii neputincioși, așa cum mama îmi povestiose de mai multe ori că făcuseră și părinții sau bunicii ei cu cei mai în vârstă. Mama spunea că ei îi fusese milă că pe unul l-au ținut în iesle să moară, poate fiindcă în grajd răsuflarea vitelor dă căldură. Bietul om, zic și eu. Și mama Limpi a avut soartă crudă.
8. Nelu și Genica au fost persoane destul de ospitaliere față de mine la Sibiu, chiar și după ce am intrat la facultate, cum spuneam, dar, în anii 90, au avut comportament foarte paranoic cum povesteam, lovindu-mă exact cum mă loveau toți ceilalți, cu diverse aberații pe care eu nu le înțelegeam și mi se fixau ca un cui în memorie, prin urmare se raliaseră celorlalți care voiau să mă bage la spitalul de nebuni, deși eram complet nevinovată și îi iubisem și respectasem din copilărie. Există unii în engleză peste mintea mea care spun că țara mea a inventat că eu aș fi altcineva, dar nu înțeleg cum ar fi putut crede familia mea și cei care mă cunoșteau că eu aș fi altcineva. De pildă odată aveau un televizor mic în bucătărie și stăteam la masă cu ei, în timp ce la televizor se debitau idioțenii politice. Nelu a spus atunci: ”Cristina, iartă-ne, dar noi trebuie să mergem cu ăștia înainte”. Nu am înțeles ce legătură putea să aibă viața mea în familie cu politicienii de la televizor și l-am întrebat, dar nu m-a lămurit. Genica a spus atunci cu lacrimi în ochi, uitându-se fix la mine: ”Cum să omori un om?! Eu nu aș fi în stare să omor un om” și eu i-am răspuns că și eu sunt la fel și nu cred că aș putea omorî un om vreodată. Altădată Nelu mi-a spus, în spiritul aceluiași ocultism pe care eu nu îl înțelegeam că tatăl meu e ”mare” și l-am întrebat degeaba ce vrea să spună. Altădată mi-a spus ceva despre cucul care se preschimbă în vultur. Oricum, trecând anii, ei au încetat să mă mai caute la telefon și s-au purtat tot mai urât. Eu i-am mai făcut acum câțiva ani un cadoui Genicăi. Anul trecut, 2015, numai Nelu m-a sunat de ziua mea, nimeni altcineva, dar Nelu în loc de la mulți ani m-a certat și m-a insultat că eu aș fi rea și proastă, etc. că nu mă mut cu maică-mea și că sunt o povară pentru biata soră-sa (care e o scroafă și și-a atins scopul de a mă omorî cu ajutorul lui și al lumii în general). Nelu poate că crede orbește în minciunile scorpiei, de pildă m-a batjocorit mult și când stăteam cu chirie în casa aceea cu otrăvuri, chiar după moartea tatei, și a venit cu mama acolo în vizită să mă ia la rost, etc. În anii care au urmat Nelu și Genica au avut noroc cu copiii lor, au fost și la copii în vizită în Spania, Germania și SUA și au fost nu demult chiar numai ei doi la mare sau în excursie în Turcia sau Grecia (am uitat care dintre cele două), fiindcă, spre deosebire de mine ei au fost liberi toată viața, iar eu închisă încontinuu fără nicio vină din 1984. Și fără niciun ban. Repet, au fost destul de cumsecade cu mine, m-au mai găzduit în Sibiu și Nelu mă conducea la gară sau la autogară. Odată chiar a stat cu mine ore în șir pe peron, fiindcă acceleratul de la Timișoara întârzia (și nu a fost doar o dată). Atât Nelu cât și Genica au avut probleme la serviciu și amândoi au ajutat în gospodăria bunicului meu și a cuscrilor, până când bătrânii s-au prăpădit.
9. Copiii lor, Cosmin și Irina, au avut parte de bone de origine germană și de școli nemțești, fiindcă liceul Brukenthal a devenit nemțesc complet (știam că înainte nu era așa). Spre deosebire de mine, amândoi au avut noroc, aceasta fiindcă au fost bogați de mici, nu ca mine, și prin urmare acceptați de societate.
10.La înmormântarea tatei au fost și Irina și Cosmin. În seara de priveghi Nelu m-a uimit prin faptul că întâmpina niște oaspeți pe care nu îi cunoștea cu vorbele ”Da ce? Credeați că noi suntem țigani de la ușa cortului?” Obsesia lui sau ideea aceasta absurdă legată de țigani i se poate trage de la faptul că locuia în Sibiu aproape de casa regelui Cioabă al țiganilor (Nelu povestea când mergeam în vizită la ei despre țiganii din Sibiu; nu mai țin minte acum dacă acea reședință era chiar aproape de el, el locuia lângă o unitate militară, dimineața erau cântece militare dacă dormeam acolo, în camera unde dormise și Cosmin odinioară). Mie țiganii mi-au făcut probleme, dar sunt convinsă că reacția lui nu era din cauza faptului că mie țiganii mi-au dat păduchi sau fiindcă a existat povestea aceea urâtă cu mine și un țigan pentru câteva minute doar și fără vina mea. Altfel Nelu avea sufletul mai bun ca soră-sa și uneori vorbea frumos și despre țiganii de treabă sau îi era milă de cei prăpădiți, cum era bătrâna Floarea, care ne ajutase la muncă cu mulți ani în urmă, alungată de acasă, neputincioasă și cerșetoare în Avrig unde ne-am oprit pentru cumpărături ieftine la piață. Nelu i-a dat ceva de pomană și mama la fel și toți am dat mâna cu ea. Floarea avea lacrimi în ochi. La priveghi am cunoscut-o și pe viitoarea soție a lui Cosmin, Diana, cea care a descoperit pe net că eu am scris adevărul despre maică-mea și a sunat-o pe Genica și Genica și Nelu i-au spus maică-mii și maică-mea îmi tot amintește mie. Consider că Diana a greșit, fiindcă dă vina pe un om, adică pe mine, fără să mă cunoască, fără să știe adevărul. Totul numai din interes personal camuflat, adică de a fi de partea familiei și unită cu cei răi, așa cum se întâmplă mereu când un om nevinovat e abuzat în familie -- așa scriu și romancierii și psihologia socială explică aceste fenomene. La înmormântarea tatei Genica era bucuroasă că Diana îi va fi noră, spunea că fata are și apartamentul ei în București (deci avea zestre) și că e mai bine chiar că e cu câțiva ani mai în vârstă decât Cosmin.
