Internetul în viața mea, partea 5

18 octombrie 2020, bună ziua.
Am revenit să scriu continuarea la povestirea despre internet în viața mea, acum nu e încă ora 3 PM. Ideea e că eu am fost aruncată între oameni răi și mărginiți - așa spun ei - eu spun că asta nu are nicio importanță, fiindcă aproape toți oamenii așa sunt, mai puțin inteligenți - dar în cazul meu ei au comis o crimă, nu am avut nici cea mai mică șansă și ei continuă să vrea moartea mea și chinul supraomenesc, deși nu am greșit nimic.

Mai demult spuneau că eu trebuie să nu scriu adevărul despre anumite persoane de pe internet - adică cum m-au lovit sau m-au respins, fiindcă acele persoane trebuie să se trezească la realitate și să mă accepte, și dacă eu scriu adevărul îmi tai orice speranță de viitor. Voi scrie totuși, dacă ați vrea să mă acceptați, atunci m-ați accepta în adevăr și nu ați minți despre mine și ați vedea clar că nu am greșit nimic și că totodată am fost mereu plină de încântarea de a trăi și am avut mereu atitudine pacifică, de înțelegere și bucurie, chiar evlavie, nu doar respect, față de orice ființă umană - aceste vorbe spun adevărul, nu sunt propagandă sau demogogie.

La postarea mea trecută pe facebook a primei părți din povestire, acum 2 zile, am primit un răspuns mușcător – cum mi s-a întâmplat adesea, de la Maria Tirenescu, care a scris:
”Cristina, fiecare om gândește prin prisma cunoștințelor și experiența proprie. Nu cred că e cazul să te consumi și să te superi. E mai greu să accepți.”

Acum nu mai detailez, vă las pe dvs., cei care poate mă cunoașteți un pic, să analizați aceste vorbe ale Mariei – nedrepte, ca întotdeauna, ca și cum ea vede în mine opusul a ceea ce sunt, ceea ce sunt fiind ceva normal și bun, ca pentru orice om inteligent. Cred că oricine își poate da seama că eu nu aș fi scris Mariei și nimănui așa ceva. Așa m-au respins toți, chiar dacă nu mă plângeam de fleacuri sau lucruri mai grave, fiindcă nu mă plângeam de felul meu. Ei au spus că Maria a înțeles ceva, dar nu poate pune lucrurile cap la cap – adică nu a înțeles că nu am greșit absolut nimic în detaliu, nici măcar în gând și nu poate crede adevărul monstruos despre mama, lucru care s-a văzut și în modul în care vorbea cu mine la telefon. Eu nu pot spune cu certitudine dacă așa e, sau dacă nu e invers – adică Maria să nu fie un om sincer și dintr-o bucată, așa cum pare să dea impresia. Am vorbit cu ea la telefon de câteva ori, ea este cea care a făcut o faptă bună și m-a sunat prima oară acum câțiva ani, dar nu mai țin minte cu certitudine.

Scriam despre cum m-a afectat internetul, legat de scrierea de poeme haiku. Am ajuns așadar la Casa Armatei din nou, la întrunirile Societății Române de Haiku. Nici acest grup de oameni nu m-a acceptat printre ei. Vasile Moldovan s-a purtat relativ bine cu mine, fiind genul omului cald și jovial, cu vădite intenții bune, tipul omului mai puțin inteligent cu astfel de trăsături. Nicolițov părea mai inteligent și el, de asemenea, s-a purtat deschis și cu bunăvoință cu mine. Amândoi m-au răsfățat cu cărți și materiale legate de haiku, și am impresia că Nicolițov mi-a cerut haiku pentru publicare în revista lor – dar aceasta s-a întâmplat doar o dată. Și într-o culegere colectivă de haiku. Nicolițov s-a purtat bine cu mine, în același mod, și la Constanța, unde am fost în 2013 la o conferință înternațională, unde am fost respinsă fățiș și marginalizată de participanți, și era ca și cum știau ceva mincinos despre mine. Când am fost atunci la Constanța m-a ajutat Irina, fostă colegă, cu bani să dorm la un hotel aproape de sala de deschidere, iar eu i-am dus cadou o cuvertură de pat țesută la război de bunica. La conferință a venit un singur om cunoscut pentru mine – Clelia Ifrim, o persoană care spunea că ea face dializă. Acolo am avut scurgere mare de culoare albăstriu în zona ganglionilor inghinali și nu mă simțeam bine, iar oamenii au părut să mă hăituiască pe drum în oraș și în trenul aglomerat și care a plecat cu mare întârziere când m-am întors (și la dus am avut mare întârziere).

Vasile Moldovan mi-a cerut odată să îi dau telefon, nu îmi amintesc pentru ce și eu m-am conformat. Din nefericire soția lui era un om obtuz și vulgar, în ciuda politeții mele sincere și naturale și s-a supărat rău că am sunat la ea acasă să îl caut pe soțul ei, înjurându-mă de mamă. Ulterior, Moldovan mi-a spus că el pleacă în Elveția pentru mult timp sau definitiv, nu am înțeles bine.
În ce privește scrierea de haiku în limba engleză, sau traducerea haikuurilor mele, ea s-a petrecut datorită faptului că am înțeles că mulți făceau așa, fiindcă limbile engleză și franceză erau preferate în lume pentru concursuri sau reviste de haiku, online sau tipărite. Inițial am câștigat 2-3 premii interenaționale, nu mai mult și revistele respective m-au primit și au publicat versurile mele. Simultan cu aceasta, eram oarecum acceptată de prietenii de pe facebook, care de asemenea aveau preocupări legate de haiku. (revin imediat cu restul povestirii)

