Ab)errare humanum est

Revin asupra unei greșeli de acum trei ani – anume să notez una din rarele mele aberații ale gândirii, pesemne singura povestită în scris, dar nu cu lux de amănunte. Acum mă voi strădui să scriu cum am ajuns atunci să neg în joacă modelul binecunoscut al sistemului solar.

Cazurile de marginalizare a gândirii sunt frecvente și pot avea cauze de la simpla oboseală și plictis la mai severe forme de afectare a sistemului nervos, diverse boli somatice sau afectare a calității vieții prin orice alt fel de mijloc. Fie și numai singurătatea sau tristețea acute, care pot fi alungate prin evaziunea gândirii către abstractizări mai puțin cunoscute sau recunoscute de marea masă a populației.

Este vorba de un model cosmologic – amintesc aici și celelalte posibile modele asupra genezei cosmosului, în special binecunoscutul model elaborat de gândirea civilizației babiloniene, cea mai străveche civilizație care oferă o viziune logică, integrală asupra planetelor și pământului – în care circumferința cerului și pământului este o sferă, dincolo de care nu există nimic cunoscut omului. Pămîntul, așadar este imens și stelele, soarele și luna au dimensiuni reduse și se află la distanță mică de Pământ. Eu am creat modelul meu fără a cunoaște acest model babilonian, într-o joacă a imaginației. Cosmologia a mai fost, peste mulți ani, sursa unor meditații filozofice fructuoase la grecii din antichitate, dar și în gândirea europeană a secolelor ce au urmat, deoarece filozofia a fost desemnată, la începuturile sale, să creeze o viziune comprehensivă asupra lumii naturale și culturale și a relației dintre om și cele două dimensiuni ale realității. Așadar, mă gândeam eu, nimic mai natural decât meditația naiv-filozofică a mea asupra cerului și pământului, fără să mă inspir din wikipedia sau de pe siteuri de astronomie decât în ce privește câteva exemplificări.

În primul rând, este necesară o specificare metodologică. Un model teoretic poate să fie bazat pe raționamente, dar acestea e necesar să fie și valide și bine întemeiate. Între anumite limite, modelul poate fi pur teoretic, simbolic, fundamentat de judecăți considerate a priori în filozofia kantiană, pierdut în abstractizări fără contact cu lumea reală. Nu am intenționat așa ceva, a fost o aberare pe care o voi explica și delimita precis, o eboșă, o imagine neclară, evident falsă și pe care dvs. sau alții o pot eventual invalida. Eu nu pot, deoarece nu am suficiente cunoștințe și date certe de observare a cerului și nici nu posed instrumentele necesare și cunoștinețele și metodele matematice – și vederea geometrică în spațiu – necesare. Este vorba de o viziune experențial – naivă care a izovorât în mintea mea după vreo 10-20 de minute de contemplare a lunii pline la fereastră. Ședeam așa pe scaun în bucătărie și deodată mă gândesc: … dar dacă e invers?!

În general, exerciții de imaginație cu schimbarea punctului de vedere, a perspectivei sau cadrului de referință utilizat se pot face în vederea cântăririi mai bune a unei decizii, în ședințe de brainstorming sau în cadrul ședințelor de psihoterapie etc. Gândirea evoluează apoi complet normal, prin abstractizări și generalizări, în cazul meu cu prea puține date certe de observație. De altfel, am descoperit pe internet de exemplu că în lume există numeroși oameni pasionați de anumite fantezii științifice și mai ales paraștiințifice, cum ar fi ideea că pământul e plat (!) pe care ei o susțin teoretic și cu exemple, dar nu am găsit deocamdată ceva similar cu modelul meu cosmologic.

Simplu – și vă las pe dvs. să completați restul. Eu văd Pământul ca fiind rotund, aproape sferic, adică geoid, cum se consideră din punct de vedere științific, fiindcă acestea sunt date clare, măsurare prin metode geodezice și dovedite de multe ori prin călătorii de circumnavigație. Curbura Pămîntului e aceeași. Numai că văd lumea omului și toate corpurile celeste înăuntrul acestei sfere. Atmosfera, lărgită la maximum, cu diferite straturi (re)descoperite este numai cu ceva mai mare decât distanța de la București la Satu Mare. Nu e niciun pericol de sufocare, lumea poate fi vie și frumoasă înăuntrul acestei sfere uriașe în care trăim. Ba chiar ar fi o imagine mai frumoasă a casei noastre comune – cel puțin în ochii mei, voi mai reveni asupra aceastui lucru. În cazul în care nu îl pot respinge cu date certe și raționamente valide, unii pot considera acest model al meu urât și greu de acceptat – aceasta se datorează mai mult obișnuințelor și sentimentelor și atitudinilor formate de-a lungul vieții. Imaginați-vă că, brusc, ar trebui să spuneți ”coasă” în loc de casă – ați avea un sentiment de corp străin, v-ați simți intruși în propria dvs. ”coasă”, chiar dacă numai o singură literă nouă ar apărea.

Acest model îmi aduce totuși aminte de așa numita sferă celestă, realizată fizic prin globuri celeste, care a fost folosită ca model abstract în astronomie și în navigație. Pământul e localizat în interiorul sferei, în centru, iar la periferie, egal depărtate de Pământ, se află diversele constelații. Acest model geocentric a fost cunoscut mai ales sub numele de modelul ptolemaic, fiind dezvoltat și de Aristotel, care a preluat o parte din ideile lui Eudoxus din Cnidus. Soarele, Luna și stelele par a se roti în jurul Pământului în cursul unei zile.

Spuneam despre problema validității unei metodologii pentru argumentarea modelului heliocentric al lui Copernicus, dezvoltat de astronomie modernă. În general omului simplu, precum și mie, nu îi e accesibilă vreun fel de dovadă certă și măsurabilă sau repetabilă pentru dovedirea modelului oficial. Acesta este de fapt o dogmă dintre multele dogme științifice ale epocii noastre, și este în general acceptată de toți, în afara persoanelor cu fantezie și încăpățânarea de genul vițelului proverbial. Însă, în cursul consolidării și transmiterii dogmei, apar și lucruri bizare, fiind vorba de fapt de un sistem natural care include fapte și date gigantice și amețitoare, în care omul de rând nu poate fi stăpân și se apleacă într-un gest de umilință sau încearcă să evadeze din corsetul dogmei prin construcția unor teorii alternative, personale, care să fie în acord cu puținele date certe care apar de-a lungul educației unui om. Din punct de vedere pedagogic, omul tânăr învață și memorează ușor pe de rost fapte și cifre și legi științifice, dar numai la maturitate cercul se închide și individul, după ce a uitat parțial ceea ce învățase, începe să găsească sau să caute sensul, înțelesul lucrurilor, calea de legătură dintre fapte, odinioară acceptate așa cum spuneau profesorii că erau. De exemplu, un fapt care vine în contradicție cu bunul simț este explicația oficială a faptului că vedem mereu aceeași față a lunii – se consideră că aceasta se datorează faptului că perioada de revoluție a Lunii în jurul Pământului este aproape identică cu perioada de rotație a Lunii în jurul axului propriu.

Să cugetăm puțin asupra acestei afirmații, luând în considerare și faptul că nu s-au nimerit a fi exact egale. Această explicație pare a fi scoasă din buzunarul unui scamator – cum e posibil, întreabă bunul simț, ca tocmai nouă să ni se întâmple așa ceva, așa o coincidență care sfidează legile naturii, atât timp cât nu se explică de ce e așa? Atât timp cât nu e precizat că la fel se întâmplă cu sateliții naturali ai altor planete. Oricum, această descoperire teoretică despre spectacolul oferit de lună nu este convingător prezentată cititorului lipsit de educație astronomică. Datorită acestei afirmații am privit eu luna cu mirare mai mult timp în seara despre care am vorbit. Punctul meu de vedere este cel al uni sceptic, adică al unui om rațional și precaut, care uneori preferă să abroge o parte din dogmele oficiale. Oare câte certitiudini poate avea un om simplu din acest punct de vedere? Probabil niciuna sau doar câteva, prin urmare rolul dogmei de stabilizare a spațiilor culturale comune rămâne unul pozitiv, haosul și eratismul părând a nu fi o alternativă viabilă. Poate aceste considerente duc uneori la lupta dintre dogmă sau paradigma veche și noua paradigmă sau model de explicare a realității. Duc la acceptarea dificilă a unei noi paradigme, la fel de posibilă ca aceea dinaintea ei. Dar să privim încă o dată afirmația privind explicarea faptului că Luna ne arată doar o față, mereu aceeași. Se vorbește despre mișcarea de revoluție și mișcarea de rotație, dar orice mișcare în general este relativă și reprezintă modificarea poziției unui obiect mobil – orice formă ar avea – față de un punct de referință. În momentul în care astronomii, inspirați de muza Urania de exemplu, deci parțial inconștienți, parțial doar niște artiști și interpreți, vorbesc despre mișcarea corpurilor celeste ca și cum mentalul lor ar fi prins în niște pioneze fixe și ar fi cadrul natural de referință, același care spune că anotimpurile se explică prin faptul că axa Pământului e înclinată. Dar față de ce plan sau față de ce axă e înclinată axa Pămîntului? Față de o verticală ipotetică, teoretică, care ne obligă să privim realitatea ca fiind tributară planurilor noastre carteziene, de obicei paralelă cu poziția bipedă a omului și cu alinierea creierului său în câmpul magnetic terestru. Veți spune că nu e așa, că Soarele e punctul fix și cadrul în funcție de care definim mișcarea corpurilor celeste.

