”să-mi bag pu.. în morții tăi”
”Să-mi bag pu.. în cristosu mă-tii”
Aceste înjurături legate de religie le plac foarte mult, le repetă adesea aici unde locuiesc eu.
Încă de cînd eram mică am obsevat că unii aveau tendința să prefere înjurăturile religioase:
”F_ți Dumnezeii mă-tii” etc.
Asta cu cristosu nu am mai auzit-o. Dar cu morți mereu urlă aici, fără să aibă niciun respect, ca toate popoarele civilizate, din ce știu eu din literatură, istorie și mitologie, față de spiritele morților.
Una care mă deranjează mult, fiindcă e la modă cel puțin de cînd m-am mutat eu aici după moartea tatei este:
”Să moară familia mea ...” Mereu și mereu ei urlă să moară familia lor. Foarte repetat, des, una după alta. Și sub fereastra mea și în jurul locuinței. Unii zic că ei au împrumutat de la țigani acest lucru, sau poate că vor să îi mintă pe alții că ei sînt țigani, așa cum îi aud eu - eventual să creadă proștii că eu trăiesc printre țigani. Și multe alte chestiuni. Cum cea cu F_ți Dumnezeii etc. e mai rară și se folosea mai demult mai ales în mediul rural, eu am tot sperat, nu rîdeți, să treacă moda acestei expresii despre moartea familiei. Chiar am văzut cu ochii și am auzit cu urechile, cum unele mode dispar în timp și sînt înlocuite de altele, dar ei tot sînt agățați de porcăria asta și nu se mai termină naibii efervescența lor verbală legată de aceste cuvinte scîrboase. Din 2006 sînt aici.
”eu nu mai pot” iar zic unii în gînd
”Adevărul nu poate fi distrus” etc. Ei au zis de multe ori că tot ce spun sau gîndesc eu e adevărul și tocmai de aceea ei vor să mă ”distrugă”.
Acum iar:
”Băga-mi-aș pu în mă-ta” Asta e foarte des uzitată de copii.
Azi chiar a venit mama la mine în vizită și ei așa vorbeau des, uneori legat de venirea ei aici. Se distrează foarte bine și rîd încontinuu.
”Niște porci infecți, Cristina, vor să mori.”
”Porcii nu au cap și nu pot judeca ce e bine și ce e rău”
”Poporul, adică proștii, cred răul și vor să mori fiindcă așa i-au convins alții, ei nu au judecată personală, au fost mințiți. Alții i-au convins că tu ești nebună sau ai greșit ceva. Tu nu ai reușit să convingi pe nimeni și de aceea mori”
Bine, dar nici nu am încercat să conving pe nimeni, am fost singură, nu am fost nebună sau paranoică să îmi imaginez că trebuie să conving pe alții, nu am avut delir că mă acuză cineva de nu știu eu ce, adică, așa cum se spune psihologic, nu am avut interpretativitate sau personalitate paranoică sau demonstrativă.
Ei continuă să zică totuși că eu trebuia să conving pe alții - dar pe cine? Cum? Nu aveam cum sau de ce etc. Și ce trebuia să îi conving? Totul, adică toată realitatea, ar fi durat 1000 de ani. Ei au zis că trebuia să conving oamenii că nu trebuie să mă omoare, atîta tot. Dar eu nu aveam cum, fiindcă de fapt nu aveam dreptul la muncă și la studii sau, mai ales, de a întemeia o familie, încă din 84. Oficial din 92, de la închiderea psihiatrică, real din 84 în mod clar.
Ei zic din nou că oamenii sînt convinși că eu sînt nebună. Alții zic că trebuie să înțeleg că asta e ”crucea” pe care trebuie să o poarte nebunii, că adică nu sînt crezuți deși au dreptate, că sînt considerați răi și proști deși ei nu greșesc nimic, că nimeni nu îi înțelege etc. Că sînt considerați rușinea societății tocmai fiindcă au fost victimizați și familia și lumea vrea să ascundă greșelile lor față de ei și de aceea îi consideră nebuni. ”Proștii cred că nebunii au capul defect, cînd de fapt trupurile lor sînt chinuite, ca la toți bolnavii.” Totuși, ceilalți nebuni, unii dintre cei închiși cu mine în spital, erau tot răi, ca și cei de afară. Oricum și ei m-au respins. Știu, unii îi numesc pe nebuni posedați sau demonizați, dar și posesia sexuală asupra mea - clar tulburare hormonală și puteam dovedi - a dispărut de mult. În plus, reamintesc ceea ce știu și proștii - că pacienții psihiatrici sînt dintre oamenii săraci, cum am fost și eu.
Alții zic că nimeni nu mă poate accepta după 35 de ani de ”pîrnaie”. Că toți cred că nu mai sînt capabilă de muncă sau studiu sau orice relație cu alții. Sau că nu credeau de la început, de cînd aveam 13 ani, fiindcă eram torturată de familie și de societate și considerată nebună etc. Toți au înțeles că ai fost torturată încontinuu 35 de ani și de aceea nu te acceptă.
”Problema e că tu ai fost prejudiciată rău de oameni respectați în societate și de aceea toți vor să mori. Despre cei care sînt respectați în societate nimeni nu are voie să spună adevărul.”
