Lumea a fost tulburată de un așa numit virus gripal, Corona virus, care a fos tmult dezbătut și politizat în mass-media.
Se pare că și eu sunt atinsă de un virus gripal acum. Iată cum s-a întâmplat azi noapte:
Se pare că m-au infectat cu un virus gripal, nu știu dacă e Corona, dar dacă e, am șanse puține de a mă face bine.
Poate credeți că sunt bolnavă la cap, cum zic proștii, dar pe lângă amenințări de moarte și ură și seara ce-a trecut, acum am cu adevărat simptome de gripă.
Rugați-vă pentru mine, dacă e cineva să țină la mine, eu am ținut mult la oameni, chiar dacă toți spun că lumea vrea să mor.
Mâine voi scrie dacă mi-a trecut sau e mai rău, dacă voi putea să vin la calculator sau pe tabletă. Nenorocirea e că mama nu ar accepta să mă ajute dacă sunt bolnavă, și salvarea mă îndoiesc că ar veni să merg la spital. Eu m-am purtat bine cu ea toată viața, nu am greșit nimic, nu știu de unde venea ura ei. Mai adineaori mi-a aruncat iar ceva urât despre boala mea de cap, fiindcă i-am spus de simptome de gripă.
Am luat totuși niște pastile pentru răceală și gripă, poate îmi va trece.
Vă mulțumesc din suflet pentru puținul oferit de voi în viața mea.
Azi 10 martie 2020. Acum mă simt mai bine. Sper că ați remarcat că încă de azi noapte, după ce am început să mă simt mai rău, am scris clar că nu știu sigur dacă e virus Corona sau altul, sau dacă nu este defel răceală sau gripă. Încă de azi noapte unii au intrat peste mine cu ideea că nu este gripă, ci doar un fel de f_tere a mea cu simptome asemănătoare gripei. Oricum nu eram sigură ce este, am spus clar asta, nu am fost ipohondră sau nebună. Oricum ei spun că nebunia nu înseamnă nimic altceva decât să fii f_tut. Azi noapte eram confuză puțin, din cauză că aveam senzație de sufocare, durere în gât, tuse, producție de spută (probabil bronșită tabagică) și mai ales durere continuă de cap, foarte asemănătoare cu durerea din gripă. În final am adormit spre dimineață și durerea m-a mai lăsat ,deși și acum, la ora 12 și 30 de minute, tot mă mai doare. Ei spun că e clar din cauza f_tutului. Am mai avut bronhospasm - senzație de constricție, strictură dureroasă în piept, dar nu era inima, deci erau traheea și bronhiile. Azi voi încerca din nou să nu mai fumez deloc și sunt aproape sigură că voi reuși.
M-a durut capul de aseară, aproape încontinuu, deci aproape 24 de ore, acum e ceva mai bine. Dar iar mi-e sete tot timpul.
Au intrat unii peste mintea mea cu ideea că unii oameni răi vor să mă omoare ca să îmi ia locul.
Absolut sigur nimeni nu ar vrea să fie în locul meu și e oricum imposibil, iar furtul de personalitate e o fantezie a nebunilor, nu există în realitate.
Am reușit să nu fumez nicio țigară, dar din păcate simptomele s-au stabilizat la ceva rău ce pare a fi gripă, fiindcă am mai trecut prin asta.
Ei spuneau că am fost infectată, eventual prin țigări, pe care, dacă le luam la bucată, cârciumarul mi le dădea, în ciuda opoziției mele, în pachete goale pe care le aduna de pe mesele alcoolicilor.
Nu știu sigur-sigur, poate nu e gripă, dar nici nu sunt bolnavă la cap, cum zice mama mereu și vă jur pe tot ce e sfânt că nu am avut nici cea mai mică greșeală toată viața și nu înțeleg ura mamei - reală - și nici împotrivirea ei de a merge eu la spital când aveam picioarele foarte umflate sau simptome de gripă grave sau atac de cord. Iar medicii de pe salvare ascultau de ea sau de asistenta psihiatrică.
Jur pe tot ce e sfânt, mama pare că din 1984, nu numai după 89, face tot posibilul să mă omoare. Ea chiar mi-a și declarat așa ceva, dumnezeu știe de ce.
12 martie 2020
azi mă simt mult mai bine și continui să nu fumez - voi impune ceva bun în viața mea cu forța, chiar dacă nu pot să îi conving pe alții să nu mă otrăvească
ei spun din nou că eu sunt omorâtă de familie, dar oamenii cred minciunile familiei mele și eu nu îi pot convinge de nimic adevărat și bun - bine, dar nu am cum și nici pe cine, pe cine să conving, fiind singură?!
Iarăși dificultăți la defecație - am luat laxativ zi de zi seara, degeaba, plus Motilium câte 2 pe zi. 4 supozitoare degeaba.
Iarăși fața roșie și aspră și caldă. Edem al membrelor inferioare. E posibil să fie boală de ficat în urma otrăvii din partea lor, sau doar otrava, sau ambele. Iarăși au intrat cu ideea că eu trebuie să mă las omorâtă de ei. Alții zic că e vorba de familia mea și că toată lumea crede că aș fi ceva rău, deși am fost numai binele o viață întreagă. E total absurd - am fost aproape complet singură din 84, nu au cum crede răul despre mine, dar ei spun că așa li s-a spus și ei cred ce li se spune.??
13. 03.2020
Azi noapte iar m-au frecat în somn cu vise foarte urâte, pe lângă coșmaruri. Probabil că vor să mă sinucid în mod sigur.
Ei dau vina pe mama, eu nu știu dacă așa e dar e posibil, fiindcă cineva intrase peste mintea mea cu ideea că ”Ovidiu a devenit cartof, eu nu fiindcă știu cum să o lovesc”. Aceasta s-a întâmplat la scurt timp după ce ea a vorbit cu soția lui Ovidiu la telefon.
Alina Iovănel, cum spuneam, mi-a răspuns dar zice că nu nu mă poate ajuta să merg la Trepte și îmi sugerează ”Hope” unde sunt primiți pacienți prin CASMB. Ei spuneau că e caraghios să merg la medicul de familie să iau adeverință să merg la Hope, când tot ea mi-a refuzat cu ani în urmă adeverință pentru muncă.
E adevărat că în prezent sunt frecată sexual monstruos în somn, dar vă dați seama că în trecut nu se întâmpla și eram mai aptă de muncă - dar prin izolare ei m-au supus, din ce în ce, unui tratament de uzură, prin otravă și izolare mai ales, dar și multe tehnici de tortură.
mici descoperiri ale mele -
* Mozart, Divertimento in B flat major KV137 "Salzburg Symphony" no2
conține un fragment muzical asemănător cu cântecul ”Don't cry for me Argentina"
* Rachmaninov, concertul pentru pian și orchestră no 2
conține un fragment muzical asemănător cu cântecul ”All by myself”
Mai cunoașteți și dvs.?
Azi, 13 martie 2020, am fost din nou la cumpărături în Voluntari.
Desigur, m-au urmărit cu cuvinte în gând, dar nu foarte agresiv.
Am dat peste o mașină din care se răspândea vechiul cântec, preferat odinioară de mine - La fereastra ta cu Semnal M.
Unii au intrat cu ideea că poporul este extrem de prost, că nici acum nu au înțeles că eu am fost mereu binele și normalitatea. Și că vor să mor. Alții cu ideea că mama mea trebuie să moară, nu eu. ?? Alții că ei au deghizat în luptă pentru putere o crimă jegoasă. Că eu nu am nicio legătură cu ceea ce ei numesc putere. Că o jigodie a pus gheara pe Voluntari și le-a turnat încontinuu minciuni și de aceea toți vor să mor. Că europenii comit o mare greșeală, că eu aș fi cel mai bun geniu cu putință și ei mă omoară. Că Ionescu, psihiatrul, mi-a spus după tentativa de sinucidere că eu aș fi spus - ceea ce nu am spus - că tatăl meu e dușmanul meu, fiindcă voia să mă facă să înțeleg ce credea lumea despre mine, adică faptul că lumea credea că eu mă cred dușmănită de tata sau în luptă cu el, în timp ce eu eram doar un om normal și nu am gândit aberații niciodată. (e adevărul) Ei zic că oamenii sunt extrem de proști și s-au păcălit între ei și nici acum nu au înțeles că nimeni, nici familia, nici alții, nu m-au sprijinit niciodată și că am fost doar un om complet singur și sărman.
Am trecut pe la fosta mea școală din Voluntari și am zărit statuia bust a lui Robert Ficheux la intrarea profesorilor, ceea ce m-a mirat, este prilej pentru ei să creeze idei aberante - acest geniu al geografiei a trăit 107 ani. Înăuntru, pe culoar, era un panou cu personalități românești, aproape în fața clasei unde învățasem.
Alții spun că nu se poate, că e inacceptabil ca eu să fiu acceptată (fiindcă au mințit prea mult și mulți despre mine). De ce? Atunci poate fi adevărul. De fapt ei vor să continue să mă otrăvească și mi-au spus că eu trebuie să mă las omorâtă de ei. Alții zic că eu nici acum nu am înțeles că lumea are ceva cu mine. Cam da. Și ei recunosc că singurul lucru real pe care îl știe lumea despre mine e că familia m-a băgat la balamuc. Nimic altceva.
Alții au recunoscut că eu am fost încontinuu lovită și de aproape toți, deși am fost om normal și bun și inteligent. Dar unii consideeră că nu e normal ca omul să spună adevărul despre revoluție la atâția ani după revoluție, cum am spus eu public după 2012 - oricum nu au dreptate, dacă citiți blogul meu veți înțelege de ce am spus mereu adevărul, viața întreagă, din 1984, fără să mă plâng prea mult. Voi termina povestirea cu voia lui Dumnezeu și apoi nu voi mai scrie nimic despre mine. A fost foarte greu zilele trecute, probabil otravă, că terminam de mult.
Acum din nou am eritem facial și senzație pronunțată de usturime a pielii obrazului.
Iată teoria celor care cred că eu aș fi dumnezeu:
Tu nu ai nicio putere asupra altora și niciun fel de control. Toți ceilalți au, mai mult sau mai puțin, control și putere asupra altora și se iau tocmai de tine cu toții. Tu doar coordonezi lucrurile și le legi între ele coeziv, faci ordine din haos. Fără tine nu se poate, și tu ai fost cel mai bun dumnezeu (sau al doilea) din istorie (unii spun că a mai fost una la fel acum 500 sau 1000 ani, nu mai țin minte), dar ei se luptă mereu pentru putere mai multă și te distrug și sunt lacomi și vor să mori deși ești încă tânără.(de acum cel puțin 15 ani voiau categoric să mor)
Poate că așa e orice filozof - că eu mai mult așa sunt - sau orice femeie inteligentă.
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
marți, 10 martie 2020
duminică, 8 martie 2020
intermezzo politic, din nou, ultimul
Despre politică, din nou, pentru ultima oară
Acum, 8 martie 2020, voi nota din nou câteva concluzii despre politică, fiindcă politica are de-a face cu oamenii mulți și proști, după cum bine știe toată lumea și eu notez încă o dată câteva concluzii, fiindcă am fost și sunt agresată de oameni în general, de mulțimea flămândă de minciuni, lucru care era foarte clar când locuiam în oraș, dar e și acum și a fost de-a lungul vieții, fiind eu 35 de ani și jumătate aproape complet singură și săracă, cu forța, nu prin defecte ale mele.
Am povestit că în 1989 o colegă de liceu, Oana Jitaru, nepoata istoricului Dumitru Almaș, m-a vizitat o singură dată (una dintre excepțiile din prima parte a vieții mele de închisoare, în blocul unu) și mi-a adus în dar ”Scrieri moral-politice” de Kant, ceea ce, întâmplător, se potrivea cu felul meu de a fi și ca aplecare intelectuală către filozofie, dar mai era și o relație între mine și scriitura lui Kant și filozofia iluministă. La examenul de admitere la facultate am avut de scris despre Kant.
Toată lumea știe că oamenii inteligenți, mai ales cei de tipul meu, nu au nicio legătură cu politica și mai rar sunt analiști în planul abstract teoretic, strict filozofic, niciodată legat de evenimente particulare într-o anumită etapă istorică. Această îndeletnicire e rezervată celor mai puțin dotați intelectual, celor care au anumite înclinații pe care nu le mai numesc acum. Ceea ce vreau să adaug este că mi se pare de bun simț ideea că până și studiile de politologie sau management în general fac parte din categoria acelor studii facile, în care concluziile teoretice valide sunt extrem de ușor de conceput și exprimat.
În plus, toată lumea știe că oamenii cum am fost eu – ceea ce am fost real, în ciuda minciunilor despre mine – sunt mereu oameni plini de bun-simț, tact, discreție, decență, respect pentru iluziile și prejudecățile oamenilor de rând, cei și cele care alcătuiesc fundalul politicii de buzunar, adică al lumii mass-media, al opiniei publice sau spiritului general al timpului. Niciodată cei ca mine nu intră în politică și nu comentează așa ceva și, în mod sincer și firesc, nu contrazic niciodată pe cei cărora mintea le fuge pe această cale. Așa e normal și decent, rațional și nobil, nu e ceva de condamnat, acesta e parcursul firesc al celor inteligenți. Sunt totuși de acord că e bine ca orice cetățean să se intereseze de bunul mers al treburilor obștești, inclusiv femeile, care au în istorie experiență și drepturi politice limitate și recente. Dar eu am fost un om condamnat nedrept la moarte și tortură și am avut statutul clar de nebună, adică o sclavă, nu doar femeie, care nu avea cu cine schimba două-trei vorbe, o categorie de cetățeni care doar formal au dreptul de a vota în mod ironic, neavându-le explicit pe toate celelalte. Pirn urmare – eu nu m-am interesat de știri și într-o vreme nici nu am avut bani de televizor, dar oricum nu aș fi urmărit astfel de ”emisiuni”. Adică emitere de talk-show-uri sau alte analize și concluzii despre recente evenimente politice de către placida mașinărie socială. Nici la vot nu am fost decât de 2-3 ori toată viața.
Ceea ce susțin eu e că omul normal, dar inteligent, nu se amestecă în mod natural cu oamenii de rând, vulgul sau prostimea, cum mai sunt numiți oamenii și azi și nici nu au ocazia adesea. De fapt, așa și este bine și de dorit, nu fiindcă oamenii de rând sunt mocofani sau că miros urât (eu fiind în acest caz cea pauperă), ci fiindcă e vorba de lucruri periculoase și e total inutil să fii curios să înțelegi pe viu psihologia mulțimilor. Înțelegerea acestor lucruri se produce firesc în mod teoretic, odată cu maturizarea individului. Așa am fost și eu și amestecul meu în viața proștilor s-a petrecut numai o dată în viață – singura dată când am cedat impulsului curiozității, dar fără să țin partea cuiva și fără să contrazic pe nimeni, respectiv la revoluția din 1989.
Continui azi în această postare, deci cu mai multe întreruperi, seria concluziilor mele legate de politică - o parte, fiindcă adesea unii proști credeau că eu trebuie să mor pentru minciunile politice ale unor idioți, despre care eu nu știu nimic.
Sau că istoria a fost rescrisă etc. Voi reveni la această idee. Ce importanță are cum a fost scrisă istoria? Oricând putem muri și astfel o uităm și oricând se poate șterge sau chiar schimba. Cu ochii mei am văzut, de-a lungul anilor, că schimbarea sau minciunile din istoria scrisă se produc nu doar la revoluții sau alte schimbări majore, ci de-a lungul timpului, lent, în orice fel de regim politic. Așa am văzut că mințeau în wikipedia legat de revoluție, unele lucruri clar nu fuseseră așa, unde eu fusesem martor ocular (tata a fost ulterior obsedat de cuvântul ”ocular”) în piața numită a Revoluției, dar eu nu am avut nicio legătură cu revoluția. Doar am scandat ce scandau acele femei, că peste noapte au rămas mai mult femei acolo. Apoi, încet-încet au mai modificat istoria din wikipedia și din manuale școlare.
Continui imediat, dar va merge puțin mai greu, fiindcă azi, după ce m-am simțit ieri rău, m-au trezit la ora 6.
Dacă întrebi un om simplu ce înțelege prin politică în mod serios, fără dicționar, el nu va ști ce să spună, sau va spune ceva legat de bani și putere, în mod confuz. Dar ce putere, veți întreba? Ce e aceeqa putere, în ce constă din punct de vedere fizic, material, fiindcă nu este doar spirit sau informație? Aici răspunsul e mai dificil.
Mi se spune că tinerii sunt atrași și păcăliți de mirajul ideologiilor despre care numai filozofii și oamenii de cultură știu ce sunt - adică ideo-logii.
Florian Pittiș avea un cântec chiar despre asta – ”fiindcă banii și puterea sunt pericole morale/ciclul vieții ne-a impus salturi mortale”, care venea la țanc pe viața mea de om sărac, înainte ca eu să fac acel salt de la etajul trei, din motive complet departe de bani sau sex sau politică.
Când am mers la revoluție aveam 18 ani încă, aproape 19, ceea ce a fost descris în cântecul celebru despre războiul din Vietnam. ”In Vietnam he was 19”
Mai trebuie amintite, printre numeroasele cântece și produse culturale pacifiste cu care am crescut, cântecele formației Beatles, în special Revolution – unde ei se desolidarizau de aberația ideii de distrugere necesară pentru scopuri nobile ,dar și ideea lui Lennon din Imagine – ”nothing to kill or to die for”, adică nu există sau să nu existe în sens utopic, nimic pentru care omul să se zbată să omoare pe alt om sau să se sacrifice pe sine. Dumnezeu știe că avea dreptate, așa ar fi normal. Toți cred altceva dar Lennon avea dreptate.
Și totuși ei spun că unii cred că eu trebuie să fiu omorâtă pentru scopuri politice sau pentru faptul că politicienii au mințit despre mine. (?) Voi afirma prima oară în acest text și voi dezvolta ulterior, că și individul trebuie să conteze, mai ales când e vorba de un om evident de valoare, cum am fost eu – în fața unui detaliu minuscul că istoria a fost scrisă greșit sau invers față de realitate, detaliu de fapt fără importanță, care nu atacă pe nimeni, fiindcă adevărul necesar îl poartă omul cu sine în memorie atât cât poate – ce rost are să învinovățească niște cărți? Fiind adevărul curat în suflet și gând, contează cum ești ca individ, ce muncești sau creezi intelectual, cum ești față de alți oameni ca personalitate și valoare intelectuală, ca bine moral și de caracter. Și eu am fost perfecțiunea. Istoria e scrisă de istorici - asta e treaba lor nu a mea sau a dvs., dacă nu sunteți istorici. Chiar dacă, în manualele de istorie ei admit că istoria recentă e scrisă sub influența politicii. Pe lângă bunicul colegei mele Oana, și tatăl Irinei era istoric și mama ei la fel și astfel eu am fost numită în jargon psihiatric pacientă cu istoric, adică vor să spună în aparență cu trecut psihiatric grav.
Cei pe care îi deranjează minciunile politice sau din istorie sunt, în general, oameni proști sau oameni care vor să se folosească de niște minciuni nevinovate de fapt – fiindcă nu istoria face răul – pentru a crea scandaluri și a avea ascendent politic față de alt proști, pentru a crea astfel altă politică de buzunar, cum am numit-o eu. Deoarece biserica globală a omenirii e sau fusese viața politică, este îndoielnic dacă în acest moment civilizația se poate dispensa de angrenajul politic ca de un apendice dăunător sau inutil.
Și cine sunt oamenii care cred că eu am mințit legat de revoluție și ceilalți din generația mea sau mai bătrâni nu au mințit, inclusiv cei care au scris istoria? Nu pot fi decât copiii și tinerii care au fost mințiți printr-o rupere a punții de legătură cu cei care știau adevărul, dar mai ales excepția o alcătuiesc copiii și tinerii care nu ”aud” nimic, adică nu percep gândurile altora, cum am fost eu până în 2005. Deci o minoritate, o minoritate de care proștii care aud și știu totul își bat joc. Ceilalți știu tot ce pot ști, incllusiv despre politică. Au intrat mai demult oameni care au spus că pe oameni îi deranja faptul că am scris adevărul despre revoluție sau despre pregătirea ei din 84 când am venit eu în oraș – deși am scris public abia din 2012 și ei cred că eu de aceea sunt omorâtă, când, în realitate, ei ar fi continuat otrava și restul torturii și respingerea totală, cum era și înainte de moartea tatei și chiar de revoluție.
Da, Lennon avea dreptate, și acest lucru îl confirma și Irina și ea asculta și la Constanța Bob Dylan,care, de asemenea părea legat de oamenii cum am fost eu.
Iar au intrat niște nebuni cu ideea ”deci nu pot să îi șteargă memoria” și alții ieri cu ideea ”lumea credea că tu ești mașină de război și tu ești un căcat”. Nu, nu am fost și nu sunt căcat și acel nebun greșește când crede că ”mașinile de război” (?) nu sunt căcat, dar cei buni și inteligenți da.
Voi relua doar câteva detalii din povestea mea legată de revoluție, fiindcă oricum am scris deja totul. Ei spun că am fost filmată la revoluție la fel cu ceilalți și din această cauză colegii și familia și lumea m-au disprețuit și m-au acuzat din acel moment. Dar colegii mei de liceu erau oricum altceva încă din prima parte a lui 1989, după cum am scris și mai am puțin de adăugat în firul povestirii. Este posibil ca oamenii cu experiență să fi disprețuit naivitatea mea de fată singură și tânără, și săracă, dar acest lucru era ascuns oarecum vederii. Când am ieșit din piață și mă întorceam spre casă, m-am oprit în zori de zi la piața Amzei și am cumpărat mere de la un țăran hâtru și placid, care m-a întrebat cu subînțeles și șmecher – ”tot se mai luptă ăia acolo?”
Oricum, după derularea evenimentelor din decembrie 1989, nu m-am mai gândit niciodată la acea revoluție, în afara momentelor în care am scris adevărul despre ce a fost atunci, după 2007. Nu m-am mai gândit nici în timpul mineriadelor sau altor fenomene de acest fel. Nimic din firul evenimentelor zilelor și nopților ce au urmat – pe care le-am povestit – nu mi-a trezit vreo amintire din 89 și nici nu m-am gândit la ce se întâmplase atunci cu scopul de a înțelege. Amintirile mele de atunci au rămas intacte, așa cum le-am scris pe blog după 2012, cu mici goluri în memorie de la adunarea din piață, înainte de începerea acțiunilor violente. Totuși unii au venit în ultimii ani cu ideea că toți vor să mor fiindcă am fost martoră la revoluție (?!) și alții cu ideea de ce m-au ”distrus”, fiind evident că eu nu aveam să spun altora nimic. Nimic ce? Adică ce adevăr? Și cui? Și la ce bun?
Era evident că eu nu percepeam gândurile altora și nu vorbeam nimic în gând și că eram izolată din 1984, deci nu aveam cui să spun ceva sau să povestesc ce fusese atunci. Și cât de absurd – fiind evident un om normal, aș fi povestit numai celor care într-adevăr ar fi avut nevoie de acel adevăr și numai dacă m-ar fi întrebat sau ar fi fost vorba de așa ceva. Nu vă grăbiți să mă acuzați, voi explica puțin. Aduceți-vă aminte cum a fost la revoluție – și mai e și acum – o imensă mistificare așa zis politică, în afară de politica cu rost și necesară. Un surplus de teroare și ură și minciună. Regimul anterior bătea veșnic pasul pe loc cu propaganda anti-războinică și pro-pace, la tv singura propagandă era cea despre al doilea război mondial.Ba chiar în ultimii ani înainte de 89 nu mai era nimic. Imediat după revoluție au trecut la propagandă de tipul celei interbelice, apărând o mulțime de foști eroi și victime, și Rațiu și PNȚCD la piața Rosetti, ceea ce a trezit alții, ceea ce nu s-a terminat nici după peste 30 de ani, la fel cum ei cântă mai peste tot unde merg muzica mea. Înainte de revoluție situația era relaxată și nimeni nu făcea în școli sau în alte locuri publice propagandă pro-comunistă sau pro-URSS. Nu doar în școala mea era așa, nu mai povestesc în detaliu, e pe blogul meu. După 89 totul a devenit cumva prea multă minciună și teroare, dar foarte mulți sunt fericiți în acest joc, așa că nimănui nu-i pasă, și eu nu aveam niciun interes să scriu adevărul curat. Aduceți-vă aminte cât de clar era imediat după revoluție că nu existase cu adevărat PCR, că nu existaseră comuniști ”buni” sau convinși de vreo ideologie, partidul s-a autodizolvat și era foarte clar că totul se pleca în fața noilor mode și idei, deci nicun om cu scaun la cap și singur, ba chiar nu doar cei singuri, nu ar fi strigat cu voce tare pe stradă adevărul, fiindcă era complet inutil și periculos. E vorba de oameni buni și oameni răi ceea ce vreau eu să spun, nu e vorba de politică. Repet, eu nu vorbeam niciodată în gând, dar eram un om normal și nu știam că alții vorbesc în gând.
Am văzut mulți ani la rând și în ultimul timp în media propagandă de genul memorialul durerii, despre victimele comunismului și, dacă nu mă înșel ei se centrează pe ororile din vremea lui Stalin și mai apoi așa zis obsedantul deceniu, mai puțin pe anii vieții mele. Unii dintre cei răi de pe mintea mea spuneau că orice regim politic se bazează pe lagăre sau universuri concentraționare, din două motive – unu ca să aibă o legitimitate falsă a puterii sale prin existența unui țap ispășitor (ei spuneau că și eu am fost așa ceva, fiind închisă și chinuită de ambele regimuri politice, de parcă aveau nevoie de o proptea ca să se justifice, deși erau regimuri bune sau prospere, ori, dimpotrivă, mizeria vieții mele a ațâțat dușmanii regimului) și, al doilea motiv ar fi un fel de nevoie de energie fizică a stăpânilor prin practici de tortură care slăbesc trupul și creierul victimelor. Oricum, în cazul meu puteau fi adevărul și dreptatea, adică măcar dreptul la muncă și să nu fiu otrăvită, mai ales dacă actualul regim e bun, dar chiar și dacă e rău.
Peste toate acestea s-a așternut legea tăcerii, omerta, cum spune mama mea. Tata mă lovea și cu ideea aceasta – ”răzbunarea lui Ceaușescu”, cu care eu nu am avut nicio legătură. Pe Ceaușescu și soția lui i-au împușcat la Târgoviște, evident de ce acolo. A fost un lucru urât, dar eu nu am avut niciun amestec, deci nu am niciun păcat de mărturisit în ceasul morții. Părerea celor răi de peste gâîndurile mele e că Ceaușescu nu a suferit toată viața decât puțin, dar eu da, și că ei cred că asasinatele politice sunt justificate în momentul în care acei lideri își pierd puterea. Eu nu cred asta, cred că a fost un lucru urât – care trebuie judecat omenește, nu politic.Ulterior, am găsit pe internet că cei trei copii ai lui au avut în mare o viață bună și au trăit și prosperat oarecum și după revoluție. Nu știu ce e scris acum, îmi amintesc sila pe care o simțeam când, imediat după revoluție, arătau la televizor că chipurile tiranul avea la cada de baie robinete din aur masiv și asta li se părea revoltător. Dacă ar fi fost așa ar fi fost bine, că stătea aurul în siguranță. Și oamenii nu s-au săturat cu atâta – i-au ucis și pe Yitzhak Rabin și pe Saddam Hussein, din câte știu eu întâmplător, poate chiar și altele au mai fost. Au fost și unii care spuneau că memorialul durerii sunt eu, că eu am fost singura persoană care a suferit mult, tot timpul.