Dar Soarele se deplasează pe o orbită în jurul centrului Căii lactee și către Apexul solar, un punct situat în apropierea stelei Vega – dar apar alte probleme de delimitare – anume că nu e clar dacă punctul spre care se îndreaptă soarele e fix (fix în raport cu ce?) și dacă considerăm în final doar centrul galaxiei stabil, fix, atunci înseamnă că există același impediment, fiindcă presupunem că există și alte galaxii sau părți ale Universului (fixe sau mobile), deci tot proiecția propriului eu psihic devine punctul de referință fix, respectiv coordonatele viziunii noastre. Și noi considerăm fix un punct din sistemul în interiorul căruia ne aflăm noi înșine.

Un alt aspect important este instrumentarul folosit. În realitate, noi observăm lumea din jur printr-un complex sistem optic – atât aparatul optic al globilor oculari, cât și sistemul de medii diferite de refracție a luminii din atmosferă. Încă și mai complicat devine totul în momentul în care privim lumea printr-o lunetă sau un telescop. Se adaugă și limita fiziologică de observare a obiectelor îndepărtate prin ochiul uman sănătos. În realitate, fără cunoștințe solide de fizică, e greu să aproximăm cum ar arăta totul dacă nu am privi printr-un sistem complicat de lentile și medii de refracție a luminii. Pentru un sceptic, fără mijloace de observare repetată și calcul al parametrilor eclipselor sau altor fenomene și obiecte celeste, nu există certitudini și nu pot fi dovezi certe fotografiile transmise de stații spațiale internaționale. Deoarece am pus problema întemeierii cunoașterii noastre astronomice, ar fi de menționat aici și studiul teoriilor conspirației în contextul epistemologiei – fiindcă unii oameni au tendința să creadă că există un monopol asupra unor taine ale Universului și vieții care ocultează posibilitatea de cunoaștere a omului obișnuit.

Problema care se pune este dacă putem să concepem toate corpurile celeste în interiorul unei sfere mari, anume Pământul, și cum am putea explica ciclurile zi-noapte, fazele lunii, anotimpurile, eclipsele etc. Acest lucru mi-e mie imposibil, dar nu știu sigur dacă e cu adevărat imposibil. Am reacționat în fața minunii lumii stelare ca un sălbatic crescut pe o insulă, departe de civilizație. Privind luna mai mult timp, am observat petele ei care seamănă cu continentele noastre pământene pe planiglob. Deoarece e ușor vizibil că luna e invers în emisfera sudică, adică acolo apare pe dreapta ceea ce la noi e pe stânga, mi-am amintit de viziunea amuzantă în vechime a celor care gândeau că dacă noi stăm drepți în picioare, atunci cei de la polul opus înseamnă că umblă cu capul în jos. Atunci m-am gândit că e posibil să fie invers – adică luna să fie înăuntrul Pământului și, fiind situată între două emisfere opuse, apare cu imagini opuse în cele două. Luna apare la fel și ziua – luna diurnă, pe care soarele nu o mai ascunde prin lumina sa, bineînțeles atunci când soarele e mai blând. Am încercat să îmi imaginez luna – eventual ca un ax cilindric – din care vedem anumite o parte mai mică sau mai mare în funcție de stadiul în care se găsește luna în ciclul ei lunar. Sau altfel de obiect. Deoarece nu am aptitudini matematice, nu pot spune cu certitudine că această teorie e adevărată, deci trebuie să mă înclin în fața teoriei oficiale. Dar nu pot nici să o infirm. Interesant e obiectul acesta – Luna, care uneori pare să aibă raze proprii, cum s-a întâmplat în cazul fenomenului ”luna albastră trifecta”, în ciuda faptului că se spune că e luminată de Soare. Eclipsele ar putea fi explicate prin interpunerea altor corpuri celeste. Fantasma cea mai neobișnuită pe care am imaginat-o a fost prezența unei bolți cerești, în care mulți antici credeau, a unui firmament în care stau stelele prinse. Sau că ar fi vorba de prezența unei substanțe aprinse, arzânde, în interiorul acestei bolți cerești, substanță care are mai multe ferestruici – stele, lună, soare, fiecare cu proprietățile ei – și care se învârte într-un mod specific. Astfel, putem imagina mecanismul sau organismul acesta ca având o lună care se deschide numai parțial, fiindcă ceea ce o acoperă se mișcă într-un continuu du-te vino. Acea substanță pare să aibă efect asupra apelor terestre – mareele – dar ele nu sunt produse de soare, așadar luna ar trebui să aibă o proprietate anume, eventual o substanță care atrage apa ca într-un fenomen de capilaritate și care nu acoperă soarele, care are ardere și strălucire puternice. Dar ce face soarele să lumineze și de ce? Aici mi-a fost ușor să îmi explic în modul acesta primitiv. Cunoaștem cu toții legea lui Faraday, nume care înseamnă ”la o zi depărtare”, lege verificată experimental și știm că există un câmp magnetic terestru. Soarele s-ar învârti în acest model fantasmagoric repede în jurul ecuatorului într-o zi și poate avea de-a lungul anului o traiectorie în spirală în mai multe planuri. Conform legii lui Faraday, un curent electric circular creează un câmp magnetic al cărui sens poate fi determinat cu ajutorul legii mâinii drepte sau stângi. Câmpul magnetic sau electric pot fi variabile, ele se generează și se determină unul pe celălalt.

Dar ce poate fi soarele? Ce este lumina lui? Cunoaștem cu toții metafore diverse, precum și teme literare, cum ar fi drama ”Apus de soare”, motive mistice sau religioase, din numeroasele mituri sau religii solare. Adesea povestea se țese prin legătura dintre om și fenomenul astronomic. Este cunoscut faptul că misticii, care căutau sau resimțeau o participare a sinelui la fenomene cosmice sau căutau o participare a lor la diverse forme de manifestare a divinității, se apropiau de lumina solară și decopereau semne luminoase legate de viața lor personală. La mine acasă am avut în copilărie o copie după un tablou de Heinrich Hofmann – agonie în Grădina Ghethsemane, în care Isus se află în meditație și este înconjurat de lumina lunii.

Din motive neînțelese, eu m-am simțit mereu mai bine când era senin și mai rău pe vreme înnorată. La fel, m-am simțit mai puțin bine în nopțile cu lună plină. Este cunoscut și faptul că unii oameni sunt meteosensibili și influențați mai mult decât alții de fenomene celeste.

Se vorbește despre bioelectricitate și biomagnetism. Mai pe scurt despre bioelectromagnetism. Căci, după cum Tatăl Nostru spune,”precum în cer așa și pe Pământ”. Pământul este mama sau muma străveche, matcă a vieții și bioregeneratoare – spirite sau zei cu caracter teluric au fost numeroase în diverse religii. Propriu-zis nu există doar contrastul dintre Nord și Sud între cele două emisfere. Există și diferențe de populare a regiunilor aferente, diferențe în biomasă și procent al uscatului. O mare diferență între numărul de locuitori. Relatez aici o experiență proprie din copilăria mică – la o vârstă la care gândirea magică e normală conform lucrărilor științifice de psihologie a vârstei, mi s-a întâmplat și mie, pentru scurt timp să visez că soarele și norii ascultă de voința mea și că pot să îi mișc acolo unde vreau eu. Aceste forme de gândire magică se spune că sunt caracteristice primitivului, care reprezintă stadiul infantil al civilizației omenești. Este un lucru clar că omul are proprietăți bioelectromagnetice și că este influențat de câmpuri electrice și magnetice din exterior. E de la sine înțeles că este influențat de câmpurile corespunzând sistemului planetar, și, în cazul acestui model imaginar, omul pare evident influențat de diverse axe interioare ale sferei terestre, de-a lungul cărora apar anumiți vectori puternici, rezultanți ai câmpurilor electrice și magnetice. Atunci, în această comunitate de circa 7 miliarde de oameni, în acest ev al globalizării care face transparentă viața fiecărei regiuni, dar oricum în orice moment din istorie, oare nu e legitim să presupunem că e adevărată și relația inversă – adică faptul că și omul influențează stihiile naturii – fiindcă o relație unilaterală e ilogică. Chiar dacă nu ținem cont de raporturile misticilor, ne amintim desigur cu toții diverse forme de expresie artistică care exprimă acest adevăr – mai vizibil în pictură și în poezie – și putem nota în grabă câteva fapte înregistrate în istorie, cum ar fi cutremurele care au însoțit răstignirea lui Hristos, norii grei și negri din zilele în care aveau loc bătălii sângeroase. Uneori atributul de solar sau strălucitor aparține unor personalități care se remarcă prin ceva special – un talent, o poveste de viață ciudată, inteligență remarcabilă și altele. Mie mi s-a întâmplat de mai multe ori să ascult muzică clasică în timpul unor înnorări grele și îndelungate, deoarece fenomenul meteorologic îmi producea o puternică sau neplăcută migrenă presională, fiind singură în cameră. În urma ascultării muzicii se făcea lumină, ca și cum detensionarea ariilor mele corticale producea sau favoriza înseninarea cerului. Acest lucru e posibil dintr-o cauză evidentă – nu e vorba de un om singur care face soare pe cer, ci de un om inteligent viu și cu simțuri normale, deci legat prin ele de restul omenirii, ba poate chiar și prin al șaselea sau șaptelea simț, prin care eu înțeleg memoria acumulată de-a lungul vieții și imaginația. De fapt, norii părăseau zona în care mă aflam când mintea mea era doar legată de muzică și momentul prezent, fără niciun fel de gând sau amintire, fără imaginație. Așadar, soarele și lumina suntem noi și creierul omului organizează și administrează informația care e mereu legată indirect de tot restul omenirii, după cum bine precizează și psihologia și științele comunicării. Într-o dimineață mi s-a întâmplat un lucru care m-a speriat: soarele era sus pe cer de mai multe sulițe și era extrem de palid, ca un ceai foarte slab. Mi-era din nou rău și m-am speriat groaznic, încât am țipat singură în casă. La câteva secunde după țipătul meu soarele – așa cum apărea la fereastra casei mele – s-a aprins foarte puternic. Repet, influența mea și a celor din jurul meu asupra atmosferei terestre, deci și a fenomenelor meteo este datorată conexiunii mele cu restul lumii vii și omenirii.

