21 mai 2019

Mi se reproșează în gînd din cînd în cînd că eu nu am reușit să conving oamenii să nu mă omoare și să mă accepte. Este cît se poate de clar că nu aveam cum și nu înțeleg la cine se referă. Ce oameni? Evident am fost singură, izolată cu forța, nu aveam pe cine să conving. Și nu mi s-au dat din 84 dreptul la muncă și la studii, deși le meritam, deci nu aveam cum să conving pe nimeni. Eu am fost mereu exact cum sînt acum și nu aveam cum să greșesc, fiind un om inteligent. Este absolut imposibil ca oamenii peste un anumit nivel de inteligență să greșească și eu eram peste acel nivel. Pe cine să conving - aici, pe oamenii de pe facebook? Eu am cu dvs., cei de pe facebook care citesc postările mele, doar o relație distantă aproape defel relație și mereu am fost conștientă de acest lucru. Întreaga viață nu am ratat nicio șansă și nu am greșit nimic. Cum am mai explicat, a trebuit să spun în final și faptul că am fost un om perfect și cu atît mai mult nu trebuiau să mă omoare. Ei spun că dvs. nu credeți și că aveți ideea că eu am doar iluzia că am fost un om perfect, cînd de fapt am fost perfectă cu adevărat, fără să exagerez niciodată importanța acestui lucru. dar am fost izolată cu forța de aproape 35 de ani, fiind un om normal și nu mi s-a dat măcar dreptul de a munci, degeaba am fost perfectă.
Ceea ce voi scrie azi aici este și intelectualizare și raționalizare, dar și adevărul pur și mă rog sufletelor bune dintre dvs. să citească și cu sufletul - eu am avut întrutotul numai gînduri bune, dar am și simțit iubirea reală față de oameni, inclusiv față de dvs., și nu am crezut că mă vor omorî fără niciun motiv. Foarte mult am ținut la oameni, foarte mult am fost iubire și bunătate viața toată. Am fost și inteligentă, nu doar binele mereu.
Ei spun că dvs. nu mă percepeți așa cum sînt, ci cu totul altfel. Bine, replic eu, dar e imposibil. Cum să mă perceapă acei oameni de pe facebook, cînd de fapt nu comunică cu mine deloc și nu avem nimic în comun și nu mă cunosc deloc, absolut deloc?
Alții spun că dvs. aveți interesul ca oamenii să nu înțeleagă că otrava și celelalte torturi din viața mea sînt lucruri reale și că proștii trebuie să creadă că erau tot iluzie a mea sau delir. Evident nu era delir, nu mai explic acum de ce și putea fi ușor dovedit totul, niciodată nu am susținut că știu adevărul despre otrăvuri invizibile sau simptome ambigue. Evident nu eram un om plîngăcios sau care aruncă vorbe fără temei. Ei spun că datorită faptului că eram tratată monstruos din 84 oamenii au inventat că eu aș fi nebună sau vinovată, deși nu am avut nici măcar o greșeală. Ceea ce scriu despre mine nu este și nu a fost niciodată discursiv, este vorba de adevărul întreg, care nu poate fi decît întreg și eu am fost mereu întreagă la minte. Este vorba de blogul despre viața mea și cel cu încercări literare laolaltă, fără niciun fel de dedublare sau conflict sau amnezie, mereu lucidă și numai binele față de societate, ceea ce e de la sine înțeles. Nu are, cum am spus de atîtea ori, absolut nicio importanță că am suferit mult, fiind absolut nevinovată, dar am avut și afectivitrate perfect normală, nu doar gîndirea. Nu m-au lăsat să scriu totul cronologic pe blogul meu după 2002, dar adevărul și după 2002 încoace e scris de mine în diverse povestiri sau postări pe blogul despre viața mea. Întotdeauna a fost vorba desigur de un întreg al personalității mele. Eu nu am avut niciun fel de contradicție internă sau dizarmonie de personalitate și am înțeles totul despre lume singură de mult timp și de asemenea și povestea vieții mele și nici după aceea nu am greșit nimic și am iubit oamenii și viața la fel. Mi-am făcut datoria de a gîndi pozitiv și frumos zi de zi și am dăruit iubire și bine cu adevărat zi de zi, nu am fost depresivă sau prinsă de idei negative niciodată, deși mereu conștinetă de adevăr și de faptul că mă omoară și că nu vreau să mor și că toți vor să mor și că e greșit. Ei spun că au creat teorii mincinoase despre tot ce am povestit eu și că neagă tot adevărul desrpe mine, că oamenii proști nu trec nici prin 1% din necazurile mele și atunci ei cred orbește că e boală psihică și că nu poate fi adevărat, sau că sînt blestemată sau vinovată sau nu sînt om (ci strigoi, zeu etc.) și că nu au milă față de mine și nu mă consideră la fel cu ceilalți fiindcă sînt batjocorită prea monstruos și au ajuns să delireze că trebuie să mor, să înnebunesc etc.
