Dumnul Stoicescu Octav era inginer în hidroenergie. Printr-o ciudată coincidență, în satul mamei mele s-a construit un baraj, începând cam cu 1984, sau puțin mai devreme. Nenea Octav a fost invitat să viziteze satul când eram eu mică și țin minte că a fost bine primit, a venit împreună cu fiul lui Emanuel, zis Pucu, cred că soția lui nu a venit atunci. Nenea Octav era fratele nașei mele Maria (Medy), soția nașului meu. El avea părul șaten și ochii albaștri, nașa avea ochii verzi. Tatăl lor fusese preot, proveneau din județul Buzău, din satul Tăbărăști, dacă nu mă înșeală memoria. Pe mine nu m-au dus acolo niciodată, dar au mai venit uneori rude de-ale nașei la noi în Voluntari în vizită și nașa glumea uneori că ar fi bine să mă căsătoresc cu unul din nepoții ei, nepoți de la un alt frate, George, mort din cauza diabetului, care ne-au vizitat și ei. Nașa ținea foarte mult la rudele ei din Buzău, și la cei trei nepoți de la frate (mai era o fată), al căror nume le-am uitat, cred că fata era numită Clem. Și ea și nașul meu îi pomeneau mereu și vorbeau mereu frumos despre ei. Povestea nașei era și ea legată de al doilea război mondial, ca și povestea legată de mamaia și tataia și copiii aceia blonzi din poze, care nici ei nu semănau cu bunicii mei sau între ei și nici cu nașul sau tatăl meu. Nașul meu spusese, repet, (pentru cine nu a citit povestirea în limba engleză despre originea familiei mele), spusese că eu nu voi putea crede, dar copilul acela blond din poza cu mamaia și străbunica, mama mamaiei, fusese el (nașu era smead, cu părul negru, care nu i-a albit nici până la 60 de ani). Cât despre preotul tatăl nașei, el făcuse închisoare în regimul comunist din cauză că colaborase cu legionarii. Se spunea astfel că nașa mea fusese și ea persecutată, la fel cu tata și nașu, din cauza originii așazis nesănătoase. Tatăl nașei a fost călcat de o mașină pe șosea, la mulți ani după ce a ieșit din închisoare. Mama nașei a trăit până nu demult și picta icoane (tanti Tona, o chema tot Victoria, ca pe străbunica mea).
Nenea Octav s-a căsătorit cu tanti Lili, căreia i se spunea deci tot Lili, la fel cum i se spunea mamaiei. Tanti Lili era brunetă, cu părul și ochii negri sau căprui. Fiul ei Pucu semăna mult cu ea, fiind cu trei ani mai mare decât mine. La 40 de ani ea a rămas din nou gravidă și țin minte cum venea la Voluntari și ne arăta burta ei mare cu mândrie și nașa privea și ea poate cu puțină invidie nu doar duioșie, fiindcă totuși își dorise și ea un copil, dar nu putuse avea. Apoi tanti Lili a născut o fetiță, Viviana, în mod ciudat blondă, parcă cu ochii albaștri, pe care nu au adus-o în Voluntari la mine în vizită, m-a vizitat în prezența mea numai o dată din câte țin minte. Tanti Lili era brunetă, tanti Tona brunetă, nenea Octav șaten, fetița blond deschis. În anii tinereții, cele trei cupluri (nașii, Octav cu Lili și părinții mei) se reuneau uneori și petreceau pașnic și veseli, țin și eu minte că erau prieteni și nu exista zâzanie între ei. Am vreo 4-5 poze cu ei toți distrându-se în curte și făcând fițe (poate că erau și amețiți puțin), dintre care am ales-o pe cea mai puțin compromițătoare și o postez mai jos (în celelalte erau prea beți sau glumeți), tata făcea poza aici.
Eu așa am fost educată, să cred că iubirea și armonia și pacea sunt mai presus. Eu așa am și rămas toată viața. Îmi iubeam mult familia (pe toți) și în copilărie eram înconjurată cu iubire și respect din partea lor. Pe vremea aceea încă mai credeam că ”nu haina îl face pe om” și diferențele sau lupta pentru avere în familie nu contează sau oricum nu credeam că vor exista în familia mea. Pe vremea aceea nu doar cele trei cupluri sus-menționate se înțelegeau între ele, dar și verii mamei, fiii preotului Șerban, erau încă împreună la mese în familie și mă copleșeau cu daruri și vorbe frumoase de ziua mea de naștere. Cam tot din 1984, când a început calvarul meu, toată familia s-a dezbinat, spre neplăcerea și nedumerirea mea. Cei doi frați Șerban au devenit mai rău ca Bobby și J.R. din Dallas, mama a devenit o scorpie care scuipa venin despre nași, familia Stoicescu de asemenea s-a îndepărtat și de părinții mei și de nași, etc. În poza de mai jos sunt cei doi frați Șerban împreună la ziua mea, când am împlinit 10 ani. Dinspre stânga spre dreapta apar: Mimi, basarabeanca, care locuia lângă abator undea mirosea oribil și ne servea cu prăjituri și gustări cu păr de pisică în ele, fiindcă nu vedea bine și pisicile ei lăsau păr peste tot; avea și papagal care mânca din gura ei, ea la petreceri cânta mereu cu glas subțire și alintat, mama Limpi, fericită, eu foarte fericită, nenea Puiu (Gheorghe Șerban) zâmbind deschis, el era genul tăcut dar care arar râdea sau zâmbea dar părea foarte sincer, mama mea cu un aer fericit și radiant, bunicu, care probabil se simțea bine atunci, nenea Ovidiu (fratele mai mic) cu zâmbetul lui specific și proaspăt, fetița lui Monica mult iubită și alintată de mami preoteasa și sora cu 4 ani mai mare a lui bunicu, care privește spre ceilalți.