Urmează continuarea mâine

30 - 31 octombrie - 2 noiembrie 2020

30 octombrie 2020
azi au spus categoric, cu mai multă convingere ca oricând că mă vor omorî azi.
Senzație de vomă ușoară.
Tortură cerebrală extrem de mare, abia mai rezist, încontinuu de azi dimineață. Este greșit faptul că mă omoară, dar toți cred invers și vor să mor din cauza minciunilor, cum au spus unii mereu.
Dacă terminam blogul și trimiteam în mai multe locuri adevărul aș fi avut o șansă.
Am sunat înainte de 11 la medicul de familie și nu era la cabinet, ieri am uitat, iar alaltăieri pur și simplu asistenta m-a expediat și a închis telefonul grăbită, dând impresia de agasare, astfel încât nu i-am spus decât o parte din tot răul.
Acum și sete groaznică prin uscăciunea pielii și mucoaselor, probleme oculare, amorțeli încă de dimineață.

ei spun iar că familia mea vrea să mor, fiindcă ei, adică familia mea au mințit și lumea, mai spuneau ei, crede că familia mea are dreptate și de fapt ei nu au deloc,

Din nou cei care spun că oamenilor le-a fost prezentat cazul meu mereu invers decât a fost... De ce? Pare că fiindcă au vrut să mă omoare. Dar de ce au vrut mereu moartea mea cei care chipurile m-au prezentat nu știu cui, deși eram singură și chiar izolată?
Azi iar au intrat cei cu ideea ”decât să râdă toată lumea de noi...”

Chinul cerebral zilele acestea și mai ales azi a fost înfiorător. Pe cer nori mulți și grei care abia s-au învrednicit să plouă, dar foarte puțin. La un moment dat, numai pentru câteva momente, a apărut o spărtură în nori și am simțit că îmi revin, dar apoi cerul s-a închis din nou.

31 octombrie 2020
Acum e dimineață și mă simt mai bine, m-au lăsat în pace. Îmi cer scuze dacă v-am plictisit cu durerile și bolile mele, fizice nu psihice, dar am făcut aceasta fiindcă am fost cu adevărat persecutată sau respinsă de medici, nu numai de cei psihiatrici. Fără motiv, probabil că niciodată nu există motiv.
Unii spuneau zilele trecute că eu trebuie să înțeleg că unii oameni nu sunt doriți. Bineînțeles că am înțeles, dar în cazul meu era clar nedreptate și cruzime de a omorî, nu doar respingere totală, deși chiar și numai respingerea totală duce la situații critice, atât sărăcie, cât și boli fizice și suferință psihică pentru omul normal, nevinovat. Iar ei m-au chinuit aproape încontinuu din 1984, deși aveam, îndrăznesc să spun, valoare de suflet și caracter și intelect ca om normal și oricum au fost acceptate și femei și șchioape etc.

la un moment dat am scris pe facebook și pe blogul meu despre modul în care am fost abuzată de medici - nu de psihiatri, mai mult de alții
Unii au spus, ca și mine, că nu am fost tratată drept om și că eu nu știu de ce. (??)
Cu toate acestea adaug un ultim detaliu, pe care am omis să îl spun -
acum câțiva ani, venind în Voluntari doar în vizită, am început să am roșeață și arsură în obraji, și acum e la fel. Atunci au intrat unii peste mintea mea cu ideea absurdă că ”ea trebuie să ardă” - poate mama gândea așa ceva??
Mama a făcut zona zoster în 2016 saui 2017 și eu am venit la ea în vizită și i-am adus cașcaval sărat, fiindcă i se recomandase dietă cu mai multă sare.
Atunci am avut și eu niște erupții, dar nu bube, ci pete roșii evanescente, pe care le am și acum, cu temperatură crescută a feței
Luni dimineața voi spune medicului de familie și asta, dar, fiind de mult timp, probabil că nu e Covid.
Ei au adesea ideea că monstrul e mama și că lumea crede că eu sunt acel monstru.???

31 octombrie 2020, seara
De zeci de ori am văzut tabloul de azi - o singură stea și luna plină sau nouă, puternică. De obicei, când e lună plină, mă simt mai rău. Dacă sunt stele puține, mă simt mai rău de asemenea, dacă numărul lor crește, îmi este bine, fiindcă de obicei atunci e seninul mai curat. Luna, chiar dacă e puternică, mi s-a părut că nu corelează cu seninul cerului, dar forța stelelor, da.
Tata avea o vorbă urâtă despre stele - că sunt p...zderie pe cer. Eu am văzut cu experiență de ușor extaz foarte multe stele când eram tânără, pe un cer rural, nepoluat și fără jeturi de lumini. Simțeam că eram ușor imponderabilă, dar nu am avut impresia că zbor, ceea ce mi s-a întâmplat doar în copilăria mică.
Unii au inventat că acel Luceafăr sunt eu și că mereu a fost la fel.

1 noiembrie 2020
ei spun din nou aceleași idei - că poporul mă urăște numai din cauza minciunilor despre mine și că eu mor din cauza faptului că un nebun a înțeles totul despre viața mea exact invers decât a fost, etc.
Nu e vorba de niciun narcisism sau orgoliu sau lăudăroșenie - eu chiar am avut o viață perfectă și caracterul cu multe virtuți, fără vicii și sufletul foarte frumos și complex, atât binele cât și frumosul fiind însoțite de valoare intelectuală suficientă pentru a putea reuși ceva bun și frumos pentru ceilalți oameni, oricât de puțin. Moartea mea, pe care ei o doresc, e o josnicie absurdă și inutilă, chiar dăunătoare.
Repet, tot ce am scris pe blogul meu de memorii este adevărul și chiar adevărul integral, în caz că nu ați înțeles. A fost ceva extrem de frumos (modul meu de a gândi și simți, dragostea de viață și oameni etc.), deși eu am fost martirizată, cum recunosc toți. Nu am avut nicio șansă întreaga viață, totul a fost exact cum am povestit.

Mi-au torturat creierul monstruos și azi, dar ceva mai puțin ca în zilele trecute. Au intrat din nou cu delirul lor - de exemplu ”nebunii nu au voie să aibă câini” - se pare că această idee e spusă de ei din două motive - unu că i-au păcălit pe nebuni sau oameni propști sau needucați despre așa ceva și doi că își imaginează că sunt proastă, când în realitate am fost nu doar binele și frumosul - mult mai mult decât tot ce am notat, ci și un om inteligent, tratat drept idioată toată viața.

2 noiembrie 2020
Azi noapte am avut dureri intermitente de colon (partea stângă a abdomenului) vreo câteva ore și apoi am fost posedată sexual de la distanță în somn. Aparent ei vor să mă sinucid. Eu oricum mai am de terminat blogul meu cu memorii, dar nu m-au lăsat, prin torturi aproape zi de zi. Mai am puțin de povestit, pentru a fi chiar totul scris. Acum e puțin mai bine și am început să nu mai vorbesc și să nu mai mănânc din nou.

Acum câteva zile am cumpărat de la Carrefour o pijama destul de bună și comodă, cum nu am mai avut toată viața sau doar o dată- de două ori. A costat 45 de lei și, acasă, mama s-a mirat de două ori că e produsă în Bangladesh. Aseară, îmbrăcându-mă cu ea, am observat că, pe coapsa dreaptă, lipsesc steluțele imprimate. Materialul e un fel de bumbac moale cu steluțe imprimate - care nu se pot lua de pe el decât prin uzură și prin râcâire. Cineva a intrat ieri peste mintea mea cu ideea că eu nu am voie să am lucruri frumoase de îmbrăcat și de aceea mi-a luat steluțele. Repet, mama și eventual vecinii de bloc mi-au găurit cu găuri mici cracul stâng la mai mulți pantaloni de casă sau de pijama.

E adevărat, aceste lucruri mici sunt detalii, dar, fiindcă ele s-au produs adesea, fără ca eu să greșesc ceva, au avut în timp efect distructiv, fiind eu și singură. În plus, oamenii mai proști pot crede că eu mint sau că e delir sau că așa trebuie să fiu chinuită încontinuu. Etc. În material se vedeau încă locurile unde fuseseră steluțele. Nu știu sigur dacă e din cauza mamei. Ideea lor e iarăși că, deși eu am spus tot adevărul și numai adevărul, oamenii mereu au înțeles totul exact invers decât este sau a fost.

