7 februarie 2016 -- despre Nelu, Genica, Cosmin și Irina, 12 paragrafe

1. Am notat în titlu numărul paragrafelor fiindcă unii porci mi-au creat o linie sub ceea ce am scris când sunt în mod de editare, dându-mi impresia că cititorii blogului vor vedea altceva, sau nu tot. Sunt unii oameni răi care au intrat peste gândurile mele cu ideea că eu am greșit că am scris în mailul din postarea anterioară pe acest blog faptul că Nelu, fratele mamei, s-am însurat pentru avere. De ce sunteți ipocriți? Majoritatea tinerilor la asta se gândesc în primul rând și se gândesc la iubire sau compatibilitate numai când sunt întrunite condiții de venituri decente.

2.Deci acum din nou despre familia Popa din Sibiu. Cred că am mai scris lucrurile acestea, dar repet. Eu nu am greșit că am scris tot adevărul despre ei, am fost obligată să scriu totul și adaug încă un fapt trist: eu niciodată nu am bârfit, niciodată nu aș fi vorbit cu alții despre viața altora sau despre averea lor sau interesul pentru care s-au căsătorit, etc. Niciodată nu am divulgat niciun secret și niciodată nu aș fi făcut asta. Chiar nu înțelegeți? Am fost un om nevinovat și bun. Toți oamenii pe care i-am întâlnit au fost bârfitori și veninoși. Am citit în cărți că bârfele sunt unul dintre principalele motive sau cauze pentru menținerea unei prietenii sau relații între oameni. Cred că vă dați seama că pe mine m-au respins ceilalți nu doar din cauza sărăciei, ci și din cauză că, spre deosebire de mama și toți ceilalți, eu nu bârfeam niciodată, nu suportam bârfele și aveam mereu gândul pur și plin de iubire și respect și dreptate față de oameni. Așa m-au crescut.

3.Nu voi mai repeta toată povestea despre ei și ce au devenit verii mei primari (amândoi blonzi, după mamă), fiindcă tot adevărul există deja scris pe acest blog. Repet doar câteva mici detalii. Țin minte seara unei discuții aprinse, cum au fost multe la Colun în satul mamei, între familie și Nelu, încă holtei atunci. El spunea că ar fi preferat o altă fată, nu pe Genica, dacă într-adevăr e musai să se însoare, așa cum îl presau toți. Bietul om, părea că dă din colț în colț și se ferea parcă de însurătoare. El era născut în 52, atunci avea 27 sau 28 de ani. Până la urmă el a fost de acord cu familia că e mai bine să o ia pe Genica, care deși era urâtă după gustul lui, cel puțin avea avere și era fiica șefului CAP-ului, care cică mai smântânea oalele, dar eu sunt convinsă că nu era hoț, decât cel mult pentru mici chestii neimportante. Îmi amintesc că mergeam cu mama Limpi, bunica mea la el în Sibiu, unde locuia cu chirie la un demisol prăpădit și mama Limpi îi ducea mâncare periodioc. Astfel a devenit subinginer.

4.După nuntă au primit un apartament în Sibiu ( altul, nu cel actual), mobilă nouă și multe cadouri, inclusiv mașină Dacia (aceasta poate un pic mai încolo, dar oricum la scurt timp după căsătorie). Amândoi au fost foarte drăguți cu mine când eram copil, îmi dăruiau mici cadouri, etc. iar Genica îmi scria felicitări de sărbători și de ziua mea cu șablonul de mână în tuș, foarte frumos și cu cuvinte frumoase și îmi trimitea și mărțișoare. Le mai am și acum într-un sertar. Și eu țineam mult la ei, ca și la restul familiei și le dăruiam mici cadouri și le telefonam sau le trimiteam vederi de zilele de naștere și de sărbători. Totul până în 1984, când m-au mutat cu părinții. În mod treptat și ei s-au desolidarizat de mine și au trecut de partea monștrilor, părinții mei care îmi voiau moartea de fapt, mai ales mama. După aceea nu au mai existat cadouri sau vederi pentru mine, dar eu mi-am păstrat sentimentele bune.

