viața socială continuare 9

Azi, 29 februarie 2020, continui povestirea
Despre familie și despre vecinii din bloc – adică despre interacțiunile mele cu ei - am scris totul în povestiri mai demult sau de-a lungul timpului în texte gen jurnal. Am postat poze despre cum îmi aruncau păr negru de la bărbierit pe pervazul geamului din dormitor, despre lipsa de respect și faptul că nu mă salutau sau mă salutau ciudat mulți dintre ei, despre faptul că vecina de deasupra a venit la mine în casă cu administratorul când aveam chiuveta înfundată și fusese de fapt din cauza ei sau a cuiva mai de sus, și ea nici măcar nu s-a uitat la mine și nu m-a salutat etc.

Menționez încă o dată ceea ce era evident – tortura oribilă cu zgomote atât din partea vecinilor, cât și din partea tinerilor vulgari și agresivi din curtea blocului, zi și noapte – țipetele și vorbele lor urâte, ieșirea mea de mai multe ori afară să îi rog omenește să se oprească măcar la ora 9 sau 10 seara. În același timp lumea dementă, agresivă – pietoni și mașini îmbulzindu-se la intersecția unde locuiam, indiferent de oră sau zi. Vorbele lor urâte rostite tare atâția ani, gestul lor repetat de a scuipa pe asfalt când treceau pe lângă mine etc. Între timp eram în mod cert otrăvită și îmi aruncau mereu vorbe că vor și că trebuie să mă omoare mai ales ca să ascundă adevărul, nu știu care adevăr. Păduchii pe care mi i-au dat de 2-3 ori, fetița țigancă care se lua de mine că n-are lumea loc să treacă de mine pe stradă și relația cu vânzătorii de la chioșcuri și cu casierii de la supermarket, despre care voi nota în alt subcapitol.

La colțul blocului era un bloc mic vechi, unde Luiza mi-a spus că locuise Anda Călugăreanu. Acolo era un beauty salon mai ciudat – doar firma – și dădea impresia că ar fi stabiliment pentru prostituție. Erau în jur fete tinere care țipau și vorbeau urât noaptea. Într-o noapte, fiindcă la un moment dat am început să ies noaptea din casă, fie datorită faptului că mi-era rău de la otrăvuri, fie datorită singurătății morbide care mă obliga să caut să aud măcar două-trei vorbe, să văd măcar doi-trei oameni la magazin, am depistat acolo hărmălaie ca un viol asupra unei femeiuști slabe care se tot văita și părea să se apere întinsă pe asfalt și lumea – bărbați - privea și eu am traversat puțin îngrijorată de propria mea securitate și alteori dădeam peste încăierări între bărbați, fiind și cazinouri în apropiere și eram și mai speriată.

Între timp, după ce mi-am dat demisia de la ASE, am încercat să găsesc din nou un loc de muncă...

Azi, 1 martie 2020

Au intrat iar câțiva cu adevăruri dureroase pentru mine, cum ar fi că de-a lungul vieții mele binele și virtutea au fost batjocorite și răul și viciul premiate. Poate, dar nu e vina mea.

Sau din nou că oamenii au mințit în asemenea mod încât sunt obligați să mă omoare - nu e așa, deci oricum trebuie să continui să scriu tot adevărul, fiindcă nu mai e mult și poate atunci mă veți accepta. Eu nu am de unde să știu cum ați mințit dvs sau alți oameni despre mine, în afară de câteva lucruri, și nu am avut niciodată fantezii de aceste gen. Continui imediat povestirea de unde rămăsesem ieri, este datoria mea. Este foarte greu, fiind complet singură și fără rost pe lume. Mai întâi voi asculta puțin Ceaikovski și voi rătăci pe internet, unde aproape niciodată nu găsesc vreun semn pentru mine de la alt om.