Ei spun din nou că eu sunt omorâtă ca să fie protejată imaginea publică a unor porci care mi-au făcut rău.
Azi iar am migrenă și rău general.
Am fost la bucătărie și mama ședea acolo și se uita la serialele ei și aspira încontinuu aerul zgomotos pe nări, ceea ce mie îmi face rău.
Azi ea a băut din nou alcool tare. Eu sunt din nou mușcată de coapse, pe ambele picioare.
Când eram copil, mama făcea la fel (aspira aerul zgomotos) și eu simțeam rău fizic și repulsie față de ea, uneori mi se ridica părul pe brațe, era o rejecție fizică și mie mi se părea incredibil, fiind copil.
Ea mai are încă și acum și alte ticuri nervoase, cum ar fi agitarea degetelor de la picioare, aproape toate deodată.
Adeseori, aproape în fiecare zi, își suflă nasul zgomotos - suflă trompeta - de un an poate.

Bună seara - bună să vă fie inima
Azi iar aceleași idei care mă fac infirmă în ochii dvs. - ei spun din nou că eu sunt omorâtă din cauza urii și nebuniei mamei mele...
Din nou obrajii roșii și ustură și ard și mi-e rău... în poze nu prea a ieșit... e mult mai roșu în realitate - în fiece seară, apoi dispare - ei spun că sunt din nou infectată cu covid, și că și în primăvară a fost la fel - dureri de cap puternice, stare generală rea, dificultăți cardio-respiratorii

22 - 28 octombrie 2020

Alt filmuleț cu mine, în ciuda faptului că poate să nu fie exact cum sunt eu în realitate, ca un fel de mesaj în ocean.


Unii întreabă de ce am fost eu torturată mereu și mereu. Tot ei răspund că fiindcă eu știam adevăruri periculoase. Dar de fapt, spun ei din nou, eu nu cunoșteam defel mai multe decât mulți alți intelectuali, dar pe mine m-au torturat fiindcă credeau (fără motiv!) că eu aș fi proastă.

Ați citit grupajul de povestiri ”L'enfant de la haute mer”? Eu l-am citit azi. Interesant, dar nu e prea interesant. Am constatat că încă pot citi în franceză, dar am uitat multe cuvinte și gramatica și nu mai mă pot exprima în scris în franceză.

Azi iar au inventat lucruri puerile sau infantilisme - de pildă ei spun că proștii cred că eu sunt rea și că îmi trag puterea din și prin răutate...! Cum? Așa se crede acum? Când eram eu copil, până și copiii știau că puterea mai mare și adevărată e de partea celor buni și în povești și în viață.
Alții spun că numai cei răi cred că eu aș fi rea și că cei mai mulți oameni cred că eu sunt nebună și de aceea vor să mor.

dacă mai filmez cu mine vreun filmuleț, probabil că voi vorbi despre ideile mele legate de filozofie... Ei spun că nu pot fi acceptată fiindcă tot ce am spus e adevărul.

23 octombrie 2020
Iar au intrat nebunii cu ideea lor favorită - ”vezi ce porci sunt?!” Astfel, acești monștri îi păcălesc pe proști că ”în spatele” meu se află niște porci care aranjează scrierile mele și alte lucruri din viața mea, ca să îi păcălească pe proști sau poporul, când de fapt aceștia care spun mereu ”vezi ce porci sunt?” ei sunt adevărații porci sau vor să pară așa (?) și mă lovesc zi de zi, iar eu am fost doar singură și autentică și adevărată și doar eu însămi. Repet - e absolut sigur că eu nu am avut și nu am nicio legătură cu politica și că nimic nu a fost fiindcă aș fi nebună sau legată de politică - este vorba de funcționare psihică normală - pot explica totul și am înțeles de mult cum este, deci știu că nu sunt lucruri aranjate de alții în calea mea sau în viața mea - decât câteva, restul sunt din cauză că am psihic normal - dar medium poate mai mult conștient decât alții - psihic dotat cu capacitate de autotorganizare și autocontrol etc., adică proprietăți general-umane și inteligență.
Din câte am înțeles eu, ei s-ar putea să fi fost proști cu adevărat și să creadă că eu nu eram eu și în momentul când au înțeles adevărul au devenit monștri care vor să mă omoare, ca să nu înțeleagă lumea că au fost mințiți și că ei au greșit.

24 octombrie 2020, aproape ora unu după-masa
Ieri seară mi s-a făcut din nou foarte rău, nu știu ce a fost, otravă sau vreo boală cronică care are pusee. Mi-era sete, ca adesea, simțeam mâinile puternic amorțite, ca în fiece seară aproape și mă durea capul înfiorător, pe un fond de amețeală puternică. Ieri noapte criza a fost puternică.
Îmi pare rău... am fost de atâtea ori la medicul de familie și la alții, explicând aceste simptome și nu m-au ajutat - ori fiindcă nu au vrut, ori fiindcă nu au putut. Poimâine voi telefona din nou la medicul de familie.
Ei spun că toată viața eu nu am reușit să conving pe nimeni despre ce e bun și adevărat totodată, sau că oamenii vor să mor și mă urăsc tare, fără motiv. ???

Azi au intrat cu ideea că secretul reușitei în viață este să placi celor mai proști decât tine și să fii acceptat de aceștia. Și, în plus, ei spun că eu am fost un om prea inteligent și prea bun, deci nu aveam cum să plac proștilor. Această afirmație a lor este factice, o construcție artificială. Realitatea e că eu am fost respinsă din două motive principale - unu, că am fost un om cu origine socială modestă și în plus grevată de un diagnostic psihiatric și doi, din cauza minciunilor despre mine - din câte se pare au fost, privind cum se uită lumea - oamenii necunoscuți - la mine pe stradă și cum m-au torturat 36 de ani, nu doar psihiatric. Eu nu cunosc aceste minciuni, în afară de minciunile psihiatrice, dar ei spun că oamenii au inventat că eu aș fi vinovată de lucruri cu care viața mea nu a avut nicio legătură.

Observ că și dvs. cei de pe facebook, deși m-ați respins pe mine, totuși mă imitați - adică preluați vorbe sau gânduri ale mele și le distorsionați, le transformați în ceva rău sau vulgar sau personal aidoma vieții dvs. - de exemplu dl. P., care a preluat la o zi distanță câteva gânduri ale mele.
Am înțeles - e din cauza condiției mele biologice de medium, și nu mă deranjează că mă imitați, mai ales că mă imitați nu aidoma, ci conform personalității dvs.
Totuși îmi pare rău că nu am avut pe nimeni niciodată nici măcar de la distanță, scrisori - după 30 de ani de izolare începe să fie foarte greu...

Ei spun că eu sunt și voce și ureche - e posibil, mă gândesc eu acum, ca pe unii necunoscuți, deși nu știu nimic despre mine, să îi deranjeze calitatea mea de ”voce”, fiindcă consideră că aș fi nebună și proastă sau că aș fi greșit ceva, deși viața mea a fost curată și bună. Presupun că ”urechea” nu are cum să îi deranjeze.

27 octombrie 2020
Alaltăieri am ascultat-o cântând pe Maria Callas - așa scrie pe CD.
În Voluntari au înflorit din nou păpădiile și la mine în curte trandafirii. Deși e aproape noiembrie.
E posibil ca ieri să mă fi otrăvit din nou. Am mâncat conopidă gătită de mama, avea un gust ușor neplăcut. După un timp am avut stare continuă de greață, reflux al alimentelor - conopida - în gură, durere de cap rea și amețeală. Și eructații după mai mult timp.
Am observat că mama ia carbocif, poate ca să minimizeze toxicele. Azi am avut din nou sete și buzele palide și cenușii, la fel ca atunci când posibil m-au otrăvit în ultimele dăți. Unii continuă să intre peste gândul meu cu ideea că eu am fost condamnată la moarte, deși nu am greșit nimic toată viața.
La fel ca întotdeauna, mama fumează, deși eu m-am lăsat de fumat. Cățeaua vagaboandă adoptată de mama și vecini nu se simte bine, cine știe ce a mâncat pe stradă. Nu se mai mișcă, și e oricum destul de bătrână. A fost o cățea extrem de bună și devotată, cu privire de om, cum nu am mai văzut niciodată.

Din nou am pielea feței roșie și fierbinte.

28 octombrie 2020
Niciodată nu am mai pățit ceva ca astăzi. Imediat ce m-am trezit era totul bine, apoi am băut apă și a început să mă usture stomacul, deși nu avea cum. E rău. Nu am mâncat, eventual e otravă în apă sau ulcer acutizat. Unii zic că e ultima fază a cancerului.
Ei spun că condamnarea mea la moarte nu poate fi schimbată, fiindcă oamenii au fost mereu mințiți despre mine. Eu spun atunci că poate fi adevărul, deci nu m-ar omorî, eventual, dar ei spun că nu se poate. Păcat, dacă aș fi terminat de scris ar fi fost absolut tot - dar știu că oamenii nu citesc blogul meu, ar fi trebuit să trimit linkul în multe locuri. Nici dvs și nimeni altcineva nu are nevoie de mine, cum spun unii cu cinism - că nimeni nu are nevoie de umilele mele servicii - în muncă sau studiu intelectual. Orice, am așteptat 36 de ani...

Ustură înfiorător de tare stomacul, deși am luat 4 capsule de Emanera 40 mg.
Chiar așa nu a mai fost, fără niciun motiv, dimineața după apă.
Am să telefonez din nou medicului de familie. Mama zice, ca de obicei, să nu o mai caut, fiindcă am fost la medici de atâtea ori. În limba engleză ei spuneau ieri seară că mama e un porc monstruos și toată lumea o sprijină pe ea să mă omoare. (?)
Sau că oamenii nu pot vedea adevărul. Am făcut mereu tot posibilul să fiu cu oameni, dar toți m-au respins direct, ca și dvs. Nu am avut gândire negativă, nu aveau motiv.