Oricum mi se pare atât de absurd să vrea să mă omoare cineva numai fiindcă am fost martoră la revoluția aceea îmbâcsită. Din moment ce toți știau și încă știu - și mai știau și cei mulți din piață și din clădire – atunci ce aveau cu mine, de ce să mă lovească pe mine? Unii spun că tocmai așa au făcut ei revoluția, prin tortura și loviturile asupra mea. Alții spun că ceilalți care știau au vrut să mă închidă ca să devină ei stăpâni, călcînd peste mine. Eu într-adevăr nu am avut niciun amestec în viața politică, fiindcă, dacă aș fi avut, nu aș fi fost întreaga viață lovită, închisă, torturată, f_tă, săracă sau chiar nu aș fi fost deloc. Inventau sau credeau că nebunii sau proștii mă asociau cu diverse forțe politice, când eu eram doar un om singur și nenorocit.
Când s-a declanșat revoluția la Timișoara eu eram la Colun, în satul bunicilor și, în afară de durerea imensă în pântec, încât mă târam pe jos, în altă zi a fost cel mai spectaculos și înspăimântător apus de soare cu putință. Eram în grădină și mă urcasem în vârful dolmenului grădinii noastre. Cerul tot era roșu deasupra capului și de jur împrejur, chiar din vârf se vedea roșu. M-am învârtit în mirare vreo zece minute, nu puteam crede. Cel mult în spatele dealului Coasta să fi fost cerul mai liber de culoarea roșie, în rest, sânge peste tot – roșu intens. Acest lucru s-a calchiat peste expresia ”revoluție sângeroasă”. În viața mea au fost nenumărate astfel de exemple, deoarece așa e normal, nu e o anomalie psihică, dar nu mai explic acum. Când m-am întors la București, am venit ca de obicei cu trenul de la Timișoara și oamenii vorbeau pe față despre acele evenimente, dar eu habar nu aveam. Ulterior am fost cu Irina și părinții ei la filmul Stare de fapt cu Oana Pellea despre o doctoriță condamnată la închisoare și violată acolo, pentur simplul motiv că fusese martoră la revoluție și apoi ea naște un copil plin de sânge roșu intens. Tatăl Irinei asta a comentat - culoarea pruncului, care era legată de mine doar prin acel apus.
Fiindcă nu aveam niciun fel de ambiții sau interese politice, nici măcar interesul de a înțelege organizarea politică a lumii, ceea ce presupun că e foarte simplu de priceput – oamenii, absolut nimeni, nu aveau cum să mă dușmănească sau să aibă ceva cu mine, mai ales fiindcă oricum nu am greșit nimic toată viața și nici nu am avut altfel de interese de grup, nu doar politice, comune cu alți oameni. Profesionale sau orice altceva, ele m-ar fi ținut în viață și oamenii m-ar fi recunoscut drept ceea ce eram. Îmi amintesc acum coada de pe Batiștei la misiunea diplomatică a Vietnamului, lucru ce mi se părea bizar, poate pentru emigrare.
Totuși, înainte de a fi româncă, sunt om și cetățean al lumii, și am interese comune cu specia umană, deși eu presupun că nu există extratereștri. Pe de altă parte, ei spuneau că eu sunt apatridă sau că poporul are ceva cu mine și nu mă ”vrea”. Totuși există porunca să nu ucizi – dar ei zic că ei nu sunt creștini și că nimeni nu crede în Dumnezeu.De unde știu ei că eu nu sunt în același timp și poporul român, cu toată dragostea și binele întruchipate în spiritul adevărat, bun al lumii în general și al românilor totodată? În afara politicii, dar româncă și doar un om bun și inteligent.
Notez în continuare încă câteva idei despre politică ale celor care intrau peste mintea mea sau ale mele. Unii folosesc expresia ”a cânta în strună” (și eu ascult destulă muzică clasică) cu ideea că unii mă omoară și spun răul mințind despre mine, cu scopul de a cânta în strună poporului, fiindcă poporul asta vrea să audă. Eu, fiind singură toată viața în mod clar, era evident că eu nu aveam cum să deranjez politica sau alte interese ale unora. Unii oameni extrem de abjecți au inventat că eu eram obsedată de ”putere”, când de fapt ei erau.
Au fost mulți cei care insinuau că eu am fost torturată și închisă și chiar că mă omoară în mod clar pentru interese politice. La un moment dat am cerșit din nou pe internet, neavând bani de mult timp aproape deloc. La un moment dat s-au oferit niște psihologi să mă ajute și m-au chemat la intrarea de metrou a Universității lângă Intercontinental. Am așteptat mai mult și a venit cineva cu o sumă mai mică decât așteptam – vreo sută-două de lei, în timp ce eu abia mă descurcam cu banii de la amanet, amanetând și scoțând mereu puținele mele grame de aur. Unii spuneau că ei imediat știu că eu sunt nebună, fiindcă numai nebunii au bani așa de puțini. Acolo, în clădirea aceea fusese odinioară sediul asociației 22 decembrie 1989 (când am fost eu la revoluție), care, nu știu de ce, s-a schimbat în asociația victimelor mineriadelor – eu nu am fost la mineriade. Era ideea că există teroare și persecuție asupra martorilor de atunci, și astfel asociațiile erau momeală pentru oamenii singuri și nenorociți. Eu nu am fost la ei. La revoluție mi-am dat întâlnire cu o fată peste câteva zile – eu m-am dus, dar ea nu a venit.
Vă dați seama, vă spun încă o dată, că e imposibil ca un om inteligent și integru să intre în politică. A fi spus adevărul – la ce bun? Ar fi fost ca și cum aș vrea să expun teoria mea fantezistă despre faptul că ne aflăm în interiorul, nu în afara sferei pământești, nimeni nu ar crede, fiindcă ei cred că avioanele zboară de la sine, dar nu pot spune precis cum. Și dacă ar crede, la ce ar folosi? Poate ca să se respecte mai mult unii pe alții. La fel și cu politica. Din același motiv, legat de tema confuziei din comedii, este prezentată în manualele de literatură pentru liceu piesa Conu Leonida față cu reacțiunea, cu Efimița soția lui (mama îi spune Mițu pisicii mele) și ideile bieților oameni proști despre ”rivoluție”. Adevărul despre politică, dar adevărul curat, la nivele diferite de înțelegere a proștilor, nu poate duce la rău. Dar oamenii fie cred că răul e mai tare și superior, fie nu spun adevărul chiar în întregime, cum am făcut eu.
Unii spun că nimeni nu crede în politică demult, dar toți cred minciuni despre mine și chiar prezintă situația catastrofic, ca și cum pupitrul demagogului politic în era globalizării a fost înlocuit cu pupitrul celor care mint despre mine și oficiază astfel un panteism de circari.
Ar mai fi de spus câteva lucruri, pentru totdeauna ultimele lucruri de spus din partea mea despre circul lor politic și despre unii nebuni.
Unii au intrat peste mine de câteva ori cu ideea că ei omoară pe copiii trădătorilor și în niciun caz nu îi acceptă în societate. Această idee absurdă m-a mirat, fiindcă niciodată nu am avut fantasma denaturată că aș fi copil de trădător cum spun ei, și acest lucru era complet improbabil – unu că părinții mei erau săraci și aproape singuri mereu (mama mereu se plângea odinioară de singurătate și zicea că e din cauza tatei, iar în ultimii ani se plânge mereu de bani, dar și înainte în toate certurile ei cu tata) și în al doilea rând eram evident urâtă și masacrată de părinți (unii poate cred că numai pe la spate, că adică oamenii nu puteau crede ce îmi făceau părinții). În plus, în al treilea rând, chiar dacă părinții mei erau trădători, eu eram totuși un om și chiar un om de valoare și se putea dovedi ușor asta, la fel cu otrava și celelalte torturi – dar ei m-au izolat cu forța.
De curând am primit răspuns de la Alina Iovănel de la Motivation și este negativ, ea îmi spune doar că există un centru de psihoterapie Hope cu prețul acoperit de casa de asigurări și să merg la medicul de familie deci pentru a lua o adeverință pentru a fi ”tratată” la Hope, ca și cum nu merit de fapt să aud glas de om, ceea ce e tare dureros, fiind, repet, aproape complet izolată din 1984, nu doar după moartea tatei.
Repet din nou ideea multora privind găștile agresive multinaționale din teoria martirului sau conspirației la care m-am referit, idee care intră în acord cu toate celelalte, dar poate e numai parțial adevărată. De exemplu Luiza știa că Anda Călugăreanu, care era armeancă, locuise lângă blocul meu și că o altă fată din blocul meu era tătară. Ea, a cărei zi de naștere este azi, 8 martie 2020, părea mereu să știe lucruri despre alții, iar eu nu știam nimic, că nu aveam de unde. În diversele instituții în care am fost înscrisă erau ce e drept, dat fiind faptul că eram într-o capitală, un amestec de etnii și culori de piele și ochi și păr de toate felurile – și chiar negrii de la ambasada mamei indirect și chiar asiatici – de pildă Olguța, soția unui văr al mamei avea ochii prelungi și înguști și fiul ei Andi a emigrat apoi în Japonia. La fel peste tot – inclusiv la bibliotecă sau în blocul meu de locuințe existau relații sau legături cu diverse alte popoare. Și da, toți au fost agresivi, exact cum am povestit în detaliu în tot blogul, dar eu niciodată nu am avut delir politic că ei sunt dușmanii mei etc., fiind o femeei inteligentă, care a înțeles singură adevărul despre lume. În definitiv, prima instituționalizare a fost în familie și chiar și familia mea se prezenta la prima vedere ca o adunătură cu multiple trăsături fizice și toate culorile.
Sunt unii care își bat joc că ultimul meu cuvânt va fi ”peace”, nu doar fiindcă eu am fost în permanență un om calm și pacific, cu foarte mult atașament față de ideile de pace și bine în lume (în prima tinerețe visam pace universală și în definitiv, în afara poveștii cu Stan pățitul și încă câteva anomalii, a fost o epocă de pace și prosperitate din câte am aflat) ci și fiindcă am o pisică neagră și deci îi spun uneori cu drag ”pis” sau pisu. Am căutat în dicționar și am văzut că cuvîntul pisică provine de la pis plus sufixul ică. Ică fiind porecla tatălui Irinei, istoricul. Deci, infinită pace, deși unii nebuni intră mereu peste mine cu ideea că va fi război și alții îi contrazic că sunt nebuni și nu are cum să fie război, fiindcă eu nu am avut niciodată legătură cu vreo forță politică. Vă asigur că din partea mea e cuvânt de pace zilnic că am pisică și că limba engleză e universal cunoscută și în plus și dvs. vorbiți adesea despre PCul (pisiul) dvs.
Deci ne oferim în permanență pacea zi de zi unul altuia, așa cum făceau catolicii la o slujbă la care am asistat. Mai am un ultim lucru de adăugat și povestirea definitivă despre politică e gata. Oricum restul e scris tot pe blogul meu.
Ceea ce ei numesc politică și eu am numit circ sau politică de buzunar, adică politica pentru proști prin gravitație în jurul martirilor cum am fost eu, pare a își crea propria lume de teroare și oroare, dezumanizată și hâdă și lovește în omul complet dezintersat de politică sau adevăruri incomplete, adică omul inteligent cum am fost eu, care înțelege singur totul, nu doar o parte din adevăr, păstrându-și neatinsă umanitatea și căldura și lumina blândă pentru ceilalți, e adevărul, chiar dacă toți, și dvs., mă izgoniți. Îmi pare rău, eu nici sub amenințarea morții nu aș fi făcut așa ceva, adică să îngenunchez în fața unor draci sau oameni răi și să omor un om curat și bun. Mai bine muream. Ei (cei răi de peste mintea mea) au fost foarte surprinși că eu nu înțelesesem regimul Terorii, fiindcă tocmai erau 200 de ani de la revoluția franceză în 1989 și erau mirați, din câte mi-au spus, că eu nu înțelesesem că eram închisă pe viață la psihiatrie și ulterior sau tot atunci condamnată la moarte din rațiuni politice, adică minciuni despre circul lor politic. Astfel, ei mi-au spus doar un singur lucru – că au existat trei semne clare în viața mea despre asta și eu nu am descifrat, fiindcă nu aveam suficiente dovezi sau informații. Unu – a fost, se zice, că m-au închis la balamuc chiar în 1992, pentru a justifica și legitima, zic ei, destrămarea URSSului pentru care mă făceau pe mine responsabilă sau cutie a Pandorei, doi – am întâlnit-o pe psihiatra Vișoiu care a urlat la mine că am delir și trebuie să mă închidă într-un spital pustiu fiindcă eu scrisesem puțin și despre revoluție că am fost acolo în jalbele mele de eliberare și drepturi începând cu 2002 (că dacă aș fi știut ce îi doare, nu aș fi scris acele adevăruri) și trei – că profesoara de istorie Anghelescu de la Colegiul ILCaragiale unde am predat, căreia i-am povestit o parte din aventurile mele la revoluție, nu mai știu cum venise vorba, a chemat un psihiatru la ora mea și apoi tinerii nu au mai ascultat deloc de mine, dar nu îmi mai amintesc cu precizie dacă l-a chemat înainte sau după ce i-am povestit. Livia Șchiopu, colegă acolo, am văzut că și-a dat doctoratul, nu știu sigur dacă după sau îaninte de a îi povesti eu câte ceva despre Zăgrean Leon, că venise vorba. Ideea lor era că eu, fiindcă nu percepeam gândurile altora, nu știam că nu am voie să spun cu voce tare și poate nici în gând ce se întâmplase și că nu înțelesesem mesajele de avertisment prin forță și teroare. Dar eu vă spun adevărul curat: ei oricum m-au abuzat mult și acolo și mă dădeau afară din liceu deși eram titulară, iar ceilalți care mă loveau, cu otravă și alte torturi, oricum ar fi continuat regimul lor de uzură asupra trupului și spiritului meu.
Acestea fiind spuse, pot spune că am pus punct la acest intermezzo despre politică și voi continua zilele următoare cu restul povestirii.
Azi, 9 martie 2020, m-au trezit tot dimineața devreme și apoi am adormit din nou, tehnică de tortură pe care ei au aplicat-o des. Imediat ce m-am trezit, s-au luat de mine cu ceva puțin neclar din această povestire a mea despre aberații politice pentru proști de ieri – respectiv considerațiile mele legate de cuvântul ”pisică”. Acel paragraf este mai degrabă anecdotic, iar ei spun că e o ironie mușcătoare, deci e vorba de rea-voință, eu fiind binele și ei percepându-mi viața drept ceva grotesc și rău, când, în realitate, e vorba de bunătate și principii morale clare și curate ale binelui. Eu nu am dăunat nimănui. Acele concluzii despre pisică sunt aproape de adevăr, fiindcă cuvintele chiar se transmit prin fondul subconștientului – și ceea ce contează e forma lor, nu conținutul adică sensul sau înțelesul lor. Se poate transmite și multiplica cuvântul piece sau peace în engleză, dar aceasta nu garantează că eu și alții avem același înțeles al cuvântului. De exemplu eu vorbesc cuvântul fericire, și atunci altcineva, aproape instantaneu, înaintea mea sau după mine, se gândește tot la fericire, dar noi înțelegem lucruri diferite prin fericire, în funcție de educație și caracteristici înnăscute. Acest exemplu de aparentă transmitere, prin fondul subconștient comun, l-am ales mai simplu, dar, în realitate, lucrurile sunt un pic mai complexe, cu diverse variabile intermediare. Nimeni nu este singular, chiar dacă e singur.
Repet, ei insinuează sau afirmă că unii i-au făcut pe proști să creadă că eu reprezentam URSS sau Rusia sau altă forță politică din două motive de plauzabilitate: unu că oamenii proști erau obsedați de vecinii din răsărit sau de politică în general și doi că eu eram un copil inteligent, chiar dacă eram singură și săracă. Oricum, eram, conform teoriilor victimologiei, victima ideală, deoarece întruneam condiții clare de vulnerabilitate - sărăcia, izolarea, faptul că eram femeie, faptul că eram ulterior închisă la psihiatrie și șchioapă. Crima asupra mea, spun ei, se petrece clar pe șest și nimănui nu îi pasă, fiindcă nu are cui să îi pese și oricum absolut nimeni nu mă cunoaște, mai mult chiar, ei cred că eu sunt ceva rău, din câte am văzut, și e exact invers. Pe deasupra și copil ilegitim.
(Din nou celeași idei ale lor - că ei se îngrozesc că un om ca mine, fără nici cea mai mică greșeală, a devenit obiectul de ură al lumii întregi -?- că nu sunt o anomalie genetică, deși proștii ar putea crede așa ceva, că am fost izolată toată viața, dar oamenii nu au cum să înțeleagă ce înseamnă izolarea, că lumea m-ar respecta și admira dacă ar m-ar cunoaște cum sunt, dar nimeni nu dorește ca lumea să afle adevărul despre mine etc.)
Am terminat azi Harta și teritoriul, roman de Houellebecq, m-a dezamăgit puțin, fiindcă, deși mereu literatura e amară sau neagră, mai ales despre timpul prezent în societate, câteodată mai sper ceva mai senin și frumos, și apoi mă refugiez în eseuri filozofice.
În seara asta iar au intrat nebunii peste gândurile mele cu ideea că îmi vor moartea neapărat, deși eu vreau să trăiesc și alte amenințări și ură.
Citez inexact: ”trebuia să fie moartă până acum, așa era planul, ce s-a întâmplat?”
Acum, 8 martie 2020, voi nota din nou câteva concluzii despre politică, fiindcă politica are de-a face cu oamenii mulți și proști, după cum bine știe toată lumea și eu notez încă o dată câteva concluzii, fiindcă am fost și sunt agresată de oameni în general, de mulțimea flămândă de minciuni, lucru care era foarte clar când locuiam în oraș, dar e și acum și a fost de-a lungul vieții, fiind eu 35 de ani și jumătate aproape complet singură și săracă, cu forța, nu prin defecte ale mele.
Am povestit că în 1989 o colegă de liceu, Oana Jitaru, nepoata istoricului Dumitru Almaș, m-a vizitat o singură dată (una dintre excepțiile din prima parte a vieții mele de închisoare, în blocul unu) și mi-a adus în dar ”Scrieri moral-politice” de Kant, ceea ce, întâmplător, se potrivea cu felul meu de a fi și ca aplecare intelectuală către filozofie, dar mai era și o relație între mine și scriitura lui Kant și filozofia iluministă. La examenul de admitere la facultate am avut de scris despre Kant.
Toată lumea știe că oamenii inteligenți, mai ales cei de tipul meu, nu au nicio legătură cu politica și mai rar sunt analiști în planul abstract teoretic, strict filozofic, niciodată legat de evenimente particulare într-o anumită etapă istorică. Această îndeletnicire e rezervată celor mai puțin dotați intelectual, celor care au anumite înclinații pe care nu le mai numesc acum. Ceea ce vreau să adaug este că mi se pare de bun simț ideea că până și studiile de politologie sau management în general fac parte din categoria acelor studii facile, în care concluziile teoretice valide sunt extrem de ușor de conceput și exprimat.
În plus, toată lumea știe că oamenii cum am fost eu – ceea ce am fost real, în ciuda minciunilor despre mine – sunt mereu oameni plini de bun-simț, tact, discreție, decență, respect pentru iluziile și prejudecățile oamenilor de rând, cei și cele care alcătuiesc fundalul politicii de buzunar, adică al lumii mass-media, al opiniei publice sau spiritului general al timpului. Niciodată cei ca mine nu intră în politică și nu comentează așa ceva și, în mod sincer și firesc, nu contrazic niciodată pe cei cărora mintea le fuge pe această cale. Așa e normal și decent, rațional și nobil, nu e ceva de condamnat, acesta e parcursul firesc al celor inteligenți. Sunt totuși de acord că e bine ca orice cetățean să se intereseze de bunul mers al treburilor obștești, inclusiv femeile, care au în istorie experiență și drepturi politice limitate și recente. Dar eu am fost un om condamnat nedrept la moarte și tortură și am avut statutul clar de nebună, adică o sclavă, nu doar femeie, care nu avea cu cine schimba două-trei vorbe, o categorie de cetățeni care doar formal au dreptul de a vota în mod ironic, neavându-le explicit pe toate celelalte. Pirn urmare – eu nu m-am interesat de știri și într-o vreme nici nu am avut bani de televizor, dar oricum nu aș fi urmărit astfel de ”emisiuni”. Adică emitere de talk-show-uri sau alte analize și concluzii despre recente evenimente politice de către placida mașinărie socială. Nici la vot nu am fost decât de 2-3 ori toată viața.
Ceea ce susțin eu e că omul normal, dar inteligent, nu se amestecă în mod natural cu oamenii de rând, vulgul sau prostimea, cum mai sunt numiți oamenii și azi și nici nu au ocazia adesea. De fapt, așa și este bine și de dorit, nu fiindcă oamenii de rând sunt mocofani sau că miros urât (eu fiind în acest caz cea pauperă), ci fiindcă e vorba de lucruri periculoase și e total inutil să fii curios să înțelegi pe viu psihologia mulțimilor. Înțelegerea acestor lucruri se produce firesc în mod teoretic, odată cu maturizarea individului. Așa am fost și eu și amestecul meu în viața proștilor s-a petrecut numai o dată în viață – singura dată când am cedat impulsului curiozității, dar fără să țin partea cuiva și fără să contrazic pe nimeni, respectiv la revoluția din 1989.
Continui azi în această postare, deci cu mai multe întreruperi, seria concluziilor mele legate de politică - o parte, fiindcă adesea unii proști credeau că eu trebuie să mor pentru minciunile politice ale unor idioți, despre care eu nu știu nimic.
Sau că istoria a fost rescrisă etc. Voi reveni la această idee. Ce importanță are cum a fost scrisă istoria? Oricând putem muri și astfel o uităm și oricând se poate șterge sau chiar schimba. Cu ochii mei am văzut, de-a lungul anilor, că schimbarea sau minciunile din istoria scrisă se produc nu doar la revoluții sau alte schimbări majore, ci de-a lungul timpului, lent, în orice fel de regim politic. Așa am văzut că mințeau în wikipedia legat de revoluție, unele lucruri clar nu fuseseră așa, unde eu fusesem martor ocular (tata a fost ulterior obsedat de cuvântul ”ocular”) în piața numită a Revoluției, dar eu nu am avut nicio legătură cu revoluția. Doar am scandat ce scandau acele femei, că peste noapte au rămas mai mult femei acolo. Apoi, încet-încet au mai modificat istoria din wikipedia și din manuale școlare.
Continui imediat, dar va merge puțin mai greu, fiindcă azi, după ce m-am simțit ieri rău, m-au trezit la ora 6.
Dacă întrebi un om simplu ce înțelege prin politică în mod serios, fără dicționar, el nu va ști ce să spună, sau va spune ceva legat de bani și putere, în mod confuz. Dar ce putere, veți întreba? Ce e aceeqa putere, în ce constă din punct de vedere fizic, material, fiindcă nu este doar spirit sau informație? Aici răspunsul e mai dificil.
Mi se spune că tinerii sunt atrași și păcăliți de mirajul ideologiilor despre care numai filozofii și oamenii de cultură știu ce sunt - adică ideo-logii.
Florian Pittiș avea un cântec chiar despre asta – ”fiindcă banii și puterea sunt pericole morale/ciclul vieții ne-a impus salturi mortale”, care venea la țanc pe viața mea de om sărac, înainte ca eu să fac acel salt de la etajul trei, din motive complet departe de bani sau sex sau politică.
Când am mers la revoluție aveam 18 ani încă, aproape 19, ceea ce a fost descris în cântecul celebru despre războiul din Vietnam. ”In Vietnam he was 19”
Mai trebuie amintite, printre numeroasele cântece și produse culturale pacifiste cu care am crescut, cântecele formației Beatles, în special Revolution – unde ei se desolidarizau de aberația ideii de distrugere necesară pentru scopuri nobile ,dar și ideea lui Lennon din Imagine – ”nothing to kill or to die for”, adică nu există sau să nu existe în sens utopic, nimic pentru care omul să se zbată să omoare pe alt om sau să se sacrifice pe sine. Dumnezeu știe că avea dreptate, așa ar fi normal. Toți cred altceva dar Lennon avea dreptate.
Și totuși ei spun că unii cred că eu trebuie să fiu omorâtă pentru scopuri politice sau pentru faptul că politicienii au mințit despre mine. (?) Voi afirma prima oară în acest text și voi dezvolta ulterior, că și individul trebuie să conteze, mai ales când e vorba de un om evident de valoare, cum am fost eu – în fața unui detaliu minuscul că istoria a fost scrisă greșit sau invers față de realitate, detaliu de fapt fără importanță, care nu atacă pe nimeni, fiindcă adevărul necesar îl poartă omul cu sine în memorie atât cât poate – ce rost are să învinovățească niște cărți? Fiind adevărul curat în suflet și gând, contează cum ești ca individ, ce muncești sau creezi intelectual, cum ești față de alți oameni ca personalitate și valoare intelectuală, ca bine moral și de caracter. Și eu am fost perfecțiunea. Istoria e scrisă de istorici - asta e treaba lor nu a mea sau a dvs., dacă nu sunteți istorici. Chiar dacă, în manualele de istorie ei admit că istoria recentă e scrisă sub influența politicii. Pe lângă bunicul colegei mele Oana, și tatăl Irinei era istoric și mama ei la fel și astfel eu am fost numită în jargon psihiatric pacientă cu istoric, adică vor să spună în aparență cu trecut psihiatric grav.
Cei pe care îi deranjează minciunile politice sau din istorie sunt, în general, oameni proști sau oameni care vor să se folosească de niște minciuni nevinovate de fapt – fiindcă nu istoria face răul – pentru a crea scandaluri și a avea ascendent politic față de alt proști, pentru a crea astfel altă politică de buzunar, cum am numit-o eu. Deoarece biserica globală a omenirii e sau fusese viața politică, este îndoielnic dacă în acest moment civilizația se poate dispensa de angrenajul politic ca de un apendice dăunător sau inutil.
Și cine sunt oamenii care cred că eu am mințit legat de revoluție și ceilalți din generația mea sau mai bătrâni nu au mințit, inclusiv cei care au scris istoria? Nu pot fi decât copiii și tinerii care au fost mințiți printr-o rupere a punții de legătură cu cei care știau adevărul, dar mai ales excepția o alcătuiesc copiii și tinerii care nu ”aud” nimic, adică nu percep gândurile altora, cum am fost eu până în 2005. Deci o minoritate, o minoritate de care proștii care aud și știu totul își bat joc. Ceilalți știu tot ce pot ști, incllusiv despre politică. Au intrat mai demult oameni care au spus că pe oameni îi deranja faptul că am scris adevărul despre revoluție sau despre pregătirea ei din 84 când am venit eu în oraș – deși am scris public abia din 2012 și ei cred că eu de aceea sunt omorâtă, când, în realitate, ei ar fi continuat otrava și restul torturii și respingerea totală, cum era și înainte de moartea tatei și chiar de revoluție.
Da, Lennon avea dreptate, și acest lucru îl confirma și Irina și ea asculta și la Constanța Bob Dylan,care, de asemenea părea legat de oamenii cum am fost eu.