11. Oricum Cosmin m-a tratat urât și la înmormântare și înainte sau după, în cel mai bun caz cu totală indiferență, ca și cum nu existam, deci ca pe o sclavă condamnată la moarte. Când a venit în București să dea examen la Academia de Poliție se purta frumos cu mine și respectuos, dar se pare că l-au corupt, cum am mai povestit. Părinții mei au făcut eforturi financiare pentru el și l-au hrănit, etc. El avea pe vremea aceea la noi în casă o grămadă de haine scumpe și noi. Și maică-mea a remarcat acest lucru. Eu, ca întotdeauna nu aveam deloc, dar parcă mi se părea că el are prea multe, era ca un fel de cocotă masculină. Mânca mult la masa noastră apoi se așeza nonșalant ca o beizadea în patul părinților mei și deschidea televizorul. Părea a fi tipul perfect al arivistului nu foarte inteligent. Într-o zi eram doar noi doi și m-am dus la patul lui, tristă și singură ca întotdeauna și pe lângă nevoia mea de a vorbi din nou adevărul cu cineva mai era și nevoia mea de a îi spune adevărul în speranța de a îi deschide ochii, de a îl proteja de minciună și pericolul păcatului sau lucrurilor rele. Și i-am povestit viața mea pe scurt (o parte) și i-am explicat că nu am greșit nimic. Dar când am ajuns cu povestirea la momentul în care Nelu și Genica își băteau joc de mine sau mă răneau prin lucruri minore de fapt cum am povestit în paragraful numărul 8 în această povestire, el a sărit brusc și violent, s-a înfuriat îngrozitor și mi-a tăiat vorbele răspicat (nu mai țin minte dacă m-a și lovit, dar precis era foarte violent) și mi-a spus printre insulte clare că eu nu am dreptul să îi spun lui lucruri rele despre tatăl lui și că nu mă va mai asculta niciodată. Mie mi-au dat lacrimile, fiindcă tot ce îi spusesem fusese adevărat și acele lucruri erau minore comparativ cu alte necazuri mai grave prin care trecusem. Oricum, în anii următori nu a mai vorbit nimic cu mine și m-a tratat cu și mai multă respingere, de pildă când am fost la Întâlnirea Fiii satului din Colun în septembrie 2011, când și fosta mea prietenă de joacă Camelia, acum o doamnă grizonată lucrând la o bancă (cu un an mai mică decât mine și cu bani, și când eram mici ea avea de fapt bani mai mulți), da, până și Camelia m-a tratat cu respingere, deși eu ținusem mult la ea. Dar statutul social și banii contează mult mai mult decât sentimentele frumoase. Cosmin vorbea degajat cu soțul Cameliei.
12. Revin la înmormântarea tatei. Atunci Cosmin m-a șocat prin faptul că, trecând pe lângă casa în care copilărisem, care nu era încă dărâmată și unde o cunoscuse pe mamaia cu care a vorbit nemțește puțin, Cosmin a spus ”asta nu mai este a noastră”, ca și cum el se erija drept moștenitor pentru casa care conform legii îmi revenea mie 75 %, fiindcă și soția (adică mama) moștenește o parte din bunurile ce au aparținut familiei soțului, dar copiii, descendenți în mod direct, mai mult. Irina m-a șocat și ea atunci, fiindcă a spus precis de față cu mine și cu alții, ca și cum eu nu o auzeam, privindu-mă: ”ea nu a avut nicio vină”. O auzeam perfect, nu e delir cum spun proștii, dar nu înțeleg la ce vină făcea aluzie Irina. Ceea ce în ansamblu m-a îndurerat cel mai mult a fost faptul că ambii mei veri m-au lăsat pradă morții și suferinței cu cruzime, deși eu am ținut la ei. De Cosmin am avut mai multă grijă decât de Irina, dar și cu Irina m-am jucat ore în șir. Irina aproape că îmi putea fi fiică, fiind cu 15 ani mai mică decât mine. Era iubirea mea naturală față de copii, gândul meu curat și bun. Îmi rupeam din timpul meu de joacă cu copii de vârsta mea sau din timpul de lectură ca să îi citesc lui Cosmin povești ore în șir, să îi inventez povești cum voia el, să mă joc cu el de-a calul și călărețul etc. L-am răsfățat cam mult, dar nu am pierdut timpul cu el din interes, ci complet dezinteresat. Nu mă așteptam la așa ceva...nici un pic de recunoștință, toate florile sădite de mine ofilite peste noapte fără ca eu să greșesc ceva. Niciunul din cei doi nu mi-a scris vreun mail sau scrisoare, nu mi-a telefonat, darmite să mă viziteze, (cum eu vizitam mereu rudele bătrâne sau bolnave și le duceam daruri când eram tânără), nu am primit nici măcar vreun sms de ziua mea sau de sărbători, lucru care mi-ar fi adus multă bucurie, poate nu înțelegeți ce greu e să fii complet singură ani de zile...nici măcar un sms, după tot ce am făcut pentru ei...