”explică-le că ea era un om format cînd a venit în Bucrești la 13 ani și că nu pot să îi distrugă gîndirea, fiindcă intelectul ei a fost dublat de un caracter perfect, numai binele.”??
Ar trebui să înțelegeți că toți oamenii inteligenți, inclusiv eu, sînt animați în mod corect și normal numai de idei altruiste și de sentimentul datoriei și sacrificiului pentru alții, a lucrurilor care contează și care sînt așa cum se cuvine, în sens normal și bun, nu bigot. Cu toții, intelectualii, sîntem responsabili întrutotul, chiar și prin trecerea noastră în neființă, de bunul mers al lumii, de sentimentel frumoase și moralitatea oamenilor, de ceea ce împărțim cu ceilalți, de ordinea, calmul și bunăstarea materială, dar și spirituală. Acestea și altele nu sînt vorbe goale, dar prefer să nu explic asta aici și veți găsi clar că toată frumusețea din inima mea (și Dumnezeu cu adevărat mi-a dăruit ceva sublim) se leagă foarte strîns de tot ce e bun din punct de vedere moral și mereu a fost la fel.
Voi continua această lamentație în curînd, abia am scris introducerea. Oamenii inteligenți (sau cel puțin cei de genul meu, ca să fac și eu o concesie temporară, deși știu că toți) se gîndesc aproape întotdeauna la ceea ce pot face pentru ceilalți mai întîi și abia în al doilea rînd la propria lor persoană. Pot să explic logic de ce.
Ei zic mereu că oamenii au creat o imagine publică negativă a mea, deși am fost de fapt perfecțiunea.
”tu ești singura persoană pe care noi nu o putem ajuta.”
”Cînd am înțeles despre ce fel de femeie credeau proștii că e vulgară, m-am îngrozit.”
”Ei te f_t și te chinuiesc încontinuu, zi de zi, nici măcar acum, după atîția ani, nu au înțeles că trebuie să te lase în pace.”
”Poporul tău este complet nebun, nu se poate face nimic.”
Dar poporul tău ce este? Care e poporul tău? de ce crezi că alții sînt buni? oare fiindcă ai reușit tu sau alții să îi formezi sau să îi luminezi? Sau să te lase în pace?
Ei mereu spun țară de porci, țară de asasini, hoți etc. Eu nu am spus niciodată așa ceva, eu nu am fost sursa vreunei defăimări, dimpotrivă, toate gîndurile bune despre poporul român și despre lume în general au fost și ale mele, sincere - fiindcă oamenii sînt peste tot oameni și intelectualii sînt responsabili, nu au de ce să se plîngă de materialul care le e cu generozitate oferit în această unică șansă a vieții.
”ei toți te-au condamnat la moarte fără să știe nimic despre tine.” ??
”noi la început nu am știut ce ești.” ??! ce scuză e asta, de atîți ani?