Unii mă acuză acum că spun adevărul despre alți oameni cu multă lejeritate. Se poate să pară așa, dar e cu respect și, fiind adevărul, nu e calomnie și nu poate lovi pe nimeni, nu poate distruge nimic bun. Pe mine m-au lovit cu minciuni și calomnie, deci astfel mi-au făcut rău, findcă adevărul nu lovește niciodată. S-a întâmplat că sunt deja mulți ani de când am înțeles totul singură, fără să îmi explice nimeni nimic. Este adevărat că eu am deja părul alb și aproape 50 de ani, dar toți mă tratează mereu ca pe un copil, deși nu mă cunosc. E adevărat că este prima și poate ultima mea existență ca om viu, dar, fără să vreau, i-am privit mereu pe ceilalți ca pe niște copii, cu înțelegere și acceptare, chiar cu iubire, ca pe niște copii răi adesea, dar totuși copii. Însă când am povestit adevărul, am povestit clar și exact adevărul, astfel încât oamenii menționați de mine apar ca la un pomelnic.

În ceea ce privește haiku-ul, așa-numiții prieteni de pe facebook – rețea socială pe internet, despre care nu realizasem de la început că e o formă de mass-media socială, au renunțat să mă mai accepte în mod brusc acum câțiva ani, poate din cauză că m-am plâns pe facebook legat de condiția mea socială, de sărăcie lucie și persecuție, pe care nici nu am numit-o așa. Ei nu mai apreciau haikuurile mele sau postările mele, chiar dacă nu era vorba de starea sănătății mele precare etc. Drept urmare nu au mai fost acceptate nici haiku-urile mele și nici nu am mai obținut punctaje bune la concursuri, deși scriam la fel. Am cunoscut pe internet o doamnă Lavana Kray (acesta fiind pseudonimul ei) din Iași, care a fost singura persoană cu care am avut comunicare oarecum pe internet și care spunea că ea a ajuns să scrie haiku și haiga, ea fiind fotograf, datorită mie. Nici ea nu a acceptat să vorbească la telefon cu mine sau pe videochat și ea ulterior a obținut numeroase premii și mențiuni și publicări. Eu am renunțat în final la haiku, fiindcă nimeni nu mai mă ”voia”. Am mai fost acceptată de o emisiune la o teelviziune din Japonia, care ulterior a fost desființată.

În ce privește poeziile, povestea e similară. Tot o persoană de pe internet, Carmen Tania Grigore, care scria poezii și trăia în Anglia, pur și simplu s-a certat cu mine pe mail, înscenând că eu greșeam și eram certăreață, când în realitate ea era agresorul, eu niciodată. La fel, când am fost membră a Rețelei Literare – tot o rețea ning – m-am plâns odată de sărăcie și nedreapta luare a dreptului meu la muncă, datorită minciunilor psihiatrice, și atunci m-au atacat gurile rele, fiindcă ei așa fac atunci când e vorba de pacienți psihiatrici, ei cred, fără să știe nimic, că victima e vinovată – prin urmare mi-a vorbti urât acolo o doamnă psiholog, am impresia că era chiar Camelia Iuliana Radu, care a făcut tardiv facultatea de psihologie la Sibiu și care s-a numărat printre prietenii mei de pe facebook. Lipsa banilor era o mare dificultate, neavând practic nici să îmi cumpăr chiloți, prin urmare rămânând cu fundul efectiv gol sub fusta pe elastic din anii 2000, fiindcă chiloții erau prea vechi și nu aveam nici bani de elastic. Prin urmare rețeaua literară mi-a închis contul fără niciun avertisment, în cazul în care aș fi dorit să păstrez unele poezii ale mele ca amintire. De curând m-am înscris din nou acolo, dar nu am pentru cine să scriu. (revin imediat cu restul povestirii)

19 octombrie 2020
Acum a venit cineva să se uite la centrala noastră pentru apă caldă și căldură, care s-a defectat. E destul de frig și nu avem deloc căldură sau apă caldă. Persoana spune că probabil a umblat cineva la contorul sau aparatul nostru pentru gaze de la poartă - findcă centrala nu merge datorită unei presiuni duble a gazului față de cea normală (normal fiind maxim 30 și noi avem 64, așa spune specialistul). Totodată centrala nu face scânteie. Nenorocirea e că repararea centralei va costa mult - 800 lei, din câte spune mama. Și mai trebuie plătită și manopera.
Voi continua povestirea de unde rămăsesem. Ei spun că eu am fost tratată ca și cum greșisem ceva, și de fapt nu aveam nicio vină. Au spus din nou că oamenii credeau că aș fi moartă sau robot, sau păpușă manipulată de alții (??) în timp ce eu eram eu însămi. Ei spun că oamenii credeau că sunt pedepsită pentru a îi pedepsi pe cei care mă manipulau și de aceea eu am scris totul în detaliu despre viața mea, pentru a arăta clar că nu am vină, că era o invenție - dar eu nu știu nimic despre așa ceva.
În ce privește modul în care am fost hărțuită pe internet legat de haiku și poezii, diferența e că, în ce privește poeziile lungi, ei m-au respins și m-au tratat ca și cum aș fi altceva încă de la început, adică din 2010 când am intrat pe internet, ca și cum credeau ceva rău despre mine și eu nici nu bănuiam, în timp ce, legat de haiku, la început s-au purtat bine și părea că eram acceptată.
Continuu peste un timp, sper că azi.
Ei spun iar că nenorocirea e că nu doar românii, ci și toate celelalte popoare au fost mințite despre mine.(??)
Continuu în postarea următoare.