În decembrie 2013 am fost internată la urgență cu viroză respiratorie gravă (abia respiram și nu puteam dormi) și din cauza singurătății i-am dat Irinei un telefon să schimb numai două vorbe, să îi spun că sunt în spital și bolnavă. Ea s-a prefăcut că nu mă recunoaște, deși i-am vorbit clar și mi-a spus că nu sunt în lista ei de numere de telefon (sau așa ceva) și că ea este în Spania (sau Germania, Franța, am uitat) în acel moment. Irina a fost o persoană răsfățată spre deosebire de mine, a avut bani mulți încă din tinerețe (30 de milioane cu ani în urmă, plus apartament, acum și mai mare salariu, plus prieteni sau prietene, plus o mulțime de haine scumpe și telefoane performante, etc.) și călătorii în străinătate cum am povestit, acum de curând parcă și la fratele ei și la cumnată în SUA (ei s-au stabilit acolo și au băiețel). Dar și ea a avut probleme cu colonul și a trebuit să își facă colonoscopie și tratament special de câteva ori. Mama spunea că ea crede că e din cauza alimentației de fast food pe care o consuma când era studentă la master în Germania și avea un salariu destul de mic ca vânzătoare în nu mai știu ce magazin. Cu toate acestea, eu cred că ea a greșit că nu a avut milă deloc de mine. Eu, cum spunea și mama ei, adică Genica, nu aș fi putut să omor un om cum ea indirect mă omoară pe mine. Vreau să spun că din imensul ei salariu ar fi putut să îmi dea măcar 10 lei pe lună, adică pâinea de un leu pe 10 zile, scutindu-mă să cerșesc pe stradă, unde am stat ore în șir fără noroc, sau să flămânzesc...În schimbea o vizita pe maică-mea, uneori împreună cu mine și râdea când maică-mea făcea glume proaste că eu nu am bani și sunt ”prăpădită”.
În altă ordine de idei, vă asigur că nu știu cine i-a ”popit” pe bunicii mei și nici de ce. Poate am mai notat că o vreme bunicii au purtat numele combinat Serafin-Popa apoi au fost numai Popa. Numele Popa a intervenit în familie numai în cursul vieții bunicului meu, tatăl lui a murit Serafin sau Sarafin sau uneori Serafim, oricum variante înrudite, prezente în actele familiei. Acum bunicii mei odihnesc unul lângă altul în cimitir, cu numele Serafin-Popa, nici Popa, nici Serafin.
sâmbătă, 6 februarie 2016
6 februarie 2016
Zilele trecute am avut o conversație în mail și la telefon cu dl. Hoblea din Sălaj, care mi-a reamintit că volumul meu de poezii se va publica în curând (am căștigat premiul editurii Caiete Silvane pentru debut cu volum de poezie anul trecut) Am fost și invitată să particip la evenimentul lansării cărții mele plus alte evenimante culturale la Sălaj în 18-19 martie 2016. Ei asigură transportul, masa și cazarea.
Am făcut ultimele corecturi necesare pentru poeziile mele. Acum sunt exact 65. Aseară a trebuit să îi trimit dlui Hoblea un mail cu tot adevărul despre condiția mea materială și socială, consider că era necesar, dar nu mi-a răspuns. Voi copia aici conținutul scrisorii mele pe care i-am trimis-o ieri. Oricum este tot adevărul pe scurt. Dar sper că voi reuși să termin de scris totul pe blogul meu, în ciuda impedimentelor diverse, înainte să mă sinucid. Nu am avut nicio greșeală toată viața și cred că trebuie să fie tot adevărul, cum am spus mereu din 84 încoace. Mereu am explicat de ce consider că ar trebui să fiu eu o excepție și să am drepturi depline în societate, fiindcă, spre deosebire de alți oameni inteligenți închiși cu forța la psihiatrie, eu nu am greșit nimic, fusesem mereu un om de valoare (încă din 1984) și am avut caracterul perfect. În mailul pe care i l-am trimis ieri erau multe greșeli typo fiindcă a trebuit să mă grăbesc, fiindcă nu am bani să îmi repar calculatorul nou, care s-a stricat acum 2 ani la numai 2 zile de funcționare după ce mi l-a cumpărat mama. Astfel încât am și acum numai câte 25 de minute pentru fiecare sesiune în care scriu sau utilizez calculatorul. Din povestea vieții mele mai lipsește doar faptul că sunt foarte bolnavă fizic, nu psihic, fiindcă după 2007 m-au chinuit încontinuu și medicii nu au vrut să mă trateze (amorțeli în mâini, dureri în tot corpul, dar mai ales coloana, obezitate androidă, de tip masculin, foame și sete imense, edem, adică umflare a picioarelor, dureri în ochi prelungite, fac pipi pe mine când tușesc fiindcă m-au futut mereu, etc. )
Iată scrisoarea mea de ieri, în care corectez acum greșelile typo:
Domnule Hoblea,
Sunt datoare să vă scriu acum tot adevărul despre mine în numai câteva rânduri. Poate știți că marele gânditor Sartre și alții au refuzat onoarea de a primi premiul Nobel, din motive care depind de convingerile și atitudinea lor. Poate că și eu trebuia să refuz premiul oferit cu generozitate de dvs., fiindcă sunt perfect nevinovată și mereu am fost absolut normală psihic, dar societatea m-a aruncat de mică în rândul sclavilor măcelăriți și considerați neoameni, fiindcă asta sunt toți oamenii închiși cu forța și inteligenți la psihiatrie, cum am fost și eu. Și este o sclavie mai crudă decât tot ce am citit eu în diverse cărți despre sclavii așa-zis adevărați din epocile anterioare. Desigur, oamenii mărginiți la minte nu înțeleg acest adevăr și nu mă cred, fiindcă oamenii răi dețin puterea în lume. Vă spun sigur că acesta e adevărul, vă spun după 23 de ani de studii (și psihologie și medicină) plus multe cărți citite, cu rezultate mereu foarte bune.
