11 octombrie 2020

11 octombrie 2020
Încă nu pot scrie bine pe tastatură, poate îmi va trece totuși.
E adevărat că unii mă acuză că am scris adevărul tot pe blogul meu, cu ideea că eu aș fi o ființă de moralitate îndoielnică, care a expus tot adevărul despre cum o chinuia familia etc. Sete înfiorătoare din nou.

Eu consider că nu e așa, poate că oamenii au fost păcăliți despre mine așa cum mi s-a spus mereu, eu chiar am fost perfecțiunea, dacă citiți cu atenție, și nu am greșit nimic. Am fost evident sclavă din naștere, fără niciun drept și cu virtuți și calități reale, sclavie evidentă din 1984, când aveam 13 ani.

Azi, 11 octombrie 2020, este prima zi în care eu nu voi mai vorbi cu voce tare în casă, singură, la pereți. Practic acesta era singurul simptom că aș fi nebună sau anormală, dar cei care cunosc cazul meu știu că nu era semn de nebunie, fiind eu și singură complet din 1984. Oricum, nu mai fumez, nu mai mănânc decât puțin. Dar azi, la fel ca în fiecare zi, imediat ce m-am trezit, au început să mă chinuiască cerebral - nu știu ce boală este din punct de vedere medical, dar se pare că e totuși un simptom legat de ceea ce ei numesc f_t.

Vă doresc o zi frumoasă și o toamnă frumoasă. Dacă oamenii nu se râzgândesc, va fi poate ultima pentru mine, nu fiindcă m-aș sinucide, ci fiindcă mă doboară f_tul, medicamentele psihiatrice nu mă mai acoperă integral, asta e. Oricum la primăvară... va fi greu, dacă ei și dvs. nu vă răzgândiți. În realitate, exact cum au spus ei mereu, oamenii cred că eu aș fi ceva rău, din câte se vede opusul a ceea ce sunt și am fost mereu.

iar mi-e sete înfiorător, iar aspiră mama nervos pe nări și înghite salivă plescăind - de mult timp unii spuneau peste mintea mea că trebuie să mă omoare mama, că așa s-a procedat mereu etc.
alții spuneau că oamenii au fost mințiți mereu și nu au înțeles nici măcar ce mi-a făcut mama, fiind eu total nevinovată

Unii spun că nu e vorba de sclavie, ci de abuzuri, atât înaintea, cât și după imternarea mea psihiatrică.

11 octombrie 2020 după masa
Am constatat că cheile mele de la casă și poartă nu mai sunt - ori le-am pierdut, ori mi le-a luat mama sau altcineva. Deci stau și fără chei și cu ura lumii ațintită asupra mea.

Ei spun că eu nu pot înțelege ura și respingerea, din cauză că nu am mințit și nu am greșit nimic. Ei spun că pe măsură ce eu spuneam adevărul, ceilalți inventau minciuni despre lume și alte lucruri.
Mai există câteva motive care m-au făcut să spun în scris sau cu voce tare în singurătate adevărul despre mine și despre cum m-au torturat.
Cel mai greu e să nu ai pe nimeni cu care să vorbești orice, nu neapărat să te plângi, dar în plus eu eram monstruos chinuită de familie și de ceilalți, și lumea mă acuză chipurile că am spus adevărul integral.
A mai existat și motivul că eram torturată și otrăvită și astfel m-au forțat să spun tot adevărul.

A mai fost și motivul că ei nu aveau dreptate deloc și mințeau pentru a mă omorî, în timp ce eu am avut mereu dreptate și e un lucru rău faptul că au hotărât să mă omoare, poate se vor răzgândi. Ei spun că lumea întreagă a fost păcălită de mama mea sau/și de alții și că au fost mințiți mereu, în timp ce eu eram inuman izolată, fiind om normal și fără greșeală, iar acum ei vor toți să mor, din cauza minciunilor despre mine. Mai spun ei că oamenii proști nu înțeleg ce sunt eu ca om inteligent și au ajuns să creadă aberații, fantasme, fapt pentru care tot pe mine vor să mă omoare.

A mai fost încă un ultim motiv - acela că eram o persoană bogată intelectual și sufletește și am dorit mult să dăruiesc ceva bun și frumos celorlalți, în texte scrise în proză sau poezie, ceea ce aș fi reușit dacă ei nu m-ar fi otrăvit, în ciuda izolării. Acum e prea târziu, dar încă sunt eu însămi, deși ei mi-au spus că i-au mințit pe proști că eu nu aș fi eu, ci o fantoșă în totaltate manipulată de alte spirite sau muze, atunci când scriu poezie, ceea e nu era adevărat, eram eu, integră și indivizibilă. Nu am putut mai bine din cauza torturilor.

11 octombrie seara
Ei spuneau adesea că oamenii au fost mințiți despre mine iremediabil că aș fi proastă, nebună, rea - în timp ce eu am fost opusul. Ei mai spun că mai ales proștii cred iremediabil că aș fi proastă și demnă de dispreț.
Tot de aceea a fost și ideea lor de a mă hăitui cu cărucioare cu copii pe stradă și în București, și în Voluntari. Deși ei puteau lesne vedea că eu eram un om inteligent și normal, deci nu aveam cum să vorbesc în gând, ei credeau că trebuie să iasă cu copii pe stradă în calea mea, nu ca să mă facă să sufăr pentru unica mea durere personală că nu aveam copii, ci ca să îi scuip pe ei cu vorbe rostite în gând, pentru ca spiritul meu să se transfere unui bebeluș. Acest tratament este, mi se spune, datorat faptului că oamenii proști cred că eu aș fi proastă și mă consideră cu fel de animal sau forță naturală a vieții, fără să știe că eram totuși un om capabil de anumită muncă și/sau creație intelectuală, un om, nu un pom, despre care ei vorbeau răul fără motiv. Probabil că ei vor să mă omoare, ca să se transmită altcuiva spiritul meu. Ar fi putut să mă accepte...
Abia îmi controlez degetele, mâinile se strâng în gheară.
Azi noapte, după ultimele săptămâni de tortură, m-au frecat sexual în somn. Ei spuneau că mama e cea care mă freacă.
Nici această tortură nu era necesară, spuneau unii, alții-invers.

Din păcate iar urinez doar câteva picături, ca în 2018, și îmi aduc aminte cu tristețe cum m-au tratat medicii când am avut aceeași problemă în acel an - unii chiar au intrat peste mintea mea cu ideea că vor încerca să facă un blocaj renal - ei toți greșeșc, probabil fiindcă au fost mințiți despre mine, deși niciodată nu am avut vreo șansă să fac ceva, să dovedesc ce eram sau să fiu puțin cu alți oameni. În afară de cei doi ani când am fost profesoară, dar încă de la primul contact cu colegii - ei erau ca și acum, prinși de idei paranoice și delir și eu habar nu aveam ce e cu ei, nu cu mine. Adică m-au respins de la început, nu știu de ce.
Poate îmi voi reveni, dar e drept că nu am pentru cine trăi - sunt la fel din 1984, un om animat de gânduri frumoase și bune, știu că nu trebuie să mă omoare, dar ei așa cred.