5.Cuscrul, tatăl Genicăi, era un om care bea cam mult și era violent la beție, își bătea urât nevasta și suduia urât (am fost și eu martoră). Avea reputație de afemeiat, dar cânta frumos doine ardelenești și era un om destul de gospodar și de treabă, astfel încât avea mulți prieteni sau cunoștințe, mulți atrași poate de faptul că era mai înstărit. Știți cum se zice -- la omul sărac nici boii nu trag sau că omul fără avere nu are nici prieteni.

6.Nelu și Genica au fost destul de primitori cu mine, chiar și după ce am terminat liceul. Datorită lor am putut vizita de câteva ori Sibiul vechi și muzeul Brukenthal și bisericile, etc. și să îmi cumpăr cărți de poezie, care erau mai multe de vânzare în Sibiu ca în București.

7.Când mama Limpi zăcea pe patul ei de moarte, fiul ei s-a purtat mizerabil cu ea, mi-era o milă groaznică, mai ales știind că maică-sa l-a ajutat de fapt mult. Chiar dacă poate uneori a fost a dracu cu el (ceea ce eu nu am de unde ști), ea nu avea cum să fie o scorpie ca maică-mea, care mi-a promis clar moartea în adolescență. Pe Nelu l-a iritat mult faptul că mama Limpi pe care el o tot înjura zi de zi, începuse să își revină și să vorbească chiar în prezența mea, să prindă puteri, etc. M-au trimis acasă, cum am mai povestit, cu mult tamtam. El urma astfel tradiția familiei (și a altor familii) de a îi omorî pe bătrânii neputincioși, așa cum mama îmi povestiose de mai multe ori că făcuseră și părinții sau bunicii ei cu cei mai în vârstă. Mama spunea că ei îi fusese milă că pe unul l-au ținut în iesle să moară, poate fiindcă în grajd răsuflarea vitelor dă căldură. Bietul om, zic și eu. Și mama Limpi a avut soartă crudă.

8. Nelu și Genica au fost persoane destul de ospitaliere față de mine la Sibiu, chiar și după ce am intrat la facultate, cum spuneam, dar, în anii 90, au avut comportament foarte paranoic cum povesteam, lovindu-mă exact cum mă loveau toți ceilalți, cu diverse aberații pe care eu nu le înțelegeam și mi se fixau ca un cui în memorie, prin urmare se raliaseră celorlalți care voiau să mă bage la spitalul de nebuni, deși eram complet nevinovată și îi iubisem și respectasem din copilărie. Există unii în engleză peste mintea mea care spun că țara mea a inventat că eu aș fi altcineva, dar nu înțeleg cum ar fi putut crede familia mea și cei care mă cunoșteau că eu aș fi altcineva. De pildă odată aveau un televizor mic în bucătărie și stăteam la masă cu ei, în timp ce la televizor se debitau idioțenii politice. Nelu a spus atunci: ”Cristina, iartă-ne, dar noi trebuie să mergem cu ăștia înainte”. Nu am înțeles ce legătură putea să aibă viața mea în familie cu politicienii de la televizor și l-am întrebat, dar nu m-a lămurit. Genica a spus atunci cu lacrimi în ochi, uitându-se fix la mine: ”Cum să omori un om?! Eu nu aș fi în stare să omor un om” și eu i-am răspuns că și eu sunt la fel și nu cred că aș putea omorî un om vreodată. Altădată Nelu mi-a spus, în spiritul aceluiași ocultism pe care eu nu îl înțelegeam că tatăl meu e ”mare” și l-am întrebat degeaba ce vrea să spună. Altădată mi-a spus ceva despre cucul care se preschimbă în vultur. Oricum, trecând anii, ei au încetat să mă mai caute la telefon și s-au purtat tot mai urât. Eu i-am mai făcut acum câțiva ani un cadoui Genicăi. Anul trecut, 2015, numai Nelu m-a sunat de ziua mea, nimeni altcineva, dar Nelu în loc de la mulți ani m-a certat și m-a insultat că eu aș fi rea și proastă, etc. că nu mă mut cu maică-mea și că sunt o povară pentru biata soră-sa (care e o scroafă și și-a atins scopul de a mă omorî cu ajutorul lui și al lumii în general). Nelu poate că crede orbește în minciunile scorpiei, de pildă m-a batjocorit mult și când stăteam cu chirie în casa aceea cu otrăvuri, chiar după moartea tatei, și a venit cu mama acolo în vizită să mă ia la rost, etc. În anii care au urmat Nelu și Genica au avut noroc cu copiii lor, au fost și la copii în vizită în Spania, Germania și SUA și au fost nu demult chiar numai ei doi la mare sau în excursie în Turcia sau Grecia (am uitat care dintre cele două), fiindcă, spre deosebire de mine ei au fost liberi toată viața, iar eu închisă încontinuu fără nicio vină din 1984. Și fără niciun ban. Repet, au fost destul de cumsecade cu mine, m-au mai găzduit în Sibiu și Nelu mă conducea la gară sau la autogară. Odată chiar a stat cu mine ore în șir pe peron, fiindcă acceleratul de la Timișoara întârzia (și nu a fost doar o dată). Atât Nelu cât și Genica au avut probleme la serviciu și amândoi au ajutat în gospodăria bunicului meu și a cuscrilor, până când bătrânii s-au prăpădit.