Mama a venit la mine și m-a întrebat cum mă simt și am spus adevărul și atunci ea a început să mă învinovățească pentru faptul că problemele mele îi fac ei rău și că s-a săturat ... așa au făcut cu orice rudă bolnavă sau bătrână și cu mine la fel când mi-era mai rău - atunci ea lovește mai abitir.
De fapt nu am deranjat-o niciodată, nu am fost genul care să se plângă, nici în izolare, dar ea minte și din nou a spus că nu e bine s-o deranjez pe medicul de familie. Etc.

Tocmai am vorbit cu medicul de familie sau cu asistenta și am înțeles de ce mă ustura stomacul - mâncasem ieri ketchup picant seara. Azi asistenta s-a purtat frumos, dar părea puțin agasată de plângerea mea. Mi-a recomandat ceaiuri și pansamente gastrice între pastilele de Emanera, dar eu luam una pe zi, nu două. A spus să nu iau mai mult de 2 pe zi.
Nu am mai apucat să îi spun de celelate simptome - poate altă boală care s-a agravat - dureri de cap și amețeală zi de zi, sete, fața fierbinte și roșie, amorțeli ale mâinilor.

Mama spune că eu o chinuiesc cu bolile mele și că nu mai suportă și se teme că se va îmbolnăvi din cauza stresului. (! totuși ea se plânge mai mult, eu nu, fiindcă ea nu suportă niciodată să îi spun ceva rău, dar ea așa face)

Internetul în viața mea, partea 6

Azi, 21 octombrie 2020, un detaliu neplăcut care se potrivește în povestirea despre internet.

Azi am remarcat că au intrat unii în blogul meu Muzele albe (literar, nu acesta cu memorii) și au introdus greșeli typo în unele texte în proză. Chiar dacă nu scriu bine sau nu place altora, totuși e ceva rău să distrugi proprietatea intelectuală a omului. Aceleași texte nu mi-au fost piratate pe siteul agonia. Și mai demult, cu ani în urmă, au intrat și au modificat textele mele poetice.
Au fost unii oameni răi sau proști care au inventat că lumea nu crede că eu aș fi scris singură textele mele, fie fiindcă ei credeau că sunt proastă fără niciun motiv, fie pentru că știau că sunt f-tă și chinuită și nu le venea să creadă că sunt în stare să scriu singură anumite proze. Pe lângă acestea, eu cred că e posibil ca ei să fi vrut să mă chinuiască, deși am pățit asta de multe ori pe internet și oricum textele mele erau respinse de toți, nu interesau pe nimeni și nu erau urmărite de aproape nimeni, deci nu distrugeau mare lucru. Alt motiv poate fi că au vrut să păcălească lumea, care eventual ar citi, că eu sunt proastă sau nebună. Sau că nu se poate pune temei pe postările mele.

Voi continua.

20 octombrie 2020

20 octombrie 2020
Ei spun că eu sunt cel mai bun om și oamenii proiectează asupra mea o imagine falsă, ca și cum aș fi plină de ură și mândrie.
Da, e adevărat, nu am fost mândră niciodată - toți au spus așa, dar acesta e un detaliu mic. Eu chiar am fost perfecțiunea - acesta e adevărul, nu orgoliu, a trebuit la un moment dat să spun și acest adevăr - imaginați-vă că e adevărul și veți înțelege tot. Poate doar mici defecte, fără importanță, de fapt fel de a fi.
Ei iar au început cu ideea că absolut nimeni nu a înțeles adevărul, dar cei care spun așa nu sunt prieteni cu mine - vor probabil să facă răul.
Azi m-a doborât o durere imensă în abdomenul superior, ca o bandă lată de la stânga la drepta. Durere așa puternică nu am mai simțit.
Ei spun că altcineva e hoț și sperjur (?) nu eu.???
Voi continua povestirea de pe blog mai târziu azi. O voi termina cu voia lui Dumnezeu în câteva zile și mai am un ultim - chiar ultim capitol - și mai scurt și atât. Doar voi trimite adresa peste tot unde pot trimite.

Din nou au intrat ca întotdeauna, dar eu voi tăcea, orice vor spune ei. Nu voi mai nota decât continuarea blogului, dacă îmi vor permite. Printre multe altele din nou ideea că eu sunt un om fără nicio greșeală și întreaga lume mă omoară.
În engleză, acum câteva zile, spuneau că Covid se va termina în 2 luni, dar oamenii nu vor mai găsi niciodată un om cum am fost eu.
Altul spune că ar fi fost de ajuns doar închiderea mea la psihiatrie și tot m-ar fi omorât, fiindcă m-au torturat monstruos și mi-au și luat drepturile cu acest pretext, fiind nevinovată.
etc.

20 octombrie 2020, după-masa
Bună seara dragii mei. Deși nu mă cunoașteți deloc și nu vă place de mine, voi continua să scriu tot adevărul. Azi nu m-au lăsat să scriu deloc și acum e prea târziu, am de citit și de ascultat muzică. Ca să mai pot rezista... măcar cât să termin de scris.
Azi am avut extrem de mare durere abdominală în bandă în abdomenul superior, probabil tot de la otravă. Sau cancer, cum spun unii.
Mâinile îmi sunt aproape amorțite și scriu foarte greu. Azi m-au lovit toată ziua legat de centrala de gaze.
Azi scriu numai câteva rânduri. Au intrat din nou cei cu ideea ”și nu pot s-o scoată nici forțele speciale?”
Legat de acest lucru, vă reamintesc ceea ce spuneau unii mai lucizi mai demult: ea (adică eu) nu trebuie scoasă, a fost un om fără greșeală și nu a fost niciodată nebună, a fost doar un om inteligent.
Ei spuneau des că oamenii mă omoară și sunt așa de proști încât cred că fac un lucru bun. E adevărat, mama mi-a promis moartea clar din 1984 și tortura și izolarea. Ei spun că aceste idei sunt adevărate, dar sunt așa monstruoase, încât oamenii proști și cei responsabili cu închiderea omului la balamuc cred că așa mamă nu există sau nu a mai existat niciodată. Că eu am fost ținută izolată și închisă de ea toată viața. Normal că am înțeles și eu asta, în plus am făcut facultatea de psihologie, dar în final m-au obligat să spun tot adevărul și despre acest lucru. În plus, tot ei spun că proștii mereu cred că omul rău e mai inteligent și că cei buni sunt proști sau prostiți de alții.

Acum câteva ore eram pe stradă și au apărut în calea mea cu zgomote dintr-un difuzor și apoi mi-au spus că era semnalul ca ei toți să mă f...
Mi se spune din nou că sunt proști și nu au înțeles nici că tot timpul am fost o femeie singură și săracă și complet nevinovată. Fiindcă ei cred în mod greșit că un om singur nu ar rezista la f-- și otravă cum am rezistat eu. Deci dacă muream mă credeau.
Acum e ora 22 și jumătate aproape și ei m-au masacrat din nou cerebral din prostia lor. Sunt periodic, la câteva zile distanță masacrată cerebral, unii spun că e din cauză că politica e un căcat pentru proști, nimic altceva.

Internetul în viața mea, partea 5

18 octombrie 2020, bună ziua.
Am revenit să scriu continuarea la povestirea despre internet în viața mea, acum nu e încă ora 3 PM. Ideea e că eu am fost aruncată între oameni răi și mărginiți - așa spun ei - eu spun că asta nu are nicio importanță, fiindcă aproape toți oamenii așa sunt, mai puțin inteligenți - dar în cazul meu ei au comis o crimă, nu am avut nici cea mai mică șansă și ei continuă să vrea moartea mea și chinul supraomenesc, deși nu am greșit nimic.

Mai demult spuneau că eu trebuie să nu scriu adevărul despre anumite persoane de pe internet - adică cum m-au lovit sau m-au respins, fiindcă acele persoane trebuie să se trezească la realitate și să mă accepte, și dacă eu scriu adevărul îmi tai orice speranță de viitor. Voi scrie totuși, dacă ați vrea să mă acceptați, atunci m-ați accepta în adevăr și nu ați minți despre mine și ați vedea clar că nu am greșit nimic și că totodată am fost mereu plină de încântarea de a trăi și am avut mereu atitudine pacifică, de înțelegere și bucurie, chiar evlavie, nu doar respect, față de orice ființă umană - aceste vorbe spun adevărul, nu sunt propagandă sau demogogie.

La postarea mea trecută pe facebook a primei părți din povestire, acum 2 zile, am primit un răspuns mușcător – cum mi s-a întâmplat adesea, de la Maria Tirenescu, care a scris:
”Cristina, fiecare om gândește prin prisma cunoștințelor și experiența proprie. Nu cred că e cazul să te consumi și să te superi. E mai greu să accepți.”

Acum nu mai detailez, vă las pe dvs., cei care poate mă cunoașteți un pic, să analizați aceste vorbe ale Mariei – nedrepte, ca întotdeauna, ca și cum ea vede în mine opusul a ceea ce sunt, ceea ce sunt fiind ceva normal și bun, ca pentru orice om inteligent. Cred că oricine își poate da seama că eu nu aș fi scris Mariei și nimănui așa ceva. Așa m-au respins toți, chiar dacă nu mă plângeam de fleacuri sau lucruri mai grave, fiindcă nu mă plângeam de felul meu. Ei au spus că Maria a înțeles ceva, dar nu poate pune lucrurile cap la cap – adică nu a înțeles că nu am greșit absolut nimic în detaliu, nici măcar în gând și nu poate crede adevărul monstruos despre mama, lucru care s-a văzut și în modul în care vorbea cu mine la telefon. Eu nu pot spune cu certitudine dacă așa e, sau dacă nu e invers – adică Maria să nu fie un om sincer și dintr-o bucată, așa cum pare să dea impresia. Am vorbit cu ea la telefon de câteva ori, ea este cea care a făcut o faptă bună și m-a sunat prima oară acum câțiva ani, dar nu mai țin minte cu certitudine.