Revin la povestea despre familia Stoicescu. Pucu, fiul lor, a fost unul dintre puținii mei parteneri de joacă. M-a învățat să merg pe bicicletă și să mă cațăr în copaci. Venea la noi la vremea cireșelor coapte și culegea pungi întregi și albe și pietroase și amare și apoi vișine. Mamaia și nașii mei dăruiau multe cireșe și vișine și liliac înflorit tuturor oaspeților. Odată au chiar vândut oamenilor din cartier, dar altfel copii din vecini rupeau mereu gardul și furau, lăsând multe crengi rupte. Mamaia îi mai pândea și, în loc să îi izgonească, le dăruia cireșe, cu speranța că nu vor mai veni la furat. Mie mi s-a părut ca un fel de lecție ca în Mizerabilii, când preotul îi dăruiește argintul său ocnașului și îl aduce pe calea cea bună. Eu o iubeam pe mamaia și credeam în planul ei bun, dar nu i-a ieșit. Nu toți oamenii sunt buni în esență la suflet, cum era Jean Valjean din cartea aceea. Cât despre mine și Pucu -- eu probabil îl plictiseam, iar el mă tachina. La un moment dat am crezut că mă îndrăgostesc de el, așa cum se îndrăgostesc fetițele pe la 10-12 ani. El se suia în cireș și cânta Oh Suzana sau Guantanamera și mă împroșca cu cireșe sau sâmburi. Când a fost la noi în sat ne-am jucat și cu alți copii, deși eu nu îmi amintesc, probabil că așa a fost. După vreo alți doi ani de la acea vizită a lui la Colun am fost tracasată de Simona, o fată vecină cu noi, fiica lui Limpi nu mai știu cum, care era cu trei ani mai mare decât mine și îmi tot explica că s-a îndrăgostit de Pucu și îmi cerea vești despre el. Iată mai jos o poză cu Pucu și mine la stâna din Colun. Se vede nenea Octav și o parte din soția sau viitoarea soție a lui Nelu, Genica. Nu mai știu în ce an era.
Fac o paranteză legată de Simona. Eu am ținut la ea și ea era aparent încântată de poveștile mele cu zâne pe care le improvizam, cred că am mai scris. Mă jucam cu ea, dar ambele femei, și ea și mama ei, aveau un nu știu ce în comun, un fel de a tărăgăna vorbele care dădea impresie de falsitate sau gânduri ascunse. Poate greșesc, dar față de alți oameni din sat îmi plăceau mai puțin. Dar Simona mi-a povestit că avuseseră necazuri foarte mari cu tatăl ei, de care mama ei se despărțise și că necazurile lor continuau. Nu pot ști ce probleme au condus la modul lor de a vorbi sau de a se comporta. Într-o zi ele veniseră în sat din Sibiu și făceau curățenie în casa veche. Eu m-am dus și am început să ajut și eu, fiindcă așa îmi plăcea, fiindcă așa eram eu. Atunci mama Limpi m-a certat, fiindcă nu se cădea să fac pe servitoarea în casa altora. Eu eram doar un copil cu gând bun. Nu m-a mai certat când am fost să ajut la curățenie pe tanti Olguța, soția lui nenea Puiu, după ce ei au cumpărat casa lui Crețu din sat, situată lângă grădina așa numită din Stoicoi, unde, până în 1990, la ani buni după ce nenea Puiu se mutase acolo, eu și mama Limpi mergeam să muncim la fasole, crumpene sau să culegem zmeură gustoasă. Nu știu ce s-a întâmplat apoi dintr-o dată, că mi s-a spus doar că grădina aceea nu este a noastră, ca și cum toți uitaseră trecutul. După 92 nu am mai pus piciorul acolo. Poate nici înainte nu fusese a bunicilor mei ci doar a sorei lui bunicu, dar după 90-92 nu am mai gustat zmeura incredibil de bună de acolo, pe care de obicei o săpa străbunica mea cu săpăliga - și roșie și aurie. Oricum un alt mister rămâne pentru mine faptul că mami preoteasa, sora bunicului meu, a renunțat în mod dezinteresat la partea ei de moștenire din gospodăria bunicului meu cu totul, astfel încât acum totul revine mamei și fratelui ei, dar oricum, după cum știam toți de mult timp, nu mai are aproape nicio valoare, satul fiind aproape părăsit și sărac. Crețu fusese un fel de artist, așa mi se spusese, nu mai știu dacă pictor sau sculptor. Eu când povestesc fac multe paranteze, așa că voi adăuga că nenea Puiu a fost foarte de treabă, l-a ajutat