Pe scurt, în copilărie am crescut în sărăcie deplină, am fost crescută lângă un maidan de gunoaie, plus o baltă împuțită undeva lângă București. Cu mulți purici, stând eu pe pământ să mă joc, cu mulți țânțari, fără canalizare sau baie, fără telefon sau jucării și cărți, cum aveau ceilalți copii colegi ai mei. Oamenii din cartier aruncau gunoaie și în grădina noastră, deși nu eram țigani. Este foarte posibil ca rudele mele foarte sărace să fi fost în legătură cu secrete din al doilea război mondial (respectiv bunicii dinspre tată) fapt care a dus la marginalizarea acelei familii cu bunica unguroaică și doi copii născuți în 1932 și 1942 (tata). Foarte posibil din pozele de familie ar fi că tata și fratele lui nu erau de fapt frați și nici copii ai acelor bunici ai mei. Oricum, ceea ce este mai mult decât cert din tot ce am citit, e că tata nu era tatăl meu biologic, fiindcă nu exista deloc asemănare fizică între noi, nici ochi, nici nas, bărbie, gură, urechi, etc. Mama poate era mama mea. Ea m-a lăsat acolo în grija bunicii, eu am făcut aproape toate bolile copilăriei și, spre norocul meu, mama nu mă vizita niciodată. Mama mea a fost și este o persoană foarte, extrem de rea. Toate rudele mele apropiate, inclusiv bunicii dinspre mamă, erau sărace, fratele mamei a dobândit ceva avere în urma căsătoriei cu o fată mai bogată pe care nu o prea plăceau alții, din motive pe care nu le mai dezvălui. Dar nici ei nu erau bogați sau înstăriți.
De la 13 ani și jumătate a început calvarul meu, fiindcă a trebuit să mă mut cu părinții la oraș, în noul lor apartament, ce e drept mobilat recent, dar tot săraci erau în realitate. Oricum eram prea mare să mai dorm cu bunica mea bătrână în același pat (iarna nu putea încălzi decât o cameră) și erau și alte motive. Oamenii răuvoitori au răspândit zvonul că ai mei erau bogați. Eu desigur nu aveam decât câteva haine (și nici tata), unele primite de la rude din SUA de pomană, sau purtam hainele mamei. Tata și fratele lui îmi povestiseră că ei fuseseră persecutați de regimul comunist din cauza originii nesănătoase (așa se numea pe vremuri) și m-au avertizat că nici eu nu îmi voi putea depăși condiția socială. Părinții mă băteau aproape în fiecare zi și făceau scandaluri monstruoase, plus multe alte abuzuri. În clasa a XII-a mi-au plătit meditații cu un profesor de la facultatea de medicină, la care trebuia să merg împotriva voinței mele și care a abuzat de inocența și lipsa mea de bani, abuzându-mă sexual, de fapt doar molestare plus seducție și promisiuni false. Nu am intrat la facultate din cauza lui. În vara lui 1989 am început să am probleme cu vecinii, care m-au chinuit monstruos cu zgomote încontinuu, zi și noapte. Tata a încept să mă înjure foarte vulgar în fiecare zi și să consume alcool mult și să joace jocuri de noroc și să mă bată mult mai rău ca înainte. Mă învinețea la ochi și îmi scotea sânge pe nas uneori. Trebuia să port fard gros să nu se vadă. La 19 ani am reușit să fug la Cluj și am intrat la facultatea de psihologie a 12-a, la concurență de 25 pe loc. Dar nu găseam de lucru în anul 1990-1991 și a trebuit să mă întorc la părinți în București. Apoi părinții m-au închis cu ajutorul vecinilor cu forța în spitalul de psihiatrie la numai 21 de ani, condamnându-mă practic la moarte fără nicio vină, exact așa cum îmi promisese mama mai demult. Nu știu de ce mă ura. Medici mi-au spus că nu voi mai avea niciun drept civil, nici să mă căsătoresc, nici să am copil nici să muncesc, nici să am pensie. Nu există pensie pentru pacienții psihiatrici, doar un ajutor între 250-300 lei acum câțiva ani, nu știu cât mai e acum.
La sfârșitul facultății de psihologie profesorii și colegii m-au respins clar, din cauza diagnosticului psihiatric nedrept, în ciuda rezultatelor mele bune și foarte bune. Ceilalți au obținut servicii bine plătite, au fost acceptați în străinătate, etc. Am fost obligată să dau examen la master, unde toți mi-au spus clar că nu am dreptul să susțin vreo dizertație datorită problemelor mele psihice. Nu aveam probleme psihice deloc, în afara unor violuri oribile de la distanță (care de fapt fuseseră cu ani în urmă, nu atunci), pe care oamenii vulgari le numesc ”futut”, scuzați expresia. Eu nu am perceput niciodată gândurile altor persoane și nu am avut halucinații niciodată și nici delir și nimic altceva. A trebuit să rămân închisă în casă cu părinții mei oribili, fără dreptul să am o ocupație. Era oricum ilegal. Am intrat apoi la medicină, tot la stat, unde am început să am niște migrene groaznice și am avut o tentativă de sinucidere la aproape 28 de ani, și am pierdut jumătate din gamba stângă. Pentru handicap motor de genul acesta eu iau 39 de lei pe lună, nu 300 de lei, doar 39, deci abia hrana slabă pe 2 zile.
