Internetul în viața mea, partea a 4-a

Cum spuneam, în 2007 aveam cutie poștală electronică, dar nu aveam cu cine comunica nimic, nici vreo urare de la mulți ani, fiind la fel de izolată cum fusesem din 84. În cursul groaznicului an 2007, când am fost sexual și în alte moduri continuu torturată și am suferit diverse abuzuri la locul de muncă de la ASE, l-am întâlnit pe Cristian Galeriu, care spunea că el e homosexual și care ulterior m-a vizitat o dată la mine acasă, la apartament, și apoi m-a chinuit cu telefoane cu vorbe extreme de urâte sau vulgare, și foarte greu închidea monologul lui porcos. Eu am început să îi trimit câteva scrisori cu povestea adevărată a vieții mele, dar el nu mi-a răspuns și apoi eu am scris totul – ceea ce deja e pe blog, dar mai slab exprimat, pe mailul meu la scrisori netrimise, unde nu veți găsi nimic în plus față de blogul meu, care e cu adevărat adevărul în întregime. M-au chinuit foarte mult când scriam acele ”scrisori”, îmi ștergeau mereu pasaje mari sau scrisori întregi și eu trebuia să le scriu din nou. Ar fi fost mai bine să scriu în Word, dar practic nu mi-a venit ideea și nu știu dacă aveam programul word. Abia în 2013 am început blogul despre viața mea.

Inițial am intrat pe internet în 2010 și am încercat diverse conturi pe siteuri de poezii în limba română, cum ar fi Vulcanul de poezie sau www. poezii.biz – unde am și șters ce scrisesem când am plecat etc. Transformarea a ceea ce scriam s-a petrecut după ce am intrat pe siteul agonia (nume urât) în 2010, unde am început să citesc ce scriau alții pe site și am început să scriu și eu într-o manieră puțin mai extravertită. Cu încetul, am reușit să scriu mai lizibil, mai inteligibil pentru alții. Ulterior am avut mai multe faze ale creației mele poetice, cu moduri diferite de a scrie, fiindcă am observat că poeții de pe internet nu prea agreau modul meu de exprimare poetică. În definitiv, nu scriam pentru mine, cum spuneau alții că trebuie, de parcă chiar credeau că aș fi nebună – ci pentru ceilalți. La un moment data am închis toate conturile mele pe blogger – unde aveam blog de haiku sau pe facebook și am șters toate poeziile mele de pe agonia, în 2012, nemulțumită de faptul că internetul nu era comunicare cu alții deloc pentru mine, ci doar o iluzie, și în plus se purtau unii ciudat cu mine, ca și în viața reală, deși nu greșeam nimic, cum voi povesti mai încolo. Eugenia Reiter, editor de pe agonia, m-a contactat și mi-a propus să republice copia de rezervă a primelor mele poezii de la agonia, dar eu m-am dovedit încăpățânată și mi-am păstrat decizia. Mi-am restabilit conturile de pe internet cam după o jumătate de an, poate nu chiar toate. An scris o poveste adevărată în întregime, dar incompletă, despre viața mea, pe Wattpad și nu am mai șters-o. Era în engleză, din motive pe care le veți înțelege mai bine ulterior.

Sete foarte mare din nou, nu știu dacă apa pe care mi-o lasă mama e bună... Voi continua imediat.

Mai întâi am cumpărat întâmplător cu mulți ani în urmă, în plimbările mele în solitudine în oraș, o antologie de poezii haiku Ion Acsan. După ani am descoperit pe poezii biz pe Valeria Tamaș de la Timișoara care scria haiku și astfel am găsit pe internet întâmplător siteul Romanian haiku creat de Corneliu Atanasiu – deci nume legat de moarte și de Lucian Blaga, poetul de care am fost mai aproape de-a lungul vieții, iar Dl Atanasiu scria și despre Lucian Blaga diverse reflecții poetice. În același timp am descoperit întâmplător la vecina din Voluntari, Mădălina, o culegere veche cu traduceri ale haiku-urilor marilor maeștri, pe care am împrumutat-o, fiind astfel prinsă într-o rețea de coincidențe. Am mers singură – fiindcă mai mergeam uneori – la un spectacol la Operă și în pauză număram silabe pentru primul meu haiku scris pentru concursul lunar pe site-ul Romanian haiku, în limba română.