Inițial am căutat cum am putut. După anunțuri etc. Am telefonat pentru un post de bibliotecar în altă parte și mi-au cerut un dosar și sarcini imposibile în timp scurt. La oficiul forțelor de muncă, care ulterior s-a mutat cam pe unde stătusem cu chirie, fiind inițial în apropierea mea, în cartierul armenesc, nu au mai apărut o vreme locuri de muncă pentru cei cu studii superioare. Am încercat în zadar să fiu înscrisă într-un program pentru șomeri sau pentru cei cu handicapuri. Apoi mi-am amintit de Cezara, disperată și foarte amărâtă fiind de izolare și lipsa banilor, și am sunat-o și am implorat-o să îmi dea un sfat și ea mi-a recomandat cu încredere Fundația Motivation, care se ocupa de integrarea socială a persoanelor cu diverse dizabilități. Unii spun că eu mi-am ratat viața din cauza intimidării din partea psihiatrei Vișoiu despre care am povestit, și care nici măcar nu era psihiatra mea. Dar nu e așa, fiindcă lovitura de grație, care m-a buimăcit și m-a lăsat aproape imobilă de durere a fost faptul că după 2007, deci în 2008 sau 2009, medicul de familie a spus ce spunea și Vișoiu – că era ilegal să muncesc cu diagnostic psihiatric și că odinioară îmi dăduse adeverință fiindcă România încă nu intrase în Uniunea Europeană. Este scris peste tot că una din principalele cauze ale suicidului este lipsa unui loc de muncă. Și în cărți e la fel, de pildă în cartea Despre dragoste și umbră de Isabel Allende, scrisă în 1984, un personaj secundar se sinucide din cauza lipsei unui loc de muncă datorită condițiilor politice defavorabile, deci ceva similar cu ideile medicului meu de familie. Din această cauză am căutat posturi de bibliotecar, cum spunea Vișoiu, sau m-am adresat legal și conformist diverselor fundații sau organizații. Oricum nu aveam pe nimeni și oricum și din timpul lui Ceaușescu tot așa era și nici atunci nu aveam cum găsi de lucru fiind izolată. Și în ziua de azi totul se obține prin relații și integrare socială, chiar dacă nu e vorba de ”pile”. În ziua de azi, dosarul contează la intrarea în facultăți, deci pe merit e mai greu de obținut ceva și e aproape imposibil pentru cei maltratați de familie nedrept care trebuie să fugă în alt oraș sau să dea la o anumită facultate examen, nu la ce vor părinții etc. Cum am fost și eu. Oricum, în ziua de azi, după cum am văzut scris pe internet, chiar și munca benevolă, fără salariu, la BCU, nu e posibilă fără adeverință de la medicul de familie. Medicul de familie e doar un funcționar al sistemului – dar mie îmi dădea o lovitură de moarte. Încă o dată, e vorba de crimă, nu de alte complicații, cum cred idioții. Era, cum am mai spus, situația întâlnită în Mizerabilii în relația dintre Jean Valjean și Javert, numai că Jean, spre deosebire de mine, furase totuși o pâine, iar eu nici măcar un singur lucru rău nu am făcut.

La sfârșitul lui 2009 sau începutul lui 2010 am fost la fundația Motivation, unde am semnat un contract și am tot sperat un ajutor timp de 2 sau trei ani, acum nu mai am dovezi clare pentru durata aceluii timp. Fiindcă ei schimbă uneori datele din calculator și lasă scris numai ceea ce vor ei, de mai multe ori mi-au schimbat ce era pe mail. La prima întâlnire m-au întrebat dacă aș fi dispusă să fac muncă de femeie de serviciu și eu am răspuns da, bineînțeles, cu sinceritate, ca orice om rațional.

Viața mea socială fiind redusă la aproape zero, era extrem de greu de suportat izolarea, care venea în prelungirea multor ani de singurătate aproape totală. I-am scris Alinei Iovănel de la Motivation de mai multe ori, dar nu am mai găsit pe mail decât una din scrisorile mele disperate, intitulată de mine disperare. Dacă aș fi fost acceptată măcar la fundația Estuar pentru schizofreni... Reproduc aici poate din nou conținutul acelei scrisori. Problemele menționate în ea s-au prelungit și agravat, atât sărăcia, cât și problemele de sănătate, cu umflarea periodică a picioarelor care mă imobiliza temporar, cu dureri cardiace și multe altele pe care le voi menționa succint mai încolo. Eram încă tânără, dar în mod cert otrăvită, după modul de aparțiție și desfășurare a simptomelor și nu eram otrăvită prin medicamente psihiatrice, ci de vecini mai ales sau de hrana și lichidele cumpărate.

Astăzi i-am scris din nou Alinei de la Motivation, și fac public acest lucru, fiindcă totul e la mine pe față, și fiindcă totul poate și șters, și fiindcă încă sper din suflet, după 35 de ani și jumătate de închisoare și tortură.

Bineînțeles că e greu să scriu, fiindcă am tot dăruit cu gîndul bun și curat celorlalți tot ce am avut frumos și bun, nu doar povestea vieții mele, iar în ce privește adevărul despre mine, la fel nu e nimic rău și e scris bine și curat, cu gîndul bun și veți vedea și în puținul care a mai rămas.