A trebuit să renunț la facultatea de medicină din motive fizice, nu psihice, în anul 5. Apoi mi-au murit unchii (nașii mei) și tata. Din banii din moștenire nu mi-a rămas nimic, datorită unor oameni răi, dar mi-am cumpărat apartament de 2 camere cu chiu cu vai. Apoi a urmat căderea pieței imobiliare și am pierdut și mai mult. Stau singură. Dar am fost izolată cu forța de toți și am fost lăsată fără bani de haine sau hrană de mulți ani. Abia trăiesc, mă mai ajută mama. E foarte greu să o suport după tot ce mi-a făcut și am iertat-o în zadar atâția ani, e un om afurisit. Nimeni nu îmi scrie cel puțin un mail sau o scrisoare prin poștă, darmite să îmi dea telefon sau să mă viziteze. Aș fi avut atâta nevoie să vorbească cineva ceva cu mine, despre soare, ploaie, despre absolut orice în afară de politică, lucru care mie nu îmi place, am fost educată de fapt de mică să nu am idei politice deloc. Am început să scriu poezii în 2006-2007. Poeziile premiate de dvs. au fost toată viața mea, toată munca mea. Cred că vă dați seama că nu am bani de pantofi sau haine să pot veni la întrunire, nu am deloc, și mama mi-a explicat că nu mă poate ajuta. Ar costa cel puțin 5-600 lei, plus câțiva lei pentru buzunar și transport, și în martie e friguleț, am nevoie și de jachetă. Oricum, dacă întâmplător cineva va cumpăra cartea mea să câștig cel puțin 50 de lei nu 500, aș fi bucuroasă, cred că vă imaginați. Uneori am cerșit la colțul străzii, dar, decât să mă mut cu mama, mai bine mor.
Vă mulțumesc mult pentru tot, cu stimă, o simplă sclavă în lumea celor liberi,
Cristina MM (scuzați greșelile typo)
Puteți găsi aici pagina mea de autor pe siteul Goodreads, unde am scris că îmi doresc, dacă e posibil, ca oamenii să îmi citească cărțile cu poeziile mele traduse de mine în limba engleză, fără să îmi pună eticheta de sinucigașă. Unii îmi sugerează că toți cred că aș fi fost nebună sau rea, ceea ce eu consider că e imposibil, fiindcă din copilărie nu m-am schimbat deloc, nu am uitat nimic și am făcut numai fapte bune, și nu am greșit nimic. De ce să nu poată fi privite poeziile mele drept creații ale unui om perfect sănătos, chiar dacă am fost torturată peste 31 de ani? Poeziile mele nu au nimic rău în ele, chiar dacă sunt adevărate și autobiografice. Poate că nu sunt poezii reușite, dar eu nu am fost niciodată nebună.
Pagina mea pe goodreads:
https://www.goodreads.com/author/show/8093553.Cristina_Monica_Moldoveanu
Pagina mea pe Smashwords:
https://www.smashwords.com/profile/view/CristinaMonicaMoldoveanu
Repet ceea ce am spus poate de sute de ori până acum. Toată viața nu am mințit nimic și nu am fost niciodată ipocrită sau prefăcută. Așa am fost educată de mică și apoi de mine însămi prin cărțile citite. Nu am vorbit niciodată vorbe cu dublu înțeles, nu am vorbit în gândul meu, nu am făcut aluzii niciodată, am vorbit deschis și curat, cu gândul bun. Absolut la fel a fost și în poeziile mele. În ele există imagini sau simboluri (la fel ca în haiku), dar foarte rar metafore și aproape niciodată cuvinte cu dublu înțeles sau aluzii, în nici un caz aluzii politice, pe care le detest, și absolut nimic ascuns. Am folosit termenul aluzii culturale fiindcă cuvântul aluzii are mai multe sensuri. Este vorba de aluzii culturale, adică filozofice, religioase, literare, muzicale, etc. în sens direct numai, citate sau reamintiri, necesare pentru mine în firul acestor creații poetice, așa precum pictorul amestecă vopsele pentru a crea.
Azi, 7 februarie 2016, iar au intrat unii peste mine exact cu vorbele : ”Nu trebuiau s-o lase să spună adevărul. Trebuiau s-o omoare înainte să spună adevărul”. Oameni buni, exact asta spuneau și vă spun cu precizie că nu au dreptate. Nu mai explic. Nu am greșit nimic, nu am fost niciodată nebună, nu m-am schimbat niciodată. Sufletul mi-a rămas pur și luminos și cald și frumos ca merele coapte, ca asfințitul peste ape calme și liniștite. Niciodată nu aș fi putut să fiu altfel. Eu mă mir cum unii oameni au putut deveni atât de monstruoși, atât de ticăloși. Este oribil, adevărul e întotdeauna mai frumos ca minciuna și nu poate fi distrus niciodată.