mereu cu unelte și altele pe bunicu, care la rândul lui punea umărul în gospodăria nepotului său. Nenea Puiu a fost foarte de treabă și cu mine fiindcă m-a dus cu mașina de la Colun la București când aveam nevoie, chiar și după povestea cu Zăgrean, când toți au început să mă respingă sau să mă lovească. A făcut poze cu mine în costumul popular al bunicii mele , etc. Soacra lui a pictat tabloul acela naiv cu casa noastră din poza de mai jos cu mine și mama Genicăi, tanti Tațiana, atârnat în bucătăria noastră de vară, numită ”su șop”. Ca să nu mai lungesc vorba, în ultimii ani de barbarie după schimbările sociale de după Revoluție, adică acum nu chiar mulți ani, după spusele mamei mele hoții au spart și casa din Colun a lui nenea Puiu și, fiindcă nu găseau ceva valoros de furat, s-au răzbunat și au făcut un caca mare în mijlocul dormitorului lor. În poza de mai jos eu sunt după amputarea piciorului meu, sau nu cu mult înainte, cu un pui de pisică în brațe.
Cât despre Simona, continuarea a fost tristă. După 89 mama Limpi mi-a spus că umblă zvonul că ar fi fost violată, nu mai țin minte cum, sau dacă era viol colectiv. Eu niciodată nu am bârfit, niciodată nu am împrăștiat zvonuri, deci și din acest punct de vedere am fost curată. Poate nu era adevărat. Simona s-a mutat la București și s-a măritat cu un militar. A venit odată sau de două ori la noi pe Moșilor în vizită și a stat de vorbă desigur mai mult cu mama, eu am fost mereu considerată nebună sau copil, ceea ce mă durea. Când eram mică toți oamenii, și străinii în tren, povesteau frumos cu mine orice și mult despre viețile lor. Simona avea același fel de a vorbi ca odinioară, se schimbase foarte puțin și ne sfătuia insistent pe mine și pe mama să luăm MagneB6, adică magneziu împotriva stresului, un medicament care era la modă atunci.
Revenind la familia Stoicescu. Ei au cumpărat o parcelă de teren în Voluntari sau pe aproape, nu știu dacă aveau și casă atunci. O numeau în mod alintat ”moșie” și cultivau terenul. În nu știu ce dată (82-83) familia Stoicescu a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu părinții mei pentru apartamentul mamei de la Teiul Doamnei din Colentina, care a fost cumpărat de tanti Tona, care s-a mutat acolo, la etajul 9 de care mama voia insistent să scape, încă de la cutremurul din 77 când se speriase rău (tata mereu povestea cum ea ieșise fuga în stradă într-un singur pantof). Din câte mi s-a spus, apartamentul din Colentina era zestrea de fată a mamei de la părinții ei, iar tata venise acolo numai cu o valiză. Știu că mai avea (parcă) rate, nu foarte mari, de plătit. În mod ciudat pentru mine, din banii de pe apartament plus economiile lor, părinții mei au cumpărat apartamentul de la etajul 3 pe Moșilor, dar l-au pus pe numele tatei. Dacă nu ar fi făcut așa, acum eu probabil aș fi fost moartă, fiindcă nu aș fi avut bani destui din moștenire să continui după moartea tatei viața separat de mama mea. Tanti Lili nu a fost o figură negativă în viața mea până în 1989-1990, când, stând sub bolta de viță la masă împreună s-a uitat puțin chiorâș la mine și a insistat că ei îi place să folosească evantaiul când e cald ca să își dea ”aere”. Parcă mi-a dăruit mie un evantai atunci și m-am gândit că poate insinua că eu aș fi arogantă sau că îmi dau aere de superioritate, etc. ceea ce nu era deloc adevărat, niciodată nu am fost cu nasul pe sus, am fost plină de candoare și duioșie reale. Poate m-am înșelat atunci, poate nu. Tanti Lili spunea că ea este o femeie ”ce-i în gușă și-am căpușă” și nu se poate schimba, adică o persoană dintr-o bucată, care spune exact ceea ce gândește. Pe vremea aceea eu nu înțelegeam cum ar putea un om să spună altceva decât ceea ce gândește, fiindcă eu nu știam că oamenii pot transmitealtora gândurile lor (cum am aflat numai după moartea tatei) și nu perceam niciodată gândul cuiva.