Iar au intrat niște nebuni cu ideea ”deci nu pot să îi șteargă memoria” și alții ieri cu ideea ”lumea credea că tu ești mașină de război și tu ești un căcat”. Nu, nu am fost și nu sunt căcat și acel nebun greșește când crede că ”mașinile de război” (?) nu sunt căcat, dar cei buni și inteligenți da.
Voi relua doar câteva detalii din povestea mea legată de revoluție, fiindcă oricum am scris deja totul. Ei spun că am fost filmată la revoluție la fel cu ceilalți și din această cauză colegii și familia și lumea m-au disprețuit și m-au acuzat din acel moment. Dar colegii mei de liceu erau oricum altceva încă din prima parte a lui 1989, după cum am scris și mai am puțin de adăugat în firul povestirii. Este posibil ca oamenii cu experiență să fi disprețuit naivitatea mea de fată singură și tânără, și săracă, dar acest lucru era ascuns oarecum vederii. Când am ieșit din piață și mă întorceam spre casă, m-am oprit în zori de zi la piața Amzei și am cumpărat mere de la un țăran hâtru și placid, care m-a întrebat cu subînțeles și șmecher – ”tot se mai luptă ăia acolo?”
Oricum, după derularea evenimentelor din decembrie 1989, nu m-am mai gândit niciodată la acea revoluție, în afara momentelor în care am scris adevărul despre ce a fost atunci, după 2007. Nu m-am mai gândit nici în timpul mineriadelor sau altor fenomene de acest fel. Nimic din firul evenimentelor zilelor și nopților ce au urmat – pe care le-am povestit – nu mi-a trezit vreo amintire din 89 și nici nu m-am gândit la ce se întâmplase atunci cu scopul de a înțelege. Amintirile mele de atunci au rămas intacte, așa cum le-am scris pe blog după 2012, cu mici goluri în memorie de la adunarea din piață, înainte de începerea acțiunilor violente. Totuși unii au venit în ultimii ani cu ideea că toți vor să mor fiindcă am fost martoră la revoluție (?!) și alții cu ideea de ce m-au ”distrus”, fiind evident că eu nu aveam să spun altora nimic. Nimic ce? Adică ce adevăr? Și cui? Și la ce bun?
Era evident că eu nu percepeam gândurile altora și nu vorbeam nimic în gând și că eram izolată din 1984, deci nu aveam cui să spun ceva sau să povestesc ce fusese atunci. Și cât de absurd – fiind evident un om normal, aș fi povestit numai celor care într-adevăr ar fi avut nevoie de acel adevăr și numai dacă m-ar fi întrebat sau ar fi fost vorba de așa ceva. Nu vă grăbiți să mă acuzați, voi explica puțin. Aduceți-vă aminte cum a fost la revoluție – și mai e și acum – o imensă mistificare așa zis politică, în afară de politica cu rost și necesară. Un surplus de teroare și ură și minciună. Regimul anterior bătea veșnic pasul pe loc cu propaganda anti-războinică și pro-pace, la tv singura propagandă era cea despre al doilea război mondial.Ba chiar în ultimii ani înainte de 89 nu mai era nimic. Imediat după revoluție au trecut la propagandă de tipul celei interbelice, apărând o mulțime de foști eroi și victime, și Rațiu și PNȚCD la piața Rosetti, ceea ce a trezit alții, ceea ce nu s-a terminat nici după peste 30 de ani, la fel cum ei cântă mai peste tot unde merg muzica mea. Înainte de revoluție situația era relaxată și nimeni nu făcea în școli sau în alte locuri publice propagandă pro-comunistă sau pro-URSS. Nu doar în școala mea era așa, nu mai povestesc în detaliu, e pe blogul meu. După 89 totul a devenit cumva prea multă minciună și teroare, dar foarte mulți sunt fericiți în acest joc, așa că nimănui nu-i pasă, și eu nu aveam niciun interes să scriu adevărul curat. Aduceți-vă aminte cât de clar era imediat după revoluție că nu existase cu adevărat PCR, că nu existaseră comuniști ”buni” sau convinși de vreo ideologie, partidul s-a autodizolvat și era foarte clar că totul se pleca în fața noilor mode și idei, deci nicun om cu scaun la cap și singur, ba chiar nu doar cei singuri, nu ar fi strigat cu voce tare pe stradă adevărul, fiindcă era complet inutil și periculos. E vorba de oameni buni și oameni răi ceea ce vreau eu să spun, nu e vorba de politică. Repet, eu nu vorbeam niciodată în gând, dar eram un om normal și nu știam că alții vorbesc în gând.
Am văzut mulți ani la rând și în ultimul timp în media propagandă de genul memorialul durerii, despre victimele comunismului și, dacă nu mă înșel ei se centrează pe ororile din vremea lui Stalin și mai apoi așa zis obsedantul deceniu, mai puțin pe anii vieții mele. Unii dintre cei răi de pe mintea mea spuneau că orice regim politic se bazează pe lagăre sau universuri concentraționare, din două motive – unu ca să aibă o legitimitate falsă a puterii sale prin existența unui țap ispășitor (ei spuneau că și eu am fost așa ceva, fiind închisă și chinuită de ambele regimuri politice, de parcă aveau nevoie de o proptea ca să se justifice, deși erau regimuri bune sau prospere, ori, dimpotrivă, mizeria vieții mele a ațâțat dușmanii regimului) și, al doilea motiv ar fi un fel de nevoie de energie fizică a stăpânilor prin practici de tortură care slăbesc trupul și creierul victimelor. Oricum, în cazul meu puteau fi adevărul și dreptatea, adică măcar dreptul la muncă și să nu fiu otrăvită, mai ales dacă actualul regim e bun, dar chiar și dacă e rău.
Peste toate acestea s-a așternut legea tăcerii, omerta, cum spune mama mea. Tata mă lovea și cu ideea aceasta – ”răzbunarea lui Ceaușescu”, cu care eu nu am avut nicio legătură. Pe Ceaușescu și soția lui i-au împușcat la Târgoviște, evident de ce acolo. A fost un lucru urât, dar eu nu am avut niciun amestec, deci nu am niciun păcat de mărturisit în ceasul morții. Părerea celor răi de peste gâîndurile mele e că Ceaușescu nu a suferit toată viața decât puțin, dar eu da, și că ei cred că asasinatele politice sunt justificate în momentul în care acei lideri își pierd puterea. Eu nu cred asta, cred că a fost un lucru urât – care trebuie judecat omenește, nu politic.Ulterior, am găsit pe internet că cei trei copii ai lui au avut în mare o viață bună și au trăit și prosperat oarecum și după revoluție. Nu știu ce e scris acum, îmi amintesc sila pe care o simțeam când, imediat după revoluție, arătau la televizor că chipurile tiranul avea la cada de baie robinete din aur masiv și asta li se părea revoltător. Dacă ar fi fost așa ar fi fost bine, că stătea aurul în siguranță. Și oamenii nu s-au săturat cu atâta – i-au ucis și pe Yitzhak Rabin și pe Saddam Hussein, din câte știu eu întâmplător, poate chiar și altele au mai fost. Au fost și unii care spuneau că memorialul durerii sunt eu, că eu am fost singura persoană care a suferit mult, tot timpul.
Oricum mi se pare atât de absurd să vrea să mă omoare cineva numai fiindcă am fost martoră la revoluția aceea îmbâcsită. Din moment ce toți știau și încă știu - și mai știau și cei mulți din piață și din clădire – atunci ce aveau cu mine, de ce să mă lovească pe mine? Unii spun că tocmai așa au făcut ei revoluția, prin tortura și loviturile asupra mea. Alții spun că ceilalți care știau au vrut să mă închidă ca să devină ei stăpâni, călcînd peste mine. Eu într-adevăr nu am avut niciun amestec în viața politică, fiindcă, dacă aș fi avut, nu aș fi fost întreaga viață lovită, închisă, torturată, f_tă, săracă sau chiar nu aș fi fost deloc. Inventau sau credeau că nebunii sau proștii mă asociau cu diverse forțe politice, când eu eram doar un om singur și nenorocit.
Când s-a declanșat revoluția la Timișoara eu eram la Colun, în satul bunicilor și, în afară de durerea imensă în pântec, încât mă târam pe jos, în altă zi a fost cel mai spectaculos și înspăimântător apus de soare cu putință. Eram în grădină și mă urcasem în vârful dolmenului grădinii noastre. Cerul tot era roșu deasupra capului și de jur împrejur, chiar din vârf se vedea roșu. M-am învârtit în mirare vreo zece minute, nu puteam crede. Cel mult în spatele dealului Coasta să fi fost cerul mai liber de culoarea roșie, în rest, sânge peste tot – roșu intens. Acest lucru s-a calchiat peste expresia ”revoluție sângeroasă”. În viața mea au fost nenumărate astfel de exemple, deoarece așa e normal, nu e o anomalie psihică, dar nu mai explic acum. Când m-am întors la București, am venit ca de obicei cu trenul de la Timișoara și oamenii vorbeau pe față despre acele evenimente, dar eu habar nu aveam. Ulterior am fost cu Irina și părinții ei la filmul Stare de fapt cu Oana Pellea despre o doctoriță condamnată la închisoare și violată acolo, pentur simplul motiv că fusese martoră la revoluție și apoi ea naște un copil plin de sânge roșu intens. Tatăl Irinei asta a comentat - culoarea pruncului, care era legată de mine doar prin acel apus.
Fiindcă nu aveam niciun fel de ambiții sau interese politice, nici măcar interesul de a înțelege organizarea politică a lumii, ceea ce presupun că e foarte simplu de priceput – oamenii, absolut nimeni, nu aveau cum să mă dușmănească sau să aibă ceva cu mine, mai ales fiindcă oricum nu am greșit nimic toată viața și nici nu am avut altfel de interese de grup, nu doar politice, comune cu alți oameni. Profesionale sau orice altceva, ele m-ar fi ținut în viață și oamenii m-ar fi recunoscut drept ceea ce eram. Îmi amintesc acum coada de pe Batiștei la misiunea diplomatică a Vietnamului, lucru ce mi se părea bizar, poate pentru emigrare.
Totuși, înainte de a fi româncă, sunt om și cetățean al lumii, și am interese comune cu specia umană, deși eu presupun că nu există extratereștri. Pe de altă parte, ei spuneau că eu sunt apatridă sau că poporul are ceva cu mine și nu mă ”vrea”. Totuși există porunca să nu ucizi – dar ei zic că ei nu sunt creștini și că nimeni nu crede în Dumnezeu.De unde știu ei că eu nu sunt în același timp și poporul român, cu toată dragostea și binele întruchipate în spiritul adevărat, bun al lumii în general și al românilor totodată? În afara politicii, dar româncă și doar un om bun și inteligent.
Notez în continuare încă câteva idei despre politică ale celor care intrau peste mintea mea sau ale mele. Unii folosesc expresia ”a cânta în strună” (și eu ascult destulă muzică clasică) cu ideea că unii mă omoară și spun răul mințind despre mine, cu scopul de a cânta în strună poporului, fiindcă poporul asta vrea să audă. Eu, fiind singură toată viața în mod clar, era evident că eu nu aveam cum să deranjez politica sau alte interese ale unora. Unii oameni extrem de abjecți au inventat că eu eram obsedată de ”putere”, când de fapt ei erau.
Au fost mulți cei care insinuau că eu am fost torturată și închisă și chiar că mă omoară în mod clar pentru interese politice. La un moment dat am cerșit din nou pe internet, neavând bani de mult timp aproape deloc. La un moment dat s-au oferit niște psihologi să mă ajute și m-au chemat la intrarea de metrou a Universității lângă Intercontinental. Am așteptat mai mult și a venit cineva cu o sumă mai mică decât așteptam – vreo sută-două de lei, în timp ce eu abia mă descurcam cu banii de la amanet, amanetând și scoțând mereu puținele mele grame de aur. Unii spuneau că ei imediat știu că eu sunt nebună, fiindcă numai nebunii au bani așa de puțini. Acolo, în clădirea aceea fusese odinioară sediul asociației 22 decembrie 1989 (când am fost eu la revoluție), care, nu știu de ce, s-a schimbat în asociația victimelor mineriadelor – eu nu am fost la mineriade. Era ideea că există teroare și persecuție asupra martorilor de atunci, și astfel asociațiile erau momeală pentru oamenii singuri și nenorociți. Eu nu am fost la ei. La revoluție mi-am dat întâlnire cu o fată peste câteva zile – eu m-am dus, dar ea nu a venit.
Vă dați seama, vă spun încă o dată, că e imposibil ca un om inteligent și integru să intre în politică. A fi spus adevărul – la ce bun? Ar fi fost ca și cum aș vrea să expun teoria mea fantezistă despre faptul că ne aflăm în interiorul, nu în afara sferei pământești, nimeni nu ar crede, fiindcă ei cred că avioanele zboară de la sine, dar nu pot spune precis cum. Și dacă ar crede, la ce ar folosi? Poate ca să se respecte mai mult unii pe alții. La fel și cu politica. Din același motiv, legat de tema confuziei din comedii, este prezentată în manualele de literatură pentru liceu piesa Conu Leonida față cu reacțiunea, cu Efimița soția lui (mama îi spune Mițu pisicii mele) și ideile bieților oameni proști despre ”rivoluție”. Adevărul despre politică, dar adevărul curat, la nivele diferite de înțelegere a proștilor, nu poate duce la rău. Dar oamenii fie cred că răul e mai tare și superior, fie nu spun adevărul chiar în întregime, cum am făcut eu.
Unii spun că nimeni nu crede în politică demult, dar toți cred minciuni despre mine și chiar prezintă situația catastrofic, ca și cum pupitrul demagogului politic în era globalizării a fost înlocuit cu pupitrul celor care mint despre mine și oficiază astfel un panteism de circari.
Ar mai fi de spus câteva lucruri, pentru totdeauna ultimele lucruri de spus din partea mea despre circul lor politic și despre unii nebuni.
Unii au intrat peste mine de câteva ori cu ideea că ei omoară pe copiii trădătorilor și în niciun caz nu îi acceptă în societate. Această idee absurdă m-a mirat, fiindcă niciodată nu am avut fantasma denaturată că aș fi copil de trădător cum spun ei, și acest lucru era complet improbabil – unu că părinții mei erau săraci și aproape singuri mereu (mama mereu se plângea odinioară de singurătate și zicea că e din cauza tatei, iar în ultimii ani se plânge mereu de bani, dar și înainte în toate certurile ei cu tata) și în al doilea rând eram evident urâtă și masacrată de părinți (unii poate cred că numai pe la spate, că adică oamenii nu puteau crede ce îmi făceau părinții). În plus, în al treilea rând, chiar dacă părinții mei erau trădători, eu eram totuși un om și chiar un om de valoare și se putea dovedi ușor asta, la fel cu otrava și celelalte torturi – dar ei m-au izolat cu forța.
De curând am primit răspuns de la Alina Iovănel de la Motivation și este negativ, ea îmi spune doar că există un centru de psihoterapie Hope cu prețul acoperit de casa de asigurări și să merg la medicul de familie deci pentru a lua o adeverință pentru a fi ”tratată” la Hope, ca și cum nu merit de fapt să aud glas de om, ceea ce e tare dureros, fiind, repet, aproape complet izolată din 1984, nu doar după moartea tatei.
Repet din nou ideea multora privind găștile agresive multinaționale din teoria martirului sau conspirației la care m-am referit, idee care intră în acord cu toate celelalte, dar poate e numai parțial adevărată. De exemplu Luiza știa că Anda Călugăreanu, care era armeancă, locuise lângă blocul meu și că o altă fată din blocul meu era tătară. Ea, a cărei zi de naștere este azi, 8 martie 2020, părea mereu să știe lucruri despre alții, iar eu nu știam nimic, că nu aveam de unde. În diversele instituții în care am fost înscrisă erau ce e drept, dat fiind faptul că eram într-o capitală, un amestec de etnii și culori de piele și ochi și păr de toate felurile – și chiar negrii de la ambasada mamei indirect și chiar asiatici – de pildă Olguța, soția unui văr al mamei avea ochii prelungi și înguști și fiul ei Andi a emigrat apoi în Japonia. La fel peste tot – inclusiv la bibliotecă sau în blocul meu de locuințe existau relații sau legături cu diverse alte popoare. Și da, toți au fost agresivi, exact cum am povestit în detaliu în tot blogul, dar eu niciodată nu am avut delir politic că ei sunt dușmanii mei etc., fiind o femeei inteligentă, care a înțeles singură adevărul despre lume. În definitiv, prima instituționalizare a fost în familie și chiar și familia mea se prezenta la prima vedere ca o adunătură cu multiple trăsături fizice și toate culorile.
Sunt unii care își bat joc că ultimul meu cuvânt va fi ”peace”, nu doar fiindcă eu am fost în permanență un om calm și pacific, cu foarte mult atașament față de ideile de pace și bine în lume (în prima tinerețe visam pace universală și în definitiv, în afara poveștii cu Stan pățitul și încă câteva anomalii, a fost o epocă de pace și prosperitate din câte am aflat) ci și fiindcă am o pisică neagră și deci îi spun uneori cu drag ”pis” sau pisu. Am căutat în dicționar și am văzut că cuvîntul pisică provine de la pis plus sufixul ică. Ică fiind porecla tatălui Irinei, istoricul. Deci, infinită pace, deși unii nebuni intră mereu peste mine cu ideea că va fi război și alții îi contrazic că sunt nebuni și nu are cum să fie război, fiindcă eu nu am avut niciodată legătură cu vreo forță politică. Vă asigur că din partea mea e cuvânt de pace zilnic că am pisică și că limba engleză e universal cunoscută și în plus și dvs. vorbiți adesea despre PCul (pisiul) dvs.
Deci ne oferim în permanență pacea zi de zi unul altuia, așa cum făceau catolicii la o slujbă la care am asistat. Mai am un ultim lucru de adăugat și povestirea definitivă despre politică e gata. Oricum restul e scris tot pe blogul meu.
Ceea ce ei numesc politică și eu am numit circ sau politică de buzunar, adică politica pentru proști prin gravitație în jurul martirilor cum am fost eu, pare a își crea propria lume de teroare și oroare, dezumanizată și hâdă și lovește în omul complet dezintersat de politică sau adevăruri incomplete, adică omul inteligent cum am fost eu, care înțelege singur totul, nu doar o parte din adevăr, păstrându-și neatinsă umanitatea și căldura și lumina blândă pentru ceilalți, e adevărul, chiar dacă toți, și dvs., mă izgoniți. Îmi pare rău, eu nici sub amenințarea morții nu aș fi făcut așa ceva, adică să îngenunchez în fața unor draci sau oameni răi și să omor un om curat și bun. Mai bine muream. Ei (cei răi de peste mintea mea) au fost foarte surprinși că eu nu înțelesesem regimul Terorii, fiindcă tocmai erau 200 de ani de la revoluția franceză în 1989 și erau mirați, din câte mi-au spus, că eu nu înțelesesem că eram închisă pe viață la psihiatrie și ulterior sau tot atunci condamnată la moarte din rațiuni politice, adică minciuni despre circul lor politic. Astfel, ei mi-au spus doar un singur lucru – că au existat trei semne clare în viața mea despre asta și eu nu am descifrat, fiindcă nu aveam suficiente dovezi sau informații. Unu – a fost, se zice, că m-au închis la balamuc chiar în 1992, pentru a justifica și legitima, zic ei, destrămarea URSSului pentru care mă făceau pe mine responsabilă sau cutie a Pandorei, doi – am întâlnit-o pe psihiatra Vișoiu care a urlat la mine că am delir și trebuie să mă închidă într-un spital pustiu fiindcă eu scrisesem puțin și despre revoluție că am fost acolo în jalbele mele de eliberare și drepturi începând cu 2002 (că dacă aș fi știut ce îi doare, nu aș fi scris acele adevăruri) și trei – că profesoara de istorie Anghelescu de la Colegiul ILCaragiale unde am predat, căreia i-am povestit o parte din aventurile mele la revoluție, nu mai știu cum venise vorba, a chemat un psihiatru la ora mea și apoi tinerii nu au mai ascultat deloc de mine, dar nu îmi mai amintesc cu precizie dacă l-a chemat înainte sau după ce i-am povestit. Livia Șchiopu, colegă acolo, am văzut că și-a dat doctoratul, nu știu sigur dacă după sau îaninte de a îi povesti eu câte ceva despre Zăgrean Leon, că venise vorba. Ideea lor era că eu, fiindcă nu percepeam gândurile altora, nu știam că nu am voie să spun cu voce tare și poate nici în gând ce se întâmplase și că nu înțelesesem mesajele de avertisment prin forță și teroare. Dar eu vă spun adevărul curat: ei oricum m-au abuzat mult și acolo și mă dădeau afară din liceu deși eram titulară, iar ceilalți care mă loveau, cu otravă și alte torturi, oricum ar fi continuat regimul lor de uzură asupra trupului și spiritului meu.
Acestea fiind spuse, pot spune că am pus punct la acest intermezzo despre politică și voi continua zilele următoare cu restul povestirii.
Azi, 9 martie 2020, m-au trezit tot dimineața devreme și apoi am adormit din nou, tehnică de tortură pe care ei au aplicat-o des. Imediat ce m-am trezit, s-au luat de mine cu ceva puțin neclar din această povestire a mea despre aberații politice pentru proști de ieri – respectiv considerațiile mele legate de cuvântul ”pisică”. Acel paragraf este mai degrabă anecdotic, iar ei spun că e o ironie mușcătoare, deci e vorba de rea-voință, eu fiind binele și ei percepându-mi viața drept ceva grotesc și rău, când, în realitate, e vorba de bunătate și principii morale clare și curate ale binelui. Eu nu am dăunat nimănui. Acele concluzii despre pisică sunt aproape de adevăr, fiindcă cuvintele chiar se transmit prin fondul subconștientului – și ceea ce contează e forma lor, nu conținutul adică sensul sau înțelesul lor. Se poate transmite și multiplica cuvântul piece sau peace în engleză, dar aceasta nu garantează că eu și alții avem același înțeles al cuvântului. De exemplu eu vorbesc cuvântul fericire, și atunci altcineva, aproape instantaneu, înaintea mea sau după mine, se gândește tot la fericire, dar noi înțelegem lucruri diferite prin fericire, în funcție de educație și caracteristici înnăscute. Acest exemplu de aparentă transmitere, prin fondul subconștient comun, l-am ales mai simplu, dar, în realitate, lucrurile sunt un pic mai complexe, cu diverse variabile intermediare. Nimeni nu este singular, chiar dacă e singur.
Repet, ei insinuează sau afirmă că unii i-au făcut pe proști să creadă că eu reprezentam URSS sau Rusia sau altă forță politică din două motive de plauzabilitate: unu că oamenii proști erau obsedați de vecinii din răsărit sau de politică în general și doi că eu eram un copil inteligent, chiar dacă eram singură și săracă. Oricum, eram, conform teoriilor victimologiei, victima ideală, deoarece întruneam condiții clare de vulnerabilitate - sărăcia, izolarea, faptul că eram femeie, faptul că eram ulterior închisă la psihiatrie și șchioapă. Crima asupra mea, spun ei, se petrece clar pe șest și nimănui nu îi pasă, fiindcă nu are cui să îi pese și oricum absolut nimeni nu mă cunoaște, mai mult chiar, ei cred că eu sunt ceva rău, din câte am văzut, și e exact invers. Pe deasupra și copil ilegitim.
(Din nou celeași idei ale lor - că ei se îngrozesc că un om ca mine, fără nici cea mai mică greșeală, a devenit obiectul de ură al lumii întregi -?- că nu sunt o anomalie genetică, deși proștii ar putea crede așa ceva, că am fost izolată toată viața, dar oamenii nu au cum să înțeleagă ce înseamnă izolarea, că lumea m-ar respecta și admira dacă ar m-ar cunoaște cum sunt, dar nimeni nu dorește ca lumea să afle adevărul despre mine etc.)
Am terminat azi Harta și teritoriul, roman de Houellebecq, m-a dezamăgit puțin, fiindcă, deși mereu literatura e amară sau neagră, mai ales despre timpul prezent în societate, câteodată mai sper ceva mai senin și frumos, și apoi mă refugiez în eseuri filozofice.
În seara asta iar au intrat nebunii peste gândurile mele cu ideea că îmi vor moartea neapărat, deși eu vreau să trăiesc și alte amenințări și ură.
Citez inexact: ”trebuia să fie moartă până acum, așa era planul, ce s-a întâmplat?”
sâmbătă, 7 martie 2020
7 martie 2020
”tu nu ești un accident genetic, ești un om normal, dar ei nici asta nu au înțeles.”
”tu ai fost pusă într-o situație umilitoare și jenantă și ai fost abuzată violent, de aceea oamenii cred că ești nebună”
Mi-a fost rău zilele trecute, după ziua mea de naștere și am avut picioarele umflate mai mult de o săptămână, a trebuit să iau furosemid și m-am dezumflat.
Apoi mi-a fost din nou rău și ei au zis că iar am fost otrăvită. Într-adevăr am observat mai apoi, după ce ei au spus așa, că burta este extrem de umflată. Nu am ieșit la toaletă de 3-4 zile, deși am luat zilnic, cum fac mereu, câte un laxativ seara. Mie nu mi se pare normal atâtea laxative zilnic și rezultatele la CT - absdomen și pelvis au ieșit foarte bune, fără modificări patologice, dar eu iau de mulți ani zilnic și Emanera pentru stomac, iar dacă nu le iau mă ustură stomacul înfiorător. Și zilele trecute din nou sete înfiorătoare tot timpul. Prolapsul rectal, foarte accentuat când merg la toaletă, de asemenea cred că nu e normal.
Unii au intrat din nou peste mine cu ideea că sunt condamnată la moarte, deși nu am greșit absolut nimic toată viața de poporul român, nu de alții, fiindcă poporul a făcut în trecut o greșeală și moartea mea îi va ajuta, așa cred ei. Unii zic că medicii au acceptat condamnarea mea la moarte și nu vor să mă ajute.
Alții spun mereu că e vorba de un cancer pe care medicii au refuzat să îl trateze și că toți mint, cum au făcut mereu. De ieri am avut adenopatie - inghinal stânga dureroasă - de fapt nu știu sigur dacă e vorba de ganglioni, dar am pipăit ceva ca o căcărează sub piele.
”toată lumea crede lucruri monstruoase despre tine și cei care știu că acele lucruri nu sunt adevărate, te omoară”
”trebuie să te omorâm că altfel râde toată lumea de noi”
”trebuie să te omorâm, că altfel nu ne mai respectă nimeni”
”partea cea mai tristă a poveștii tale este faptul că nu ai greșit absolut nimic.” ??! ”adevărul e brutal de simplu: un om foarte bun, omorât de oameni foarte răi.”
”tu ai fost pusă într-o situație umilitoare și jenantă și ai fost abuzată violent, de aceea oamenii cred că ești nebună”
Mi-a fost rău zilele trecute, după ziua mea de naștere și am avut picioarele umflate mai mult de o săptămână, a trebuit să iau furosemid și m-am dezumflat.
Apoi mi-a fost din nou rău și ei au zis că iar am fost otrăvită. Într-adevăr am observat mai apoi, după ce ei au spus așa, că burta este extrem de umflată. Nu am ieșit la toaletă de 3-4 zile, deși am luat zilnic, cum fac mereu, câte un laxativ seara. Mie nu mi se pare normal atâtea laxative zilnic și rezultatele la CT - absdomen și pelvis au ieșit foarte bune, fără modificări patologice, dar eu iau de mulți ani zilnic și Emanera pentru stomac, iar dacă nu le iau mă ustură stomacul înfiorător. Și zilele trecute din nou sete înfiorătoare tot timpul. Prolapsul rectal, foarte accentuat când merg la toaletă, de asemenea cred că nu e normal.