Scriam despre cum m-a afectat internetul, legat de scrierea de poeme haiku. Am ajuns așadar la Casa Armatei din nou, la întrunirile Societății Române de Haiku. Nici acest grup de oameni nu m-a acceptat printre ei. Vasile Moldovan s-a purtat relativ bine cu mine, fiind genul omului cald și jovial, cu vădite intenții bune, tipul omului mai puțin inteligent cu astfel de trăsături. Nicolițov părea mai inteligent și el, de asemenea, s-a purtat deschis și cu bunăvoință cu mine. Amândoi m-au răsfățat cu cărți și materiale legate de haiku, și am impresia că Nicolițov mi-a cerut haiku pentru publicare în revista lor – dar aceasta s-a întâmplat doar o dată. Și într-o culegere colectivă de haiku. Nicolițov s-a purtat bine cu mine, în același mod, și la Constanța, unde am fost în 2013 la o conferință înternațională, unde am fost respinsă fățiș și marginalizată de participanți, și era ca și cum știau ceva mincinos despre mine. Când am fost atunci la Constanța m-a ajutat Irina, fostă colegă, cu bani să dorm la un hotel aproape de sala de deschidere, iar eu i-am dus cadou o cuvertură de pat țesută la război de bunica. La conferință a venit un singur om cunoscut pentru mine – Clelia Ifrim, o persoană care spunea că ea face dializă. Acolo am avut scurgere mare de culoare albăstriu în zona ganglionilor inghinali și nu mă simțeam bine, iar oamenii au părut să mă hăituiască pe drum în oraș și în trenul aglomerat și care a plecat cu mare întârziere când m-am întors (și la dus am avut mare întârziere).

Vasile Moldovan mi-a cerut odată să îi dau telefon, nu îmi amintesc pentru ce și eu m-am conformat. Din nefericire soția lui era un om obtuz și vulgar, în ciuda politeții mele sincere și naturale și s-a supărat rău că am sunat la ea acasă să îl caut pe soțul ei, înjurându-mă de mamă. Ulterior, Moldovan mi-a spus că el pleacă în Elveția pentru mult timp sau definitiv, nu am înțeles bine.
În ce privește scrierea de haiku în limba engleză, sau traducerea haikuurilor mele, ea s-a petrecut datorită faptului că am înțeles că mulți făceau așa, fiindcă limbile engleză și franceză erau preferate în lume pentru concursuri sau reviste de haiku, online sau tipărite. Inițial am câștigat 2-3 premii interenaționale, nu mai mult și revistele respective m-au primit și au publicat versurile mele. Simultan cu aceasta, eram oarecum acceptată de prietenii de pe facebook, care de asemenea aveau preocupări legate de haiku. (revin imediat cu restul povestirii)

Unii mă acuză acum că spun adevărul despre alți oameni cu multă lejeritate. Se poate să pară așa, dar e cu respect și, fiind adevărul, nu e calomnie și nu poate lovi pe nimeni, nu poate distruge nimic bun. Pe mine m-au lovit cu minciuni și calomnie, deci astfel mi-au făcut rău, findcă adevărul nu lovește niciodată. S-a întâmplat că sunt deja mulți ani de când am înțeles totul singură, fără să îmi explice nimeni nimic. Este adevărat că eu am deja părul alb și aproape 50 de ani, dar toți mă tratează mereu ca pe un copil, deși nu mă cunosc. E adevărat că este prima și poate ultima mea existență ca om viu, dar, fără să vreau, i-am privit mereu pe ceilalți ca pe niște copii, cu înțelegere și acceptare, chiar cu iubire, ca pe niște copii răi adesea, dar totuși copii. Însă când am povestit adevărul, am povestit clar și exact adevărul, astfel încât oamenii menționați de mine apar ca la un pomelnic.

În ceea ce privește haiku-ul, așa-numiții prieteni de pe facebook – rețea socială pe internet, despre care nu realizasem de la început că e o formă de mass-media socială, au renunțat să mă mai accepte în mod brusc acum câțiva ani, poate din cauză că m-am plâns pe facebook legat de condiția mea socială, de sărăcie lucie și persecuție, pe care nici nu am numit-o așa. Ei nu mai apreciau haikuurile mele sau postările mele, chiar dacă nu era vorba de starea sănătății mele precare etc. Drept urmare nu au mai fost acceptate nici haiku-urile mele și nici nu am mai obținut punctaje bune la concursuri, deși scriam la fel. Am cunoscut pe internet o doamnă Lavana Kray (acesta fiind pseudonimul ei) din Iași, care a fost singura persoană cu care am avut comunicare oarecum pe internet și care spunea că ea a ajuns să scrie haiku și haiga, ea fiind fotograf, datorită mie. Nici ea nu a acceptat să vorbească la telefon cu mine sau pe videochat și ea ulterior a obținut numeroase premii și mențiuni și publicări. Eu am renunțat în final la haiku, fiindcă nimeni nu mai mă ”voia”. Am mai fost acceptată de o emisiune la o teelviziune din Japonia, care ulterior a fost desființată.

În ce privește poeziile, povestea e similară. Tot o persoană de pe internet, Carmen Tania Grigore, care scria poezii și trăia în Anglia, pur și simplu s-a certat cu mine pe mail, înscenând că eu greșeam și eram certăreață, când în realitate ea era agresorul, eu niciodată. La fel, când am fost membră a Rețelei Literare – tot o rețea ning – m-am plâns odată de sărăcie și nedreapta luare a dreptului meu la muncă, datorită minciunilor psihiatrice, și atunci m-au atacat gurile rele, fiindcă ei așa fac atunci când e vorba de pacienți psihiatrici, ei cred, fără să știe nimic, că victima e vinovată – prin urmare mi-a vorbti urât acolo o doamnă psiholog, am impresia că era chiar Camelia Iuliana Radu, care a făcut tardiv facultatea de psihologie la Sibiu și care s-a numărat printre prietenii mei de pe facebook. Lipsa banilor era o mare dificultate, neavând practic nici să îmi cumpăr chiloți, prin urmare rămânând cu fundul efectiv gol sub fusta pe elastic din anii 2000, fiindcă chiloții erau prea vechi și nu aveam nici bani de elastic. Prin urmare rețeaua literară mi-a închis contul fără niciun avertisment, în cazul în care aș fi dorit să păstrez unele poezii ale mele ca amintire. De curând m-am înscris din nou acolo, dar nu am pentru cine să scriu. (revin imediat cu restul povestirii)

19 octombrie 2020
Acum a venit cineva să se uite la centrala noastră pentru apă caldă și căldură, care s-a defectat. E destul de frig și nu avem deloc căldură sau apă caldă. Persoana spune că probabil a umblat cineva la contorul sau aparatul nostru pentru gaze de la poartă - findcă centrala nu merge datorită unei presiuni duble a gazului față de cea normală (normal fiind maxim 30 și noi avem 64, așa spune specialistul). Totodată centrala nu face scânteie. Nenorocirea e că repararea centralei va costa mult - 800 lei, din câte spune mama. Și mai trebuie plătită și manopera.
Voi continua povestirea de unde rămăsesem. Ei spun că eu am fost tratată ca și cum greșisem ceva, și de fapt nu aveam nicio vină. Au spus din nou că oamenii credeau că aș fi moartă sau robot, sau păpușă manipulată de alții (??) în timp ce eu eram eu însămi. Ei spun că oamenii credeau că sunt pedepsită pentru a îi pedepsi pe cei care mă manipulau și de aceea eu am scris totul în detaliu despre viața mea, pentru a arăta clar că nu am vină, că era o invenție - dar eu nu știu nimic despre așa ceva.
În ce privește modul în care am fost hărțuită pe internet legat de haiku și poezii, diferența e că, în ce privește poeziile lungi, ei m-au respins și m-au tratat ca și cum aș fi altceva încă de la început, adică din 2010 când am intrat pe internet, ca și cum credeau ceva rău despre mine și eu nici nu bănuiam, în timp ce, legat de haiku, la început s-au purtat bine și părea că eram acceptată.
Continuu peste un timp, sper că azi.
Ei spun iar că nenorocirea e că nu doar românii, ci și toate celelalte popoare au fost mințite despre mine.(??)
Continuu în postarea următoare.

Internetul în viața mea, partea a 4-a

Cum spuneam, în 2007 aveam cutie poștală electronică, dar nu aveam cu cine comunica nimic, nici vreo urare de la mulți ani, fiind la fel de izolată cum fusesem din 84. În cursul groaznicului an 2007, când am fost sexual și în alte moduri continuu torturată și am suferit diverse abuzuri la locul de muncă de la ASE, l-am întâlnit pe Cristian Galeriu, care spunea că el e homosexual și care ulterior m-a vizitat o dată la mine acasă, la apartament, și apoi m-a chinuit cu telefoane cu vorbe extreme de urâte sau vulgare, și foarte greu închidea monologul lui porcos. Eu am început să îi trimit câteva scrisori cu povestea adevărată a vieții mele, dar el nu mi-a răspuns și apoi eu am scris totul – ceea ce deja e pe blog, dar mai slab exprimat, pe mailul meu la scrisori netrimise, unde nu veți găsi nimic în plus față de blogul meu, care e cu adevărat adevărul în întregime. M-au chinuit foarte mult când scriam acele ”scrisori”, îmi ștergeau mereu pasaje mari sau scrisori întregi și eu trebuia să le scriu din nou. Ar fi fost mai bine să scriu în Word, dar practic nu mi-a venit ideea și nu știu dacă aveam programul word. Abia în 2013 am început blogul despre viața mea.