La scurt timp după revoluție am fost invitată cu părinții mei la o nuntă organizată la Snagov de niște prieteni înstăriți ai nașilor mei, nu mai știu sigur dacă era și vreun fel de înrudire între ei. Ceea ce e cert e că familia Stoicescu era invitată de onoare și nu mai știu acum nici dacă nașii mei erau din nou ei nașii (ei aveau mai mulți fini, deși fuseseră săraci). Nu înțeleg nici de ce ai mei au acceptat, fiindcă oricum nu aveau bani mulți și trebuia plătită și masa plus dar. Acolo la masă eu am fost așezată într-un loc retras și aveam drept vecini niște francezi care nu erau rude sau prieteni, cel puțin nu apropiați, dar mi-au mărturisit că veniseră acolo să vadă cam cum este o nuntă la români. Eu mă gândeam în sinea mea că ar fi trebuit să meargă în altă parte, fiindcă aceea nu era o nuntă tipică în opinia mea. Pentru mine a fost o noapte oribilă, în afară de discuția scurtă și protocolară cu francezii aceia. Nu numai că nimeni nu mă invita la vreun dans, cum nu am avut noroc toată viața, dar m-am simțit rău și amețită, deși ca de obicei, nu consumam alcool. Atunci eram foarte subțire, sub 60 de kilograme, și lumea zicea că sunt prea slabă, că mi se văd coastele, etc. A trebuit să merg împreună cu oaspeții cu vaporașul pe lac și mi-a fost desigur rău, eu mereu am avut rău de mișcare și mai ales rău de vapor în scurtele mele călătorii pe lacuri sau chiar pe Sena în Paris o singură dată. La un moment dat stăteam undeva parcă pe o bancă și era și Pucu acolo (Viviana, ca de obicei, absentă din viața mea). Pucu fusese mereu glumeț în copilărie și atunci părea la fel, deși avea peste 20 de ani. S-a uitat și el fix la mine și, de față cu alții, a spus că vrea să spună un banc bun. Zicea, îmi amintesc cu precizie, ”A fost odată o zână...rea....rea...rea...dar bună!” și a început să râdă desigur. Mie nu îmi venea nici să zâmbesc și numai după ani de zile mi-am adus aminte din nou de acel cui nedescifrat fixat în memorie (că mereu mi se întâmpla așa când oamenii mă atacau și eu nu înțelegeam nimic, țineam minte tot și mi-aduceam aminte după mulți ani). După mulți ani m-am gândit că poate voia să spună că zâna era bună la pat sau pentru sex și își bătea joc de mine. Dar eu eram așa monstruos torturată sexual de la distanță și atunci în perioada aceea și nu mi-a picat fisa. Am fost un om complet nevinovat, m-au masacrat sexual toată viața și gluma lui mi se pare foarte de prost gust, având în vedere inocența mea. Și am fost mereu un om foarte bun. Oricum, nume de zână avea sora lui, dar pare evident că nu se referea la sora lui și nici eu nu m-am gândit la sora lui atunci (zâna Viviana era un personaj care mă impresionase în poveștile din copilărie și în ultimii ani am scris o poezie mai slabă despre ea, nu o am pe blogul meu, dar asta e încă o dovadă că nu eram obsedată de trecut sau de familia Stoicescu sau alte chestiuni). Când ne-am întors noaptea cu autocarul de la Snagov mi-a fost extrem de rău, aproape să vărs, și tata ca de obicei era rău și afurisit cu mine. Despre Pucu am aflat că după câțiva ani s-a însurat și a avut o fetiță, acum nu mai știu nimic de el.