Aceasta e scrisoarea trimisă azi, la care sper din suflet răspuns, tot e ceva, chiar dacă ea nu mă va putea ajuta, cum și rîndul trecut, după 2-3 ani, programul de integrare în muncă s-a încheiat și pe mine m-au respins mereu.

Dragă Alina,
Nu știu dacă mai lucrezi la fundația Motivation și nici dacă fundația se mai ocupă de pacienți cum am fost eu. Poate îți mai amintești de mine și de unele din scrisorile mele disperate prin care mă plângeam ție, după ce am încheiat contractul acela cu Motivation, de singurătatea mea totală și de lipsa groaznică de bani.

Am fost, după cum îți spuneam ție, plângându-mă disperată, aproape complet izolată – și acum sunt peste 35 de ani de atunci. Durerea este înfiorătoare, dar nu îmi doresc defel să mă sinucid. Am încercat tot posibilul, dar nu am găsit pe nimeni, nici pentru o relație oarecare prin scrisori. Mie niciodată nu mi-a plăcut să mă plâng și nu îmi place deloc să povestesc despre trecutul meu sau cât și cum am suferit, dar în rest aș fi fost în stare de orice dialog, cu excepția celor politice, așa a fost mereu felul meu de–a fi. Ca toți oamenii singuri, nevoia pe care o resimt nu este de a vorbi cu ceilalți, ci de a îi asculta, ceea ce este mult mai important pentru individ.

Adevărata durere a izolării nu o resimte omul decât după 25-30 de ani de la începutul izolării sale și este înfiorător. Încă sunt capabilă de relații sociale, dar toată viața nu am avut pe nimeni, în afară de colega mea de bancă, care și ea m-a respins în ultimii ani.
În ce privește banii, acum este mai bine și am câteva haine din nou – două perechi de pantaloni și o fustă și o pereche de pantofi, după ce ani de zile am stat fără să am ce mânca sau îmbrăca și am fost obligată să cerșesc peste tot, inclusiv pe internet. Acum stau în afara Bucureștiului, dar nu foarte departe, în Voluntari, cu mama, care e singura mea relație socială și bineînțeles că e mai bine decât nimic și mulțumesc lui Dumnezeu fără ipocrizie pentru asta. Acum avem cât de cât ce mânca.

Nu știu dacă mai păstrezi vreunul dintre mailurile pe care, disperată, ți le-am trimis odinioară. Eu mai am câteva. La un moment dat mi-ai propus să mă introduci în lumea celor de la Trepte, centru cu care voi ați lucrat, să îmi faci legătură cu o doamnă de acolo. Eu am refuzat cu indignare, fiindcă atunci eram încă tânără și știam ce pățisem când am fost prima oară la Trepte. În plus, obiectul contractului cu Motivation era, în primul rând, găsirea unei ocupații oarecare, chiar o muncă benevolă, dacă salariu nu se putea obține. Trepte nega această nevoie, din câte știam. Bineînțeles că am încercat să merg ulterior la Estuar, unde nu era activitate decât vara și nu îmi puteam permite să merg cu autobuzul de două ori pe săptămână, fiindcă nu aveam bani nici de bilete și nu eram încă pensionară, pentru a avea gratuitate. Dar medicul meu psihiatru nu a vrut să îmi dea adeverință, și nici copie după fișa mea clinică, ba chiar mi le-a dat, din câte spuneau psihologii de la Estuar, pe numele altei paciente – eu nu știu acum cine a mințit atunci, dar nu am încercat din nou, și ei au reușit din nou să mă facă să mă simt în afara legitimității.

Acum doi ani aveam 47 de ani și deci am încercat la Trepte, unde merg pacienți până la 55 de ani teoretic, deci mai aveam o șansă de viață și bucurie timp de 8 ani. Alte organizații nu mai există! Au refuzat. Te rog din nou, în genunchi, să mă ajuți, dacă e posibil, în orice fel și dacă e posibil, să mă introduci în lumea celor de la Trepte sau orice altceva.
Între timp eu am scris povestea vieții mele pe un blog pe care îl voi termina în curând, mai am de adăugat doar câteva lucruri despre viața mea ”socială” din ultimii ani, apoi totul despre pățăniile mele pe internet și apoi despre sărăcie și unele abuzuri medicale, nu psihiatrice, ci alte specialități.

Acesta e linkul spre blog, unde găsești și linkurile spre toate blogurile mele mai importante.
https://cristina-moldoveanu.blogspot.com/

Multe mulțumiri și urări de bine,
Cristina-Monica Moldoveanu

Continui imediat, mâine