”Ție toți ți-au făcut rău.” ”Toți vor să mori ca să dispară rușinea lor și acuzația implicită că sînt vinovați de răul asupra ta, Odată ce tu mori, nimeni nu îi va mai acuza, așa gîndesc ei.” ”Cine să îi acuze?” întreb eu. De data asta mi-au răspuns, cu chiu cu vai - cei buni cu adevărat.” Bine dar cine sînt ăia? Chiar există cei buni cu adevărat? Și de ce le e frică de ei, fiindcă dacă sînt buni nu le-ar face nimic? Nu le le frică, doar rușine, rușine de aparențe, fiindcă în sufletul lor nu au rușine ca în dicționar, nu vor adică să apară drept proști sau răi că te-au acuzat nedrept și te-au chinuit toată viața - fiindcă închiderea la psihiatrie e ca o acuzație. Ei au făcut lucruri monstruoase asupra ta și nu le place adevărul, adică faptul că tu încă ești în viață și nu ai uitat. Bine, dar i-am iertat. Îi doare în cur de iertarea ta și atitudinea ta demnă și normală etc. Deci ei nu vor să înțeleagă altcineva, cei despre care ei cred că sînt buni cu adevărat, adică nu sînt corupți ca aceia care mint despre mine. Da. Bine, dar nu ar fi nimic rău, nimic rău pentru așa zis sistemul lor - cel mult s-ar îmbunătăți, nu ar deveni nimic mai rău, ci mai luminos, mai conștientizat de idioți, nu de nebuni, mai curat, mai uman. Dacă chiar există aceia buni de care se tem ei.
În fine, iar încep ei că toți vor să mor, că lucrurile de mai sus nu contează. Ei spun că eu nu înțeleg că e vorba doar de interesele personale ale unor porci. Ei spun că aceia care citesc ce am scris eu pe facebook sau în blog consideră că eu mint , că am minte diabolică sau bolnavă, paranoică să inventez așa ceva, deși nu puteau fi motive personale și puteam dovedi că am avut mereu dreptate, că, fiind un om inteligent, nu aveam cum să fabulez sau să exagerez. Dar era foarte clar acest lucru. Ei zic că oamenii au fost îndobitociți, și că ei chiar cred că eu am avut defecte sau greșeli, deși nu am avut deloc și puteam dovedi. Bine, dar e total absurd. Au fost dovezi clare despre tot adevărul, nu doar despre faptul că eram izolată și că nu eram nebună. În cele mai mici detalii numai binele și frumosul ca trăsături de personalitate și nicio greșeală. Ei zic că trimiteau comisii sau judecători care erau îndobitociți de minciunile psihologilor sau psihiatrilor asupra mea și care mințeau toți cînd vedeau că mereu am spus adevărul și că nu am amnezie sau defecte psihice. Da, am avut mereu dreptate. Ei zic că mereu veneau alții și alții care credeau miniciuni, deși evident am fost complet izolată din 84 și aproape nmeni nu a vorbit cu mine și nimeni nu a colaborat sau muncit cu mine împreună toată viața. Nu aveau nicio dovadă rea despre mine și, mai mult decît atît, eu aveam toate dovezile clare ale binelui și normalității. Este evident chiar și din tot ce am scris că nu a fost delir nicidoată și chiar că am fost un om inteligent. Unii porci zic că dacă eram inteligentă nu scriam nimic, mă lăsam omorîtă în tăcere, ca orice om bun. Nu au dreptate. Voi dovedi dacă mă vor lăsa să scriu, că nu au dreptate.
Unii spuneau din nou că mama mea s-a trezit prea tîrziu, alții invers, că ea e complet nebună. Că adică lumea e atît de proastă încît credea sau încă crede că mama era normală și bună și eu nebună și rea, fiindcă i-au păcălit pe toți. Ăștia sînt ticăloși infecți, eu nu cred așa ceva.
Ei pur și simplu nu vor să admită că tu ești mai deșteaptă decît ei și ai avut dreptate și ei spun că ești nebună, adică mai proastă ca ei și te omoară pentru orgoliul lor. Bine, dar așa ar fi omorîți toți cei inteligenți. Nu, numai aceia care nu îi pot convinge pe proști, cum au zis ăia mai sus. Nu e adevărat, zic eu, am văzut colege destule care au fost acceptate și nu cred că au trebuit să îi convingă pe proști sau poporul. Ele au acceptat regula jocului, adică să te lovească pe tine de moarte sau pe alți nevinovați. Deci totuși am dreptate, revin eu, a priori cei inteligenți sînt omorîți. Nu e un joc, e o crimă brutală și josnică, cum spuneau unii dintre voi. Nu, zic ei, numai tu ești nedreptățită. Bine, dar tocmai în cazul meu se putea face o excepție. Nu, zic ei. Etc.
așa apar eu în mai multe fotografii din copilărie - încercînd să prind de mînă păpușa sau pe Moldoveanu Ironim, bunicul paralizat, sau pe străbunica mea Victoria. Aceasta era păpușa mea Ileana, botezată așa de mine. De unele momente din poze îmi aduceam aminte - primele mele amintrii sînt de la 1-2 ani, cînd mă tîram pe covor sub masă și scaune și îmi imaginam castele și porți sau ziduri prin care treceam după cum erau desenate motivele florale ale covorului. Nu eram un copil exagerat de inteligent din cauza asta, eram un copil normal. Apoi mai am amintiri de la grădiniță. Am motive certe să cred că amintirea cu covorul din pruncie era reală, nu era un vis implantat ulterior în mintea mea, cum ar spune gurile rele. Unii spuneau că psihologii asta au inventat, că povestea vieții mele scrisă de mine e fabricată de alții, care mi-au trimis vise telepatice, că nu putea fi adevărată. Eu totuși aveam dovezi certe de-a lungul anilor despre tot, iar ce spun ei este doar o teorie greșită, o interpretare pe care nu o pot dovedi, e ca și cum ai spune că un om fantasmează și e nebun, și lumea te-ar crede numai fiindcă tu ești psiholog clinician și ești rău și abuzezi de poziția ta socială și de puterea banului de fapt, evident strivind un om singur, sărac și fără apărare, ca în romane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...