Unii au intrat din nou peste mine cu ideea că sunt condamnată la moarte, deși nu am greșit absolut nimic toată viața de poporul român, nu de alții, fiindcă poporul a făcut în trecut o greșeală și moartea mea îi va ajuta, așa cred ei. Unii zic că medicii au acceptat condamnarea mea la moarte și nu vor să mă ajute.
Alții spun mereu că e vorba de un cancer pe care medicii au refuzat să îl trateze și că toți mint, cum au făcut mereu. De ieri am avut adenopatie - inghinal stânga dureroasă - de fapt nu știu sigur dacă e vorba de ganglioni, dar am pipăit ceva ca o căcărează sub piele.
”toată lumea crede lucruri monstruoase despre tine și cei care știu că acele lucruri nu sunt adevărate, te omoară”
”trebuie să te omorâm că altfel râde toată lumea de noi”
”trebuie să te omorâm, că altfel nu ne mai respectă nimeni”
”partea cea mai tristă a poveștii tale este faptul că nu ai greșit absolut nimic.” ??! ”adevărul e brutal de simplu: un om foarte bun, omorât de oameni foarte răi.”
joi, 5 martie 2020
viața socială continuare 12
Azi, 5 martie 2020, ora 18
Scriu din nou câteva lucruri despre mama și modul ei de a mă chinui, mai ales în ultimii ani. După aceea, voi continua cu povestirea mea, de la momentul în care munceam la editura Corint.
În ultimii ani mama mă agresează fizic și verbal uneori, mă tachinează, mă cicălește și mă hărțuiește. Toți acești termeni sunt adecvați și se referă la realitate. Din când în când își dă în petic și face scene, crize de nervi, și, dacă vina ei pare reală, dacă nu dă vina pe mine pentur diverse lucruri urâte, atunci își cere scuze și iertare, cu ideea că ea nu se poate controla și că o apucă nervii etc.
Ei spun că mama mea a fost un om așa de rău și monstruos, încât nimeni nu a vrut să mă accepte pe mine în societate. Tot timpul spun că ea, nu familia mea, i-a păcălit pe toți că sunt nebună și rea sau că a inventat o mulțime de minciuni și lumea le-a crezut, în mod bizar, deși eu evident aveam dreptate și ea nu. Azi au intrat din nou și cei care spuneau că rușii și alții au inventat că eu sunt de-a lor ca să facă nu știu ce joc politic. În afară de cei care vin, pentru nașterea mea, cu ipoteza incestului, de cei care avansează ipoteza că tatăl meu era un țigan și de cei care propun ideea că tataia a fost tatăl meu biologic, mai sunt unii care îmi repetă că, deși eu semăn fizic cu mama, totuși ea nu este mama mea. Oricum, tot ce am scris despre ea pe blogul meu așa a fost și nu e exagerare, ea practic m-a repudiat și oricum nu a mai fost mama mea, ci doar un asasin care, nu știu de ce, avea o ură hidoasă și mă amenința că mă va omorî și toți o vor crede pe ea.
Ea a aplicat foarte multe și diferite metode de a mă chinui, inclusiv agresiunea fizică. În ultimii ani are mereu obiceiul să mă oblige, chiar dacă suntem în aceeași cameră, să repet de 2-5 ori aceeași propoziție, pentru a fi eu lovită de ea sau de alții, prefăcându-se că nu aude deloc. Mai are vechiul obicei de a mă trata drept nebună sau copil mic, fie când suntem doar noi două, fie când suntem împreună cu alții, în timp ce cu rudele ei și cu vecinii sau cu alți oameni vorbește normal. Oricum, cred că ați observat că acest obicei îl au și mulți indivizi de pe facebook sau de pe internet în general față de mine. Nici ei, nici mama nu au de fapt niciun motiv. Mai are obiceiul vechi să mintă, să nege în permanență realitatea. Mai are obiceiul să nu vrea niciodată să vorbească cu mine dacă eu îi spun prima ceva, practic nimic, nici măcar despre vremea de afară, deși eu nu am respins-o niciodată dacă ea îmi spune ceva cu rost sau normal. Mai are obiceiul să vorbească cu mine dacă mă duc la toaletă să fac treaba mare, dar și pipi dacă fac ea tot mă strigă uneori. Nu suportă deloc să îi spun că ceva nu e în regulă și absolut niciodată nu pot să îi spun cel mai mic lucru rău din sănătatea mea, dar ea se plânge enorm de mult. În ultimul timp a început să vorbească cu mine și când se duce ea pe WC și de obicei se duce des să facă pipi, se screme și pentru câteva picături, nu știu exact dacă fiindcă a fost și ea otrăvită, sau e alt motiv. Ea mereu a făcut așa, de când eram copil.
Acum voi descrie scena pe care a făcut-o acum vreo două zile, un lucru pe care de asemenea îl repetă. Ei spun, în ultimul timp, că mama mea face aceste scene pentru a mă ajuta, pentru a lua răul asupra ei, iar înainte spuneau că pentru a mă distruge, pentru a mă omorî practic prin cruzime. Spuneau că aceia care vedeau ce îmi făceau părinții erau mințiți că eu eram de vină sau că meritam bătaie și scandaluri de ore în șir, chiar dacă tăceam cuminte și cu gândul bun mereu, fiindcă așa era felul meu de a fi. Spuneau că oamenii s-au identificat cu agresorii și au crezut că eu eram nebună și rea sau că părinții mei aveau dreptate. Mai spuneau că mama mea, dar și alții, mă imitau sau mai bine zis imitau minciunile despre mine, fiindcă eu nu eram așa cum credeau unii că aș fi, pentru a atrage și mai mult răul asupra mea. La mama am observat când aveam 13-14 ani că începe să mă imite și nu înțelegeam de ce. Alții spuneau că pur și simplu lumea a crezut că eu eram mama și de aceea m-au lovit, ea fiind rea. Sau că eram și alte femei rele, fiindcă ele vorbeau în gând și eu niciodată, dar chipurile, printr-un fenomen bizar, lumea credea (?) că eu scot acele cuvinte. De-a lungul întregii vieți, inclusiv după moartea tatei, mama nu avea niciun motiv real să facă scene de nervi, și aveam și bani la început, dar ea tot nu se liniștea. Unii spun că ea este complet nebună, o marionetă a celor care îmi vor răul. Repet, am încercat de nenumărate ori să vorbesc cu ea orice, ceva bun și frumos, nu să mă plâng ca să iasă scântei, și ea mereu m-a respins. În ultimul timp are obiceiul să își sufle trompeta (nasul) zgomotos în fiecare zi. Ea așa făcea de când eram mică, dar nu întotdeauna, posibil să sufere de sinuzită cronică. Mai are obiceiul vechi de a aspira aerul zgomotos pe nări – așa făcea și când eram copil – și în acele momente se bagă ea sau altceva rău în mine, uneori cu senzații sexuale foarte neplăcute (nu când eram copil) și ei spun că mama mă f_te, dar poate e altcineva, eu nu știu.
În ultimii ani a avut motivul real că eu fumam. În realitate, ea vrea să fumez și să mănânc mult și alimente care îmi fac rău și iese foarte urât dacă eu fumez mai puțin sau mănânc puțin, ca să mă simt și eu mai bine, așa cum e normal și cum mi-au spus și medicii. Mama tot timpul îmi vorbește despre mâncare, uneori obsedant de mult și tot foarte mult despre țigări și mereu îmi dă câte una-două-zece, chiar dacă nu îi cer sau spun că nu vreau. Acum două zile iar mi-a făcut scandal că fumez. Iată ce face: de un timp încoace fumează enorm de mult, dar singură în cameră, cu ușa închisă în dormitor sau în bucătărie. De băut s-a lăsat, fiindcă mai mulți ani după moartea tatei o vedeam mereu beată, ceea ce îi oferea prilejul să facă scandal sub acoperire. Eu am insistat să nu mai bea, fiindcă oricum e om, nu animal și este singurul om din viața mea, nu o am decât pe ea și pe pisică, pisică pe care ea mi-a acaparat-o în ultima vreme și o ține la ea în pat. Ea părea să bea fiindcă îi dădeau mereu vecinii și naiba știe ce otrăvuri îi băgau - și mie au vrut să îmi dea un must amar și am refuzat să îl beau și l-a băut ea zicând că e bun, cum face ea mereu - adică zice invers decât este, orice lucru. Acum bea numai câte o bere ieftină din când în când. Odată am văzut-o vorbind cu Marinică vecinul, care îi zice ei doamna Lucica, cum i se zice soției lui Ovidiu și mama îl imita și pe Marinică în gesturi. Acum vreo doi ani, Lucica i-a dat mamei niște mostre de parfumuri legate de afacerea lor de familie sau așa ceva. A doua zi mostrele erau goale și cineva a intrat peste mine cu ideea că mama a fost proastă și le-a băut, ceea ce m-a speriat, fiindcă ea părea să fie amețită și să se simtă tare rău.
Iar au intrat, ca și ieri, peste mine, cu ideea ”trebuie s-o anihileze complet, spune numai adevărul, dar trebuie omorâtă” Voi continua, mai am puțin de spus despre mama.
Am fost la Ovidiu și Lucica în vizită de Paști anul trecut 2019, împreună cu mama, dar mirosea așa groaznic în casa lor imensă din Pipera, încât eu nu am putut sta. Unii au intrat peste mintea mea cu ideea că pe Ovidiu îl otrăvesc numai de 3 sau 5 ani, nu mai țin minte cifra.
Spuneam că mama se închide în bucătărie sau dormitor și fumează multe țigări repede, una după alta. Scoate mult fum și apoi țipă la mine că eu fumez și că i-e milă de plămînii mei, fiindu-mi de fapt mie milă de ea. Poate nu puteți înțelege. Eu fumez mult din cauza ei, dar de fapt nu fac așa mult fum pe metru cub. Eu stau într-o cameră mai mare decât dormitorul ei sau bucătăria și nu am ușă la cameră, fiindcă mama a vrut așa, inițial era ușă în casă și ea a construit când s-a mutat o gaură ogivală cum aveam pe Moșilor în blocul unu când trăia tata și cum erau ușile ogivale în casa preotului, tatăl lui Ovidiu. Asta îmi amintește și de faptul că în liceu părinții mă băteau și mă chinuiau mult, și nici măcar nu suportau să am ușa închisă la cameră, adică puțină initimitate sau să scap de urgia lor fiindcă eu eram nevinovată și nu le răspundeam agresiv și tăceam, dar ei continuau, fără niciun motiv și fără să îi provoc eu. Ei îmi scoteau ușa din țâțâni. Camera mea aici se prelungește cu un hol mare în fața bucătăriei și apoi cu bucătăria însăși, fiindcă ușa e deschisă când mama nu e acolo și chiar când este, uneori. Holul se prelungește cu alt hol îngust spre baie, și ușa la baie stă și ea deschisă, și pe acest hol e ușa spre dormitor a mamei, care dormitor are ușă ca și al meu, spre holul de la intrarea în casă, două uși închise. Așadar spațiul meu de respirat e mare, chiar și când fumez mai mult și în general aerisesc mereu. Dar ea țipă la mine că e fum și că nu aerisesc. Acum două zile fumasem mai puțin și ea fuma în dormitor parcă sau oricum era închisă acolo cu pisica (cred că fuma) și a venit să urle la mine din nou că e fum exact după ce aerisisem – așa face, neagă tot, am mai spus. Deci din nou s-a substituit mie, fiindcă fumul mare e mereu la ea – apoi a lovit pisica și mie mi-a deschis geamul în spinare cu colțul ascuțit al geamului în mine, dar nu foarte puternic. A explodat brusc, fiindcă ea așa face, și apoi s-a domolit brusc și iar și-a cerut iertare.
Voi continua mâine povestirea de unde rămăsesem.
Spre deosebire de mine, care vorbesc direct, deschis și sincer, dar în general lucruri bune și frumoase, fiindcă o viață avem, mama nu doar că vorbește răul, dar folosește mereu eufemisme astfel încât pe ea nu o auzi să spună nu vreau sau nu cred de exemplu, ci doar ”nu pot să vreau” și ”nu pot să cred”. Asta e.
azi, 6 martie 2020
Ceea ce am uitat ieri să scriu despre mama e că în ultimii ani a început să vorbească sau să bombăne singură în casă. Și eu mai vorbesc singură, nu mai explic acum de ce și cum. Ea a avut în mod firesc ideea construirii holului mic spre baia comună, după ce camera din spate a revenit altei familii, ca să am și eu intrare comună la baie,adică nu prin dormitorul ei, ceea ce a micșorat camera ei, adică cea din față, probabil că știa de la început că voi fi forțată să vin să stau cu ea în Voluntari sau poate din cauză că bunicu a venit la ea vreo două ierni înainte să moară sau poate altceva, adică pentru că așa era normal să fie.
Dimineața are un obicei care mă scoate din sărite – mereu vine să îmi spună ”mai culcă-te” sau culcă-te din nou” etc. cu un ton de voce oribil, ca să îmi strice cheful de dimineață, chiar dacă mă scol la 12 ziua – ea tot mai culcă-te și eu sunt uneori torturată și chinuită cerebral dimineața, poate e ateroscleroză sau chiar otravă sau f_tere uneori, cum spun și cei de pe mintea mea uneori. Și, adesea, mă culc din nou când spune ea așa.
Azi m-a trezit devreme și mă simt bine, nu mă doare capul și nu sunt amețită. Dar, în ultimii ani de conviețuire cu ea, m-a trezit uneori când trebuia să mai dorm, ca să mă chinuiască, fiindcă ea nu închide mereu ușa la bucătărie când eu dorm, deși am rugat-o, și face zgomote la bucătărie care mă trezesc, buimacă de somn. Sau trântește de multe ori ușa la cămară, deși se poate închide normal. Eu nu i-aș fi făcut așa ceva. Sau lipăie groaznic cu papucii, și apoi minte că papucii ei nu fac decât un zgomot normal etc.
Mi-a explicat de mai multe ori că ea nu are sau își pierde energia după-masa și numai dimineața poate să facă diverse treburi. Stă aproape toată ziua uitându-se la filme pe laptop sau uneori doarme cu televizorul aprins, câteodată cu sonor puternic și eu intru la ea în cameră și îl închid ca să pot dormi. În schimb, ea nu suportă să ascult eu muzică noaptea - când ascult fiindcă mi-e rău - și atunci vine la mine și face scenă de nervi sau smulge aparatul din priză sau cere categoric să îl sting, ceea ce e mai normal, dar chiar dacă e încet ca volum sonor.
Un alt obicei al ei, fiindcă am uitat să scriu, este că pune mașina de spălat foarte des și spală prost, cu puțin detergent și pe program lung, deși nu e mereu nevoie să spele, doar pentru a mă chinui cu zgomotul când vreau să mă odihnesc sau nu mi-e bine. Am povestit cum mi-a stricat două serii de chiloți. Când vorbește despre activități ale mele sau ale ei, folosește persoana I plural, ca și cum nu aș avea rațiunea mea.
M-am întors din oraș, am fost la medicul psihiatru să iau medicamentele. Mama mi-a amintit când am intrat, un lucru despre ea pe care nu îl scrisesem. Are de mult obiceiul prost să îmi ia hainele de care am nevoie – uneori, dar nu întotdeauna pentru ea – și apoi spune că nu ea le-a luat și că nu știe cum au apărut, fie să le poarte ea, fie dosite în dulapul ei. Nu ar fi fost nimic rău dacă aveam haine, dar eu am avut chiar mai puține decât ea pe vremea când ea încă lucra la Samexpo, (până la 70 de ani), chiar nu aveam aproape deloc. Acum a găsit un tricou al meu, bluză de vară, cea mai bună și răcoroasă din câte am, respectiv numai 3-4 bune. Tricoul era cam urât, dar era bun, și ea spune că nu ține minte cum a ajuns la ea printre cârpe – și era mototolit și pare deteriorat, poate l-a pus la mașina de spălat, că eu mai spăl la mână chiloții sau ce rufe vreau să nu se strice. Nu de mult mi-a stricat o bluză bună de casă, probabil că i-a întins mânecile. Chiloții trebuie neapărat să îi spăl eu, altfel, inevitabil, îi întinde oribil și nu mai pot fi purtați. Dispariția hainelor mi s-a întâmplat de mai multe ori, dar de aici nu rezultă clar că ea le-a luat sau că le-a luat intenționat. Am povestit și am arătat și poză cu pantalonii mei de casă sau de pijama, care în mod sigur au fost găuriți cu găurele rotunde, mai multe perechi, dar numai la piciorul stâng. Absolut sigur proteza mea actuală și cele vechi nu puteau face astfel de găuri, ba chiar nu atacă materialul textil deloc. Nu știu cine îmi găurea pantalonii în oraș.
A pus mașina de spălat trei zile la rând, acum a patra oară, și zice că mâine pune din nou și că acum ”pot să dorm”. Bineînțeles că nu vreau să dorm, mai ales că vecinul a început reparații zgomotoase de ieri. Ea pune mașina foarte des, cum am povestit, găsește mereu rufe abia purtate pe care le înhață de la mine sau de la ea. Iar au intrat cei care spun că poporul nu poate înțelege adevărul, sau că s-au făcut de râs pentru totdeauna.
Iar au intrat, cu fleacuri - că nu e posibil, în viziunea lor, să fie adevărat absolut tot ce am scris eu despre viața mea, despre tot ce știu de-a lungul vieții, despre mine, fiindcă ”nimeni nu ar fi rezistat la așa ceva”. După modul în care ei vorbesc despre mine, mă tratează sau cred că eu aș fi proastă, deci nu au cum pricepe că omul inteligent, care absolut sigur e întotdeauna un om bun, rezistă mai mult la tortură. Bineînțeles nimeni nu trebuie să fie torturat. Niciodată.
Vorba lui Păunescu - ”Niciodată, niciodată, să nu uităm de cei mai triști ca noi.”
Mă voi apuca să continui și să termin acea povestire, singura mea importantă datorie în viață. Ei spun că eu nu am cum să ghicesc ce minciuni au scornit oamenii despre mine. Ei spun că poporul se simte deconspirat și trădat, deși nimeni nu i-a trădat sau deconspirat. Mai spun că ei nu vor să mă omoare pentru rațiuni sau minciuni politice, sau pentru secrete despre crime ale lor pe care eu le-aș cunoaște chipurile deși nu le cunosc, ci vor să mor doar fiindcă mi-au făcut mie răul și nu vor să recunoască adevărul acesta simplu și individual și iertarea mea nu îi impresionează și nu o înțeleg.
”pe lângă toate nenorocirile asupra ta, Cristina, unii oameni chiar cred că tu ești nebună și/sau rea.” Ei zic că oamenii care cred că eu sunt rea sunt cei mai buni dintre toți, fiindcă ei cred că e justificat să mă omoare. Eu nu sunt de acord cu această idee - proștii de genul acesta sunt răi, nu buni, fiindcă sunt clar instrumentele celor răi. Mai mult încă, nimeni nu trebuie omorât și torturat și ideea lor e abjectă. ”Tu au fost la fel de când ai fost copil, dar ei cred că tu ai devenit așa fiindcă te-au f_t și că viața lor va fi mai bună fără tine.” Știu, ăștia sunt din aceeași categorie cu ei care spun că sunt Dumnezeu și că vor să dovedească că lumea se poate fără dumnezeu sau că visul oamenilor e acesta și îi duce spre mai bine. Nu au nicio dovadă sau motiv, chiar dacă e adevărat, cum spun unii, că ”eu” (om bun și curat și nenorocit și deștept, atât se poate afirma și dovedi), am fost mereu omorâtă de-a lungul istoriei. La bisericile din Voluntari e inscripția ”Nihil sine Deo” ca o deviză, dar poate fi interpretată și drept faptul că aceste lucruri în piatră și oameni răi - unii - sunt doar nimicuri fără niciun dumnezeu, adică fără sens, lumină, virtute.
De bine ce am spus cele de mai sus că a intrat un alt nebun de luna martie - că vine primăvara - cu ideea că ei m-au torturat ca să aleagă din societate elementele mai puternice și să le strivească pe cele mai slabe, legate de trupul și spiritul meu. (un fel de fasciști).
E o idee total greșită, la fel cu idea celor care, ca și dvs., cei de pe facebook, m-au izolat ca să fiu omorâtă, cu ideea că eu aș fi fost o sursă de gînduri negre sau negative, când de fapt e invers, mă omorâți degeaba.
Scriu din nou câteva lucruri despre mama și modul ei de a mă chinui, mai ales în ultimii ani. După aceea, voi continua cu povestirea mea, de la momentul în care munceam la editura Corint.
În ultimii ani mama mă agresează fizic și verbal uneori, mă tachinează, mă cicălește și mă hărțuiește. Toți acești termeni sunt adecvați și se referă la realitate. Din când în când își dă în petic și face scene, crize de nervi, și, dacă vina ei pare reală, dacă nu dă vina pe mine pentur diverse lucruri urâte, atunci își cere scuze și iertare, cu ideea că ea nu se poate controla și că o apucă nervii etc.
Ei spun că mama mea a fost un om așa de rău și monstruos, încât nimeni nu a vrut să mă accepte pe mine în societate. Tot timpul spun că ea, nu familia mea, i-a păcălit pe toți că sunt nebună și rea sau că a inventat o mulțime de minciuni și lumea le-a crezut, în mod bizar, deși eu evident aveam dreptate și ea nu. Azi au intrat din nou și cei care spuneau că rușii și alții au inventat că eu sunt de-a lor ca să facă nu știu ce joc politic. În afară de cei care vin, pentru nașterea mea, cu ipoteza incestului, de cei care avansează ipoteza că tatăl meu era un țigan și de cei care propun ideea că tataia a fost tatăl meu biologic, mai sunt unii care îmi repetă că, deși eu semăn fizic cu mama, totuși ea nu este mama mea. Oricum, tot ce am scris despre ea pe blogul meu așa a fost și nu e exagerare, ea practic m-a repudiat și oricum nu a mai fost mama mea, ci doar un asasin care, nu știu de ce, avea o ură hidoasă și mă amenința că mă va omorî și toți o vor crede pe ea.
Ea a aplicat foarte multe și diferite metode de a mă chinui, inclusiv agresiunea fizică. În ultimii ani are mereu obiceiul să mă oblige, chiar dacă suntem în aceeași cameră, să repet de 2-5 ori aceeași propoziție, pentru a fi eu lovită de ea sau de alții, prefăcându-se că nu aude deloc. Mai are vechiul obicei de a mă trata drept nebună sau copil mic, fie când suntem doar noi două, fie când suntem împreună cu alții, în timp ce cu rudele ei și cu vecinii sau cu alți oameni vorbește normal. Oricum, cred că ați observat că acest obicei îl au și mulți indivizi de pe facebook sau de pe internet în general față de mine. Nici ei, nici mama nu au de fapt niciun motiv. Mai are obiceiul vechi să mintă, să nege în permanență realitatea. Mai are obiceiul să nu vrea niciodată să vorbească cu mine dacă eu îi spun prima ceva, practic nimic, nici măcar despre vremea de afară, deși eu nu am respins-o niciodată dacă ea îmi spune ceva cu rost sau normal. Mai are obiceiul să vorbească cu mine dacă mă duc la toaletă să fac treaba mare, dar și pipi dacă fac ea tot mă strigă uneori. Nu suportă deloc să îi spun că ceva nu e în regulă și absolut niciodată nu pot să îi spun cel mai mic lucru rău din sănătatea mea, dar ea se plânge enorm de mult. În ultimul timp a început să vorbească cu mine și când se duce ea pe WC și de obicei se duce des să facă pipi, se screme și pentru câteva picături, nu știu exact dacă fiindcă a fost și ea otrăvită, sau e alt motiv. Ea mereu a făcut așa, de când eram copil.
Acum voi descrie scena pe care a făcut-o acum vreo două zile, un lucru pe care de asemenea îl repetă. Ei spun, în ultimul timp, că mama mea face aceste scene pentru a mă ajuta, pentru a lua răul asupra ei, iar înainte spuneau că pentru a mă distruge, pentru a mă omorî practic prin cruzime. Spuneau că aceia care vedeau ce îmi făceau părinții erau mințiți că eu eram de vină sau că meritam bătaie și scandaluri de ore în șir, chiar dacă tăceam cuminte și cu gândul bun mereu, fiindcă așa era felul meu de a fi. Spuneau că oamenii s-au identificat cu agresorii și au crezut că eu eram nebună și rea sau că părinții mei aveau dreptate. Mai spuneau că mama mea, dar și alții, mă imitau sau mai bine zis imitau minciunile despre mine, fiindcă eu nu eram așa cum credeau unii că aș fi, pentru a atrage și mai mult răul asupra mea. La mama am observat când aveam 13-14 ani că începe să mă imite și nu înțelegeam de ce. Alții spuneau că pur și simplu lumea a crezut că eu eram mama și de aceea m-au lovit, ea fiind rea. Sau că eram și alte femei rele, fiindcă ele vorbeau în gând și eu niciodată, dar chipurile, printr-un fenomen bizar, lumea credea (?) că eu scot acele cuvinte. De-a lungul întregii vieți, inclusiv după moartea tatei, mama nu avea niciun motiv real să facă scene de nervi, și aveam și bani la început, dar ea tot nu se liniștea. Unii spun că ea este complet nebună, o marionetă a celor care îmi vor răul. Repet, am încercat de nenumărate ori să vorbesc cu ea orice, ceva bun și frumos, nu să mă plâng ca să iasă scântei, și ea mereu m-a respins. În ultimul timp are obiceiul să își sufle trompeta (nasul) zgomotos în fiecare zi. Ea așa făcea de când eram mică, dar nu întotdeauna, posibil să sufere de sinuzită cronică. Mai are obiceiul vechi de a aspira aerul zgomotos pe nări – așa făcea și când eram copil – și în acele momente se bagă ea sau altceva rău în mine, uneori cu senzații sexuale foarte neplăcute (nu când eram copil) și ei spun că mama mă f_te, dar poate e altcineva, eu nu știu.
În ultimii ani a avut motivul real că eu fumam. În realitate, ea vrea să fumez și să mănânc mult și alimente care îmi fac rău și iese foarte urât dacă eu fumez mai puțin sau mănânc puțin, ca să mă simt și eu mai bine, așa cum e normal și cum mi-au spus și medicii. Mama tot timpul îmi vorbește despre mâncare, uneori obsedant de mult și tot foarte mult despre țigări și mereu îmi dă câte una-două-zece, chiar dacă nu îi cer sau spun că nu vreau. Acum două zile iar mi-a făcut scandal că fumez. Iată ce face: de un timp încoace fumează enorm de mult, dar singură în cameră, cu ușa închisă în dormitor sau în bucătărie. De băut s-a lăsat, fiindcă mai mulți ani după moartea tatei o vedeam mereu beată, ceea ce îi oferea prilejul să facă scandal sub acoperire. Eu am insistat să nu mai bea, fiindcă oricum e om, nu animal și este singurul om din viața mea, nu o am decât pe ea și pe pisică, pisică pe care ea mi-a acaparat-o în ultima vreme și o ține la ea în pat. Ea părea să bea fiindcă îi dădeau mereu vecinii și naiba știe ce otrăvuri îi băgau - și mie au vrut să îmi dea un must amar și am refuzat să îl beau și l-a băut ea zicând că e bun, cum face ea mereu - adică zice invers decât este, orice lucru. Acum bea numai câte o bere ieftină din când în când. Odată am văzut-o vorbind cu Marinică vecinul, care îi zice ei doamna Lucica, cum i se zice soției lui Ovidiu și mama îl imita și pe Marinică în gesturi. Acum vreo doi ani, Lucica i-a dat mamei niște mostre de parfumuri legate de afacerea lor de familie sau așa ceva. A doua zi mostrele erau goale și cineva a intrat peste mine cu ideea că mama a fost proastă și le-a băut, ceea ce m-a speriat, fiindcă ea părea să fie amețită și să se simtă tare rău.