”pe tine te-au otrăvit PREA mult.” ce dracu de pretext e ăsta? Bineînțeles, dracu nu vorbește cu mine. Cînd aveam 18 ani abia reușisem să fiu în stare să pronunț ”naiba” fără inhibiție, dar dracu nu puteam spune. În copilărie am fost ferită de cuvinte vulgare pînă la 18 ani și bine a fost. Cuvintele vulgare sînt ceva foarte grețos pentru mine, și am dreptate, cu atît mai mult după ce m-au torturat sexual monstruos fără nicio greșeală. Dacă le-aș fi folosit, oricum nu ar fi fost bine. Nu am spus niciodată pi.. sau pu.. sau f-t nici tare, nici în gînd decît de 2-3 toată viața. Doar f-t, scris abreviat din cauza lor, dar eu nu am spus sau gîndit. Mi-e silă de ele, mi-era din tinerețe. Ei zic că nu am vorbit deci pe limba proștilor. Oricum nu ar fi folosit defel. Nu am fost vulgară nici din celelalte puncte de vedere (sensuri ale noțiunii).
”Noi te susținem pe tine și tu reprezinți întreaga civilizație de porci.” Aiureli, oamenii nu sînt porci. Oare eu sînt singura verigă de legătură, cum spun ei, între lumea spiritului - care mă susține cu adevărat în sens concret, nu paranoic, adică prin cultură, (limbă, artă, știință etc. susținerea e și a fost reală și îmi întreține trupul prin propriul meu spirit, care unește intelectul și sufletul) și și cea a materiei? Nu am dovezi certe nici că nu, nici că da. Ei insistă mereu că da, că eu sînt singura etc. Adesea au zis că e logic că lumea nu poate exista fără un centru unic de genul acesta, că nu pot fi mai multe etc. Eu știu cert doar că am fost un om normal și inteligent și pot dovedi ambele lucruri și acum. Eram capabilă de a îi judeca pe alții, darmite pe mine. E adevărat că, înaintînd în vîrstă, intelectul meu a coordonat, așa cum e normal, tot mai multe conținuturi conștiente. Dar aceste lucruri sînt, totodată, înnăscute, e simplu, nu mai explic. Eu nu neg capacitatea de creație a omului, dar eu, personal, am fost femeie defavorizată și am creat doar picuri mici de rouă. Femeile pot înțelege lumea destul de ușor, nu știu dacă ele creează vreodată, în viitor sau în prezent, ceva monumental, cum se zicea odată despre bărbați. Ele pot fi înțelepte și senine. Eu nu am condus lumea sau pe alții desigur, dar, ca orice intelectual normal, ceea ce se poate povesti și explica cu dovezi, am fost un fel de nucleu de semnificații și sensuri, un fel de neuron cu prelungiri, am înțeles totul treptat, singură și am rămas în legătură cu lumea, ca orice om civilizat, chiar și singur. Nu cunosc nici un caz de spirit în afara materiei și probabil transformările din lume se petrec printr-o dinamică logică a ”devenirii întru Ființă” cum spunea un gînditor, care, spun eu, ar cuprinde sinteze și analize succesive, inducție și deducție sau împămîntenire și decriptare etc. Acestea sînt lucruri certe. Și lumea mea a fost doar binele și fericirea adevărate, pînă la sublim, nu cu excese emfatice. Iertați explozia aparentă, aparent juvenilă, a definirii de sine. Dar am fost mereu un om serios. Mai sus am notat mai lejer, fiindcă acum nu prea mă simt bine, mă doare capul (presional). Azi a plouat zdravăn, cerul era supărat și a durduit, cum se spunea la țară. Furtună de mai fără lumînare aprinsă.

”tu nu ai făcut nimic rău și toți ți-au făcut rău.”
”tu i-ai susținut pe ei și ei te-au lovit monstruos încontinuu.”
”Tu ești evident numai ce e bun și oamenii te omoară.”
”ei credeau că tu ești Pi.. (?? ce e aia pentru ei, simbol, nu femeie?!) și tu de fapt erai...” Da, eu de fapt eram exact tipul de femeie intelectuală. Dar eram în stare și de muncă fizică necesară, chiar dacă am pierdut un picior.