9. Copiii lor, Cosmin și Irina, au avut parte de bone de origine germană și de școli nemțești, fiindcă liceul Brukenthal a devenit nemțesc complet (știam că înainte nu era așa). Spre deosebire de mine, amândoi au avut noroc, aceasta fiindcă au fost bogați de mici, nu ca mine, și prin urmare acceptați de societate.

10.La înmormântarea tatei au fost și Irina și Cosmin. În seara de priveghi Nelu m-a uimit prin faptul că întâmpina niște oaspeți pe care nu îi cunoștea cu vorbele ”Da ce? Credeați că noi suntem țigani de la ușa cortului?” Obsesia lui sau ideea aceasta absurdă legată de țigani i se poate trage de la faptul că locuia în Sibiu aproape de casa regelui Cioabă al țiganilor (Nelu povestea când mergeam în vizită la ei despre țiganii din Sibiu; nu mai țin minte acum dacă acea reședință era chiar aproape de el, el locuia lângă o unitate militară, dimineața erau cântece militare dacă dormeam acolo, în camera unde dormise și Cosmin odinioară). Mie țiganii mi-au făcut probleme, dar sunt convinsă că reacția lui nu era din cauza faptului că mie țiganii mi-au dat păduchi sau fiindcă a existat povestea aceea urâtă cu mine și un țigan pentru câteva minute doar și fără vina mea. Altfel Nelu avea sufletul mai bun ca soră-sa și uneori vorbea frumos și despre țiganii de treabă sau îi era milă de cei prăpădiți, cum era bătrâna Floarea, care ne ajutase la muncă cu mulți ani în urmă, alungată de acasă, neputincioasă și cerșetoare în Avrig unde ne-am oprit pentru cumpărături ieftine la piață. Nelu i-a dat ceva de pomană și mama la fel și toți am dat mâna cu ea. Floarea avea lacrimi în ochi. La priveghi am cunoscut-o și pe viitoarea soție a lui Cosmin, Diana, cea care a descoperit pe net că eu am scris adevărul despre maică-mea și a sunat-o pe Genica și Genica și Nelu i-au spus maică-mii și maică-mea îmi tot amintește mie. Consider că Diana a greșit, fiindcă dă vina pe un om, adică pe mine, fără să mă cunoască, fără să știe adevărul. Totul numai din interes personal camuflat, adică de a fi de partea familiei și unită cu cei răi, așa cum se întâmplă mereu când un om nevinovat e abuzat în familie -- așa scriu și romancierii și psihologia socială explică aceste fenomene. La înmormântarea tatei Genica era bucuroasă că Diana îi va fi noră, spunea că fata are și apartamentul ei în București (deci avea zestre) și că e mai bine chiar că e cu câțiva ani mai în vârstă decât Cosmin.