Am făcut ultimele corecturi necesare pentru poeziile mele. Acum sunt exact 65. Aseară a trebuit să îi trimit dlui Hoblea un mail cu tot adevărul despre condiția mea materială și socială, consider că era necesar, dar nu mi-a răspuns. Voi copia aici conținutul scrisorii mele pe care i-am trimis-o ieri. Oricum este tot adevărul pe scurt. Dar sper că voi reuși să termin de scris totul pe blogul meu, în ciuda impedimentelor diverse, înainte să mă sinucid. Nu am avut nicio greșeală toată viața și cred că trebuie să fie tot adevărul, cum am spus mereu din 84 încoace. Mereu am explicat de ce consider că ar trebui să fiu eu o excepție și să am drepturi depline în societate, fiindcă, spre deosebire de alți oameni inteligenți închiși cu forța la psihiatrie, eu nu am greșit nimic, fusesem mereu un om de valoare (încă din 1984) și am avut caracterul perfect. În mailul pe care i l-am trimis ieri erau multe greșeli typo fiindcă a trebuit să mă grăbesc, fiindcă nu am bani să îmi repar calculatorul nou, care s-a stricat acum 2 ani la numai 2 zile de funcționare după ce mi l-a cumpărat mama. Astfel încât am și acum numai câte 25 de minute pentru fiecare sesiune în care scriu sau utilizez calculatorul. Din povestea vieții mele mai lipsește doar faptul că sunt foarte bolnavă fizic, nu psihic, fiindcă după 2007 m-au chinuit încontinuu și medicii nu au vrut să mă trateze (amorțeli în mâini, dureri în tot corpul, dar mai ales coloana, obezitate androidă, de tip masculin, foame și sete imense, edem, adică umflare a picioarelor, dureri în ochi prelungite, fac pipi pe mine când tușesc fiindcă m-au futut mereu, etc. )
Iată scrisoarea mea de ieri, în care corectez acum greșelile typo:
Domnule Hoblea,
Sunt datoare să vă scriu acum tot adevărul despre mine în numai câteva rânduri. Poate știți că marele gânditor Sartre și alții au refuzat onoarea de a primi premiul Nobel, din motive care depind de convingerile și atitudinea lor. Poate că și eu trebuia să refuz premiul oferit cu generozitate de dvs., fiindcă sunt perfect nevinovată și mereu am fost absolut normală psihic, dar societatea m-a aruncat de mică în rândul sclavilor măcelăriți și considerați neoameni, fiindcă asta sunt toți oamenii închiși cu forța și inteligenți la psihiatrie, cum am fost și eu. Și este o sclavie mai crudă decât tot ce am citit eu în diverse cărți despre sclavii așa-zis adevărați din epocile anterioare. Desigur, oamenii mărginiți la minte nu înțeleg acest adevăr și nu mă cred, fiindcă oamenii răi dețin puterea în lume. Vă spun sigur că acesta e adevărul, vă spun după 23 de ani de studii (și psihologie și medicină) plus multe cărți citite, cu rezultate mereu foarte bune.
Pe scurt, în copilărie am crescut în sărăcie deplină, am fost crescută lângă un maidan de gunoaie, plus o baltă împuțită undeva lângă București. Cu mulți purici, stând eu pe pământ să mă joc, cu mulți țânțari, fără canalizare sau baie, fără telefon sau jucării și cărți, cum aveau ceilalți copii colegi ai mei. Oamenii din cartier aruncau gunoaie și în grădina noastră, deși nu eram țigani. Este foarte posibil ca rudele mele foarte sărace să fi fost în legătură cu secrete din al doilea război mondial (respectiv bunicii dinspre tată) fapt care a dus la marginalizarea acelei familii cu bunica unguroaică și doi copii născuți în 1932 și 1942 (tata). Foarte posibil din pozele de familie ar fi că tata și fratele lui nu erau de fapt frați și nici copii ai acelor bunici ai mei. Oricum, ceea ce este mai mult decât cert din tot ce am citit, e că tata nu era tatăl meu biologic, fiindcă nu exista deloc asemănare fizică între noi, nici ochi, nici nas, bărbie, gură, urechi, etc. Mama poate era mama mea. Ea m-a lăsat acolo în grija bunicii, eu am făcut aproape toate bolile copilăriei și, spre norocul meu, mama nu mă vizita niciodată. Mama mea a fost și este o persoană foarte, extrem de rea. Toate rudele mele apropiate, inclusiv bunicii dinspre mamă, erau sărace, fratele mamei a dobândit ceva avere în urma căsătoriei cu o fată mai bogată pe care nu o prea plăceau alții, din motive pe care nu le mai dezvălui. Dar nici ei nu erau bogați sau înstăriți.
De la 13 ani și jumătate a început calvarul meu, fiindcă a trebuit să mă mut cu părinții la oraș, în noul lor apartament, ce e drept mobilat recent, dar tot săraci erau în realitate. Oricum eram prea mare să mai dorm cu bunica mea bătrână în același pat (iarna nu putea încălzi decât o cameră) și erau și alte motive. Oamenii răuvoitori au răspândit zvonul că ai mei erau bogați. Eu desigur nu aveam decât câteva haine (și nici tata), unele primite de la rude din SUA de pomană, sau purtam hainele mamei. Tata și fratele lui îmi povestiseră că ei fuseseră persecutați de regimul comunist din cauza originii nesănătoase (așa se numea pe vremuri) și m-au avertizat că nici eu nu îmi voi putea depăși condiția socială. Părinții mă băteau aproape în fiecare zi și făceau scandaluri monstruoase, plus multe alte abuzuri. În clasa a XII-a mi-au plătit meditații cu un profesor de la facultatea de medicină, la care trebuia să merg împotriva voinței mele și care a abuzat de inocența și lipsa mea de bani, abuzându-mă sexual, de fapt doar molestare plus seducție și promisiuni false. Nu am intrat la facultate din cauza lui. În vara lui 1989 am început să am probleme cu vecinii, care m-au chinuit monstruos cu zgomote încontinuu, zi și noapte. Tata a încept să mă înjure foarte vulgar în fiecare zi și să consume alcool mult și să joace jocuri de noroc și să mă bată mult mai rău ca înainte. Mă învinețea la ochi și îmi scotea sânge pe nas uneori. Trebuia să port fard gros să nu se vadă. La 19 ani am reușit să fug la Cluj și am intrat la facultatea de psihologie a 12-a, la concurență de 25 pe loc. Dar nu găseam de lucru în anul 1990-1991 și a trebuit să mă întorc la părinți în București. Apoi părinții m-au închis cu ajutorul vecinilor cu forța în spitalul de psihiatrie la numai 21 de ani, condamnându-mă practic la moarte fără nicio vină, exact așa cum îmi promisese mama mai demult. Nu știu de ce mă ura. Medici mi-au spus că nu voi mai avea niciun drept civil, nici să mă căsătoresc, nici să am copil nici să muncesc, nici să am pensie. Nu există pensie pentru pacienții psihiatrici, doar un ajutor între 250-300 lei acum câțiva ani, nu știu cât mai e acum.