Cel mai adesea mă bat la cap că toți au mințit despre mine și continuă să mintă. Că toți cei deștepți adică, iar proștii cred numai răul despre mine datorită acelora. deasupra eșichierului șade ideea lor cea mai clar și puternică îcnă de aucm 13 ani, că ei trebuie să mă omoare ca să ascundă rușinea și greșeala celor careau mințit despre mine. Poate că așa gîndiți și dvs. și, darorită conformității, nu mai vedeți că e ceva inacceptabil, rău, inutil, fundamental imoral, dăunător etc. Odinioară gîndeați altfel, atunci era corect. Mulți spun că tot ce e bun și legea se aplică lor, dar nu mie !

Cele de mai sus fiind spuse, continuu cu încă cîteva fleacuri, pe care le-am mai scris pe blog, pe care, dacă judecați corect, orice adolescent inteligent le poate înțelege. Mai adaug iar dintre ideile lor repetate.
”Tu ai trăit cea mai monstruoasă tragedie din toată istoria și asupra ta se comite cea mai monstruoasă crimă.”
Păi de ce? Atunci să nu o comită.
”Oamenii nu au înțeles nimic și au fost îndobitociți treptat că dacă te omoară va fi o lume mai bună”
”Ei cred că tu ai avut mai multe feluri de a fi și tu de fapt ai fost mereu la fel.” Cum să creadă așa ceva? Cine? Cînd evident am fost izolată cu forța? Și fără dreptul de a dovedi ce sînt, cum zicea tata, ceea ce ar fi fost foarte ușor dacă aveam drepturi?

Un aspect evident și la mintea oricui e că am fost ”închisă la balamuc”. Este evident că nu am avut nici cel mai mic defect psihic și este evident că puteam dovedi absolut clar și cu dovezi concrete totodată. Uniii au spus adesea că TREBUIA să ÎNȚELEG (??) că, odată ce omul e închis acolo, trebuie să își ia adio de la viață. Ce îi deranja? Alții au zis că toată lumea știe că nebunii nu sînt bolnavi, ci sînt condamnați - dar eu puteam oricînd dovedi că nu greșisem absolut nimic. Alții, ca să împace și capra și varza, spuneau că la balamuc sînt închiși oamenii care nu sînt doriți. Dar eu fusesem mereu în stare de ceva bun, de muncă și chiar creație intelectuală și studiu și ei au respins, fără motiv totuși. Voi explica clar că am dreptate în rezumatul meu succint pe care nu îl mai pot face deocamdată.

Toți consideră că e normal ca pacientul psihiatric să sufere afectiv fiindcă e închis nevinovat și că ”toți nebunii au dreptate” și nu au ”conștiința bolii”, și se agită fiindcă sînt închiși fără vină și perfect lucizi, așa cum scriu și cărțile de istorie, de exemplu, despre pacienți abuzați psihiatric din motive politice sau altele, sau numeroasele filme pe această temă - de exemplu cu mafioții și altele.

Desigur, există numeroase prejudecăți ale celor proști legate de acel loc și de tratament, ceea ce se putea în cazul meu era spunerea adevărului succint și clar - era dovedibil.