Apoi familia Stoicescu a ieșit de pe scena vieții mele. Au reapărut insidios după moartea mașei mele la numai 60 de ani, după suferință grea. În anii care au urmat ea pomenea uneori de nașa ca de o sfântă, cu gesturi arătând către cer, ca și cum ea avea dreptul moral să ne chinuie, ca și cum eram vinovate (eu și mama) de moartea sau suferința unui om pur, unui fel de miel nevinovat - nașa, iar noi rele. Așa am simțit eu, că mă băga în aceeași oală cu maică-mea, nașu și tata și ea făcea pe îngerul dreptății. Nu pot spune cu certitudine dacă ceilalți au avut vină legat de moartea nașei, dar eu precis nu. Pot spune cu certitudine că eu nu puteam s-o ajut pe nașa în boala ei înainte să moară și nu sunt vinovată că nu am venit de la Colun la București pentru înmormântarea ei, Dumnezeu să o ierte. În definitiv eu fusesem renegată de întreaga familie și societate, dar de nașa nu. Faptul că nu am venit la înmormântare nu înseamnă nimic, nici rău nici bine. Înseamnă doar că eu eram sub imense presiuni, dureri sufletești, necazuri și chinuri din partea altora. Recunosc că nu mi-a plăcut cum au tratat-o tata și nașu pe nașa înainte să moară. Nașa păruse să aibă milă de mine înainte să moară, știa care e situația mea la părinți, și îmi promisese chiar că vrea să mă ajute financiar din pădurea pe care ea o moștenise la Buzău, ca să îmi iau garsonieră să scap de părinți, ”să îmi iau zborul”. Dar, poate că și dvs. știți, nimic din ce își dorește omul să dăruiască altora după moartea sa nu se ptrece așa. Ce îmi promisese mamaia (obiecte de preț din vitrină, vechituri și antichități plus toată grădina mare și casa) s-au dus dracu. Nu știu ce s-a întâmaplt cu vechiturile prețioase, cine le-a furat sau vândut, am rămas doar cu câteva, dar nu le-am putut valorifica. Grădina a vândut-o nașu prietenului său Marinică, nu vecinul mamei, ci soțul lui Erica, evreica pe care el o respecta, deși uneori după 89 vorbea de evrei că ar fi jidani, de exemplu așa spunea de Petre Roman, primul prim ministru al României, de care îmi povestea și doamna Micaela Slăvescu, fosta mea meditatoare de franceză că îl cunoștea bine. O colegă de la psihologie, devenită jurnalistă, îmi spunea că ea a luat interviu soției lui Petre Roman, ca să vedeți ce mică e lumea și că făcuse cercetări despre sataniștii de la Constanța, lucru și mai incredibil pentru mine. Grădina mare a fost vândută pentru a cumpăra casa de dincolo de drum (din câte am dedus eu), în care stă mama acum și care aparținuse familiei Vieriu. Și nașu a încheiat un testament fără valoare juridică legat de faptul că toate bunurile sale le lasă fratelui său. Nici asta nu putea fi adevărat. Nașu i-a spus lui tata că el nu îi datorează nimic lui Lili, decât tabloul cu țiganca cu sânii goi, care nu îmi plăcea mie când eram mică și sub care am poza mea de la 13 ani, cu haine încă tricotate de mamaia și lângă păpușile mele. După moartea oricui, ceea ce contează în primul rând e legea succesiunii și nu testamentele. Tanti Piri mi-a dat din timpul vieții o oglindă veche, dar mama mea a vândut-o, eu nu am avut cum s-o opresc și verișoara mea Francisca m-a mustrat. Eu nu am fost un om slab, dar niciodată nu am putut să o controlez pe mama. (De curând ea mi-a luat și mi-a stricat un fular moale tricotat de nașa, amintire dragă și lucru util, împotriva voinței mele clar exprimate). Dacă vrei să lași cuiva ceva cu adevărat, dăruiești efectiv în timpul vieții.
Când a murit nașul meu, numai ea era alături de el, cel puțin așa spunea tata, care venise la Colun și spunea că nașu nu mai are mult de trăit. Ne-am întors la București deci după o zi sau două, am uitat cât. Tanti Lili m-a chemat în casa Alinei (acolo a bolit și murit nașu, tata spunea că înainte să moară tot butona radioul pentru diverse posturi de radio) unde mi l-a arătat pe nașu galben , mort și complet gol așezat cu picioarele ușor desfăcute pe burtă în pat. Ea spunea că nu este un spectacol prea plăcut pentru o domnișoară, dar asta e viața. Părea să zâmbească ușor sau avea un ton al vocii ușor cinic, așa cum era ea de multe ori. Eu nu m-am apropiat să examinez cadavrul, prea puțin mă interesa atunci adevărul medico-legal și oricum nu mă pricepeam prea mult, fusesem doar studentă la medicină. Știam că nașul meu vărsa sînge negru și urât mirositor, că elimina prin scaun tot felul de lucruri oribile, etc., că suferise mult. Fusese un foarte bun profesor sau mentor pentru mine, este perfect devărat, și nu mă învățase lucruri rele ci numai binele și mă învățase să fiu ordonată, calmă și mereu rațională. Când a venit medicul legist nu l-a putut îmbălsăma. A cerut familiei (vecina Fana a făcut lucrul acesta) să îi îngroape măruntaiele undeva în grădină. Dar și după aceea puțea înfiorător. Desigur, eu pot bănui doar că era mort deja când tata a venit la Colun, dar nu am nicio certitudine. De fapt nici nu bănuiesc. Boala era oricum foarte gravă, organismul măcinat și putred, poate de aceea nu l-a putut îmbălsăma. Tanti Lili ne-a spus că ei îi plac vechiturile și că putem să îi dăm ei orice nu ne trebuie din casa veche. Desigur eu nu o pot bănui că ar fi șterpelit ceva, fiindcă oricum nu ar fi putut să le valorifice, decât cel mult să le dea vreunui colecționar excentric pe bani puțini, sub valoarea lor dacă erau valoroase unele, sau să le îngroape, dar nu ar fi avut logică. Repet, cu restul nu știu ce s-a întâmplat. Povestea vechiturilor o știți deja -- mamaia susținea că le cumpărase în anii războiului de la evreii scăpătați pe un preț mic, dar eu nu pot spune cu precizie ce era adevărat din povestea ei și ce nu. Tot la înmormântări, tanti Lili a încercat să îmi dea sfaturi bune pentru viață (așa era felul ei, mămos, și vorbea de multe ori în parabole sau fabule cu morală certă). Odată de exemplu mi-a povestit despre necazurile fetei sale Viviana, care călătorise în străinătate pentru studii sau nu mai știu eu ce și fusese dezamăgită sentimental parcă de un bărbat și apoi fata devenise mai înțeleaptă. Fata ei Viviana locuia în oraș singură, nemăritată atunci într-un apartament de 3 camere, de unde eu am dedus că avea bani desigur.