O vreme am participat la concursul săptămânal de asemenea și am obținut rezultate destul de bune, ca și la cel lunar. Se părea că haikuul era aclamat de o comunitate fidelă acestui gen pe plan internațional și era scris mai mult în franceză și engleză, dar mai ales engleză, pentru diverse concursuri sau publicații, fapt pentru care am început să scriu și eu în engleză, sau să traduc din română ce scrisesem, pentru nevoia de apartenență și comunicare oricât de puțină cu ceilalți. O vreme și cei din alte țări au părut a aprecia micile mele poeme, și ele erau, aproape toate, frânturi din realitatea cotidiană, de demult, a vieții – mai ales de când eram copil. Datorită haikuurilor, am început să traduc și poeziile mele mai lungi în engleză și puțin și în franceză. Însă pentru limba engleză existau multe siteuri de poezii pentru amatori, și m-am înscris pe multe, în goana singurătății. Dl Atanasiu m-a prezentat câtorva cunoștințe ale sale care scriau haiku – am cunoscut-o pe dna psiholog Ioana Dinescu, care a fost un psiholog care s-a purtat bine cu mine, relativ bine față de alții. La un moment dat m-a invitat să particip la realizarea unui calendar fotohaiku, cu poeme scurte ale mele pentru a ilustra fotografii în calendar. Calendarul a fost publicat, dar fotografii, cum ar fi dna Jianu Florica și alții, din câte spunea dna Dinescu, au cerut ca acel calendar să fie retras de pe piață, din motive incerte. Adineaori au intrat unii cu ideea că ”ei nu știau ce ești”. Vrea să spună că de aceea, inițial, oamenii de pe internet păreau să se poarte normal cu mine și apoi mă respingeau, fiindcă li se spunea că eu sunt ceva anume. Am întrebat ce putea justifica modul în care mă tratau – au spus că oamenii cred că eu eram politica, când, în realitate, era invers – ei erau politica, iar eu nu aveam nicio legătură cu așa ceva. Voi povesti mai departe, să înțelegeți de pildă ce am pățit cu haikuul și cum la fel am pățit și în rest.

Eu nu am avut nici cea mai mică bănuială că unii oameni necunoscuți de pe internet ar crede că eu sunt politica, dimpotrivă, am crezut cu tărie că era vorba doar de preocupări artistice și comunicare între oameni relativ necunoscuți pe internet. Unii spun acum ceva absurd – că politica pentru oameni înseamnă toate minciunile despre mine, deși am fost izolată întreaga viață și oamenii nu au recunoscut absolut nimic despre viața mea și despre mine.