11. Oricum Cosmin m-a tratat urât și la înmormântare și înainte sau după, în cel mai bun caz cu totală indiferență, ca și cum nu existam, deci ca pe o sclavă condamnată la moarte. Când a venit în București să dea examen la Academia de Poliție se purta frumos cu mine și respectuos, dar se pare că l-au corupt, cum am mai povestit. Părinții mei au făcut eforturi financiare pentru el și l-au hrănit, etc. El avea pe vremea aceea la noi în casă o grămadă de haine scumpe și noi. Și maică-mea a remarcat acest lucru. Eu, ca întotdeauna nu aveam deloc, dar parcă mi se părea că el are prea multe, era ca un fel de cocotă masculină. Mânca mult la masa noastră apoi se așeza nonșalant ca o beizadea în patul părinților mei și deschidea televizorul. Părea a fi tipul perfect al arivistului nu foarte inteligent. Într-o zi eram doar noi doi și m-am dus la patul lui, tristă și singură ca întotdeauna și pe lângă nevoia mea de a vorbi din nou adevărul cu cineva mai era și nevoia mea de a îi spune adevărul în speranța de a îi deschide ochii, de a îl proteja de minciună și pericolul păcatului sau lucrurilor rele. Și i-am povestit viața mea pe scurt (o parte) și i-am explicat că nu am greșit nimic. Dar când am ajuns cu povestirea la momentul în care Nelu și Genica își băteau joc de mine sau mă răneau prin lucruri minore de fapt cum am povestit în paragraful numărul 8 în această povestire, el a sărit brusc și violent, s-a înfuriat îngrozitor și mi-a tăiat vorbele răspicat (nu mai țin minte dacă m-a și lovit, dar precis era foarte violent) și mi-a spus printre insulte clare că eu nu am dreptul să îi spun lui lucruri rele despre tatăl lui și că nu mă va mai asculta niciodată. Mie mi-au dat lacrimile, fiindcă tot ce îi spusesem fusese adevărat și acele lucruri erau minore comparativ cu alte necazuri mai grave prin care trecusem. Oricum, în anii următori nu a mai vorbit nimic cu mine și m-a tratat cu și mai multă respingere, de pildă când am fost la Întâlnirea Fiii satului din Colun în septembrie 2011, când și fosta mea prietenă de joacă Camelia, acum o doamnă grizonată lucrând la o bancă (cu un an mai mică decât mine și cu bani, și când eram mici ea avea de fapt bani mai mulți), da, până și Camelia m-a tratat cu respingere, deși eu ținusem mult la ea. Dar statutul social și banii contează mult mai mult decât sentimentele frumoase. Cosmin vorbea degajat cu soțul Cameliei.