După moartea tatei însă, treburile s-au schimbat. Încă de la început, ea a început să ne hărțuiască și pe mine și pe mama în paralel, dar mie îmi era mai greu fiind complet singură și tot pe mine mă lovea mai tare fiindcă eram și ”futută” pe deasupra, cu aceleași probleme sexuale mizerabile, bănuiesc eu că maică-mea nu suferea cel puțin la fel de mult. Pe deasupra, maică-mea se arunca și ea asupra mea și făcea scandaluri și scene urâte cu ideea că eu vreau să o las pe ea în stradă și să îi iau banii. În realitate ea mi i-a luat în parte, crd că am mai scris, voi scrie pe scurt în ISC când va fi timpul. La început, tanti Lili m-a vizitat până la ușă în apartamentul din povestirea Scrinul negru unde stăteam cu chirie și a făcut o figură ciudată când a văzut ce era acolo, poate a înțeles parțial. M-a vizitat până la ușă și în apartamentul meu actual (de fapt în bucătărie) cu niște acte cu care ne teroriza legat de cadastrul casei unde stă mama acum în Voluntari, unde ea și soțul ei aveau parte, fiindcă fusese bun dobândit de nașu în timpul căsătoriei cu nașa. Am avut probleme groaznice cu ea legat de moștenire ani de zile, dar ea spunea că numai pe maică-mea o vizează, că nu are nimic cu mine (!). Mă lovea oricum prin tracasare, indirect prin mama și direct prin partea mea legală. La început m-a sfătuit să merg la un notar să întreb care sunt drepturile mele. Am mers, notarul mi-a explicat legea succesiunii după tată și când l-am întrebat cât mă costă consultația a spus: nimic. Un aspect demn de menționat e că mama a spus că familia Stoicescu e vinovată de tăinuirea actului de succesiune al părții de pădure după nașa, din care și nașu, soțul supraviețuitor avea o parte legală. La început acel act într-adevăr nu apărea, apărea altceva ce nu era corect, țin minte precis. Oricum, moștenirea acelei păduri în ținut străin a fost o pacoste, fiindcă nimeni nu avrut să o cumpere, amam a plătit și încă plătește impozite mari și a mai și făcut un act dubios cu un avocat, care m-a obligat și pe mine să semnez o porcărie....el poate nu doar să ne ia o parte din pădure, dar e scris chiar că el ne-a plătit și mai e ceva astfel încât la moartea mamei sau a mea cea care va rămâne poate fi obligată să plătească și ami mult. Se pare că avocatul o are pe mama cu ceva la mână, dacă ea nu s-a putut împotrivi, ce puteam face eu? Cum puteam să nu semnez și să suport scnadal, când eu nu am niciun ban în bancă să angajez avocați mai tari decât ăla? Acel om chiar de curând iar a obligat-o pe mama să semneze încă un act legat de locurile de veci de la nașii mei unde aș fi vrut eu să am loc eventual, ca moștenitoare directă de fapt (eu sunt nu mama), și nu îngropată peste tata și nașu (amândoi sunt în același mormânt), cum zice mama. Mama zice că i-a dat locurile mele de veci (fără semnătură din partea mea și preotul parohiei s-a opus, încă se opune) fiindcă îi era datoare pentru că i-a rezolvat procesul legat de pensia ei de urmaș după tata. Dar atunci mama precis nu era vinovată. Ea nu cunoștea legea, care nu permitea acumularea pensiei de urmaș cu salariul ei și funcționara de la pensii nu îi spusese, dimportivă o indusese în eroare. Ea avea voie să aibă salariu, dar cu pensia ei după anii ei de muncă, care era mai mică, însă nu avea voie cu pensia de urmaș. Era o chichiță pe care nu avea cum să o ghicească. Pensionarii au voie să aibă salariu pe lângă pensie, dar nu cu toate tipurile de pensie. Acel avocat Ninel, care locuia tot ]n Voluntari, era atât de scârbos încât (și nu voi mai scrie despre el mai încolo) mi-a spus pe șleau că el se gândește la viitor, adică la fetița lui și că vrea să nu vândă deocamdată pădurea (deși eu și mama murim de foame) fiindcă vrea să îi asigure un viitor copilului lui.