Aceste prejudecăți nu lovesc decît în omul slab de înger, în timp ce omul bun și inteligent, cum eram eu, nu e afectat și nu are tulburări psihice din cauza nu știu cărui stigmat asociat diagnosticului pshiatric. Ceea ce lovește, singurul lucru care lovește, e faptul că omului i se spune de către diverse persoane cu autoritate - psihologi, propriii profesori universitari, psihiatri - că nu are dreptul legal să muncească nimic, chiar dacă e capabil, pentru simplu motiv că a trecut prni acel tratament murdar. În același timp, pacientul e respins de familie și de colegi total și efectiv crede acele interdicții, fără să găsească nimic de lucru efectiv și fiind respins într-un mod care i s epare bizar. Sărăcia - fiindcă acești pacienți sînt de obicei dintre oamenii săraci, oamenii bogați nefind de obicei băgați la balamuc - se agravează și pacientul rămîne fără bani de hrană și haine sau încălțări mai mulți ani și cerșește un leu- doi pe stradă. Medicii îi spun inițial și că nu are drept la pensie, pentru a menține minciuna, mai ales atunci cînd e vorba de pacienți cu educație superioară. Omul e total izolat la adăpostul minciunii. Unii au inventat că oamenilor li s-au spus minciuna că eu eram doldora de bani sau nebună și îi risipeam și de aia cerșeam,sau familia mea - noi fiind - în afară de un văr al mamei - unii dintre cei mai săraci oameni cu putință, în mod real, nu de fațadă, cum ziceau niște idioți. Fratele mamei avea bani de la început, spre deosebire de ai mei. Stigmatul asociat vieții mele a fost al sărăciei și nașterii mele ilegitime, ca în cărți, nu al psihiatriei în mod real.

Una dintre obsesiile lor e că oamenii cred că tratamentul psihiatric face omul nebun: primul meu medic mi-a scos treptat medicația complet și a fost bine. Ei spun că acel medic mi-a scos medicația deoarece a înțeles că eu nu eram schizofrenă și că chipurile el greșise inițial și credea altceva.
Aberațiile lor sînt și de genul că oamenii cred că tratamentul - care într-adevăr e inuman și brutal și murdar la propriu și la figurat - ar duce la distrugerea funcțiilor cognitive ale individului, chiar la reducerea inteligenței lui. Ceea ce clamează proștii, fără motiv, e că memoria individului ar fi deteriorată de tratament, atît fondul activ al memoriei, cît și capacitatea ulterioară de memorare. Dar ei nu au înțeles că intelectul omului și valoarea sa în lume nu se reduc la memorie. Cunoașterea adevărată nu e totuna cu știința și înțelegerea și înțelepciunea nu depind de formula legii lui Arhimede, pe care individul ar putea-o reconstitui logic. Tratamentul psihiatric nu a făcut decît să îmi scufunde conținuturile livrești în inconștient, cum spun psihologii, și nu m-a afectat emoțional decît prin faptul că, prin diminuarea fondului activ al memoriei cărților citite, m-a întristat și mi-a luat o parte din bucurii și o parte din protecția de tonus emoțional pozitiv în fața necazurilor mari și reale ale vieții. Însă oamenii tratează pacienții psihaitrici la fel cum fac cu cei paralizați, ca și cum nu ar fi conștienți sau ar fi idioți - cînd de fapt ei înțeleg totul, dar, din cauza tratamentului, nu mai au reacțiile la fel de rapide, își pierd lacrimile și nu mai pot scrie, nu mai pot efectua mișcări fine și nu nu mai au aceeași mobilitate a mimicii. Ulterior, omul își revine din medicamente, dar e tratat tot drept copil idiot, numai fiindcă a căzut leșinat de medicamente și spital (eu era să îmi sparg capul odată.) Omul se obișnuiește cu medicația și își revine complet, mai mult, poate memora din nou mai mult și, fiind vorba de un om în întregime bun, își reînnoiește stocul din memoria curentă și e respins fără motiv, căci oameni sînt ”băgați la balamuc” cu forța în tinerețe de stăpînii lor - ei fiind sclavi, fără drepturi, cum se și spunea în psihiatrie, avînd ”aparținători”.

Un lucru esențial e că din memoria pacientului (cel puțin dacă e inteligent) cad doar vîrfurile din cărțile citite, în special memoria de date care nu sînt bine închegate logic în tinerețe, în timp ce memoria faptelor existenței se păstrează aproape 100%, ceea ce de fapt se putea dovedi clar, deoarece acele fapte sînt legate de afectivitatea individului, dacă acel individ este doar zdruncinat zdravăn și nu e lobotomizat. de asemnea rămîn intacte bunătatea și disponibiliatea de a fi fericit a individului. Și eu avusesem o bază foarte bună și fusesem un copil foarte fericit, în ciuda lipsurilor materiale, din cauză că de fapt, primisem iubire și respect și eram inteligentă și inventam jocuri și descopeream mult zi de zi, așa cum spune poetul în Jacquemard și Julia - citiți acum dacă nu cunoașteți. O femeie frumoasă nu devine urîtă dacă i se iau podoabele - un intelectual nu devine handicapat psihic dacă i se ia temporar memoria despre istoria literaturii.