Inițial am intrat pe internet în 2010 și am încercat diverse conturi pe siteuri de poezii în limba română, cum ar fi Vulcanul de poezie sau www. poezii.biz – unde am și șters ce scrisesem când am plecat etc. Transformarea a ceea ce scriam s-a petrecut după ce am intrat pe siteul agonia (nume urât) în 2010, unde am început să citesc ce scriau alții pe site și am început să scriu și eu într-o manieră puțin mai extravertită. Cu încetul, am reușit să scriu mai lizibil, mai inteligibil pentru alții. Ulterior am avut mai multe faze ale creației mele poetice, cu moduri diferite de a scrie, fiindcă am observat că poeții de pe internet nu prea agreau modul meu de exprimare poetică. În definitiv, nu scriam pentru mine, cum spuneau alții că trebuie, de parcă chiar credeau că aș fi nebună – ci pentru ceilalți. La un moment data am închis toate conturile mele pe blogger – unde aveam blog de haiku sau pe facebook și am șters toate poeziile mele de pe agonia, în 2012, nemulțumită de faptul că internetul nu era comunicare cu alții deloc pentru mine, ci doar o iluzie, și în plus se purtau unii ciudat cu mine, ca și în viața reală, deși nu greșeam nimic, cum voi povesti mai încolo. Eugenia Reiter, editor de pe agonia, m-a contactat și mi-a propus să republice copia de rezervă a primelor mele poezii de la agonia, dar eu m-am dovedit încăpățânată și mi-am păstrat decizia. Mi-am restabilit conturile de pe internet cam după o jumătate de an, poate nu chiar toate. An scris o poveste adevărată în întregime, dar incompletă, despre viața mea, pe Wattpad și nu am mai șters-o. Era în engleză, din motive pe care le veți înțelege mai bine ulterior.

Sete foarte mare din nou, nu știu dacă apa pe care mi-o lasă mama e bună... Voi continua imediat.

Mai întâi am cumpărat întâmplător cu mulți ani în urmă, în plimbările mele în solitudine în oraș, o antologie de poezii haiku Ion Acsan. După ani am descoperit pe poezii biz pe Valeria Tamaș de la Timișoara care scria haiku și astfel am găsit pe internet întâmplător siteul Romanian haiku creat de Corneliu Atanasiu – deci nume legat de moarte și de Lucian Blaga, poetul de care am fost mai aproape de-a lungul vieții, iar Dl Atanasiu scria și despre Lucian Blaga diverse reflecții poetice. În același timp am descoperit întâmplător la vecina din Voluntari, Mădălina, o culegere veche cu traduceri ale haiku-urilor marilor maeștri, pe care am împrumutat-o, fiind astfel prinsă într-o rețea de coincidențe. Am mers singură – fiindcă mai mergeam uneori – la un spectacol la Operă și în pauză număram silabe pentru primul meu haiku scris pentru concursul lunar pe site-ul Romanian haiku, în limba română.

O vreme am participat la concursul săptămânal de asemenea și am obținut rezultate destul de bune, ca și la cel lunar. Se părea că haikuul era aclamat de o comunitate fidelă acestui gen pe plan internațional și era scris mai mult în franceză și engleză, dar mai ales engleză, pentru diverse concursuri sau publicații, fapt pentru care am început să scriu și eu în engleză, sau să traduc din română ce scrisesem, pentru nevoia de apartenență și comunicare oricât de puțină cu ceilalți. O vreme și cei din alte țări au părut a aprecia micile mele poeme, și ele erau, aproape toate, frânturi din realitatea cotidiană, de demult, a vieții – mai ales de când eram copil. Datorită haikuurilor, am început să traduc și poeziile mele mai lungi în engleză și puțin și în franceză. Însă pentru limba engleză existau multe siteuri de poezii pentru amatori, și m-am înscris pe multe, în goana singurătății. Dl Atanasiu m-a prezentat câtorva cunoștințe ale sale care scriau haiku – am cunoscut-o pe dna psiholog Ioana Dinescu, care a fost un psiholog care s-a purtat bine cu mine, relativ bine față de alții. La un moment dat m-a invitat să particip la realizarea unui calendar fotohaiku, cu poeme scurte ale mele pentru a ilustra fotografii în calendar. Calendarul a fost publicat, dar fotografii, cum ar fi dna Jianu Florica și alții, din câte spunea dna Dinescu, au cerut ca acel calendar să fie retras de pe piață, din motive incerte. Adineaori au intrat unii cu ideea că ”ei nu știau ce ești”. Vrea să spună că de aceea, inițial, oamenii de pe internet păreau să se poarte normal cu mine și apoi mă respingeau, fiindcă li se spunea că eu sunt ceva anume. Am întrebat ce putea justifica modul în care mă tratau – au spus că oamenii cred că eu eram politica, când, în realitate, era invers – ei erau politica, iar eu nu aveam nicio legătură cu așa ceva. Voi povesti mai departe, să înțelegeți de pildă ce am pățit cu haikuul și cum la fel am pățit și în rest.

Eu nu am avut nici cea mai mică bănuială că unii oameni necunoscuți de pe internet ar crede că eu sunt politica, dimpotrivă, am crezut cu tărie că era vorba doar de preocupări artistice și comunicare între oameni relativ necunoscuți pe internet. Unii spun acum ceva absurd – că politica pentru oameni înseamnă toate minciunile despre mine, deși am fost izolată întreaga viață și oamenii nu au recunoscut absolut nimic despre viața mea și despre mine.

La început am fost cu Atanasiu (există și o Cornelia Atanasiu) la lansarea cărții de haiku a autoarei Livia Ciupav Sfârâilă și, cu mare emoție și bucurie, fiind eu singură mereu, am dat mâna cu Livia. Am descoperit-o apoi pe facebook și a fost și ea în lista mea de prieteni, dar nu am comunicat deloc cu ea, iar când am căutat pe pagina ei, am descoperit cu oroare că era preocupată de politică, la fel ca și ceilalți, despre care credeam că sunt oameni serioși și buni, eventual. În altă dată am fost cu Atanasiu la o terasă la o întâlnire a lor și desigur oricine putea înțelege că eu nu eram ca ei, și că nu aș fi putut ieși cu ei în oraș sau merge la țară cu ei la vreo întâlnire de haiku, fiindcă practic nu aveam nici bani de haine sau pantofi ieftini. Apoi am observat că ei s-au mai întâlnit între ei, așa cum pățeam din copilărie, fără ca eu să fiu invitată. Odată m-am întânit cu Atanasiu la subsol la Universitate și el mi-a povestit bârfe diverse despre alți autori de haiku și mi-a cerut o colaborare pe site pe care am refuzat-o, fiind vorba de a nota acolo, copiind din alte siteuri din lume, calendarul concursurilor internaționale și naționale de haiku. L-am întrebat pe Atanasiu de ce m-a dat afară din 2 grupuri de concursuri – haiku club și concursul săptămânal și a spus că eu nu am spirit de competiție, deși nu greșisem nimic. De pe grupul săptămânal m-a dat afară de 2 sau 3 ori, fiindcă eu, fiind singură și amărâtă, reveneam mereu, deși el mă eliminase și de fiecare dată el monta atacuri pe internet la adresa mea, deși eu nu am fost niciodată certăreață sau ce insinua el și mereu îi lăsam pe nebuni să zică ce vor. Și mereu găseam să spun o vorbă bună și sinceră. Odată Atanasiu m-a invitat să particip la concursul pentru publicarea unei cărți de haiku, dar eu nu aveam niciun leu să particip. El a insistat că am fost sponsorizată, așa că nu am refuzat. Bineînțeles că nu am câștigat, dar au publicat haikuurile mele ca broșură fără ISBN, deci nu chiar carte, ci tipăritură mai bună decât acasă la imprimantă. Ceilalți au continuat să își publice cărțile de haiku ani de zile. Totuși, Atanasiu a făcut o faptă bună mascată – a adunat bani din vânzarea cărții mele, din câte spunea, și mi-a dat o sumă frumușică dar nu mare, laolaltă cu câteva exemplare din cărticica la care a trebuit să accept un desen de-al meu pe copertă, fiindcă așa a vrut sponsorul, fapt ce a însemnat mult pentru mine, care nu aveam nici bani de pâine adesea.

Urmează în curând

Continuu povestirea. Atanasiu m-a vizitat odată la mine acasă, fiind deci dintre cei câțiva oameni care mi-au călcat pragul. Eu, bineînțeles, nu i-am spus că eram otrăvită și nu știu dacă și-a dat seama. În afară de el, a mai intrat Cristian Galeriu, cum am povestit și dna Adelaida Mateescu - despre care voi scrie pe scurt mai încolo. Când am fost vizitată de Adelaida, pe care o cunoscusem pe o rețea ning unde activa împreună cu Veronica Pavel Lerner, cineva a intrat în gândul meu, cu ideea ”ai înțeles ce este în casa asta? Ai înțeles de ce trebuie să taci?” Nu am înțeles, poate voia să îmi atragă mie atenția asupra otrăvii, dar, în acel moment, uitasem pur și simplu. Rețeaua ning respectivă, unde eu aveam un fictiv rol de editor, nu a fost desființată după ce eu m-am retras, dar și-a schimbat numele de două ori, acum se numește dialoguri culturale. Voi continua imediat.