La sfârșitul facultății de psihologie profesorii și colegii m-au respins clar, din cauza diagnosticului psihiatric nedrept, în ciuda rezultatelor mele bune și foarte bune. Ceilalți au obținut servicii bine plătite, au fost acceptați în străinătate, etc. Am fost obligată să dau examen la master, unde toți mi-au spus clar că nu am dreptul să susțin vreo dizertație datorită problemelor mele psihice. Nu aveam probleme psihice deloc, în afara unor violuri oribile de la distanță (care de fapt fuseseră cu ani în urmă, nu atunci), pe care oamenii vulgari le numesc ”futut”, scuzați expresia. Eu nu am perceput niciodată gândurile altor persoane și nu am avut halucinații niciodată și nici delir și nimic altceva. A trebuit să rămân închisă în casă cu părinții mei oribili, fără dreptul să am o ocupație. Era oricum ilegal. Am intrat apoi la medicină, tot la stat, unde am început să am niște migrene groaznice și am avut o tentativă de sinucidere la aproape 28 de ani, și am pierdut jumătate din gamba stângă. Pentru handicap motor de genul acesta eu iau 39 de lei pe lună, nu 300 de lei, doar 39, deci abia hrana slabă pe 2 zile.
A trebuit să renunț la facultatea de medicină din motive fizice, nu psihice, în anul 5. Apoi mi-au murit unchii (nașii mei) și tata. Din banii din moștenire nu mi-a rămas nimic, datorită unor oameni răi, dar mi-am cumpărat apartament de 2 camere cu chiu cu vai. Apoi a urmat căderea pieței imobiliare și am pierdut și mai mult. Stau singură. Dar am fost izolată cu forța de toți și am fost lăsată fără bani de haine sau hrană de mulți ani. Abia trăiesc, mă mai ajută mama. E foarte greu să o suport după tot ce mi-a făcut și am iertat-o în zadar atâția ani, e un om afurisit. Nimeni nu îmi scrie cel puțin un mail sau o scrisoare prin poștă, darmite să îmi dea telefon sau să mă viziteze. Aș fi avut atâta nevoie să vorbească cineva ceva cu mine, despre soare, ploaie, despre absolut orice în afară de politică, lucru care mie nu îmi place, am fost educată de fapt de mică să nu am idei politice deloc. Am început să scriu poezii în 2006-2007. Poeziile premiate de dvs. au fost toată viața mea, toată munca mea. Cred că vă dați seama că nu am bani de pantofi sau haine să pot veni la întrunire, nu am deloc, și mama mi-a explicat că nu mă poate ajuta. Ar costa cel puțin 5-600 lei, plus câțiva lei pentru buzunar și transport, și în martie e friguleț, am nevoie și de jachetă. Oricum, dacă întâmplător cineva va cumpăra cartea mea să câștig cel puțin 50 de lei nu 500, aș fi bucuroasă, cred că vă imaginați. Uneori am cerșit la colțul străzii, dar, decât să mă mut cu mama, mai bine mor.
Vă mulțumesc mult pentru tot, cu stimă, o simplă sclavă în lumea celor liberi,
Cristina MM (scuzați greșelile typo)
Puteți găsi aici pagina mea de autor pe siteul Goodreads, unde am scris că îmi doresc, dacă e posibil, ca oamenii să îmi citească cărțile cu poeziile mele traduse de mine în limba engleză, fără să îmi pună eticheta de sinucigașă. Unii îmi sugerează că toți cred că aș fi fost nebună sau rea, ceea ce eu consider că e imposibil, fiindcă din copilărie nu m-am schimbat deloc, nu am uitat nimic și am făcut numai fapte bune, și nu am greșit nimic. De ce să nu poată fi privite poeziile mele drept creații ale unui om perfect sănătos, chiar dacă am fost torturată peste 31 de ani? Poeziile mele nu au nimic rău în ele, chiar dacă sunt adevărate și autobiografice. Poate că nu sunt poezii reușite, dar eu nu am fost niciodată nebună.
Pagina mea pe goodreads:
https://www.goodreads.com/author/show/8093553.Cristina_Monica_Moldoveanu
Pagina mea pe Smashwords:
https://www.smashwords.com/profile/view/CristinaMonicaMoldoveanu
Repet ceea ce am spus poate de sute de ori până acum. Toată viața nu am mințit nimic și nu am fost niciodată ipocrită sau prefăcută. Așa am fost educată de mică și apoi de mine însămi prin cărțile citite. Nu am vorbit niciodată vorbe cu dublu înțeles, nu am vorbit în gândul meu, nu am făcut aluzii niciodată, am vorbit deschis și curat, cu gândul bun. Absolut la fel a fost și în poeziile mele. În ele există imagini sau simboluri (la fel ca în haiku), dar foarte rar metafore și aproape niciodată cuvinte cu dublu înțeles sau aluzii, în nici un caz aluzii politice, pe care le detest, și absolut nimic ascuns. Am folosit termenul aluzii culturale fiindcă cuvântul aluzii are mai multe sensuri. Este vorba de aluzii culturale, adică filozofice, religioase, literare, muzicale, etc. în sens direct numai, citate sau reamintiri, necesare pentru mine în firul acestor creații poetice, așa precum pictorul amestecă vopsele pentru a crea.