La început am fost cu Atanasiu (există și o Cornelia Atanasiu) la lansarea cărții de haiku a autoarei Livia Ciupav Sfârâilă și, cu mare emoție și bucurie, fiind eu singură mereu, am dat mâna cu Livia. Am descoperit-o apoi pe facebook și a fost și ea în lista mea de prieteni, dar nu am comunicat deloc cu ea, iar când am căutat pe pagina ei, am descoperit cu oroare că era preocupată de politică, la fel ca și ceilalți, despre care credeam că sunt oameni serioși și buni, eventual. În altă dată am fost cu Atanasiu la o terasă la o întâlnire a lor și desigur oricine putea înțelege că eu nu eram ca ei, și că nu aș fi putut ieși cu ei în oraș sau merge la țară cu ei la vreo întâlnire de haiku, fiindcă practic nu aveam nici bani de haine sau pantofi ieftini. Apoi am observat că ei s-au mai întâlnit între ei, așa cum pățeam din copilărie, fără ca eu să fiu invitată. Odată m-am întânit cu Atanasiu la subsol la Universitate și el mi-a povestit bârfe diverse despre alți autori de haiku și mi-a cerut o colaborare pe site pe care am refuzat-o, fiind vorba de a nota acolo, copiind din alte siteuri din lume, calendarul concursurilor internaționale și naționale de haiku. L-am întrebat pe Atanasiu de ce m-a dat afară din 2 grupuri de concursuri – haiku club și concursul săptămânal și a spus că eu nu am spirit de competiție, deși nu greșisem nimic. De pe grupul săptămânal m-a dat afară de 2 sau 3 ori, fiindcă eu, fiind singură și amărâtă, reveneam mereu, deși el mă eliminase și de fiecare dată el monta atacuri pe internet la adresa mea, deși eu nu am fost niciodată certăreață sau ce insinua el și mereu îi lăsam pe nebuni să zică ce vor. Și mereu găseam să spun o vorbă bună și sinceră. Odată Atanasiu m-a invitat să particip la concursul pentru publicarea unei cărți de haiku, dar eu nu aveam niciun leu să particip. El a insistat că am fost sponsorizată, așa că nu am refuzat. Bineînțeles că nu am câștigat, dar au publicat haikuurile mele ca broșură fără ISBN, deci nu chiar carte, ci tipăritură mai bună decât acasă la imprimantă. Ceilalți au continuat să își publice cărțile de haiku ani de zile. Totuși, Atanasiu a făcut o faptă bună mascată – a adunat bani din vânzarea cărții mele, din câte spunea, și mi-a dat o sumă frumușică dar nu mare, laolaltă cu câteva exemplare din cărticica la care a trebuit să accept un desen de-al meu pe copertă, fiindcă așa a vrut sponsorul, fapt ce a însemnat mult pentru mine, care nu aveam nici bani de pâine adesea.

Urmează în curând

Continuu povestirea. Atanasiu m-a vizitat odată la mine acasă, fiind deci dintre cei câțiva oameni care mi-au călcat pragul. Eu, bineînțeles, nu i-am spus că eram otrăvită și nu știu dacă și-a dat seama. În afară de el, a mai intrat Cristian Galeriu, cum am povestit și dna Adelaida Mateescu - despre care voi scrie pe scurt mai încolo. Când am fost vizitată de Adelaida, pe care o cunoscusem pe o rețea ning unde activa împreună cu Veronica Pavel Lerner, cineva a intrat în gândul meu, cu ideea ”ai înțeles ce este în casa asta? Ai înțeles de ce trebuie să taci?” Nu am înțeles, poate voia să îmi atragă mie atenția asupra otrăvii, dar, în acel moment, uitasem pur și simplu. Rețeaua ning respectivă, unde eu aveam un fictiv rol de editor, nu a fost desființată după ce eu m-am retras, dar și-a schimbat numele de două ori, acum se numește dialoguri culturale. Voi continua imediat.

În acea rețea ning - o vreme ele au fost la modă - am participat cu poeziile mele lungi, nu cu haiku, la tipărirea unui volum colectiv, fără cost pentru mine. Anul următor însă mi s-au cerut bani în acest scop și eu am spus că nu am deloc, prin urmare nu m-au mai publicat, dar asta nu are importanță. Adelaida și Veronica au înțeles mai înainte, fiindcă eu m-am plâns, nu mai știu cum, că nu am bani nici de hrană sau apă și Adelaida a venit la mine cu o sumă măricică de bani să mă ajute - și mi-a scris un mesaj de încurajare pe plic - să nu mă las, sau așa ceva. I-am mulțumit din suflet - fiindcă eu practic ajunsesem să cerșesc pe stradă sau la chioșcuri măcar câțiva cartofi, și de fapt cele două au făcut o faptă bună, mi-au îndulcit amarul zilelor. Desigur, nu era o soluție. I-am explicat Adelaidei totul pe scurt și ea m-a uimit puțin cu întrebarea dacă eu nu aș vrea să am un bărbat în viața mea, deși a văzut probabil că eram șchioapă și știa că fusesem închisă la psihiatrie, ceea ce îmi lua toate drepturile. Eu am implorat-o să mă lase să îi dau măcar un telefon din când în când, măcar o dată pe lună, fiindcă durerea cea mai mare era izolarea totală. Adelaida mi-a dat numărul ei de telefon, pe care ulterior l-am pierdut, dar am înțeles din vorbele ei că nu îi plăcea ideea să îi telefonez periodic, deși aș fi vorbit doar despre mici probleme și mici bucurii. Adelaida și Veronica au făcut o faptă bună față de mine, Dumnezeu să le ocrotească. Dar, ca și Ibi Nicolau, pe care am ajutat-o eu și care a păstrat relația cu mine mai mult timp, și Adelaida s-a descotorisit de mine, așa cum e scris peste tot că se întâmplă cu oamenii săraci.