Iar au intrat, ca și ieri, peste mine, cu ideea ”trebuie s-o anihileze complet, spune numai adevărul, dar trebuie omorâtă” Voi continua, mai am puțin de spus despre mama.
Am fost la Ovidiu și Lucica în vizită de Paști anul trecut 2019, împreună cu mama, dar mirosea așa groaznic în casa lor imensă din Pipera, încât eu nu am putut sta. Unii au intrat peste mintea mea cu ideea că pe Ovidiu îl otrăvesc numai de 3 sau 5 ani, nu mai țin minte cifra.
Spuneam că mama se închide în bucătărie sau dormitor și fumează multe țigări repede, una după alta. Scoate mult fum și apoi țipă la mine că eu fumez și că i-e milă de plămînii mei, fiindu-mi de fapt mie milă de ea. Poate nu puteți înțelege. Eu fumez mult din cauza ei, dar de fapt nu fac așa mult fum pe metru cub. Eu stau într-o cameră mai mare decât dormitorul ei sau bucătăria și nu am ușă la cameră, fiindcă mama a vrut așa, inițial era ușă în casă și ea a construit când s-a mutat o gaură ogivală cum aveam pe Moșilor în blocul unu când trăia tata și cum erau ușile ogivale în casa preotului, tatăl lui Ovidiu. Asta îmi amintește și de faptul că în liceu părinții mă băteau și mă chinuiau mult, și nici măcar nu suportau să am ușa închisă la cameră, adică puțină initimitate sau să scap de urgia lor fiindcă eu eram nevinovată și nu le răspundeam agresiv și tăceam, dar ei continuau, fără niciun motiv și fără să îi provoc eu. Ei îmi scoteau ușa din țâțâni. Camera mea aici se prelungește cu un hol mare în fața bucătăriei și apoi cu bucătăria însăși, fiindcă ușa e deschisă când mama nu e acolo și chiar când este, uneori. Holul se prelungește cu alt hol îngust spre baie, și ușa la baie stă și ea deschisă, și pe acest hol e ușa spre dormitor a mamei, care dormitor are ușă ca și al meu, spre holul de la intrarea în casă, două uși închise. Așadar spațiul meu de respirat e mare, chiar și când fumez mai mult și în general aerisesc mereu. Dar ea țipă la mine că e fum și că nu aerisesc. Acum două zile fumasem mai puțin și ea fuma în dormitor parcă sau oricum era închisă acolo cu pisica (cred că fuma) și a venit să urle la mine din nou că e fum exact după ce aerisisem – așa face, neagă tot, am mai spus. Deci din nou s-a substituit mie, fiindcă fumul mare e mereu la ea – apoi a lovit pisica și mie mi-a deschis geamul în spinare cu colțul ascuțit al geamului în mine, dar nu foarte puternic. A explodat brusc, fiindcă ea așa face, și apoi s-a domolit brusc și iar și-a cerut iertare.
Voi continua mâine povestirea de unde rămăsesem.
Spre deosebire de mine, care vorbesc direct, deschis și sincer, dar în general lucruri bune și frumoase, fiindcă o viață avem, mama nu doar că vorbește răul, dar folosește mereu eufemisme astfel încât pe ea nu o auzi să spună nu vreau sau nu cred de exemplu, ci doar ”nu pot să vreau” și ”nu pot să cred”. Asta e.
azi, 6 martie 2020
Ceea ce am uitat ieri să scriu despre mama e că în ultimii ani a început să vorbească sau să bombăne singură în casă. Și eu mai vorbesc singură, nu mai explic acum de ce și cum. Ea a avut în mod firesc ideea construirii holului mic spre baia comună, după ce camera din spate a revenit altei familii, ca să am și eu intrare comună la baie,adică nu prin dormitorul ei, ceea ce a micșorat camera ei, adică cea din față, probabil că știa de la început că voi fi forțată să vin să stau cu ea în Voluntari sau poate din cauză că bunicu a venit la ea vreo două ierni înainte să moară sau poate altceva, adică pentru că așa era normal să fie.
Dimineața are un obicei care mă scoate din sărite – mereu vine să îmi spună ”mai culcă-te” sau culcă-te din nou” etc. cu un ton de voce oribil, ca să îmi strice cheful de dimineață, chiar dacă mă scol la 12 ziua – ea tot mai culcă-te și eu sunt uneori torturată și chinuită cerebral dimineața, poate e ateroscleroză sau chiar otravă sau f_tere uneori, cum spun și cei de pe mintea mea uneori. Și, adesea, mă culc din nou când spune ea așa.
Azi m-a trezit devreme și mă simt bine, nu mă doare capul și nu sunt amețită. Dar, în ultimii ani de conviețuire cu ea, m-a trezit uneori când trebuia să mai dorm, ca să mă chinuiască, fiindcă ea nu închide mereu ușa la bucătărie când eu dorm, deși am rugat-o, și face zgomote la bucătărie care mă trezesc, buimacă de somn. Sau trântește de multe ori ușa la cămară, deși se poate închide normal. Eu nu i-aș fi făcut așa ceva. Sau lipăie groaznic cu papucii, și apoi minte că papucii ei nu fac decât un zgomot normal etc.
Mi-a explicat de mai multe ori că ea nu are sau își pierde energia după-masa și numai dimineața poate să facă diverse treburi. Stă aproape toată ziua uitându-se la filme pe laptop sau uneori doarme cu televizorul aprins, câteodată cu sonor puternic și eu intru la ea în cameră și îl închid ca să pot dormi. În schimb, ea nu suportă să ascult eu muzică noaptea - când ascult fiindcă mi-e rău - și atunci vine la mine și face scenă de nervi sau smulge aparatul din priză sau cere categoric să îl sting, ceea ce e mai normal, dar chiar dacă e încet ca volum sonor.
Un alt obicei al ei, fiindcă am uitat să scriu, este că pune mașina de spălat foarte des și spală prost, cu puțin detergent și pe program lung, deși nu e mereu nevoie să spele, doar pentru a mă chinui cu zgomotul când vreau să mă odihnesc sau nu mi-e bine. Am povestit cum mi-a stricat două serii de chiloți. Când vorbește despre activități ale mele sau ale ei, folosește persoana I plural, ca și cum nu aș avea rațiunea mea.
M-am întors din oraș, am fost la medicul psihiatru să iau medicamentele. Mama mi-a amintit când am intrat, un lucru despre ea pe care nu îl scrisesem. Are de mult obiceiul prost să îmi ia hainele de care am nevoie – uneori, dar nu întotdeauna pentru ea – și apoi spune că nu ea le-a luat și că nu știe cum au apărut, fie să le poarte ea, fie dosite în dulapul ei. Nu ar fi fost nimic rău dacă aveam haine, dar eu am avut chiar mai puține decât ea pe vremea când ea încă lucra la Samexpo, (până la 70 de ani), chiar nu aveam aproape deloc. Acum a găsit un tricou al meu, bluză de vară, cea mai bună și răcoroasă din câte am, respectiv numai 3-4 bune. Tricoul era cam urât, dar era bun, și ea spune că nu ține minte cum a ajuns la ea printre cârpe – și era mototolit și pare deteriorat, poate l-a pus la mașina de spălat, că eu mai spăl la mână chiloții sau ce rufe vreau să nu se strice. Nu de mult mi-a stricat o bluză bună de casă, probabil că i-a întins mânecile. Chiloții trebuie neapărat să îi spăl eu, altfel, inevitabil, îi întinde oribil și nu mai pot fi purtați. Dispariția hainelor mi s-a întâmplat de mai multe ori, dar de aici nu rezultă clar că ea le-a luat sau că le-a luat intenționat. Am povestit și am arătat și poză cu pantalonii mei de casă sau de pijama, care în mod sigur au fost găuriți cu găurele rotunde, mai multe perechi, dar numai la piciorul stâng. Absolut sigur proteza mea actuală și cele vechi nu puteau face astfel de găuri, ba chiar nu atacă materialul textil deloc. Nu știu cine îmi găurea pantalonii în oraș.
A pus mașina de spălat trei zile la rând, acum a patra oară, și zice că mâine pune din nou și că acum ”pot să dorm”. Bineînțeles că nu vreau să dorm, mai ales că vecinul a început reparații zgomotoase de ieri. Ea pune mașina foarte des, cum am povestit, găsește mereu rufe abia purtate pe care le înhață de la mine sau de la ea. Iar au intrat cei care spun că poporul nu poate înțelege adevărul, sau că s-au făcut de râs pentru totdeauna.
Iar au intrat, cu fleacuri - că nu e posibil, în viziunea lor, să fie adevărat absolut tot ce am scris eu despre viața mea, despre tot ce știu de-a lungul vieții, despre mine, fiindcă ”nimeni nu ar fi rezistat la așa ceva”. După modul în care ei vorbesc despre mine, mă tratează sau cred că eu aș fi proastă, deci nu au cum pricepe că omul inteligent, care absolut sigur e întotdeauna un om bun, rezistă mai mult la tortură. Bineînțeles nimeni nu trebuie să fie torturat. Niciodată.
Vorba lui Păunescu - ”Niciodată, niciodată, să nu uităm de cei mai triști ca noi.”
Mă voi apuca să continui și să termin acea povestire, singura mea importantă datorie în viață. Ei spun că eu nu am cum să ghicesc ce minciuni au scornit oamenii despre mine. Ei spun că poporul se simte deconspirat și trădat, deși nimeni nu i-a trădat sau deconspirat. Mai spun că ei nu vor să mă omoare pentru rațiuni sau minciuni politice, sau pentru secrete despre crime ale lor pe care eu le-aș cunoaște chipurile deși nu le cunosc, ci vor să mor doar fiindcă mi-au făcut mie răul și nu vor să recunoască adevărul acesta simplu și individual și iertarea mea nu îi impresionează și nu o înțeleg.
”pe lângă toate nenorocirile asupra ta, Cristina, unii oameni chiar cred că tu ești nebună și/sau rea.” Ei zic că oamenii care cred că eu sunt rea sunt cei mai buni dintre toți, fiindcă ei cred că e justificat să mă omoare. Eu nu sunt de acord cu această idee - proștii de genul acesta sunt răi, nu buni, fiindcă sunt clar instrumentele celor răi. Mai mult încă, nimeni nu trebuie omorât și torturat și ideea lor e abjectă. ”Tu au fost la fel de când ai fost copil, dar ei cred că tu ai devenit așa fiindcă te-au f_t și că viața lor va fi mai bună fără tine.” Știu, ăștia sunt din aceeași categorie cu ei care spun că sunt Dumnezeu și că vor să dovedească că lumea se poate fără dumnezeu sau că visul oamenilor e acesta și îi duce spre mai bine. Nu au nicio dovadă sau motiv, chiar dacă e adevărat, cum spun unii, că ”eu” (om bun și curat și nenorocit și deștept, atât se poate afirma și dovedi), am fost mereu omorâtă de-a lungul istoriei. La bisericile din Voluntari e inscripția ”Nihil sine Deo” ca o deviză, dar poate fi interpretată și drept faptul că aceste lucruri în piatră și oameni răi - unii - sunt doar nimicuri fără niciun dumnezeu, adică fără sens, lumină, virtute.
De bine ce am spus cele de mai sus că a intrat un alt nebun de luna martie - că vine primăvara - cu ideea că ei m-au torturat ca să aleagă din societate elementele mai puternice și să le strivească pe cele mai slabe, legate de trupul și spiritul meu. (un fel de fasciști).
E o idee total greșită, la fel cu idea celor care, ca și dvs., cei de pe facebook, m-au izolat ca să fiu omorâtă, cu ideea că eu aș fi fost o sursă de gînduri negre sau negative, când de fapt e invers, mă omorâți degeaba.
miercuri, 4 martie 2020
viața socială continuare 11
4 martie 2020, ora 9 jumătate dimineața
Fiind devreme și mama plecată de acasă (ieri seară iar mi-a făcut o scenă urâtă că fumez), încercând azi să nu fumez decât puțin și să mănânc puțin, sunt acum cu sepranța că voi scrie mai mult din narațiunea despre viața mea mai departe, începând deci mai de dimineață. Dar nu am dormit destul și m-a trezit frigul în casă (mama) de dimineață, cu amețeală și ușoară durere de cap.
Ați observat desigur că, atât pe facebook, cât și pe blogul meu despre viața mea, oamenii arar îmi răspund și arar citesc ceea ce scriu eu - unii zic că eu sunt omorâtă pe șest și nimănui nu îi pasă, dar cui? - arar vreo reacție sau vreun like electronic, arar vreun comentariu ca răspuns și acesta, de obicei, cu reavoință și minciună.
Această tactică a lor de indiferență au aplicat-o din multe motive, unul dintre ele fiind să descurajeze scrierea adevărului de către mine, atât fiindcă pe ei nu îi interesează, cât și findcă ei mint. Într-adevăr firul narațiunii a fost mai greu de tors datorită vorbirii în gol (și zilele astea mi-a fost mai greu) și, în plus, aceste gen de ostracizare dă impresia că oamenii nu mă acceptă și reneagă adevărul drept ceva ce nu le place, ceea ce uneori a dus la reacții de clovnerie sau scălâmbăială din partea mea, respectiv texte mai slabe despre viața mea, mai prost exprimate sau deloc și poezii proaste și care nu mă reprezintă, cum s-a întâmplat ieri când am scris una mai bună și adevărată și alta pe care nu o consider poem. Mi s-a mai întâmplat, și datorită faptului că poeziile mele au fost aproape în întregime respinse.
Continui în curând povesitrea, de unde rămăsesem. Ceea ce mă inrteresează nu este continuarea și scrisul, ci ulterioarea ei trimitere ca scrisoare în oceanul lumii.
După durerea faptului că așteptasem în zadar ajutorul fundației Motivation, am suferit diverse injurii, tortură groaznică din partea vecinilor sau diverselor găști de tineri monstruoși din curtea blocului, zi de zi. Cel mai rău fapt a fost că eram otrăvită monstruos. După diverse aventuri neplăcute deja povestite, neavând bani, am încercat de mai multe ori, aproape fără niciun rezultat, să vând ieftin unele obiecte mai acătării proprietate personală. La un moment dat mi-au picat ochii pe semnătura din tabloul de deasupra patului, despre care mamaia spunea, când eram copil, că reprezintă pe tatăl meu în copilărie. Era semnătura unui picotr, Ghelman. Am căutat pe internet și am găsit că e un pictor evreu de odinioară, ceea ce se potrivea cu ideea mamaiei că ea achiziționase ieftin de la evrei majoritatea decorațiilor din casa ei, în timpul războiului. Am intenționat inițial să îl vând, fiind foarte lipsită de bani, dar ulterior, descoperind complet întâmplător că pictorul avea un frate care încă mai e în viață, am hotărât că e mai bine să îl restitui dacă dorea, familiei pictorului, păstrând pentru mine bucuria imensă de a dărui ceva, și findcă eram complet singură m-am bucurat foarte mult de ocazia de a schimba câteva vorbe sincere, de bine și de suflet, cu ruda pictorului, pe mail, fiindcă am găsit cum să îl contactez. Am povestit mai demult pe facebook aproape totul. Pictorul m-a pus în contact cu un văr al său, care după aceea a venit la mine în apartament să vadă tabloul. Am stat mult timp de vorbă. Am insistat să îi returnez tabloul fără bani, dar el a refuzat la fel de categoric ca mine. A înțeles că nu aveam nici bani de hrană și a hotărât să mă ajute cu 700 de lei, ceea ce mie mi se părea o sumă imensă. L-am întrebat dacă acest lucru nu îl va stânjeni și dacă se va descurca cu banii.
mă întorc imediat cu continuarea - scrisesem mai pe larg ce mi-a făcut mama ca de obicei aseară și s-a șters tot, voi rescrie poate după ce termin acest subcapitol din povestire
Iar au intrat cu ideea ”ca întotdeauna, omul bun nu e crezut”. Adesea au zis că mie mi-au făcut prea mult rău pentru ca oamenii ”buni” să creadă adevărul. În opinia lor, oamenii buni sunt proști și cred că răul și oamenii răi nu există. Deși am fost evident torturată continuu și închisă 35 de ani și jumătate în aproape totală izolare, ei spun că oamenii nu cred că există deloc oameni răi și că eventual cei buni se unesc în mulțimi agitate ca să îi omoare pe cei răi, deși prin definiție răul este injuria a ceva bun și nevinovat și omul rău prin definiție e rău și face răul celor buni, mai rar celor răi. Aceste cuvinte care există în dicționar există și în realitate, chiar dacă sunt lucruri rare. În viața mea întreagă au existat în total numai câteva contacte cu alți oameni - și acelea scurte sau distante - și numai câțiva oameni răi care mi-au făcut răul antrenând respingerea mea și lovirea mea de restul oamenilor care nu știu nimic despre mine.
Spuneam despre vărul pictorului Ghelman - l-am întrebat atunci dacă într-adevăr poate să se descurce fără bani în luna care urma - având în vedere suma de 700 de lei pe care mi-a dăruia practic. A spus că da. Din ceea ce am găsit pe internet se părea că acel tablou îl prezenta lumii pe fratele pictorului, dar bineînțeles că nu am crezut că fratele artistului ar fi tatăl meu, poate cel mult în sens metaforic. Vărul lui Ghelman a scris de mână pe hârtie o declarație a mea de concesionare a tabolului pentru suma de 700 de lei, deci o hârtie fără valoare juridică, pe care eu am semnat-o fără ezitare. A refuzat foarte categoric să ia tabloul cu el, deși am insistat enorm. A spus că vrea să rămână la mine și dacă dorește să îl ia cu el oricând în viitor, pe baza acelei hârtii. Pe moment uitasem cu adevărat că eram într-o casă cu otrăvuri și că poate el refuza să ia tabloul pentru a evita demascarea unor eventuale urme de otravă. Mama renunțase la ramele vechi de la mamaia, care poate erau valoroase pentru colecționari și pusese la ambele mele tablouri – Ghelman și încă unul, nesemnat, - rame noi la un atelier apropiat. Am pus tablourile deasupra patului din dormitor, datorită multelor și feluritelor amintiri frumoase din copilărie pe care mi le trezeau. Mama nașei mele, preoteasă văduvă, picta icoane și copii după tablourile lui Grigorescu, care îi ieșeau destul de bine. Am povestit acest lucru când m-am referit la trezoreria statului și simbolurile de pe noile bancnote – Aurel Vlaicu, Grigorescu, Eminescu, Caragiale, Blaga – toți strâns și organic legați de viața mea, în afară de Iorga, ori poate nu văd eu acum legătura. În ziua în care acel om a venit la mine mi-am rupt și eu din suflet și i-am dăruit discul meu compact cu opera Boema (destul de bun) și încă unul, nu mai știu ce și un exemplar dintre ultimele din volumul meu de poezii. Mă frământam gândindu-mă ce aș putea găsi să îi dau acelui om. I-am povestit, fiindcă el a insistat oarecum, pe scurt situația mea și că nu pot găsi de lucru și nu am bani și el s-a oferit să mă ajute cu numele editorului Poenaru – poetul de pe facebook – responsabil pentru editura Coresi – numită așa probabil pentru a aminti de povestea începuturilor cărții românești la Brașov. Mi-a sugerat că omul acela ar putea să mă ajute să muncesc câte ceva, să câștig ceva bani și să am și o activitate zilnică. M-am bucurat, desigur cu moderație, dar m-am gândit că poate e adevărat. I-am povestit despre situația mea groaznică cu mama doar atâta: că nu sunt de vină că nu pot să o controlez și el s-a arătat mirat cu ideea de ce să o controlez, fiindcă oamenii nu pot să ghicească monstruozitatea fără motiv a mamei, încă din 1984.
L-am întâlnit prima oară pe dl Poenaru tot la librăria Eminescu, la o lansare de carte sau alt eveniment la al treilea sau la patrulea – ultimul nivel de la subsol, unde era plin de cărți. Mi-a explicat că editura dlui trece printr-o situație critică, dar că mă poate angaja de probă fără carte de muncă ca corector, urmând să mă angajeze real dacă reușesc, peste jumătate de an, în vara lui 2018. Urma să primesc 100 de lei pentru corectarea fiecărui text în ucenicia mea.
Acum scriam despre ucenicia în calitate de corector la editura lui Vasile Poenaru. Ei spun că el, ca și toți ceilalți oameni din viața mea, care de fapt nu au fost în viața mea nimic, a mințit despre mine pentru a îmi face rău. Bineînțeles că nu cred așa ceva, totul a fost precis cum am povestit, plus ce mai am de adăugat. Nu am avut niciodată vreo fantezie legat de minciunile altora despre mine și niciun alt gând legat de Poenaru Vasile. Ei spun mereu că eu am fost f_tă încontinuu, deși nu am greșit nimic, pentru simplul fapt că eram săracă și singură și că oamenii au avut fantasme legat de mine fără legătură cu realitatea. Și că nu m-au omorât încă fiindcă eram un om inteligent și foarte bun și ar fi lovit acest lucru (moartea mea) în ceilalți prea mult.
Voi continua imediat și, după ce voi termina subcapitolul despre relații sociale, din care mai am puțin despre munca la Coresi și apoi despre colegii de liceu din nou, fiindcă au reapărut fulgurant în viața mea și apoi subcapitolul e gata și pot să mă apuc de următorul. Azi a fost tare rău - amețeli și dureri de cap și ei zic că am fost iar f_tă încontinuu. Apa pe care am băut-o azi mi s-a părut astringentă și am avut dificultăți la urinat.
Unii au inventat azi că cei de pe facebook mă urăsc, pur și simplu fără motiv. (?!) Nu știu dacă au dreptate, dar știu că ura e aproape totdeauna, în mod sigur, fără motiv. Dar unii din cei de pe facebook sunt inteligenți sigur, deci nu au cum să urască.
după ce m-a deranjat iar senzația de constricție a esofagului, acum mă lupt cu usturimea pielii de pe bărbie...
au venit iar păsările negre-cenușii micuțe, nu sunt mierle, nu știu cum se numesc, ceva mai mici decât mierla, dar cu aripile maronii și restul penajului negru - o pereche
Azi se aniversează cutremurul din 4 martie 1977 - am să vă spun teoria nebunilor care intră peste mine - ei spun că atunci au încercat, nici mai mult, nici mai puțin, decât să mă omoare pe mine - fiindcă erau amăgiți de povestea cu ”cea dinaintea mea”. Ei spun că ei credeau eronat că eu eram buruiană rea de când mă nășteam și de aceea m-au aruncat la gunoi în copilărie sau mi-au făcut cele ce au făcut. ?? nu cred. Atunci pur și simplu eram foarte bolnavă cu febră și otită și nu era vina mea. Ei au temerea (?!) că vor face la fel cu următoarea, fiindcă s-a putut observa nebunia lor de-a lungul întregii mele vieți și în prezent. Eu nu cred așa ceva, vă asigur. Mai spuneau că pe următoarea o vor omorî din fașă și abia atunci vor înțelege etc. Oricum, vă spun sigur, nu au motiv să mă omoare acum - dar iar au început poveștile lor cu îmbălsămarea (ei spun că oamenii sunt așa proști că n-au înțeles nici că îmbălsămarea morților nu e necesară) și că nu s-a întâmplat nimic rău decât că sunt otrăvită ca să mă poată omorî.
alții au delirul clasic cu morții, dar tot legat de mine - ei spun că au scos toți morții din pământ cu speranța de a mă termina și omorî
S-a stins faima falnicei Veneții, de Mihai Eminescu: "Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!"
Iată ideile lor despre Eminescu după ce eu mi-am amintit de poezia de mai sus. ”Eminescu a fost cel mai prost dintre toți, Cristina. El, ca și tine, le-a dat totul mură în gură, Cristina, ” ?? ”toate geniile din România au avut aceeași soartă.”
”I-au păcălit ca la carte că nu tu gândești și că cineva îți dictează replici” - asta spuneau mai demult, nu azi.
la gardul vecinei și pe lângă gardul ei, avem și noi floricele, aproape în fiece an au apărut alte buruieni și alte flori, dispărând cele precedente, chiar dacă credeam că sunt perene - deci un bal al florilor
Fiind devreme și mama plecată de acasă (ieri seară iar mi-a făcut o scenă urâtă că fumez), încercând azi să nu fumez decât puțin și să mănânc puțin, sunt acum cu sepranța că voi scrie mai mult din narațiunea despre viața mea mai departe, începând deci mai de dimineață. Dar nu am dormit destul și m-a trezit frigul în casă (mama) de dimineață, cu amețeală și ușoară durere de cap.
Ați observat desigur că, atât pe facebook, cât și pe blogul meu despre viața mea, oamenii arar îmi răspund și arar citesc ceea ce scriu eu - unii zic că eu sunt omorâtă pe șest și nimănui nu îi pasă, dar cui? - arar vreo reacție sau vreun like electronic, arar vreun comentariu ca răspuns și acesta, de obicei, cu reavoință și minciună.
Această tactică a lor de indiferență au aplicat-o din multe motive, unul dintre ele fiind să descurajeze scrierea adevărului de către mine, atât fiindcă pe ei nu îi interesează, cât și findcă ei mint. Într-adevăr firul narațiunii a fost mai greu de tors datorită vorbirii în gol (și zilele astea mi-a fost mai greu) și, în plus, aceste gen de ostracizare dă impresia că oamenii nu mă acceptă și reneagă adevărul drept ceva ce nu le place, ceea ce uneori a dus la reacții de clovnerie sau scălâmbăială din partea mea, respectiv texte mai slabe despre viața mea, mai prost exprimate sau deloc și poezii proaste și care nu mă reprezintă, cum s-a întâmplat ieri când am scris una mai bună și adevărată și alta pe care nu o consider poem. Mi s-a mai întâmplat, și datorită faptului că poeziile mele au fost aproape în întregime respinse.
Continui în curând povesitrea, de unde rămăsesem. Ceea ce mă inrteresează nu este continuarea și scrisul, ci ulterioarea ei trimitere ca scrisoare în oceanul lumii.