Azi, 7 februarie 2016, iar au intrat unii peste mine exact cu vorbele : ”Nu trebuiau s-o lase să spună adevărul. Trebuiau s-o omoare înainte să spună adevărul”. Oameni buni, exact asta spuneau și vă spun cu precizie că nu au dreptate. Nu mai explic. Nu am greșit nimic, nu am fost niciodată nebună, nu m-am schimbat niciodată. Sufletul mi-a rămas pur și luminos și cald și frumos ca merele coapte, ca asfințitul peste ape calme și liniștite. Niciodată nu aș fi putut să fiu altfel. Eu mă mir cum unii oameni au putut deveni atât de monstruoși, atât de ticăloși. Este oribil, adevărul e întotdeauna mai frumos ca minciuna și nu poate fi distrus niciodată.
miercuri, 3 februarie 2016
ISC partea a 29-a
Înainte de a continua povestirea trebuie să adaug o explicație necesară. În ISC 28 m-am referit la o bătrână amărâtă care scărpina în spital aproape inconștientă, și spunea ”Cine mă jefuiește?” Au intrat unii peste mine cu ideea că eu aș fi nebună, că pe babă o mânca pizda din alte motive. Ei vorbesc înfiorător de porcos. Atenție: absolut tot ce am scris pe acest blog e adevărul și nu am uitat nimic, Și detaliile sunt adevărate. Poate veți găsi în tot blogul numai 5-6 greșeli sau exprimări neclare, dar nu greșeli mari și restul totul e corect, veți căuta nod în papură degeaba. Există mai multe condiții morbide (adică mai multe boli) în care apare pruritul, (adică mâncărimea, pentru cine nu știe). Dar oamenii răi gen Zăgrean sau alții nu doar că pot poseda sexual de la distanță femeile singure și nevinovate, dar ei pot chiar să le frece în somn. Mie mi s-a întâmplat de mai multe ori în ultimii ani, ei m-au frecat în somn, fără ca eu să am vise sau fantezii erotice. A fost oribil, m-am trezit și am început să țip singură în casă sau să plâng. Frecatul stoarce omul de energie în favoarea celor la putere în societate și tot așa pățea și baba aceea. Dar poate vă imaginați ce oribil a fost pentru mine să fiu frecată în somn, mai ales fiindcă eu nu m-am frecat atâția ani în ciuda torturilor. Și nu m-am masturbat deloc. Eu nu am avut niciun păcat, am fost tratată drept obiect sau neom toată viața. Un alt aspect pe care vreau să îl subliniez e legat de postarea anterioară pe acest blog, respectiv fila de jurnal 19 ianuarie 2016, în care refeream la frecat, fiindcă unii spun că acesta afost singurul meu păcat, când în realitate nu mă frecam deloc ani și ani și fusese în zadar. Numai când m-au torturat prea groaznic a trebuit să găsesc un mijloc de apărare. Ceea ce oamenii proști nu înțeleg este faptul că toți oamenii singuri (sau aproape toți) sunt în realitate nevinovați și puri, cum am fost și eu. Ceilalți sunt fiarele care întinează nuferii. Oare înțelegeți? Ei au posibilitatea și dreptul legal să se căsătorească (eu nu) și să aibă sex și copii. Ei se pot apăra de torturi sexuale groaznice făcând sex sau dragoste sau chiar porcării perverse în sensul larg în paturile lor (nu mă refer la act sexual oral ci la diverse alte fleacuri) și acest lucru e considerat nevinovat de societate. Da, sunt de acord. Specia umană trebuie să se înmulțească, cel puțin în această epocă în care trăim. Dar tot ei, cei care sunt considerați normali, îi torturează și îi exploatează sexual pe cei singuri și puri, cum am fost și eu viața întreagă. Și îi omoară, fără niciun ban și în izolare completă, deși sunt oameni perfect buni și normali. Comportamentul lor înfiorător de imoral uneori, sau infamia și minciunile cu care ei omoară oameni buni, nu sunt judecate, în timp ce oamenii ca mine sunt considerați păcătoși numai fiindcă se freacă câteva minute pe lună (exact așa a fost) și se freacă numai pentru a diminua chinul sexual. Ceilalți încep să atace, femeile omorâte nu au nicio vină, ele nu îi incită sau provoacă pe cei răi să le fută (cum se exprimă cei răi). Uneori cei care fac dragoste între ei se străduiesc să ”termine” actul sexual, parcă am văzut undeva scris acest lucru, dar altfel nu știu nimic despre viața sexuală, dar am dreptate 100%. Bărbatul ejaculează de exemplu după copulație. Așa știu eu. Și în felul acesta, poate că actul sexual nu se prelungește la infinit, chiar dacă el va avea altă ejaculație. Oamenii singuri sunt obligați să se frece rar și numai puțin și fără senzații sexuale, pentru a supraviețui. În timp ce alții huzuresc și fac păcate în pat, cei singuri sunt groaznic futuți sau chinuiți ba mai și sunt numiți păcătoși fiindcă s-au frecat câteva momente ca autoapărare. Eu îndrăznesc să spun că oamenii singuri, chiar dacă se masturbează (ceea ce eu nu am făcut), dar cu măsură, nu sunt deloc mai impuri sau păcătoși față de cei care au avut norocul să fie în cupluri. Deși eram destul de drăguță și nu m-aș mai fi îngrășat în mod sigur, totuși niciun bărbat nu m-a vrut, fiindcă nu aveam zestre deloc. Vă rog să fiți sinceri măcar odată în viață și să recunoașteți că exact acesta e adevărul. Am fost săracă de mică, iar alții au fost crescuți în puf. A fost în anii 80 un film rusesc ”Fata fără zestre”(nu acela din anii 30, celălalt din anii 80) unde o fată frumoasă și săracă e violată sau abuzată pe un fel de yacht de plăcere și se sinucide (sau moare cumva, la naiba -- am uitat--, oricum aceasta e ideea de ansamblu, adică e omorâtă de fapt. Abuzul sexual asupra celor nevinovați și săraci omoară întotdeauna. Nu am mai găsit rezumatul pe net, poate că l-au scos și eu nu mai țin minte nici filmul, nici ce citisem despre film acum câțiva ani. Atunci știam, acum am găsit doar filmul din anii30.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)