12. Revin la înmormântarea tatei. Atunci Cosmin m-a șocat prin faptul că, trecând pe lângă casa în care copilărisem, care nu era încă dărâmată și unde o cunoscuse pe mamaia cu care a vorbit nemțește puțin, Cosmin a spus ”asta nu mai este a noastră”, ca și cum el se erija drept moștenitor pentru casa care conform legii îmi revenea mie 75 %, fiindcă și soția (adică mama) moștenește o parte din bunurile ce au aparținut familiei soțului, dar copiii, descendenți în mod direct, mai mult. Irina m-a șocat și ea atunci, fiindcă a spus precis de față cu mine și cu alții, ca și cum eu nu o auzeam, privindu-mă: ”ea nu a avut nicio vină”. O auzeam perfect, nu e delir cum spun proștii, dar nu înțeleg la ce vină făcea aluzie Irina. Ceea ce în ansamblu m-a îndurerat cel mai mult a fost faptul că ambii mei veri m-au lăsat pradă morții și suferinței cu cruzime, deși eu am ținut la ei. De Cosmin am avut mai multă grijă decât de Irina, dar și cu Irina m-am jucat ore în șir. Irina aproape că îmi putea fi fiică, fiind cu 15 ani mai mică decât mine. Era iubirea mea naturală față de copii, gândul meu curat și bun. Îmi rupeam din timpul meu de joacă cu copii de vârsta mea sau din timpul de lectură ca să îi citesc lui Cosmin povești ore în șir, să îi inventez povești cum voia el, să mă joc cu el de-a calul și călărețul etc. L-am răsfățat cam mult, dar nu am pierdut timpul cu el din interes, ci complet dezinteresat. Nu mă așteptam la așa ceva...nici un pic de recunoștință, toate florile sădite de mine ofilite peste noapte fără ca eu să greșesc ceva. Niciunul din cei doi nu mi-a scris vreun mail sau scrisoare, nu mi-a telefonat, darmite să mă viziteze, (cum eu vizitam mereu rudele bătrâne sau bolnave și le duceam daruri când eram tânără), nu am primit nici măcar vreun sms de ziua mea sau de sărbători, lucru care mi-ar fi adus multă bucurie, poate nu înțelegeți ce greu e să fii complet singură ani de zile...nici măcar un sms, după tot ce am făcut pentru ei...În decembrie 2013 am fost internată la urgență cu viroză respiratorie gravă (abia respiram și nu puteam dormi) și din cauza singurătății i-am dat Irinei un telefon să schimb numai două vorbe, să îi spun că sunt în spital și bolnavă. Ea s-a prefăcut că nu mă recunoaște, deși i-am vorbit clar și mi-a spus că nu sunt în lista ei de numere de telefon (sau așa ceva) și că ea este în Spania (sau Germania, Franța, am uitat) în acel moment. Irina a fost o persoană răsfățată spre deosebire de mine, a avut bani mulți încă din tinerețe (30 de milioane cu ani în urmă, plus apartament, acum și mai mare salariu, plus prieteni sau prietene, plus o mulțime de haine scumpe și telefoane performante, etc.) și călătorii în străinătate cum am povestit, acum de curând parcă și la fratele ei și la cumnată în SUA (ei s-au stabilit acolo și au băiețel). Dar și ea a avut probleme cu colonul și a trebuit să își facă colonoscopie și tratament special de câteva ori. Mama spunea că ea crede că e din cauza alimentației de fast food pe care o consuma când era studentă la master în Germania și avea un salariu destul de mic ca vânzătoare în nu mai știu ce magazin. Cu toate acestea, eu cred că ea a greșit că nu a avut milă deloc de mine. Eu, cum spunea și mama ei, adică Genica, nu aș fi putut să omor un om cum ea indirect mă omoară pe mine. Vreau să spun că din imensul ei salariu ar fi putut să îmi dea măcar 10 lei pe lună, adică pâinea de un leu pe 10 zile, scutindu-mă să cerșesc pe stradă, unde am stat ore în șir fără noroc, sau să flămânzesc...În schimbea o vizita pe maică-mea, uneori împreună cu mine și râdea când maică-mea făcea glume proaste că eu nu am bani și sunt ”prăpădită”.

În altă ordine de idei, vă asigur că nu știu cine i-a ”popit” pe bunicii mei și nici de ce. Poate am mai notat că o vreme bunicii au purtat numele combinat Serafin-Popa apoi au fost numai Popa. Numele Popa a intervenit în familie numai în cursul vieții bunicului meu, tatăl lui a murit Serafin sau Sarafin sau uneori Serafim, oricum variante înrudite, prezente în actele familiei. Acum bunicii mei odihnesc unul lângă altul în cimitir, cu numele Serafin-Popa, nici Popa, nici Serafin.