După durerea faptului că așteptasem în zadar ajutorul fundației Motivation, am suferit diverse injurii, tortură groaznică din partea vecinilor sau diverselor găști de tineri monstruoși din curtea blocului, zi de zi. Cel mai rău fapt a fost că eram otrăvită monstruos. După diverse aventuri neplăcute deja povestite, neavând bani, am încercat de mai multe ori, aproape fără niciun rezultat, să vând ieftin unele obiecte mai acătării proprietate personală. La un moment dat mi-au picat ochii pe semnătura din tabloul de deasupra patului, despre care mamaia spunea, când eram copil, că reprezintă pe tatăl meu în copilărie. Era semnătura unui picotr, Ghelman. Am căutat pe internet și am găsit că e un pictor evreu de odinioară, ceea ce se potrivea cu ideea mamaiei că ea achiziționase ieftin de la evrei majoritatea decorațiilor din casa ei, în timpul războiului. Am intenționat inițial să îl vând, fiind foarte lipsită de bani, dar ulterior, descoperind complet întâmplător că pictorul avea un frate care încă mai e în viață, am hotărât că e mai bine să îl restitui dacă dorea, familiei pictorului, păstrând pentru mine bucuria imensă de a dărui ceva, și findcă eram complet singură m-am bucurat foarte mult de ocazia de a schimba câteva vorbe sincere, de bine și de suflet, cu ruda pictorului, pe mail, fiindcă am găsit cum să îl contactez. Am povestit mai demult pe facebook aproape totul. Pictorul m-a pus în contact cu un văr al său, care după aceea a venit la mine în apartament să vadă tabloul. Am stat mult timp de vorbă. Am insistat să îi returnez tabloul fără bani, dar el a refuzat la fel de categoric ca mine. A înțeles că nu aveam nici bani de hrană și a hotărât să mă ajute cu 700 de lei, ceea ce mie mi se părea o sumă imensă. L-am întrebat dacă acest lucru nu îl va stânjeni și dacă se va descurca cu banii.
mă întorc imediat cu continuarea - scrisesem mai pe larg ce mi-a făcut mama ca de obicei aseară și s-a șters tot, voi rescrie poate după ce termin acest subcapitol din povestire
Iar au intrat cu ideea ”ca întotdeauna, omul bun nu e crezut”. Adesea au zis că mie mi-au făcut prea mult rău pentru ca oamenii ”buni” să creadă adevărul. În opinia lor, oamenii buni sunt proști și cred că răul și oamenii răi nu există. Deși am fost evident torturată continuu și închisă 35 de ani și jumătate în aproape totală izolare, ei spun că oamenii nu cred că există deloc oameni răi și că eventual cei buni se unesc în mulțimi agitate ca să îi omoare pe cei răi, deși prin definiție răul este injuria a ceva bun și nevinovat și omul rău prin definiție e rău și face răul celor buni, mai rar celor răi. Aceste cuvinte care există în dicționar există și în realitate, chiar dacă sunt lucruri rare. În viața mea întreagă au existat în total numai câteva contacte cu alți oameni - și acelea scurte sau distante - și numai câțiva oameni răi care mi-au făcut răul antrenând respingerea mea și lovirea mea de restul oamenilor care nu știu nimic despre mine.
Spuneam despre vărul pictorului Ghelman - l-am întrebat atunci dacă într-adevăr poate să se descurce fără bani în luna care urma - având în vedere suma de 700 de lei pe care mi-a dăruia practic. A spus că da. Din ceea ce am găsit pe internet se părea că acel tablou îl prezenta lumii pe fratele pictorului, dar bineînțeles că nu am crezut că fratele artistului ar fi tatăl meu, poate cel mult în sens metaforic. Vărul lui Ghelman a scris de mână pe hârtie o declarație a mea de concesionare a tabolului pentru suma de 700 de lei, deci o hârtie fără valoare juridică, pe care eu am semnat-o fără ezitare. A refuzat foarte categoric să ia tabloul cu el, deși am insistat enorm. A spus că vrea să rămână la mine și dacă dorește să îl ia cu el oricând în viitor, pe baza acelei hârtii. Pe moment uitasem cu adevărat că eram într-o casă cu otrăvuri și că poate el refuza să ia tabloul pentru a evita demascarea unor eventuale urme de otravă. Mama renunțase la ramele vechi de la mamaia, care poate erau valoroase pentru colecționari și pusese la ambele mele tablouri – Ghelman și încă unul, nesemnat, - rame noi la un atelier apropiat. Am pus tablourile deasupra patului din dormitor, datorită multelor și feluritelor amintiri frumoase din copilărie pe care mi le trezeau. Mama nașei mele, preoteasă văduvă, picta icoane și copii după tablourile lui Grigorescu, care îi ieșeau destul de bine. Am povestit acest lucru când m-am referit la trezoreria statului și simbolurile de pe noile bancnote – Aurel Vlaicu, Grigorescu, Eminescu, Caragiale, Blaga – toți strâns și organic legați de viața mea, în afară de Iorga, ori poate nu văd eu acum legătura. În ziua în care acel om a venit la mine mi-am rupt și eu din suflet și i-am dăruit discul meu compact cu opera Boema (destul de bun) și încă unul, nu mai știu ce și un exemplar dintre ultimele din volumul meu de poezii. Mă frământam gândindu-mă ce aș putea găsi să îi dau acelui om. I-am povestit, fiindcă el a insistat oarecum, pe scurt situația mea și că nu pot găsi de lucru și nu am bani și el s-a oferit să mă ajute cu numele editorului Poenaru – poetul de pe facebook – responsabil pentru editura Coresi – numită așa probabil pentru a aminti de povestea începuturilor cărții românești la Brașov. Mi-a sugerat că omul acela ar putea să mă ajute să muncesc câte ceva, să câștig ceva bani și să am și o activitate zilnică. M-am bucurat, desigur cu moderație, dar m-am gândit că poate e adevărat. I-am povestit despre situația mea groaznică cu mama doar atâta: că nu sunt de vină că nu pot să o controlez și el s-a arătat mirat cu ideea de ce să o controlez, fiindcă oamenii nu pot să ghicească monstruozitatea fără motiv a mamei, încă din 1984.
L-am întâlnit prima oară pe dl Poenaru tot la librăria Eminescu, la o lansare de carte sau alt eveniment la al treilea sau la patrulea – ultimul nivel de la subsol, unde era plin de cărți. Mi-a explicat că editura dlui trece printr-o situație critică, dar că mă poate angaja de probă fără carte de muncă ca corector, urmând să mă angajeze real dacă reușesc, peste jumătate de an, în vara lui 2018. Urma să primesc 100 de lei pentru corectarea fiecărui text în ucenicia mea.
Acum scriam despre ucenicia în calitate de corector la editura lui Vasile Poenaru. Ei spun că el, ca și toți ceilalți oameni din viața mea, care de fapt nu au fost în viața mea nimic, a mințit despre mine pentru a îmi face rău. Bineînțeles că nu cred așa ceva, totul a fost precis cum am povestit, plus ce mai am de adăugat. Nu am avut niciodată vreo fantezie legat de minciunile altora despre mine și niciun alt gând legat de Poenaru Vasile. Ei spun mereu că eu am fost f_tă încontinuu, deși nu am greșit nimic, pentru simplul fapt că eram săracă și singură și că oamenii au avut fantasme legat de mine fără legătură cu realitatea. Și că nu m-au omorât încă fiindcă eram un om inteligent și foarte bun și ar fi lovit acest lucru (moartea mea) în ceilalți prea mult.
Voi continua imediat și, după ce voi termina subcapitolul despre relații sociale, din care mai am puțin despre munca la Coresi și apoi despre colegii de liceu din nou, fiindcă au reapărut fulgurant în viața mea și apoi subcapitolul e gata și pot să mă apuc de următorul. Azi a fost tare rău - amețeli și dureri de cap și ei zic că am fost iar f_tă încontinuu. Apa pe care am băut-o azi mi s-a părut astringentă și am avut dificultăți la urinat.
Unii au inventat azi că cei de pe facebook mă urăsc, pur și simplu fără motiv. (?!) Nu știu dacă au dreptate, dar știu că ura e aproape totdeauna, în mod sigur, fără motiv. Dar unii din cei de pe facebook sunt inteligenți sigur, deci nu au cum să urască.
după ce m-a deranjat iar senzația de constricție a esofagului, acum mă lupt cu usturimea pielii de pe bărbie...
au venit iar păsările negre-cenușii micuțe, nu sunt mierle, nu știu cum se numesc, ceva mai mici decât mierla, dar cu aripile maronii și restul penajului negru - o pereche
Azi se aniversează cutremurul din 4 martie 1977 - am să vă spun teoria nebunilor care intră peste mine - ei spun că atunci au încercat, nici mai mult, nici mai puțin, decât să mă omoare pe mine - fiindcă erau amăgiți de povestea cu ”cea dinaintea mea”. Ei spun că ei credeau eronat că eu eram buruiană rea de când mă nășteam și de aceea m-au aruncat la gunoi în copilărie sau mi-au făcut cele ce au făcut. ?? nu cred. Atunci pur și simplu eram foarte bolnavă cu febră și otită și nu era vina mea. Ei au temerea (?!) că vor face la fel cu următoarea, fiindcă s-a putut observa nebunia lor de-a lungul întregii mele vieți și în prezent. Eu nu cred așa ceva, vă asigur. Mai spuneau că pe următoarea o vor omorî din fașă și abia atunci vor înțelege etc. Oricum, vă spun sigur, nu au motiv să mă omoare acum - dar iar au început poveștile lor cu îmbălsămarea (ei spun că oamenii sunt așa proști că n-au înțeles nici că îmbălsămarea morților nu e necesară) și că nu s-a întâmplat nimic rău decât că sunt otrăvită ca să mă poată omorî.
alții au delirul clasic cu morții, dar tot legat de mine - ei spun că au scos toți morții din pământ cu speranța de a mă termina și omorî
S-a stins faima falnicei Veneții, de Mihai Eminescu: "Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!"
Iată ideile lor despre Eminescu după ce eu mi-am amintit de poezia de mai sus. ”Eminescu a fost cel mai prost dintre toți, Cristina. El, ca și tine, le-a dat totul mură în gură, Cristina, ” ?? ”toate geniile din România au avut aceeași soartă.”
”I-au păcălit ca la carte că nu tu gândești și că cineva îți dictează replici” - asta spuneau mai demult, nu azi.
la gardul vecinei și pe lângă gardul ei, avem și noi floricele, aproape în fiece an au apărut alte buruieni și alte flori, dispărând cele precedente, chiar dacă credeam că sunt perene - deci un bal al florilor
luni, 2 martie 2020
viața socială, continuare 10
Alina de la Motivation nu mi-a răspuns încă, dar sper binele, ca întotdeauna, și acum voi continua de scris povestirea.
Trebuie să continui povestirea să termin în noaptea asta totul despre viața socială și în zilele următoare să continui cu pățăniile toate de pe internet și apoi povestea abuzurilor și maltratării medicale asupra mea (nu psihiatria, ci restul) plus povestea clară despre sărăcie. Acum e zgomot din nou la sala de sport de lângă mine, unii bat mingea. Deși e foarte clar că sunt și am fost mereu singură din 84, totuși ei spun că i-au păcălit pe oameni (?) că unii au fost împotriva mea și alții nu și tot ei zic că mereu toți au fost uniți împotriva mea și își urmăresc scopul josnic de a mă omorî pentru interese strict personale, nimic politic sau altceva.
Ei spun mereu că colegii mei din liceu au fost oameni extrem de ticăloși și eu mor datorită lor, fiindcă ei toți au mințit despre mine (?) Deci e foarte simplu - trebuie să fie adevărul și eu trebuie să termin de scris - va fi foarte clar că e adevărul în întregime și nu este nimci de adăugat. Dacă ar fi fost adevărul, nimeni dintre dvs nu ar fi vrut moartea mea și aș fi fost primită să muncesc orice și aș fi avut chiar și dreptul la studii superioare, fiindcă am fost mereu un om foarte serios și puteam ușor dovedi aceasta.
Continui imediat.
Aproape în toate scrisorile mele de cerere a libertății – adică măcar câteva drepturi sociale, sau mai precis de cerere a dreptului la muncă sau la studii, sau a câtorva bani pentru lucruri strict necesare, am adoptat fără ipocrizie un ton umil și sincer, cu speranță și respect, fiind cu adevărat un om nenorocit. Lor acest lucru li se pare de la sine înțeles, dar fără speranță, fiindcă unii consideră că toți pacienții psihiatrici trec prin aceeași nedreptate a rejecției totale și că toți sunt nevinovați cum am fost și eu și ei nu pot accepta ca eu să fiu o excepție. Logic pare și faptul că toți se plâng în interminabile scrisori legat de abuzuri și suferințe reale, pe care ei nu le inventează, dar unii proști cred că ei delirează sau sunt paranoici datorită lamentărilor lor, sau că nu știu să accepte să fie otrăviți și omorâți fiindcă sunt nevinovați. Și că toți sunt excluși total din lume etc. Ei bine, nu, nu e normal să accepți să fii omorât sau otrăvit dacă ești nevinovat și e normal să spui adevărul curat dacă ai dreptate, fiindcă lucrul acesta e mereu bun și oferă bunătate și adevăr și înțelepciune și celorlalți. Deși mereu am fost un om umil, ceea ce e normal, dată fiind condiția mea socială și statutul meu financiar, totuși am refuzat să merg la Trepte când mi-a fost propus de către Alina, din motive expuse de-a lungul blogului și fiindcă mai fusesem acolo. Din scrisorile mele către ea nu mi-au rămas decât câteva, și le voi reda din nou aici, deși în general nu eram contestatară în acest mod. De mai multe ori i-am scris și de sărbători urările creștinești și celelalte. Am impresia că e posibil – mai mult ca sigur – să fi fost înrolată în programele sociale ale fundației mai mult de doi ani, cum apare acum pe mailul meu. Cel puțin 3 – dacă nu mă înșel și oricum știu sigur că ei intrau pe mailul meu și au modificat sigur diverse lucruri de mai multe ori, nu doar din ciornele mele acolo. Sunt irelevante aceste scrisori așa cum sunt acolo, dar le redau și apoi voi trece mai departe.
12 noiembrie 2010
Este aproape un an de când am încheiat acel contract cu dvs., dar cerusem ajutorul cu câteva luni în urmă.
Ultima scrisoare pe care v-am trimis-o a rămas fără răspuns.
Totuşi mai trimit una fiindcă simt nevoia să mă plâng cuiva şi nu pot găsi soluţie problemelor mele.
Financiare în primul rând.
"J'accuse!" cum spunea Victor Hugo, a cărui carte Mizerabilii mi-a plăcut, deşi acolo triumfă totuşi binele, nu ca în viaţa reală.
Dar eu acuz în zadar. Eroul lui Victor Hugo moare singur, sărac şi părăsit după o viaţă de binefaceri şi martiriu. Pentru mine e mai rău.
Problemele mele de sănătate s-au agravat şi de la ultimele analize care au ieşit bune nu am mai reuşit să merg la medic, din lipsă de bani sau de energie fizică. M-am îngrăşat până la peste 100 de kg, am poftă de mâncare exagerată şi dureri abdominale în punct fix subcostal dreapta, mai ales seara. Extraordinar de dureroase sunt şi zonele lombare şi spinarea în întregime, de parcă aş avea 200 de kg, tot mai ales seara. De mai multe luni sufăr de hipersomnie, dorm chiar de mai multe ori peste zi şi 10-12 ore noaptea şi mă scol obosită.
Nu este din cauza internetului! Am utilizat şi anterior internetul şi nu aveam aceste probleme...
Din 1984, de la 13 ani, dvs., cei la putere în jungla socială, mă torturaţi în sclavie şi închisoare, nevinovată fiind. A început totul cu bătăi şi scandaluri groaznice din partea părinţilor, fără să fi avut vină, a continuat cu internări crude şi violente în spitalul de psihiatrie cu diagnosticul inventat de schizofrenie.
Am urmat 23 de ani de studii în zadar, am fost exclusă din rândul psihologilor şi am fost abuzată absolut fără nici o vină la locul de muncă şi obligată să îmi dau demisia. Nu pot beneficia de ajutor social sau pensie. Am suferit de zeci de mii de ori mai mult decât pot scrie în câteva rânduri - vă puteţi imagina ce înseamnă vreo 9400 de zile de nenorocire încontinuu?
În vara aceasta am trăit numai cu ajutorul banilor mamei, fiindcă un timp nu am mai avut chiriaşi. Nu pot să îmi găsesc un loc de muncă. Singurătatea şi celelalte lipsuri m-au determinat să stau mai mult în faţa calculatorului, ocupându-mă de cunoştinţe virtuale (de pildă pe facebook sau pe reţeaua literară) şi de scrierea de poezii sau haikuuri cu care am câştigat mai multe premii şi aprecieri pozitive. Dar ce folos - cum spuneam şi în scrisoarea precedentă, aceste lucruri nu aduc bani! Mai mult decât atât, este un cerc vicios fiindcă azi am constatat cu ororare că factura la electricitate a venit 79 de lei, vă daţi seama ce înseamnă aceasta? Am consumat cu computerul...şi acest lucru este tot din vina societăţii, cum am povestit. Acum avem din nou chiriaşi dar chiria e mică - 1200 de lei pe lună pentru 4 camere semicentral şi mai mult decât atât două luni de-acum înainte voi avea un minus de 500 de lei fiindcă chiriaşii vor să cumpere canapea şi fotolii. Deci adio brad de Crăciun sau masă "festivă" de Crăciun sau Revelion chiar pentru două persoane - mama mea rea şi eu.
Mama m-a chinuit enorm din copilărie şi îmi este foarte greu să o suport şi nu am nici o altă relaţie în timp ce ea are destule şi nu suferă, după tot ce mi-a făcut - aşa e justiţia, nu-i aşa? Mai mult decât atât, se pare că societatea mă obligă indirect, după tot ce am îndurat, să mă mut cu mama, ceea ce e imposibil pentru sănătatea mea. Nici nu vă puteţi imagina ce mi-a făcut vara care-a trecut când am fost obligată să stau la ea din lipsă de bani numai câteva zile... A apărut o lege aberantă (Absolut ca orice lege care loveşte tot în cei nevoiaşi) care stipulează că acele persoane cu handicap şi fără venit care au mai multe proprietăţi nu vor mai beneficia de reducere peste iarnă la încălzirea centrală. Vă daţi seama ce înseamnă pentru mine acest lucru în acest moment. Nu îmi pot permite nici un uscător de păr, pe care tot mama mi l-a stricat din câte ştiu. Este adevărat că eu am proprietate în comun cu mama, dar nu am nici un ban în bancă şi nu mă pot muta cu ea!!!!!!!! Ea a refuzat ieşirea din indiviziune după moartea tatei care mie mi-ar fi permis să trăiesc liniştită, să mă autoîntreţin. Desigur nu aveam bani să "mă judec" cu ea şi probabil aş fi pierdut cum am pierdut totul în viaţă. Iar dacă vând apartamentul din care iau chirie rămân fără viitor şi venit şi se diminuează drastic întreaga mea avere (de altfel nu mare).
Ca şi rândul trecut vă întreb: mă puteţi ajuta să câştig şi eu ceva - măcar banii de întreţinere? Atâţia ani societatea m-a spoliat de toate bunurile lumeşti.
În rest ce să mai spun? Vă ataşez aici două linkuri din reviste în care am fost publicată fiindcă mi-aţi spus că vă interesează poezia - la ce bun poezia? La distrugere de vieţi nevinovate? Cred că înţelegeţi la ce mă refer.
http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?editie=118
http://poetrywriting.org/…/Sketchbook_5-5_SepOct_2010_Genre…
Vă doresc succes în ceea ce e bun şi viaţă frumoasă,
Cristina-Monica Moldoveanu
Răspuns al ei, 17 noiembrie 2010
Buna Cristina,
Imi cer scuze ca raspund cu intarziere, am avut mai multe evenimente si acum am timp sa-ti scriu.
Stiu ca situatia ta nu este deloc simpla, imi pare rau ca te-ai ingrasat, aceasta si datorita faptului ca nu prea iesi, ai nevoie de miscare, de socializare. Izolarea are tendinta sa schimbe omul pe termen lung.
Uneori avem nevoie si de sprijinul celorlati, daca ni-l pot oferi. De multe ori suntem nevoiti sa apelam la cei care ne pot asculta sau sfatui........Stiu ca nu doresti sa discuti cu cei cu care noi colaboram ( centrul Trepte) desi nu este nevoie sa mergi acolo pentru terapie ocupationala sau pentru socializare, ai putea merge numai pentru a sta de vorba cu o doamna doctor foarte simpatica, si asta gratis.....Alegerea este a ta.........Daca vrei pot sa vorbesc cu ea pentru tine.
Inteleg ca ai probleme din punct de vedere financiar, pe partea asta insa singurul mod in care te-am ajuta este sa gasim ceva potrivit pentru tine. Si tu poti sa mai cauti, asa cum ai gasit acel post de bibliotecar.
Multumesc pentru poezie! Vroiai intr-o vreme sa scoti un volum de poezii, ai incercat?
Numai bine!
Alina Iovanel
Consilier - Programul de integrare in munca
Alina mințea că eu am vrut să scot un volum de poezii. Normal că nu am vrut să scot niciun volum de poezii, că doar nu eram idioată. Oricum, poeziile mele erau la început și mai slabe ca acum și eu abia în 2010 am început să scriu mai acceptabil. Poetul militar de la etajul opt a insistat enorm că vrea el să îmi publice un volum de poezii și eu m-am conformat din lipsă de relații sociale, dar m-a ferit dumnezeu de așa ceva, nu a publicat nimic, în afară de câteva poezii slabe în Opinia de Buzău. Poate Alina înțelesese greșit această poveste.
Aici există numai unul din răspunsurile mele din 17 .11.2010, un răspuns recalcitrant din partea mea, recunosc:
Şi pe lângă ceea ce v-am scris în răspunsul precedent vreau să mai adaug că încă sunt ca un copil ce se miră în faţa cruzimii dvs. evidente ascunsă sub atâta ipocrizie. Cum reuşiţi? Şi cum reuşiţi să dormiţi liniştiţi cu mâinile pătate de sânge pe timp de pace? Cred că nu voi înţelege niciodată, dar evident eu am fost crescută altfel, nu e vina mea. Vă daţi seama cât de urât m-aţi lovit, aşa cum au făcut toţi din 1984 încoace. Şi aceste lucruri omoară. Cu mănuşi.
Cum puteţi de pildă să vă referiţi la terapie ocupaţională - pentru ce simptome? Aţi spus că nu se dau bani şi că e vorba de obiecte artizanale, uneori vândute pe preţuri de nimic. Dar nu am eu goblenul meu şi acuarelele dacă doresc şi nu este oare în zadar să lucrezi ceva cu acul când "el" sau cine ştie cine oricum te poate viola sexual de la distanţă - adică simptomul pentru care mă numiţi schizofrenă? Mă trataţi cumva drept idioată?
Şi ce-i aceea "socializare" în jargonul dvs.? Tot un fel de distrugere. Am făcut 6 ani de psihologie şi cunosc teoriile dvs. infecte. Pe mine nu m-aţi lăsat să mă dezvolt nici în plan universitar mai mult... Toate sunt numai ca să vă bateţi joc de oamenii în sclavie, să-i torturaţi şi psihologic şi fizic. (Eu am fost obligată de felurite împrejurări să fac facultatea de psihologie, dar nu am mâinile murdare de nici o crimă, nici de gândire - cum aş fi putut eu să gândesc, darmite să spun că un om are nevoie de "socializare"?). Oricum acei pacienţi de la Trepte m-au respins când am fost acolo rândul trecut şi sunt cu adevărat oameni la fel de ipocriţi ca şi dvs. Sau lipsiţi de simţul măsurii, ceea ce eu nu sunt , nici fiindcă plâng acum în lanţurile mele.
Cu bine,
Cristina- Monica Moldoveanu
În realitate eu nu eram proastă și nu eram lovită de idea aberantă de ”socializare”, dar povestea e puțin mai lungă și nu mai explic totul, era vorba de modul în care mă tratase medical psihiatru în spital demult cu idea că eu nu socializez cu pacienții de acolo. Și ar fi mai fi mult de spus, deja scris pe blogul meu, doar atunci eu mi-am pierdut cumpătul, foarte rar lucru în viața mea.
18 noiembrie 2010
Era o sugestie ideea mea de a merge acolo si repet nu in special pentru a te imprietenii cu pacientii ci pur si simplu pentru a mai sta de vorba cu oameni care stiu si sunt platiti sa asculte ( un psiholog, etc.).
Dar cred ca este bine sa nu mai vorbim despre asta, repet era doar o sugestie. Sa nu mai vorbim despre doctori, asa cum spui ai trecut prin multe si nu ti-a fost usor. Uneori este bine sa uiti ce a fost urat in trecut.....
Si mai cred ca nici acum nu-ti este usor, in principal pentru ca nu ai bani suficienti.......Ma gandeam ca pentru tine ar fi potrivit sa lucrezi de acasa, ceva traduceri, poate.
Alina Iovanel
Alina făcea o mare greșeală fiindcă își imagina probabil că eu mă gândesc la trecutul meu trist și greșea și mai mult cu idea că trebuia să uit. Chiar și în 2018 și mai demult erau unii care intrau peste mintea mea cu ideea că eu răscolesc trecutul, când era exact invers – eu mă gândeam mereu numai la prezent și la viitor și mai ales la binele altora, nu al meu și cei care răscoleau erau ceilalți în permanență, inclusive prin ieșirea lor pe strada mea des, cu gloata întreagă de partea lor, agresându-mă. Chiar și în 2019 au ieșit unii pe stradă cu idea rostită tare: ”vrei să mori și nu poți, nu-i așa?” deci totală aberație și minciună.
Răspunsul meu din nou, pe 19 noimebrie:
Eu aş vrea să muncesc şi să câştig ceva, dar toată viaţa am căutat degeaba. Oamenii nu m-au vrut, eu nu am avut nici o vină.
Îţi mai trimit o dată adresele mele de blog dacă vreodată te interesează - parcă era acolo o colegă a ta care mi-a dat sugestia să îmi fac blog; oricum cred că mi-aş fi făcut. Dar singurul meu contact cu oamenii este pe internet şi m-am plictisit. Poezia nu mă poate ajuta.
http://cristina-monica.blogspot.com
http://crismonimold.blogspot.com
Şi pagina mea din reţeaua literară:
http://reteaualiterara.ning.com/pr…/CristinaMonicaMoldoveanu
Contul din Rețeaua literară mi-a fost ulterior închis abuziv, fără avertisment, fără posibilitatea de a îmi copia textele, deși vina unei discuții aprinse cu mine o purta altcineva, nu eu, eu, fiind foarte săracă și singură, neavând nici bani decât de pâine sau orez cu sare sau zahăr și nici aceea mereu, am prezentat pe scurt situația mea disperată oferindu-mă indirect să muncesc ceva, orice, să-mi oferi serviciile de colaborator umil oricui, decât singurătatea totală. Abia după mulți ani mi-au permis cu greu un nou cont acolo, dar poeziile mele nu au nici cititori, darmite aprecieri sau comentarii. Nu era nimic rău ce scrisesem și ei au interpretat drept ceva rău, când de fapt acea cerșetorie era normală și au existat și călugări cerșetori, suflete umile la marginea lumii. Nu e normal să te lași omorât sau afectat digestiv dacă ești om curat și bun. E bine și normal să iasă adevărul la lumină.
29 noiembrie 2010
Buna Cristina,
Am lipsit saptamana trecuta asadar acum am reusit sa vad ultimul tau email.
Arata foarte bine blogul (urile) si este un pas in plus fata de data trecuta. E adevarat insa ca din poezie nu poti sa faci bani asa usor. Dar ziceai ca doresti sa editezi undeva un volum de poezii......
Vad ca te exprimi bine in engleza, traduceri ai fi dispusa sa incerci? Poate gasim ceva pe partea asta!
Multumesc si ne mai auzim.
Alina Iovanel
29 noiembrie 2010
Da, aş fi dispusă să încerc traduceri în limba franceză sau engleză.
Nivelul meu nu este avansat, dar cu dicţionarul m-aş putea descurca - sunt unele traduceri la care nu se cer aspecte de fineţe ale limbii.