Revenind la peregrinările mele în galaxia haiku...

Încă de la începutul activității mele legate de haiku, mi s-a spus că Atanasiu continua eforturile unui om celebru, Florin Vasiliu și că puteam obține o carte din biblioteca donată de el când a murit pentru iubitorii haikuului. E adevărat, eu eram începătoare, dar eram dintre cele care citesc teorie literară sau filozofie cu mult drag și speram că voi ajunge poate să scriu și eu eseuri legate de acest gen de poezie – de fapt la început chiar puteam să fi citit mai mult și nu aveam probleme de sănătate fizică precum am acum și psihic nu aveam probleme personale. Așa că am încercat și am dat și eu telefon. Mie nu au acceptat să îmi trimită nicio carte și Atanasiu m-a mințit cu ideea să încerc din nou și am încercat din nou și din nou, fiindcă nu aveam ideea că eram respinsă de peste tot, indiferent de orice. Mă consolez cu ideea că acele cărți au ajuns pe mâini bune, dar acest gen de respingeri, nenumărate în viața mea, mereu și oriunde, s-au adunat și mi-au mâncat zilele și șansele de viață. Asta e.

În afară de grupul condus de Atanasiu mai era și Asociația Română de haiku din București și mai era și grupul de haiku de la Constanța. Am făcut cunoștință cu grupul de haiku din București prin intermediul siteului agonia. La început, ca întotdeauna, mi-au deschis porțile – respectiv Cristina Rusu și Magdalena Dale de pe siteul agonia, persoane care scriau haiku sau poezii ”inspirate de lirica niponă”.

Corneliu Atanasiu le vorbea de rău, le critica și considera că se arată ele experte și au nazuri și fumuri, ele două. Poate avea oarecum dreptate. Contribuția mea apare doar la haiga de toamnă în lanț – o postare a Cristinei Rusu. Ea era legată de revista Poezia de la Iași, din câte spunea Atanasiu, care avea o părere rea și despre acest lucru. Cristina aduna în jurul ei pe agonia oameni interesați de haiku sau haiga, diverși diletanți și poate vreunul mai bun. Printre ei era de exemplu și Ioana Geier, care a plagiat un poem haiku al meu, după ce în mod evident îl scrisesem eu la concursul lunar, la care participase și ea. Cristina a comunicat normal cu mine la prima haiga, dar, la următoarea a făcut în așa fel încât să mă invite și apoi să mă dea afară, aruncând vina asupra mea, deși eu mereu am fost sinceră și politicoasă – nu cred că are rost să vă dau exemple din modul în care și-a bătut joc de mine pe mail, s-ar putea să am păstrate acele mailuri. Ei au o anume tehnică de derutare – în momentul în care scriu ceva, insinuează că victima lor greșește sau gândește ceva rău, lucru care nu e adevărat. În afară de multe insinuări, ei încep mai multe fire de discuție – adică scriu ei în timp ce victima nu apucă să răspundă și în final istoria conversației apare ramificată și alambicată, fără să se mai observe cine e de vină. Eu nu mi-am bătut joc de nimeni niciodată, Cristina părea să mă vorbească de rău – numai minciuni – chiar în timpul în care eu îi răspundeam normal și frumos. Magdalena Dale, care e totodată persoana care m-a introdus prietenilor ei de pe facebook, mi l-a recomandat pe Vasile Moldovan, militar, fost președinte al asociației de haiku din București, din câte se spunea. Astfel am ajuns eu din nou la Casa Armatei, fiindcă mai fusesem acolo mai în urmă, datorită poetului militar Marius C Nica. Eu eram mirată de astfel de cadru pentru manifestări artistice, dar m-am dus din nou, fiind complet singură de prea mult timp și fără nicio bănuială rea.