Revenind la tanti Lili. Ea avea o protejată, Mădălina, care o cunoștea pe Viviana și spunea că mai primește haine de la ea uneori că aveau cam aceeași măsură, care avea un copil mic, un băiețel și trăia cu un bărbat în cuplu fără căsătorie. Mădălina era săracă, provenea tot de la Buzău. Ea s-a mutat cu copilul și prietenul ei în partea demoștenire obținută de familia Stoicescu, în care a intrat și o cameră din casă, cea din spate, unde murise nașu. Copilul se numește Igor, un alt nume exact din aceeași carte cu legende unde am citit povestea lui Merlin și a Vivianei. Mădălina m-a primit odată la ea în casa pe care au improvizat-o dintr-o magazie veche (bucătărie plus o cameră) și acolo era vai Doamne, tot plin de vechituri de parcă acei oameni sunt obsedați de vechituri, poate ați citit textul meu ”Adevăruri spirituale” pe acest blog și ați înțeles ce vreau să spun despre patina vremii. Altădată Igor a fost la maică-mea în casă și eu m-am jucat cu el mai mult. Pe vremea aceea încă mai puteam să îmi stăpânesc durerea că nu am copil. Dar până la aceste scene, tanti Lili, care acum locuia într-o casă tot în Voluntari, a mai făcut multe scandaluri împreună cu mama, culminând cu o bătaie cu vecina mamei Fana în curtea mamei, când a venit și poliția și au fost făcute cercetări. Altădată îmi spunea ea mie -- cum s-a trezit maică-ta asta să vină ea să intre în familia Moldoveanu, etc. etc., ca și cum maică-mea era un fel de impostoare care vâna capetele și averea familiei Moldoveanu, al cărei nume numai eu îl mai port, fără urmași. Adică era un fel de ”râde ciob de oală spartă”, vreau să spun: ea cine era să facă pe apărătoarea vestigiilor familiei? Altădată eram cu ea și cu mama pe stradă în Voluntari și tanti Lili zice către mama: unde mai găsim noi un om cum a fost tanti Lili (adică mamaia), care se purta cua tâta răbdare cu copiii și a crescut-o așa frumos pe Cristina? Eu, zicea ea, consider că tanti Lili avea un fel de a se purta cu copiii atât de deosebit, încât orice copil era un fel de Micul Prinț. Pe mine m-a deranjat această discuție și dacă ați citit tot blogul meu știți de ce. În plus mi se părea atât de ciudat să îi spună tanti Lili așa ceva despre mamaia tocmai mamei mele care mă lăsase acolo. Era ca și cum ele știau ceva despre vreun plan ocult legat de viața mea, care nu le-a reușit. Și eu cred și rațional și cu inima că mințea. Că mințea fiindcă societatea în genere a vrut să creeze impresia unei conspirații în jurul meu, pentru a justifica faptul că mă omoară de fapt, când eu voiam de fapt să trăiesc, dar ei mi-au luat toate drepturile.
Ultimul lucru pe care îl spun legat de tanti Lili este că m-a dernajat și lovit prin lungi discuții la telefon uneori. De pildă a insistat pe faptul că eu sunt nebună și trebuie să îmi accept soarta fiindcă ăla care e nebun așa rămâne toată viața și degeaba cer eu să am drepturi în lume. Eu am contrazis-o, ea a zis că nu se poate schimba nimic. Tot ea, înainte să terminăm problemele legate de moștenire mi-a spus că eu nu voi avea bani niciodată, decât eventual dacă moare maică-mea. O altă chestie urâtă e că m-a tot pisat că părinții mei erau bogați înainte de revoluție, ca și cum de aia nu am eu bani acum. I-am spus adevărul că nu era așa și ea mi-a râs în nas că maică-mea avea nu știu cât salariul. Ca să vedeți până unde merge ticăloșia. Oricum, repet, fiindcă eu am stat în casă cu ei, nici între anii 1984-1989 părinții mei nu aveau bani mulți cum spunea acea femeie. Nu mai intru în detalii, voi verifica dacă am scris deja în viitor. În rest, înainte de 84 și după 89 evident nu aveau bani. Ea, tanti Lili s-a lăudat odată că ea a câștigat multe procese și aparent avea bani (mama spunea că nu se poate lupta în tribunal cu ea) și într-adevăr părea a fi ceea ce se numește persoană procesomană.