Mulţumesc mult pentru răspuns şi îmi pare bine că ţi-au plăcut blogurile mele, eu am avut mai mult succes cu haiku-urile până acum decât cu poeziile.
Dacă găseşti ceva pentru mine sunt dispusă să încerc.
Numai bine,
Cristina
Ea răspunde în aceeași zi:
Ok, atunci am o mare rugaminte la tine. Eu am un CV al tau in romana si as avea nevoie de unul in engleza. Poti sa-mi trimiti zilele astea unul?
Ulterior am trimis CVul.
16 decembrie 2011
Îţi doresc sărbători fericite şi un An Nou bun!
Îmi pare rău că sunt vreo trei ani de când am cerut ajutorul dvs în zadar.
Sunt tot foarte singură şi duc lipsa banilor... am şi alte probleme de sănătate din cauza stresului.
Cu gânduri frumoase,
Cristina-Monica Moldoveanu
Minipoeme
doar poezii
22 decembrie 2011
Buna ziua Cristina
Imi pare rau ca nu te-am ajutat in acest timp. Acum nu mai avem programul de angajari.
Iti doresc sanatate si numai ganduri bune pentru anul care vine
Sarbatori fericite!
Alina Iovanel
6 decembrie 2012
Îţi doresc sărbători fericite! Dar am o rugăminte de suflet din tot sufletul....sunt aşa de singură şi fără serviciu, mor...te rog mult, nu poţi să mă ajuţi cumva?
Cristina
Deci ea a refuzat să îmi ofere în 2012 ajutorul prin Trepte pe care voise să mi-l dea din 2010 – oare acum va accepta?! I-am scris clar de mai multe ori.
Continuu imediat
Azi, 2 martie 2020, am mers la farmacie în Voluntari. La întoarcere au intrat unii în gândul meu în franceză cu ideea aberantă că eu nu gândesc niciodată nimic. Așa făceau și în românește și eu nu înțelegeam. Habar nu aveam că ei vorbesc unii cu alții în gând și am explicat de multe ori că eu niciodată nu am vorbit în mintea mea aiurea și nu aveam de ce, ce sau cu cine, absolut nimeni nu m-a contactat nici în gând, cu 2-3 excepții în mod sigur. Am fost mereu la fel, un om perfect normal și inteligent, ce motiv aveam să vorbesc în gând singură?
Abia azi, după ani, mi-am amintit de ura tatei și de modul în care urla la mine ”de ce răspunzi?!” ”Tu nu ai voie să răspunzi etc.!!” Abia acum înțeleg că poate el îi păcălea pe unii răi că eu aș vorbi cu el în gând, fiindcă evident eram un om bun și sobru și nu răspundeam cu voce tare.
Voi continua totuși povestirea mâine, după ce voi face curat în camera mea, acum nu mai pot în noaptea asta.
Legat de ceea ce spuneam mai sus, ei zic că atât mama, cât și tatăl meu nu aveau motive să urle și să mă bată și atunci inventau - gen că le răspundeam, eu un om sincer și bun și calm, și atunci toată lumea a crezut urletele unor nebuni, adică ei, și nu pe mine.
acum câteva luni am mângâiat un câine bun pe stradă, cu dragoste
avea un abces imens la maxilar
azi îl văd fără - nu știu sigur dacă era același bătrâior bun sau fiul lui - da, poate fiul, poate mă voi intersa la vecină
unii au prins mirarea mea și au spus în gîndul meu că eu am încă putere de vindecare și ei totuși mă omoară
oricum, putere de distrugere nu am avut, vă spun cert, dar putere de vindecare, cel puțin uneori da
chiar dacă aș pierde-o, oricum nu aș face răul
repet, nu există motiv să fiu incarcerată și omorâtă
singura mea relație pe internet, o femeie mai vârstnică, mi-a scris că are abces mare la maxilar
sunt aproape convinsă că nu din cauza câinelui meu și faptului că l-am mângâiat, dar v-am dat exemplu ca să înțelegeți cum oamenii proști pot greși judecarea logică a unui om fiindcă se iau după anumite circumstanțe fără legătură logică pe care nu le pot verifica, cum spun mulți, inclusiv Blaga, gândirea magică e în uz fiindcă e utilă, arde etapele, spre deosebire de gândirea științifică
este să presupunem adevărat că omul inteligent are capacitatea de transfer a unui lucru rău asupra altcuiva - dar eu nu sunt vinovată - nu m-am gîndit la acea femeie, pot fi cel mult o moară sau un fel de medium al omenirii - dacă lumea, inclusiv acea femeie, despre care nu știu cum arată sau care e numele ei, nu mă respingea complet, atunci primeau binele din partea mea în mod logic și natural, ca chiar și din tot sufletul, cu drag
dar respingerea mea totală de către ei e inumană și nedreaptă, deci oricum am dreptate, chiar dacă, datorită psihismului meu nromal (subliniez) făceam transfer psihologic de la o entitate la alta. Având o judecată bună, vindecam creaturile bune. Oricum un lucru e clar - oamenii nu sunt entități separate și imaginile și reprezentările nu se pierd în neant, nu voi explica aici mai pe larg, dar eu în mod sigur am fost un om bun și nu împrăștiam și nu împrăștii nimic rău, poate veți înțelege când voi termina blogul, nu peste mult timp.
Am fost un om bun și mereu lucid, care merita dreptul de a face bine și chiar de a fi iubită și respectată, fiind un om calm și de încredere și de cuvânt și meritam și dreptul la creație intelectuală, pe care nu îl am - voi explica - nu e vorba de piedici sau dificultăți financiare doar, e vorba de lipsa dreptului, măcar la muncă, ar fi fost destul.
Trebuie să continui povestirea să termin în noaptea asta totul despre viața socială și în zilele următoare să continui cu pățăniile toate de pe internet și apoi povestea abuzurilor și maltratării medicale asupra mea (nu psihiatria, ci restul) plus povestea clară despre sărăcie. Acum e zgomot din nou la sala de sport de lângă mine, unii bat mingea. Deși e foarte clar că sunt și am fost mereu singură din 84, totuși ei spun că i-au păcălit pe oameni (?) că unii au fost împotriva mea și alții nu și tot ei zic că mereu toți au fost uniți împotriva mea și își urmăresc scopul josnic de a mă omorî pentru interese strict personale, nimic politic sau altceva.
Ei spun mereu că colegii mei din liceu au fost oameni extrem de ticăloși și eu mor datorită lor, fiindcă ei toți au mințit despre mine (?) Deci e foarte simplu - trebuie să fie adevărul și eu trebuie să termin de scris - va fi foarte clar că e adevărul în întregime și nu este nimci de adăugat. Dacă ar fi fost adevărul, nimeni dintre dvs nu ar fi vrut moartea mea și aș fi fost primită să muncesc orice și aș fi avut chiar și dreptul la studii superioare, fiindcă am fost mereu un om foarte serios și puteam ușor dovedi aceasta.
Continui imediat.
Aproape în toate scrisorile mele de cerere a libertății – adică măcar câteva drepturi sociale, sau mai precis de cerere a dreptului la muncă sau la studii, sau a câtorva bani pentru lucruri strict necesare, am adoptat fără ipocrizie un ton umil și sincer, cu speranță și respect, fiind cu adevărat un om nenorocit. Lor acest lucru li se pare de la sine înțeles, dar fără speranță, fiindcă unii consideră că toți pacienții psihiatrici trec prin aceeași nedreptate a rejecției totale și că toți sunt nevinovați cum am fost și eu și ei nu pot accepta ca eu să fiu o excepție. Logic pare și faptul că toți se plâng în interminabile scrisori legat de abuzuri și suferințe reale, pe care ei nu le inventează, dar unii proști cred că ei delirează sau sunt paranoici datorită lamentărilor lor, sau că nu știu să accepte să fie otrăviți și omorâți fiindcă sunt nevinovați. Și că toți sunt excluși total din lume etc. Ei bine, nu, nu e normal să accepți să fii omorât sau otrăvit dacă ești nevinovat și e normal să spui adevărul curat dacă ai dreptate, fiindcă lucrul acesta e mereu bun și oferă bunătate și adevăr și înțelepciune și celorlalți. Deși mereu am fost un om umil, ceea ce e normal, dată fiind condiția mea socială și statutul meu financiar, totuși am refuzat să merg la Trepte când mi-a fost propus de către Alina, din motive expuse de-a lungul blogului și fiindcă mai fusesem acolo. Din scrisorile mele către ea nu mi-au rămas decât câteva, și le voi reda din nou aici, deși în general nu eram contestatară în acest mod. De mai multe ori i-am scris și de sărbători urările creștinești și celelalte. Am impresia că e posibil – mai mult ca sigur – să fi fost înrolată în programele sociale ale fundației mai mult de doi ani, cum apare acum pe mailul meu. Cel puțin 3 – dacă nu mă înșel și oricum știu sigur că ei intrau pe mailul meu și au modificat sigur diverse lucruri de mai multe ori, nu doar din ciornele mele acolo. Sunt irelevante aceste scrisori așa cum sunt acolo, dar le redau și apoi voi trece mai departe.
12 noiembrie 2010
Este aproape un an de când am încheiat acel contract cu dvs., dar cerusem ajutorul cu câteva luni în urmă.
Ultima scrisoare pe care v-am trimis-o a rămas fără răspuns.
Totuşi mai trimit una fiindcă simt nevoia să mă plâng cuiva şi nu pot găsi soluţie problemelor mele.
Financiare în primul rând.
"J'accuse!" cum spunea Victor Hugo, a cărui carte Mizerabilii mi-a plăcut, deşi acolo triumfă totuşi binele, nu ca în viaţa reală.
Dar eu acuz în zadar. Eroul lui Victor Hugo moare singur, sărac şi părăsit după o viaţă de binefaceri şi martiriu. Pentru mine e mai rău.
Problemele mele de sănătate s-au agravat şi de la ultimele analize care au ieşit bune nu am mai reuşit să merg la medic, din lipsă de bani sau de energie fizică. M-am îngrăşat până la peste 100 de kg, am poftă de mâncare exagerată şi dureri abdominale în punct fix subcostal dreapta, mai ales seara. Extraordinar de dureroase sunt şi zonele lombare şi spinarea în întregime, de parcă aş avea 200 de kg, tot mai ales seara. De mai multe luni sufăr de hipersomnie, dorm chiar de mai multe ori peste zi şi 10-12 ore noaptea şi mă scol obosită.
Nu este din cauza internetului! Am utilizat şi anterior internetul şi nu aveam aceste probleme...
Din 1984, de la 13 ani, dvs., cei la putere în jungla socială, mă torturaţi în sclavie şi închisoare, nevinovată fiind. A început totul cu bătăi şi scandaluri groaznice din partea părinţilor, fără să fi avut vină, a continuat cu internări crude şi violente în spitalul de psihiatrie cu diagnosticul inventat de schizofrenie.
Am urmat 23 de ani de studii în zadar, am fost exclusă din rândul psihologilor şi am fost abuzată absolut fără nici o vină la locul de muncă şi obligată să îmi dau demisia. Nu pot beneficia de ajutor social sau pensie. Am suferit de zeci de mii de ori mai mult decât pot scrie în câteva rânduri - vă puteţi imagina ce înseamnă vreo 9400 de zile de nenorocire încontinuu?
În vara aceasta am trăit numai cu ajutorul banilor mamei, fiindcă un timp nu am mai avut chiriaşi. Nu pot să îmi găsesc un loc de muncă. Singurătatea şi celelalte lipsuri m-au determinat să stau mai mult în faţa calculatorului, ocupându-mă de cunoştinţe virtuale (de pildă pe facebook sau pe reţeaua literară) şi de scrierea de poezii sau haikuuri cu care am câştigat mai multe premii şi aprecieri pozitive. Dar ce folos - cum spuneam şi în scrisoarea precedentă, aceste lucruri nu aduc bani! Mai mult decât atât, este un cerc vicios fiindcă azi am constatat cu ororare că factura la electricitate a venit 79 de lei, vă daţi seama ce înseamnă aceasta? Am consumat cu computerul...şi acest lucru este tot din vina societăţii, cum am povestit. Acum avem din nou chiriaşi dar chiria e mică - 1200 de lei pe lună pentru 4 camere semicentral şi mai mult decât atât două luni de-acum înainte voi avea un minus de 500 de lei fiindcă chiriaşii vor să cumpere canapea şi fotolii. Deci adio brad de Crăciun sau masă "festivă" de Crăciun sau Revelion chiar pentru două persoane - mama mea rea şi eu.
Mama m-a chinuit enorm din copilărie şi îmi este foarte greu să o suport şi nu am nici o altă relaţie în timp ce ea are destule şi nu suferă, după tot ce mi-a făcut - aşa e justiţia, nu-i aşa? Mai mult decât atât, se pare că societatea mă obligă indirect, după tot ce am îndurat, să mă mut cu mama, ceea ce e imposibil pentru sănătatea mea. Nici nu vă puteţi imagina ce mi-a făcut vara care-a trecut când am fost obligată să stau la ea din lipsă de bani numai câteva zile... A apărut o lege aberantă (Absolut ca orice lege care loveşte tot în cei nevoiaşi) care stipulează că acele persoane cu handicap şi fără venit care au mai multe proprietăţi nu vor mai beneficia de reducere peste iarnă la încălzirea centrală. Vă daţi seama ce înseamnă pentru mine acest lucru în acest moment. Nu îmi pot permite nici un uscător de păr, pe care tot mama mi l-a stricat din câte ştiu. Este adevărat că eu am proprietate în comun cu mama, dar nu am nici un ban în bancă şi nu mă pot muta cu ea!!!!!!!! Ea a refuzat ieşirea din indiviziune după moartea tatei care mie mi-ar fi permis să trăiesc liniştită, să mă autoîntreţin. Desigur nu aveam bani să "mă judec" cu ea şi probabil aş fi pierdut cum am pierdut totul în viaţă. Iar dacă vând apartamentul din care iau chirie rămân fără viitor şi venit şi se diminuează drastic întreaga mea avere (de altfel nu mare).
Ca şi rândul trecut vă întreb: mă puteţi ajuta să câştig şi eu ceva - măcar banii de întreţinere? Atâţia ani societatea m-a spoliat de toate bunurile lumeşti.
În rest ce să mai spun? Vă ataşez aici două linkuri din reviste în care am fost publicată fiindcă mi-aţi spus că vă interesează poezia - la ce bun poezia? La distrugere de vieţi nevinovate? Cred că înţelegeţi la ce mă refer.
http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?editie=118
http://poetrywriting.org/…/Sketchbook_5-5_SepOct_2010_Genre…
Vă doresc succes în ceea ce e bun şi viaţă frumoasă,
Cristina-Monica Moldoveanu
Răspuns al ei, 17 noiembrie 2010
Buna Cristina,
Imi cer scuze ca raspund cu intarziere, am avut mai multe evenimente si acum am timp sa-ti scriu.
Stiu ca situatia ta nu este deloc simpla, imi pare rau ca te-ai ingrasat, aceasta si datorita faptului ca nu prea iesi, ai nevoie de miscare, de socializare. Izolarea are tendinta sa schimbe omul pe termen lung.
Uneori avem nevoie si de sprijinul celorlati, daca ni-l pot oferi. De multe ori suntem nevoiti sa apelam la cei care ne pot asculta sau sfatui........Stiu ca nu doresti sa discuti cu cei cu care noi colaboram ( centrul Trepte) desi nu este nevoie sa mergi acolo pentru terapie ocupationala sau pentru socializare, ai putea merge numai pentru a sta de vorba cu o doamna doctor foarte simpatica, si asta gratis.....Alegerea este a ta.........Daca vrei pot sa vorbesc cu ea pentru tine.
Inteleg ca ai probleme din punct de vedere financiar, pe partea asta insa singurul mod in care te-am ajuta este sa gasim ceva potrivit pentru tine. Si tu poti sa mai cauti, asa cum ai gasit acel post de bibliotecar.
Multumesc pentru poezie! Vroiai intr-o vreme sa scoti un volum de poezii, ai incercat?
Numai bine!
Alina Iovanel
Consilier - Programul de integrare in munca
Alina mințea că eu am vrut să scot un volum de poezii. Normal că nu am vrut să scot niciun volum de poezii, că doar nu eram idioată. Oricum, poeziile mele erau la început și mai slabe ca acum și eu abia în 2010 am început să scriu mai acceptabil. Poetul militar de la etajul opt a insistat enorm că vrea el să îmi publice un volum de poezii și eu m-am conformat din lipsă de relații sociale, dar m-a ferit dumnezeu de așa ceva, nu a publicat nimic, în afară de câteva poezii slabe în Opinia de Buzău. Poate Alina înțelesese greșit această poveste.
Aici există numai unul din răspunsurile mele din 17 .11.2010, un răspuns recalcitrant din partea mea, recunosc:
Şi pe lângă ceea ce v-am scris în răspunsul precedent vreau să mai adaug că încă sunt ca un copil ce se miră în faţa cruzimii dvs. evidente ascunsă sub atâta ipocrizie. Cum reuşiţi? Şi cum reuşiţi să dormiţi liniştiţi cu mâinile pătate de sânge pe timp de pace? Cred că nu voi înţelege niciodată, dar evident eu am fost crescută altfel, nu e vina mea. Vă daţi seama cât de urât m-aţi lovit, aşa cum au făcut toţi din 1984 încoace. Şi aceste lucruri omoară. Cu mănuşi.
Cum puteţi de pildă să vă referiţi la terapie ocupaţională - pentru ce simptome? Aţi spus că nu se dau bani şi că e vorba de obiecte artizanale, uneori vândute pe preţuri de nimic. Dar nu am eu goblenul meu şi acuarelele dacă doresc şi nu este oare în zadar să lucrezi ceva cu acul când "el" sau cine ştie cine oricum te poate viola sexual de la distanţă - adică simptomul pentru care mă numiţi schizofrenă? Mă trataţi cumva drept idioată?
Şi ce-i aceea "socializare" în jargonul dvs.? Tot un fel de distrugere. Am făcut 6 ani de psihologie şi cunosc teoriile dvs. infecte. Pe mine nu m-aţi lăsat să mă dezvolt nici în plan universitar mai mult... Toate sunt numai ca să vă bateţi joc de oamenii în sclavie, să-i torturaţi şi psihologic şi fizic. (Eu am fost obligată de felurite împrejurări să fac facultatea de psihologie, dar nu am mâinile murdare de nici o crimă, nici de gândire - cum aş fi putut eu să gândesc, darmite să spun că un om are nevoie de "socializare"?). Oricum acei pacienţi de la Trepte m-au respins când am fost acolo rândul trecut şi sunt cu adevărat oameni la fel de ipocriţi ca şi dvs. Sau lipsiţi de simţul măsurii, ceea ce eu nu sunt , nici fiindcă plâng acum în lanţurile mele.
Cu bine,
Cristina- Monica Moldoveanu
În realitate eu nu eram proastă și nu eram lovită de idea aberantă de ”socializare”, dar povestea e puțin mai lungă și nu mai explic totul, era vorba de modul în care mă tratase medical psihiatru în spital demult cu idea că eu nu socializez cu pacienții de acolo. Și ar fi mai fi mult de spus, deja scris pe blogul meu, doar atunci eu mi-am pierdut cumpătul, foarte rar lucru în viața mea.
18 noiembrie 2010
Era o sugestie ideea mea de a merge acolo si repet nu in special pentru a te imprietenii cu pacientii ci pur si simplu pentru a mai sta de vorba cu oameni care stiu si sunt platiti sa asculte ( un psiholog, etc.).
Dar cred ca este bine sa nu mai vorbim despre asta, repet era doar o sugestie. Sa nu mai vorbim despre doctori, asa cum spui ai trecut prin multe si nu ti-a fost usor. Uneori este bine sa uiti ce a fost urat in trecut.....
Si mai cred ca nici acum nu-ti este usor, in principal pentru ca nu ai bani suficienti.......Ma gandeam ca pentru tine ar fi potrivit sa lucrezi de acasa, ceva traduceri, poate.
Alina Iovanel
Alina făcea o mare greșeală fiindcă își imagina probabil că eu mă gândesc la trecutul meu trist și greșea și mai mult cu idea că trebuia să uit. Chiar și în 2018 și mai demult erau unii care intrau peste mintea mea cu ideea că eu răscolesc trecutul, când era exact invers – eu mă gândeam mereu numai la prezent și la viitor și mai ales la binele altora, nu al meu și cei care răscoleau erau ceilalți în permanență, inclusive prin ieșirea lor pe strada mea des, cu gloata întreagă de partea lor, agresându-mă. Chiar și în 2019 au ieșit unii pe stradă cu idea rostită tare: ”vrei să mori și nu poți, nu-i așa?” deci totală aberație și minciună.
Răspunsul meu din nou, pe 19 noimebrie:
Eu aş vrea să muncesc şi să câştig ceva, dar toată viaţa am căutat degeaba. Oamenii nu m-au vrut, eu nu am avut nici o vină.
Îţi mai trimit o dată adresele mele de blog dacă vreodată te interesează - parcă era acolo o colegă a ta care mi-a dat sugestia să îmi fac blog; oricum cred că mi-aş fi făcut. Dar singurul meu contact cu oamenii este pe internet şi m-am plictisit. Poezia nu mă poate ajuta.
http://cristina-monica.blogspot.com
http://crismonimold.blogspot.com
Şi pagina mea din reţeaua literară:
http://reteaualiterara.ning.com/pr…/CristinaMonicaMoldoveanu
Contul din Rețeaua literară mi-a fost ulterior închis abuziv, fără avertisment, fără posibilitatea de a îmi copia textele, deși vina unei discuții aprinse cu mine o purta altcineva, nu eu, eu, fiind foarte săracă și singură, neavând nici bani decât de pâine sau orez cu sare sau zahăr și nici aceea mereu, am prezentat pe scurt situația mea disperată oferindu-mă indirect să muncesc ceva, orice, să-mi oferi serviciile de colaborator umil oricui, decât singurătatea totală. Abia după mulți ani mi-au permis cu greu un nou cont acolo, dar poeziile mele nu au nici cititori, darmite aprecieri sau comentarii. Nu era nimic rău ce scrisesem și ei au interpretat drept ceva rău, când de fapt acea cerșetorie era normală și au existat și călugări cerșetori, suflete umile la marginea lumii. Nu e normal să te lași omorât sau afectat digestiv dacă ești om curat și bun. E bine și normal să iasă adevărul la lumină.
29 noiembrie 2010
Buna Cristina,
Am lipsit saptamana trecuta asadar acum am reusit sa vad ultimul tau email.
Arata foarte bine blogul (urile) si este un pas in plus fata de data trecuta. E adevarat insa ca din poezie nu poti sa faci bani asa usor. Dar ziceai ca doresti sa editezi undeva un volum de poezii......
Vad ca te exprimi bine in engleza, traduceri ai fi dispusa sa incerci? Poate gasim ceva pe partea asta!
Multumesc si ne mai auzim.
Alina Iovanel
29 noiembrie 2010
Da, aş fi dispusă să încerc traduceri în limba franceză sau engleză.
Nivelul meu nu este avansat, dar cu dicţionarul m-aş putea descurca - sunt unele traduceri la care nu se cer aspecte de fineţe ale limbii.
Mulţumesc mult pentru răspuns şi îmi pare bine că ţi-au plăcut blogurile mele, eu am avut mai mult succes cu haiku-urile până acum decât cu poeziile.
Dacă găseşti ceva pentru mine sunt dispusă să încerc.
Numai bine,
Cristina
Ea răspunde în aceeași zi:
Ok, atunci am o mare rugaminte la tine. Eu am un CV al tau in romana si as avea nevoie de unul in engleza. Poti sa-mi trimiti zilele astea unul?
Ulterior am trimis CVul.
16 decembrie 2011
Îţi doresc sărbători fericite şi un An Nou bun!
Îmi pare rău că sunt vreo trei ani de când am cerut ajutorul dvs în zadar.
Sunt tot foarte singură şi duc lipsa banilor... am şi alte probleme de sănătate din cauza stresului.
Cu gânduri frumoase,
Cristina-Monica Moldoveanu
Minipoeme
doar poezii
22 decembrie 2011
Buna ziua Cristina
Imi pare rau ca nu te-am ajutat in acest timp. Acum nu mai avem programul de angajari.
Iti doresc sanatate si numai ganduri bune pentru anul care vine
Sarbatori fericite!
Alina Iovanel
6 decembrie 2012
Îţi doresc sărbători fericite! Dar am o rugăminte de suflet din tot sufletul....sunt aşa de singură şi fără serviciu, mor...te rog mult, nu poţi să mă ajuţi cumva?
Cristina
Deci ea a refuzat să îmi ofere în 2012 ajutorul prin Trepte pe care voise să mi-l dea din 2010 – oare acum va accepta?! I-am scris clar de mai multe ori.
Continuu imediat
Azi, 2 martie 2020, am mers la farmacie în Voluntari. La întoarcere au intrat unii în gândul meu în franceză cu ideea aberantă că eu nu gândesc niciodată nimic. Așa făceau și în românește și eu nu înțelegeam. Habar nu aveam că ei vorbesc unii cu alții în gând și am explicat de multe ori că eu niciodată nu am vorbit în mintea mea aiurea și nu aveam de ce, ce sau cu cine, absolut nimeni nu m-a contactat nici în gând, cu 2-3 excepții în mod sigur. Am fost mereu la fel, un om perfect normal și inteligent, ce motiv aveam să vorbesc în gând singură?
Abia azi, după ani, mi-am amintit de ura tatei și de modul în care urla la mine ”de ce răspunzi?!” ”Tu nu ai voie să răspunzi etc.!!” Abia acum înțeleg că poate el îi păcălea pe unii răi că eu aș vorbi cu el în gând, fiindcă evident eram un om bun și sobru și nu răspundeam cu voce tare.
Voi continua totuși povestirea mâine, după ce voi face curat în camera mea, acum nu mai pot în noaptea asta.
Legat de ceea ce spuneam mai sus, ei zic că atât mama, cât și tatăl meu nu aveau motive să urle și să mă bată și atunci inventau - gen că le răspundeam, eu un om sincer și bun și calm, și atunci toată lumea a crezut urletele unor nebuni, adică ei, și nu pe mine.
acum câteva luni am mângâiat un câine bun pe stradă, cu dragoste
avea un abces imens la maxilar
azi îl văd fără - nu știu sigur dacă era același bătrâior bun sau fiul lui - da, poate fiul, poate mă voi intersa la vecină
unii au prins mirarea mea și au spus în gîndul meu că eu am încă putere de vindecare și ei totuși mă omoară
oricum, putere de distrugere nu am avut, vă spun cert, dar putere de vindecare, cel puțin uneori da
chiar dacă aș pierde-o, oricum nu aș face răul
repet, nu există motiv să fiu incarcerată și omorâtă
singura mea relație pe internet, o femeie mai vârstnică, mi-a scris că are abces mare la maxilar
sunt aproape convinsă că nu din cauza câinelui meu și faptului că l-am mângâiat, dar v-am dat exemplu ca să înțelegeți cum oamenii proști pot greși judecarea logică a unui om fiindcă se iau după anumite circumstanțe fără legătură logică pe care nu le pot verifica, cum spun mulți, inclusiv Blaga, gândirea magică e în uz fiindcă e utilă, arde etapele, spre deosebire de gândirea științifică
este să presupunem adevărat că omul inteligent are capacitatea de transfer a unui lucru rău asupra altcuiva - dar eu nu sunt vinovată - nu m-am gîndit la acea femeie, pot fi cel mult o moară sau un fel de medium al omenirii - dacă lumea, inclusiv acea femeie, despre care nu știu cum arată sau care e numele ei, nu mă respingea complet, atunci primeau binele din partea mea în mod logic și natural, ca chiar și din tot sufletul, cu drag
dar respingerea mea totală de către ei e inumană și nedreaptă, deci oricum am dreptate, chiar dacă, datorită psihismului meu nromal (subliniez) făceam transfer psihologic de la o entitate la alta. Având o judecată bună, vindecam creaturile bune. Oricum un lucru e clar - oamenii nu sunt entități separate și imaginile și reprezentările nu se pierd în neant, nu voi explica aici mai pe larg, dar eu în mod sigur am fost un om bun și nu împrăștiam și nu împrăștii nimic rău, poate veți înțelege când voi termina blogul, nu peste mult timp.