Ei spun că toți acești oameni despre care eu scriu adevărul sunt oameni respectați de proști și de aceea nimeni nu mă vrea, nimeni nu mă poate accepta. Nu au dreptate, eu nu acuz și e vorba de lucruri minore ce scriu eu, nu crimă. Da, e adevărul, dar poate că și ei sunt oameni și se pot trezi la realitate și pot să îmi lase viața, înțelegând că i-am iertat de la început și că e vorba de o viață bună și că nu am purtat niciodată pică nimănui și că e de fapt o problemă de viață și moarte și au fost mințiți că trebuie să mor. Voi continua să scriu, dar azi mama m-a chinuit mult, încontinuu. Abia am reușit să scriu și sunt obligată să renunț pentru mai târziu sau mâine-poimâine.

Am revenit pe calculator și aș fi vrut să continuu povestirea, să fi terminat în searea asta partea cu poeziile și haikuul, dar, din păcate, mâinile îmi sunt amorțite și nu mă pot concentra să scriu exact adevărul fără omisiuni sau greșeli, fiindcă mama m-a bătut toată ziua la cap. Sper să pot scrie mâine. Ceea ce am notat azi e adevărul, ca întotdeauna.

17 octombrie 2020
Mă reapuc de a scrie continuarea povestirii despre internet, deși e tare greu acum. Ei au dreptate când spun că e vorba de o crimă hidoasă, care, mulțumită internetului, se desfășoară în văzul lumii întregi, și nimeni nu vrea să o oprească și toți mint. Ceea ce tocmai scriam, adică detalii despre cum m-a afectat internetul, par a fi amănunte fără importanță, futilități, aspecte fugare despre care unii ar putea spune că sunt prea lipsite de greutate pentru a fi menționate și nu par să aibă loc în povestirea despre viața unui om evident serios și inteligent.Totuși trebuie să le notez și pe acestea, chiar dacă în viața mea se desfășura o adevărată tragedie și astfel de detalii sunt mai greu de integrat în ansamblul foarte dur al realității. Totuși, fiind un om absolut singur, chiar și aceste detalii m-au afectat în final, fiind evident că întreaga viață mai înainte nu existase nimeni în viața mea, în afară de părinți și încă 4-5 persoane. Unii spun că și prin astfel de detalii – adică hărțuire și diverse forme de agresivitate pe internet, inclusiv respingere totală, după ce ei au aplicat astfel de tehnici de distrugere în restul vieții, au contribuit la distrugerea continuă și globală a vieții mele de om dintre cei mai buni (și inteligenți) din lume, după cum spun ei. Tocmai scriam ieri despre o persoană, Cristina Rusu, care m-a luat în primire cu agresivitate și dând vina asupra mea. Din câte am aflat ulterior, acesta e un fel de cyber-bullying. Nu e vorba în acest caz doar de bullying verbal în scris, ci și de senzații fizice neplăcute, de migrenă presională sau altfel de îngreunare a trupului, senzații care acompaniau agresiunea verbală asupra mea. În general acest lucru mi s-a întâmplat cu multe alte persoane pe internet ulterior, în convorbiri pe mail sau pe messengerul facebook sau yahoo când exista, eu fiind o persoană fără șansa de a avea pe cineva cu care să vorbesc la telefon, o persoană care niciodată nu a agresat pe nimeni.

În cele ce am scris în postarea anterioară, m-am păcălit la un moment dat cu un singur lucru, din cauza neatenției – fiindcă am fost invitată la Casa Armatei, am crezut că Vasile Moldovan fusese militar, ceea ce nu am de unde ști cu certitudine. Drept președinte al Societății române de haiku era Valentin Nicolițov, despre care, de asemenea, nu pot spune nimic cu certitudine, în afară de ce mai am de adăugat.