Un alt aspect important, pe care l-am înțeles abia acum cîțiva ani, e că unii oameni asociază păcate sexuale cu pacienții psihiatrici și chipurile ei ar fi pedepsiți sau scoși din lume din această cauză. Mi-au spus unii acum cîțiva ani - și tu, cînd te-ai dus la control la psihiatrie și te-au întrebat dacă ai fost cuminte, tot nu ai înțeles nici atunci? Zic: ce? Proștii credeau că tu te masturbezi și de aia te-au închis și tu de fapt credeai că te întreabă dacă ți-ai făcut datoria să iei pastilele care te chinuiau. Tu nici nu știai ce e aia să te masturbezi.
Repet ce am mai explicat - nu am avut nicio greșeală sau păcat toată viața. În copilărie nu am greșit de fapt, deși m-am frecat cînd eram mică, fiindcă era plăcerea prea intensă și eram copil - dar la numai 12 ani, imediat ce am ajuns la pubertate, am renunțat cu voință puternică, așa cum eram eu de fapt. În copilărie a fost singura dată cînd am poftit plăcerea sexuală, fiindcă ulterior nu am avtu relație cu nicun bărbat. după un an și jumătate m-au adus în oraș și au început să mă masacreze monstruos - părinții. Mi s-a mai întîmplat să mă frec, numai din cauza neputinței în fața torturii și nebuniei lor. Apoi, la 17 ani, cu jumătate de an înaintea meditațiilor cu acel medic, m-am maturizat și nici cele mai goraznice și nemeritate bătăi nu mă mai făceau să plîng. Am renunțat definitiv la frecat și am rezistat la mari torturi sexuale de la distanță, fără să fac acel lucru. S-a mai întîmplat sporadic numai cînd m-au torturat ore în șir zi de zi, foarte oribil - numai atunci cînd am mai îmbătrînit, după 33 de ani. Singura dată cînd m-am masturbat cu mîna - încercînd să fac tușeu rectal, vaginal și clitoridian în același timp cu două mîini a fost fiindcă am fost păcălită că îmi vor dreptul de a munci, după moartea tatei. Normal că nu am simțit nimic, inițial am încercat să fac gimnastică fizic ore în șir și după aceea am încercat să mă masturbez. Ulterior, după încă cîțiva ani, s-a întîtmplat ceva care dovedea clar că nu fusesem vinovată nici în copilărie, cum am explicat - anume că cineva mă freca în somn, împotriva voinței mele, și mă trezeam îngrozită și scîrbită. Unii credeau că m-au distrus astfel de tot, fiindcă numai babele ”sclerozate” sînt frecate în somn și nu se pot controla. Nu de mult, una dintre ”prietenele” de pe facebook, care se declară autoare de satiră, scria, spre dezgustul meu, despre ”masturbări celebre”.

”Porcii nu sînt oamenii de rînd niciodată, ci intelectualii din țara asta (unii zic că și din alte țări) și numai ei te-au chinuit de fapt toată viața. Ceillați sînt doar un reflex slab al porcăriei celor răi cu adevărat.”
Totuși nu sînt porci. Sînt oameni foarte ticăloși. Asasini murdari. Sau poate nu toți greșesc intenționat - doar greșesc ca eroare de gîndire. Dar nu se îndreaptă. În viața mea, în mod real, au existat numai cîțiva oameni răi - ceillați care m-au lovit, despre care nu știu nimic, nu mă cunoșteau deloc.
Voi continua. Mîine.