Am fost un om bun și mereu lucid, care merita dreptul de a face bine și chiar de a fi iubită și respectată, fiind un om calm și de încredere și de cuvânt și meritam și dreptul la creație intelectuală, pe care nu îl am - voi explica - nu e vorba de piedici sau dificultăți financiare doar, e vorba de lipsa dreptului, măcar la muncă, ar fi fost destul.
duminică, 1 martie 2020
viața socială continuare 9
Azi, 29 februarie 2020, continui povestirea
Despre familie și despre vecinii din bloc – adică despre interacțiunile mele cu ei - am scris totul în povestiri mai demult sau de-a lungul timpului în texte gen jurnal. Am postat poze despre cum îmi aruncau păr negru de la bărbierit pe pervazul geamului din dormitor, despre lipsa de respect și faptul că nu mă salutau sau mă salutau ciudat mulți dintre ei, despre faptul că vecina de deasupra a venit la mine în casă cu administratorul când aveam chiuveta înfundată și fusese de fapt din cauza ei sau a cuiva mai de sus, și ea nici măcar nu s-a uitat la mine și nu m-a salutat etc.
Menționez încă o dată ceea ce era evident – tortura oribilă cu zgomote atât din partea vecinilor, cât și din partea tinerilor vulgari și agresivi din curtea blocului, zi și noapte – țipetele și vorbele lor urâte, ieșirea mea de mai multe ori afară să îi rog omenește să se oprească măcar la ora 9 sau 10 seara. În același timp lumea dementă, agresivă – pietoni și mașini îmbulzindu-se la intersecția unde locuiam, indiferent de oră sau zi. Vorbele lor urâte rostite tare atâția ani, gestul lor repetat de a scuipa pe asfalt când treceau pe lângă mine etc. Între timp eram în mod cert otrăvită și îmi aruncau mereu vorbe că vor și că trebuie să mă omoare mai ales ca să ascundă adevărul, nu știu care adevăr. Păduchii pe care mi i-au dat de 2-3 ori, fetița țigancă care se lua de mine că n-are lumea loc să treacă de mine pe stradă și relația cu vânzătorii de la chioșcuri și cu casierii de la supermarket, despre care voi nota în alt subcapitol.
La colțul blocului era un bloc mic vechi, unde Luiza mi-a spus că locuise Anda Călugăreanu. Acolo era un beauty salon mai ciudat – doar firma – și dădea impresia că ar fi stabiliment pentru prostituție. Erau în jur fete tinere care țipau și vorbeau urât noaptea. Într-o noapte, fiindcă la un moment dat am început să ies noaptea din casă, fie datorită faptului că mi-era rău de la otrăvuri, fie datorită singurătății morbide care mă obliga să caut să aud măcar două-trei vorbe, să văd măcar doi-trei oameni la magazin, am depistat acolo hărmălaie ca un viol asupra unei femeiuști slabe care se tot văita și părea să se apere întinsă pe asfalt și lumea – bărbați - privea și eu am traversat puțin îngrijorată de propria mea securitate și alteori dădeam peste încăierări între bărbați, fiind și cazinouri în apropiere și eram și mai speriată.
Între timp, după ce mi-am dat demisia de la ASE, am încercat să găsesc din nou un loc de muncă...
Azi, 1 martie 2020
Au intrat iar câțiva cu adevăruri dureroase pentru mine, cum ar fi că de-a lungul vieții mele binele și virtutea au fost batjocorite și răul și viciul premiate. Poate, dar nu e vina mea.
Sau din nou că oamenii au mințit în asemenea mod încât sunt obligați să mă omoare - nu e așa, deci oricum trebuie să continui să scriu tot adevărul, fiindcă nu mai e mult și poate atunci mă veți accepta. Eu nu am de unde să știu cum ați mințit dvs sau alți oameni despre mine, în afară de câteva lucruri, și nu am avut niciodată fantezii de aceste gen. Continui imediat povestirea de unde rămăsesem ieri, este datoria mea. Este foarte greu, fiind complet singură și fără rost pe lume. Mai întâi voi asculta puțin Ceaikovski și voi rătăci pe internet, unde aproape niciodată nu găsesc vreun semn pentru mine de la alt om.
Inițial am căutat cum am putut. După anunțuri etc. Am telefonat pentru un post de bibliotecar în altă parte și mi-au cerut un dosar și sarcini imposibile în timp scurt. La oficiul forțelor de muncă, care ulterior s-a mutat cam pe unde stătusem cu chirie, fiind inițial în apropierea mea, în cartierul armenesc, nu au mai apărut o vreme locuri de muncă pentru cei cu studii superioare. Am încercat în zadar să fiu înscrisă într-un program pentru șomeri sau pentru cei cu handicapuri. Apoi mi-am amintit de Cezara, disperată și foarte amărâtă fiind de izolare și lipsa banilor, și am sunat-o și am implorat-o să îmi dea un sfat și ea mi-a recomandat cu încredere Fundația Motivation, care se ocupa de integrarea socială a persoanelor cu diverse dizabilități. Unii spun că eu mi-am ratat viața din cauza intimidării din partea psihiatrei Vișoiu despre care am povestit, și care nici măcar nu era psihiatra mea. Dar nu e așa, fiindcă lovitura de grație, care m-a buimăcit și m-a lăsat aproape imobilă de durere a fost faptul că după 2007, deci în 2008 sau 2009, medicul de familie a spus ce spunea și Vișoiu – că era ilegal să muncesc cu diagnostic psihiatric și că odinioară îmi dăduse adeverință fiindcă România încă nu intrase în Uniunea Europeană. Este scris peste tot că una din principalele cauze ale suicidului este lipsa unui loc de muncă. Și în cărți e la fel, de pildă în cartea Despre dragoste și umbră de Isabel Allende, scrisă în 1984, un personaj secundar se sinucide din cauza lipsei unui loc de muncă datorită condițiilor politice defavorabile, deci ceva similar cu ideile medicului meu de familie. Din această cauză am căutat posturi de bibliotecar, cum spunea Vișoiu, sau m-am adresat legal și conformist diverselor fundații sau organizații. Oricum nu aveam pe nimeni și oricum și din timpul lui Ceaușescu tot așa era și nici atunci nu aveam cum găsi de lucru fiind izolată. Și în ziua de azi totul se obține prin relații și integrare socială, chiar dacă nu e vorba de ”pile”. În ziua de azi, dosarul contează la intrarea în facultăți, deci pe merit e mai greu de obținut ceva și e aproape imposibil pentru cei maltratați de familie nedrept care trebuie să fugă în alt oraș sau să dea la o anumită facultate examen, nu la ce vor părinții etc. Cum am fost și eu. Oricum, în ziua de azi, după cum am văzut scris pe internet, chiar și munca benevolă, fără salariu, la BCU, nu e posibilă fără adeverință de la medicul de familie. Medicul de familie e doar un funcționar al sistemului – dar mie îmi dădea o lovitură de moarte. Încă o dată, e vorba de crimă, nu de alte complicații, cum cred idioții. Era, cum am mai spus, situația întâlnită în Mizerabilii în relația dintre Jean Valjean și Javert, numai că Jean, spre deosebire de mine, furase totuși o pâine, iar eu nici măcar un singur lucru rău nu am făcut.
La sfârșitul lui 2009 sau începutul lui 2010 am fost la fundația Motivation, unde am semnat un contract și am tot sperat un ajutor timp de 2 sau trei ani, acum nu mai am dovezi clare pentru durata aceluii timp. Fiindcă ei schimbă uneori datele din calculator și lasă scris numai ceea ce vor ei, de mai multe ori mi-au schimbat ce era pe mail. La prima întâlnire m-au întrebat dacă aș fi dispusă să fac muncă de femeie de serviciu și eu am răspuns da, bineînțeles, cu sinceritate, ca orice om rațional.
Viața mea socială fiind redusă la aproape zero, era extrem de greu de suportat izolarea, care venea în prelungirea multor ani de singurătate aproape totală. I-am scris Alinei Iovănel de la Motivation de mai multe ori, dar nu am mai găsit pe mail decât una din scrisorile mele disperate, intitulată de mine disperare. Dacă aș fi fost acceptată măcar la fundația Estuar pentru schizofreni... Reproduc aici poate din nou conținutul acelei scrisori. Problemele menționate în ea s-au prelungit și agravat, atât sărăcia, cât și problemele de sănătate, cu umflarea periodică a picioarelor care mă imobiliza temporar, cu dureri cardiace și multe altele pe care le voi menționa succint mai încolo. Eram încă tânără, dar în mod cert otrăvită, după modul de aparțiție și desfășurare a simptomelor și nu eram otrăvită prin medicamente psihiatrice, ci de vecini mai ales sau de hrana și lichidele cumpărate.
Astăzi i-am scris din nou Alinei de la Motivation, și fac public acest lucru, fiindcă totul e la mine pe față, și fiindcă totul poate și șters, și fiindcă încă sper din suflet, după 35 de ani și jumătate de închisoare și tortură.
Bineînțeles că e greu să scriu, fiindcă am tot dăruit cu gîndul bun și curat celorlalți tot ce am avut frumos și bun, nu doar povestea vieții mele, iar în ce privește adevărul despre mine, la fel nu e nimic rău și e scris bine și curat, cu gîndul bun și veți vedea și în puținul care a mai rămas.
Aceasta e scrisoarea trimisă azi, la care sper din suflet răspuns, tot e ceva, chiar dacă ea nu mă va putea ajuta, cum și rîndul trecut, după 2-3 ani, programul de integrare în muncă s-a încheiat și pe mine m-au respins mereu.
Dragă Alina,
Nu știu dacă mai lucrezi la fundația Motivation și nici dacă fundația se mai ocupă de pacienți cum am fost eu. Poate îți mai amintești de mine și de unele din scrisorile mele disperate prin care mă plângeam ție, după ce am încheiat contractul acela cu Motivation, de singurătatea mea totală și de lipsa groaznică de bani.
Am fost, după cum îți spuneam ție, plângându-mă disperată, aproape complet izolată – și acum sunt peste 35 de ani de atunci. Durerea este înfiorătoare, dar nu îmi doresc defel să mă sinucid. Am încercat tot posibilul, dar nu am găsit pe nimeni, nici pentru o relație oarecare prin scrisori. Mie niciodată nu mi-a plăcut să mă plâng și nu îmi place deloc să povestesc despre trecutul meu sau cât și cum am suferit, dar în rest aș fi fost în stare de orice dialog, cu excepția celor politice, așa a fost mereu felul meu de–a fi. Ca toți oamenii singuri, nevoia pe care o resimt nu este de a vorbi cu ceilalți, ci de a îi asculta, ceea ce este mult mai important pentru individ.
Adevărata durere a izolării nu o resimte omul decât după 25-30 de ani de la începutul izolării sale și este înfiorător. Încă sunt capabilă de relații sociale, dar toată viața nu am avut pe nimeni, în afară de colega mea de bancă, care și ea m-a respins în ultimii ani.
În ce privește banii, acum este mai bine și am câteva haine din nou – două perechi de pantaloni și o fustă și o pereche de pantofi, după ce ani de zile am stat fără să am ce mânca sau îmbrăca și am fost obligată să cerșesc peste tot, inclusiv pe internet. Acum stau în afara Bucureștiului, dar nu foarte departe, în Voluntari, cu mama, care e singura mea relație socială și bineînțeles că e mai bine decât nimic și mulțumesc lui Dumnezeu fără ipocrizie pentru asta. Acum avem cât de cât ce mânca.
Nu știu dacă mai păstrezi vreunul dintre mailurile pe care, disperată, ți le-am trimis odinioară. Eu mai am câteva. La un moment dat mi-ai propus să mă introduci în lumea celor de la Trepte, centru cu care voi ați lucrat, să îmi faci legătură cu o doamnă de acolo. Eu am refuzat cu indignare, fiindcă atunci eram încă tânără și știam ce pățisem când am fost prima oară la Trepte. În plus, obiectul contractului cu Motivation era, în primul rând, găsirea unei ocupații oarecare, chiar o muncă benevolă, dacă salariu nu se putea obține. Trepte nega această nevoie, din câte știam. Bineînțeles că am încercat să merg ulterior la Estuar, unde nu era activitate decât vara și nu îmi puteam permite să merg cu autobuzul de două ori pe săptămână, fiindcă nu aveam bani nici de bilete și nu eram încă pensionară, pentru a avea gratuitate. Dar medicul meu psihiatru nu a vrut să îmi dea adeverință, și nici copie după fișa mea clinică, ba chiar mi le-a dat, din câte spuneau psihologii de la Estuar, pe numele altei paciente – eu nu știu acum cine a mințit atunci, dar nu am încercat din nou, și ei au reușit din nou să mă facă să mă simt în afara legitimității.
Acum doi ani aveam 47 de ani și deci am încercat la Trepte, unde merg pacienți până la 55 de ani teoretic, deci mai aveam o șansă de viață și bucurie timp de 8 ani. Alte organizații nu mai există! Au refuzat. Te rog din nou, în genunchi, să mă ajuți, dacă e posibil, în orice fel și dacă e posibil, să mă introduci în lumea celor de la Trepte sau orice altceva.
Între timp eu am scris povestea vieții mele pe un blog pe care îl voi termina în curând, mai am de adăugat doar câteva lucruri despre viața mea ”socială” din ultimii ani, apoi totul despre pățăniile mele pe internet și apoi despre sărăcie și unele abuzuri medicale, nu psihiatrice, ci alte specialități.
Acesta e linkul spre blog, unde găsești și linkurile spre toate blogurile mele mai importante.
https://cristina-moldoveanu.blogspot.com/
Multe mulțumiri și urări de bine,
Cristina-Monica Moldoveanu
Continui imediat, mâine
Despre familie și despre vecinii din bloc – adică despre interacțiunile mele cu ei - am scris totul în povestiri mai demult sau de-a lungul timpului în texte gen jurnal. Am postat poze despre cum îmi aruncau păr negru de la bărbierit pe pervazul geamului din dormitor, despre lipsa de respect și faptul că nu mă salutau sau mă salutau ciudat mulți dintre ei, despre faptul că vecina de deasupra a venit la mine în casă cu administratorul când aveam chiuveta înfundată și fusese de fapt din cauza ei sau a cuiva mai de sus, și ea nici măcar nu s-a uitat la mine și nu m-a salutat etc.
Menționez încă o dată ceea ce era evident – tortura oribilă cu zgomote atât din partea vecinilor, cât și din partea tinerilor vulgari și agresivi din curtea blocului, zi și noapte – țipetele și vorbele lor urâte, ieșirea mea de mai multe ori afară să îi rog omenește să se oprească măcar la ora 9 sau 10 seara. În același timp lumea dementă, agresivă – pietoni și mașini îmbulzindu-se la intersecția unde locuiam, indiferent de oră sau zi. Vorbele lor urâte rostite tare atâția ani, gestul lor repetat de a scuipa pe asfalt când treceau pe lângă mine etc. Între timp eram în mod cert otrăvită și îmi aruncau mereu vorbe că vor și că trebuie să mă omoare mai ales ca să ascundă adevărul, nu știu care adevăr. Păduchii pe care mi i-au dat de 2-3 ori, fetița țigancă care se lua de mine că n-are lumea loc să treacă de mine pe stradă și relația cu vânzătorii de la chioșcuri și cu casierii de la supermarket, despre care voi nota în alt subcapitol.
La colțul blocului era un bloc mic vechi, unde Luiza mi-a spus că locuise Anda Călugăreanu. Acolo era un beauty salon mai ciudat – doar firma – și dădea impresia că ar fi stabiliment pentru prostituție. Erau în jur fete tinere care țipau și vorbeau urât noaptea. Într-o noapte, fiindcă la un moment dat am început să ies noaptea din casă, fie datorită faptului că mi-era rău de la otrăvuri, fie datorită singurătății morbide care mă obliga să caut să aud măcar două-trei vorbe, să văd măcar doi-trei oameni la magazin, am depistat acolo hărmălaie ca un viol asupra unei femeiuști slabe care se tot văita și părea să se apere întinsă pe asfalt și lumea – bărbați - privea și eu am traversat puțin îngrijorată de propria mea securitate și alteori dădeam peste încăierări între bărbați, fiind și cazinouri în apropiere și eram și mai speriată.
Între timp, după ce mi-am dat demisia de la ASE, am încercat să găsesc din nou un loc de muncă...
Azi, 1 martie 2020
Au intrat iar câțiva cu adevăruri dureroase pentru mine, cum ar fi că de-a lungul vieții mele binele și virtutea au fost batjocorite și răul și viciul premiate. Poate, dar nu e vina mea.
Sau din nou că oamenii au mințit în asemenea mod încât sunt obligați să mă omoare - nu e așa, deci oricum trebuie să continui să scriu tot adevărul, fiindcă nu mai e mult și poate atunci mă veți accepta. Eu nu am de unde să știu cum ați mințit dvs sau alți oameni despre mine, în afară de câteva lucruri, și nu am avut niciodată fantezii de aceste gen. Continui imediat povestirea de unde rămăsesem ieri, este datoria mea. Este foarte greu, fiind complet singură și fără rost pe lume. Mai întâi voi asculta puțin Ceaikovski și voi rătăci pe internet, unde aproape niciodată nu găsesc vreun semn pentru mine de la alt om.
Inițial am căutat cum am putut. După anunțuri etc. Am telefonat pentru un post de bibliotecar în altă parte și mi-au cerut un dosar și sarcini imposibile în timp scurt. La oficiul forțelor de muncă, care ulterior s-a mutat cam pe unde stătusem cu chirie, fiind inițial în apropierea mea, în cartierul armenesc, nu au mai apărut o vreme locuri de muncă pentru cei cu studii superioare. Am încercat în zadar să fiu înscrisă într-un program pentru șomeri sau pentru cei cu handicapuri. Apoi mi-am amintit de Cezara, disperată și foarte amărâtă fiind de izolare și lipsa banilor, și am sunat-o și am implorat-o să îmi dea un sfat și ea mi-a recomandat cu încredere Fundația Motivation, care se ocupa de integrarea socială a persoanelor cu diverse dizabilități. Unii spun că eu mi-am ratat viața din cauza intimidării din partea psihiatrei Vișoiu despre care am povestit, și care nici măcar nu era psihiatra mea. Dar nu e așa, fiindcă lovitura de grație, care m-a buimăcit și m-a lăsat aproape imobilă de durere a fost faptul că după 2007, deci în 2008 sau 2009, medicul de familie a spus ce spunea și Vișoiu – că era ilegal să muncesc cu diagnostic psihiatric și că odinioară îmi dăduse adeverință fiindcă România încă nu intrase în Uniunea Europeană. Este scris peste tot că una din principalele cauze ale suicidului este lipsa unui loc de muncă. Și în cărți e la fel, de pildă în cartea Despre dragoste și umbră de Isabel Allende, scrisă în 1984, un personaj secundar se sinucide din cauza lipsei unui loc de muncă datorită condițiilor politice defavorabile, deci ceva similar cu ideile medicului meu de familie. Din această cauză am căutat posturi de bibliotecar, cum spunea Vișoiu, sau m-am adresat legal și conformist diverselor fundații sau organizații. Oricum nu aveam pe nimeni și oricum și din timpul lui Ceaușescu tot așa era și nici atunci nu aveam cum găsi de lucru fiind izolată. Și în ziua de azi totul se obține prin relații și integrare socială, chiar dacă nu e vorba de ”pile”. În ziua de azi, dosarul contează la intrarea în facultăți, deci pe merit e mai greu de obținut ceva și e aproape imposibil pentru cei maltratați de familie nedrept care trebuie să fugă în alt oraș sau să dea la o anumită facultate examen, nu la ce vor părinții etc. Cum am fost și eu. Oricum, în ziua de azi, după cum am văzut scris pe internet, chiar și munca benevolă, fără salariu, la BCU, nu e posibilă fără adeverință de la medicul de familie. Medicul de familie e doar un funcționar al sistemului – dar mie îmi dădea o lovitură de moarte. Încă o dată, e vorba de crimă, nu de alte complicații, cum cred idioții. Era, cum am mai spus, situația întâlnită în Mizerabilii în relația dintre Jean Valjean și Javert, numai că Jean, spre deosebire de mine, furase totuși o pâine, iar eu nici măcar un singur lucru rău nu am făcut.
La sfârșitul lui 2009 sau începutul lui 2010 am fost la fundația Motivation, unde am semnat un contract și am tot sperat un ajutor timp de 2 sau trei ani, acum nu mai am dovezi clare pentru durata aceluii timp. Fiindcă ei schimbă uneori datele din calculator și lasă scris numai ceea ce vor ei, de mai multe ori mi-au schimbat ce era pe mail. La prima întâlnire m-au întrebat dacă aș fi dispusă să fac muncă de femeie de serviciu și eu am răspuns da, bineînțeles, cu sinceritate, ca orice om rațional.
Viața mea socială fiind redusă la aproape zero, era extrem de greu de suportat izolarea, care venea în prelungirea multor ani de singurătate aproape totală. I-am scris Alinei Iovănel de la Motivation de mai multe ori, dar nu am mai găsit pe mail decât una din scrisorile mele disperate, intitulată de mine disperare. Dacă aș fi fost acceptată măcar la fundația Estuar pentru schizofreni... Reproduc aici poate din nou conținutul acelei scrisori. Problemele menționate în ea s-au prelungit și agravat, atât sărăcia, cât și problemele de sănătate, cu umflarea periodică a picioarelor care mă imobiliza temporar, cu dureri cardiace și multe altele pe care le voi menționa succint mai încolo. Eram încă tânără, dar în mod cert otrăvită, după modul de aparțiție și desfășurare a simptomelor și nu eram otrăvită prin medicamente psihiatrice, ci de vecini mai ales sau de hrana și lichidele cumpărate.
Astăzi i-am scris din nou Alinei de la Motivation, și fac public acest lucru, fiindcă totul e la mine pe față, și fiindcă totul poate și șters, și fiindcă încă sper din suflet, după 35 de ani și jumătate de închisoare și tortură.
Bineînțeles că e greu să scriu, fiindcă am tot dăruit cu gîndul bun și curat celorlalți tot ce am avut frumos și bun, nu doar povestea vieții mele, iar în ce privește adevărul despre mine, la fel nu e nimic rău și e scris bine și curat, cu gîndul bun și veți vedea și în puținul care a mai rămas.
Aceasta e scrisoarea trimisă azi, la care sper din suflet răspuns, tot e ceva, chiar dacă ea nu mă va putea ajuta, cum și rîndul trecut, după 2-3 ani, programul de integrare în muncă s-a încheiat și pe mine m-au respins mereu.
Dragă Alina,
Nu știu dacă mai lucrezi la fundația Motivation și nici dacă fundația se mai ocupă de pacienți cum am fost eu. Poate îți mai amintești de mine și de unele din scrisorile mele disperate prin care mă plângeam ție, după ce am încheiat contractul acela cu Motivation, de singurătatea mea totală și de lipsa groaznică de bani.
Am fost, după cum îți spuneam ție, plângându-mă disperată, aproape complet izolată – și acum sunt peste 35 de ani de atunci. Durerea este înfiorătoare, dar nu îmi doresc defel să mă sinucid. Am încercat tot posibilul, dar nu am găsit pe nimeni, nici pentru o relație oarecare prin scrisori. Mie niciodată nu mi-a plăcut să mă plâng și nu îmi place deloc să povestesc despre trecutul meu sau cât și cum am suferit, dar în rest aș fi fost în stare de orice dialog, cu excepția celor politice, așa a fost mereu felul meu de–a fi. Ca toți oamenii singuri, nevoia pe care o resimt nu este de a vorbi cu ceilalți, ci de a îi asculta, ceea ce este mult mai important pentru individ.
Adevărata durere a izolării nu o resimte omul decât după 25-30 de ani de la începutul izolării sale și este înfiorător. Încă sunt capabilă de relații sociale, dar toată viața nu am avut pe nimeni, în afară de colega mea de bancă, care și ea m-a respins în ultimii ani.
În ce privește banii, acum este mai bine și am câteva haine din nou – două perechi de pantaloni și o fustă și o pereche de pantofi, după ce ani de zile am stat fără să am ce mânca sau îmbrăca și am fost obligată să cerșesc peste tot, inclusiv pe internet. Acum stau în afara Bucureștiului, dar nu foarte departe, în Voluntari, cu mama, care e singura mea relație socială și bineînțeles că e mai bine decât nimic și mulțumesc lui Dumnezeu fără ipocrizie pentru asta. Acum avem cât de cât ce mânca.
Nu știu dacă mai păstrezi vreunul dintre mailurile pe care, disperată, ți le-am trimis odinioară. Eu mai am câteva. La un moment dat mi-ai propus să mă introduci în lumea celor de la Trepte, centru cu care voi ați lucrat, să îmi faci legătură cu o doamnă de acolo. Eu am refuzat cu indignare, fiindcă atunci eram încă tânără și știam ce pățisem când am fost prima oară la Trepte. În plus, obiectul contractului cu Motivation era, în primul rând, găsirea unei ocupații oarecare, chiar o muncă benevolă, dacă salariu nu se putea obține. Trepte nega această nevoie, din câte știam. Bineînțeles că am încercat să merg ulterior la Estuar, unde nu era activitate decât vara și nu îmi puteam permite să merg cu autobuzul de două ori pe săptămână, fiindcă nu aveam bani nici de bilete și nu eram încă pensionară, pentru a avea gratuitate. Dar medicul meu psihiatru nu a vrut să îmi dea adeverință, și nici copie după fișa mea clinică, ba chiar mi le-a dat, din câte spuneau psihologii de la Estuar, pe numele altei paciente – eu nu știu acum cine a mințit atunci, dar nu am încercat din nou, și ei au reușit din nou să mă facă să mă simt în afara legitimității.
Acum doi ani aveam 47 de ani și deci am încercat la Trepte, unde merg pacienți până la 55 de ani teoretic, deci mai aveam o șansă de viață și bucurie timp de 8 ani. Alte organizații nu mai există! Au refuzat. Te rog din nou, în genunchi, să mă ajuți, dacă e posibil, în orice fel și dacă e posibil, să mă introduci în lumea celor de la Trepte sau orice altceva.
Între timp eu am scris povestea vieții mele pe un blog pe care îl voi termina în curând, mai am de adăugat doar câteva lucruri despre viața mea ”socială” din ultimii ani, apoi totul despre pățăniile mele pe internet și apoi despre sărăcie și unele abuzuri medicale, nu psihiatrice, ci alte specialități.
Acesta e linkul spre blog, unde găsești și linkurile spre toate blogurile mele mai importante.
https://cristina-moldoveanu.blogspot.com/
Multe mulțumiri și urări de bine,
Cristina-Monica Moldoveanu
Continui imediat, mâine
Abonați-vă la:
Postări (Atom)