În acea rețea ning - o vreme ele au fost la modă - am participat cu poeziile mele lungi, nu cu haiku, la tipărirea unui volum colectiv, fără cost pentru mine. Anul următor însă mi s-au cerut bani în acest scop și eu am spus că nu am deloc, prin urmare nu m-au mai publicat, dar asta nu are importanță. Adelaida și Veronica au înțeles mai înainte, fiindcă eu m-am plâns, nu mai știu cum, că nu am bani nici de hrană sau apă și Adelaida a venit la mine cu o sumă măricică de bani să mă ajute - și mi-a scris un mesaj de încurajare pe plic - să nu mă las, sau așa ceva. I-am mulțumit din suflet - fiindcă eu practic ajunsesem să cerșesc pe stradă sau la chioșcuri măcar câțiva cartofi, și de fapt cele două au făcut o faptă bună, mi-au îndulcit amarul zilelor. Desigur, nu era o soluție. I-am explicat Adelaidei totul pe scurt și ea m-a uimit puțin cu întrebarea dacă eu nu aș vrea să am un bărbat în viața mea, deși a văzut probabil că eram șchioapă și știa că fusesem închisă la psihiatrie, ceea ce îmi lua toate drepturile. Eu am implorat-o să mă lase să îi dau măcar un telefon din când în când, măcar o dată pe lună, fiindcă durerea cea mai mare era izolarea totală. Adelaida mi-a dat numărul ei de telefon, pe care ulterior l-am pierdut, dar am înțeles din vorbele ei că nu îi plăcea ideea să îi telefonez periodic, deși aș fi vorbit doar despre mici probleme și mici bucurii. Adelaida și Veronica au făcut o faptă bună față de mine, Dumnezeu să le ocrotească. Dar, ca și Ibi Nicolau, pe care am ajutat-o eu și care a păstrat relația cu mine mai mult timp, și Adelaida s-a descotorisit de mine, așa cum e scris peste tot că se întâmplă cu oamenii săraci.

Revenind la peregrinările mele în galaxia haiku...

Încă de la începutul activității mele legate de haiku, mi s-a spus că Atanasiu continua eforturile unui om celebru, Florin Vasiliu și că puteam obține o carte din biblioteca donată de el când a murit pentru iubitorii haikuului. E adevărat, eu eram începătoare, dar eram dintre cele care citesc teorie literară sau filozofie cu mult drag și speram că voi ajunge poate să scriu și eu eseuri legate de acest gen de poezie – de fapt la început chiar puteam să fi citit mai mult și nu aveam probleme de sănătate fizică precum am acum și psihic nu aveam probleme personale. Așa că am încercat și am dat și eu telefon. Mie nu au acceptat să îmi trimită nicio carte și Atanasiu m-a mințit cu ideea să încerc din nou și am încercat din nou și din nou, fiindcă nu aveam ideea că eram respinsă de peste tot, indiferent de orice. Mă consolez cu ideea că acele cărți au ajuns pe mâini bune, dar acest gen de respingeri, nenumărate în viața mea, mereu și oriunde, s-au adunat și mi-au mâncat zilele și șansele de viață. Asta e.

În afară de grupul condus de Atanasiu mai era și Asociația Română de haiku din București și mai era și grupul de haiku de la Constanța. Am făcut cunoștință cu grupul de haiku din București prin intermediul siteului agonia. La început, ca întotdeauna, mi-au deschis porțile – respectiv Cristina Rusu și Magdalena Dale de pe siteul agonia, persoane care scriau haiku sau poezii ”inspirate de lirica niponă”.

Corneliu Atanasiu le vorbea de rău, le critica și considera că se arată ele experte și au nazuri și fumuri, ele două. Poate avea oarecum dreptate. Contribuția mea apare doar la haiga de toamnă în lanț – o postare a Cristinei Rusu. Ea era legată de revista Poezia de la Iași, din câte spunea Atanasiu, care avea o părere rea și despre acest lucru. Cristina aduna în jurul ei pe agonia oameni interesați de haiku sau haiga, diverși diletanți și poate vreunul mai bun. Printre ei era de exemplu și Ioana Geier, care a plagiat un poem haiku al meu, după ce în mod evident îl scrisesem eu la concursul lunar, la care participase și ea. Cristina a comunicat normal cu mine la prima haiga, dar, la următoarea a făcut în așa fel încât să mă invite și apoi să mă dea afară, aruncând vina asupra mea, deși eu mereu am fost sinceră și politicoasă – nu cred că are rost să vă dau exemple din modul în care și-a bătut joc de mine pe mail, s-ar putea să am păstrate acele mailuri. Ei au o anume tehnică de derutare – în momentul în care scriu ceva, insinuează că victima lor greșește sau gândește ceva rău, lucru care nu e adevărat. În afară de multe insinuări, ei încep mai multe fire de discuție – adică scriu ei în timp ce victima nu apucă să răspundă și în final istoria conversației apare ramificată și alambicată, fără să se mai observe cine e de vină. Eu nu mi-am bătut joc de nimeni niciodată, Cristina părea să mă vorbească de rău – numai minciuni – chiar în timpul în care eu îi răspundeam normal și frumos. Magdalena Dale, care e totodată persoana care m-a introdus prietenilor ei de pe facebook, mi l-a recomandat pe Vasile Moldovan, militar, fost președinte al asociației de haiku din București, din câte se spunea. Astfel am ajuns eu din nou la Casa Armatei, fiindcă mai fusesem acolo mai în urmă, datorită poetului militar Marius C Nica. Eu eram mirată de astfel de cadru pentru manifestări artistice, dar m-am dus din nou, fiind complet singură de prea mult timp și fără nicio bănuială rea.

Ei spun că toți acești oameni despre care eu scriu adevărul sunt oameni respectați de proști și de aceea nimeni nu mă vrea, nimeni nu mă poate accepta. Nu au dreptate, eu nu acuz și e vorba de lucruri minore ce scriu eu, nu crimă. Da, e adevărul, dar poate că și ei sunt oameni și se pot trezi la realitate și pot să îmi lase viața, înțelegând că i-am iertat de la început și că e vorba de o viață bună și că nu am purtat niciodată pică nimănui și că e de fapt o problemă de viață și moarte și au fost mințiți că trebuie să mor. Voi continua să scriu, dar azi mama m-a chinuit mult, încontinuu. Abia am reușit să scriu și sunt obligată să renunț pentru mai târziu sau mâine-poimâine.

Am revenit pe calculator și aș fi vrut să continuu povestirea, să fi terminat în searea asta partea cu poeziile și haikuul, dar, din păcate, mâinile îmi sunt amorțite și nu mă pot concentra să scriu exact adevărul fără omisiuni sau greșeli, fiindcă mama m-a bătut toată ziua la cap. Sper să pot scrie mâine. Ceea ce am notat azi e adevărul, ca întotdeauna.

17 octombrie 2020
Mă reapuc de a scrie continuarea povestirii despre internet, deși e tare greu acum. Ei au dreptate când spun că e vorba de o crimă hidoasă, care, mulțumită internetului, se desfășoară în văzul lumii întregi, și nimeni nu vrea să o oprească și toți mint. Ceea ce tocmai scriam, adică detalii despre cum m-a afectat internetul, par a fi amănunte fără importanță, futilități, aspecte fugare despre care unii ar putea spune că sunt prea lipsite de greutate pentru a fi menționate și nu par să aibă loc în povestirea despre viața unui om evident serios și inteligent.Totuși trebuie să le notez și pe acestea, chiar dacă în viața mea se desfășura o adevărată tragedie și astfel de detalii sunt mai greu de integrat în ansamblul foarte dur al realității. Totuși, fiind un om absolut singur, chiar și aceste detalii m-au afectat în final, fiind evident că întreaga viață mai înainte nu existase nimeni în viața mea, în afară de părinți și încă 4-5 persoane. Unii spun că și prin astfel de detalii – adică hărțuire și diverse forme de agresivitate pe internet, inclusiv respingere totală, după ce ei au aplicat astfel de tehnici de distrugere în restul vieții, au contribuit la distrugerea continuă și globală a vieții mele de om dintre cei mai buni (și inteligenți) din lume, după cum spun ei. Tocmai scriam ieri despre o persoană, Cristina Rusu, care m-a luat în primire cu agresivitate și dând vina asupra mea. Din câte am aflat ulterior, acesta e un fel de cyber-bullying. Nu e vorba în acest caz doar de bullying verbal în scris, ci și de senzații fizice neplăcute, de migrenă presională sau altfel de îngreunare a trupului, senzații care acompaniau agresiunea verbală asupra mea. În general acest lucru mi s-a întâmplat cu multe alte persoane pe internet ulterior, în convorbiri pe mail sau pe messengerul facebook sau yahoo când exista, eu fiind o persoană fără șansa de a avea pe cineva cu care să vorbesc la telefon, o persoană care niciodată nu a agresat pe nimeni.

În cele ce am scris în postarea anterioară, m-am păcălit la un moment dat cu un singur lucru, din cauza neatenției – fiindcă am fost invitată la Casa Armatei, am crezut că Vasile Moldovan fusese militar, ceea ce nu am de unde ști cu certitudine. Drept președinte al Societății române de haiku era Valentin Nicolițov, despre care, de asemenea, nu pot spune nimic cu certitudine, în afară de ce mai am de adăugat.