Mai jos poza mea lângă tabloul cu țiganca în lucruri tricotate de mamaia (în afară de bluza albă). Ai mei nu aveau bani pentru hainele mele, iar mamaia adesea desfăcea tricoturile care mi-erau mici și combina lâna cu altă lână nou cumpărată pentru a face economie. Oricum purtam pantofii și hainele diverse mai mulți ani la rând. Acum voi încheia aici această povestire, dar o voi continua mâine -poimâine cu adevărul despre familia Șerban legat de viața mea, fiindcă îmi stă pe cap altfel dacă nu o termin. Mai adaug un fapt în altă ordine de idei. Odată doamna Aurora Liiceanu, la care mereu făcea aluzie tanti Lili, m-a chemat la ea acasă. Nu știu de unde știa tanti Lili că eu o cunoscusem pe doamna Liiceanu și nici de ce își bătea joc de mine că doamna Liiceanu ar fi trebuit să mă ajute în profesie (!) Poate fiindcă aflase că din cauza doameni Liiceanu am pățit necazul acela cu țiganii din Târgul Lăpuș din Nordul țării, poveste absolut înscenată pe care am povestit-o deja. Nu mai știu unde am citit sau auzit că soții Liiceanu erau țigani sau aveau legături cu țiganii (poate nu era adevărat). Ei au divorțat. Doamna Liiceanu locuia tot la Piața Iacului unde începuse revoluția din 89 pentru mine, unde locuia și Irina de la Constanța, unde trebuie să îmi fac buletinul (secția de poliție de care aparțin). Dar, oricât de doamnă o fi fost ea și rahat eu, consider că nu trebuia să se poarte cum s-a purtat în ziua la care mă refer: m-am dus la ea acasă la ora la care m-a chemat și am găsit-o cu sânii goi, atârnând peste un lighean în care îi turna apă după vopsea altcineva parcă, dacă nu mă înșel, asta am uitat în ultimii ani. Dar era precis cu bustul gol și vopsea avea în păr. Eu m-am comportat normal, dar scena îmi amintește de tabloul cu țiganca, iar acum de ciudata coincidență că tanti Lili Stoicescu a moștenit exact acel tablou și știa de faptul că o cunoscusem pe doamna Liiceanu. În poza de mai jos vedeți că aveam dresurile, probabil cele mai bune fiindcă era Crăciunul, rupte și cusute de mine:
19 februarie 2022. Mi s-a imputat mereu că am scris adevărul despre familiile acestea, deci am făcut un lucru urât - am pus totul pe tapet. Întrebarea e de ce. Am mai explicat. Pe Lili Stoicescu mi-o amintesc cel mai bine din 1989, când insinua că eu mi-aș da aere, lucru care m-a nedumirit și nu a fost niciodată adevărat. Tot ea spunea după moartea tatei că ăla care e nebun rămâne așa până moare, atunci când i-am spus că îmi doream drepturile și libertatea deci. Tot ea a făcut de câteva ori aluzie la Aurora Liiceanu, nu știu de unde știa despre amestecul ei (negativ) în viața mea, căci sigur nu i-am spus eu. Cineva sau chiar ea mă f_tea cu dureri de cap când vorbeam cu ea la telefon după moartea tatei, deci mult înainte să scriu adevărul aici. Tot cu ea am fost la Buftea la judecătorie, ceea ce amintește de piesa Procesul apei, în care jucasem în copilărie. Tot ea insista când eram copil pe ideea ”răzbunarea e arma prostului” și eu nu pricepeam de ce. Soție fiind ea a buzatului frate al nașei mele de la Buzău, am observat că și buzatul avocat al mamei, Ninel, cu rol negativ în viața mea, dar nu știu dacă provenea tot de la Buzău și el, dar era legat de pădurea de acolo. Și vecina Mădălina, tot cu buze mai late oarecum (și fiul ei) e tot de la Buzău. Deci Lili Stoicescu, cu numele de familie legat de viața mea - adică grădina din Stoicoi și ideea stoicismului în fața suferinței, era țesută în cartea despre viața mea. (în viața mea la un moment dat am scris Constanței Buzea de la România literară și ea mi-a răspuns pozitiv, apoi a murit) Oricum aceste două familii nu au avut legătură directă cu viața mea și expunerea adevărului despre ei în contextul crimei asupra mea nu are nicio relevanță. Într-adevăr regret că am făcut acest lucru. Motivul principal pentru care am scris aici totul despre ei în evoluția vieții mele psihice este faptul că eram torturată și otrăvită, dar desigur nu am avut ideea că ar fi din cauza lor. Îmi pare sincer rău. Fiindcă oricum eram omorâtă fără vină și mereu torturată, mi s-a inculcat ideea că trebuie să scriu absolut tot adevărul, că nu era destul că scrisesem numai ce era mai important, neînțelegând de ce sunt omorâtă. Și în final am scris absolut totul despre viața mea, inclusiv despre ei și e posibil ca ei să critice acest lucru. Îmi amintesc bine de tanti Tona, (Victoria, la fel ca buna mea) văduva preotului, de la care am o vedere scrisă de mână, văduvă care picta icoane și îl copia pe Grigorescu și care a locuit la Teiul Doamnei, în apartamentul unde au locuit părinții mei până în 84, și a murit fiind foarte bătrână, peste 90 de ani. Și Ibi Nicolau, care a fost una din cele 5 persoane care au existat ca relație în viața mea, s-a mutat tot acolo și spunea că nepotul ei locuiește acolo, aproape de blocul meu, care era numerotat OD 23 și era tot lângă poliție.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...