Arta conversației

Azi au intrat în mintea mea unii în franceză cu ideea că ”ea nu înțelegea nimic fiindcă nu auzea nimic”. Această idee a lor a fost exprimată de ei pe mintea mea în română mai ales, dar și franceză sau engleză de foarte multe ori.

E ca și cum ei insinuează că oamenii care nu ”aud”, adică nu percep gîndurile altora în mintea lor, în sine înseși, ar fi un fel de idioți care nu înțeleg lumea și viața și oamenii. Poate că această prejudecată există și în popor - unde ei sînt numiți mutălăi sau altfel - ceea ce îmi explică și atitudinea bunicii mele, care m-a iubit și respectat mereu, și care îmi spunea ”pe tine nu o să te placă ficiorii, fiindcă tu nu ești grăitoare”. Plus mitul micii sirene pe alt plan etc.

Ideea lor m-a revoltat de fiecare dată fiindcă de fapt am fost un om inteligent și toți cei ca mine așa sînt - prin urmare înțelegeam perfect atît manualele școlare, cît și lumea din jur și oameni de asemenea. Poate că astfel se explică de ce mă intriga puțin disonanța dintre dialog și sistemul de semne nonverbale utilizat de unii dintre oamenii pe care îi întîlneam - nu mă refer doar la cei care în mod ciudat își băteau joc de mine sau mă tratau complet rupt de context. Eu am fost mereu o persoană caldă emoțional și cu expresie perfect adecvată a intonației, mimicii etc.

Realitatea pe care o vedeam eu nu era distorsionată - era chiar realitatea și o înțelegeam bine. Nu aveam cum să ghicesc măcar că ceilalți comunică prin altfel de limbaj. Nu rosteam cuvintele în gîndul meu, deci nu îi deranjam pe ceilalți. Am fost oricum una dintre fetele cuminți și foarte tăcute după vîrsta pubertății, cînd lumea mea s-a schimbat mult, dar tot nu percepeam gîndul nimănui.

Unii au intrat peste mintea mea numai în jurul vîrstei de 35 de ani pentru prima oară. M-au abuzat monstruos și eu, șocată de evenimente și de oroarea celor scuipate în vorbe pe creierul meu, nici nu am avut ce să le răspund, nu știam că se referă la mine (era monstruos și fără legătură reală cu mine) și nu mi-am dat seama că ar fi fost mai bine să le vorbesc și eu aiurea în gînd - orice, numai cuvinte să fie, fiindcă cuvintele mi-ar fi creat o oarecare protecție și ușurare a tensiunii, ca un fel de scut. Apoi, pe lîngă numeroase alte necazuri și abuzuri, inclusiv otravă, ce putea fi dovedită și de care eram conștientă, m-au scuipat cu multă agresivitate și violență verbală în gînd, dar nimeni nu a vorbit cu adevărat cu mine în gînd (în afară de o persoană în 2017) și - foarte rar - altcineva decît mama în realitate. Eu nu aveam cum să le răspund fiindcă nu era logic, și nu puteam înțelege așa ceva drept autoapărare fiind crescută în liniște. În plus, starea mea de spirit era pacea și respectul față de ceilalți - și nu am avut niciodată tendințe agresive. Cînd mă întîlneam cu cineva primau respectul și dragostea. Îi iubeam pe toți - fiind calmă și blîndă - și le găseam tuturor partea bună și frumoasă cu sufletul. În condiții grele pentru scris, pe blogurile mele am picurat din ceara amintirii numai puțin despre această iubire și portrete de rude sau alți oameni, dar există adevărul bun și iubirea mare care era încă acum 10 ani.

În plus, mi se reproșează sau pare ciudat că am scris aceste lucruri, uneori banale despre adevăr. Am fost martirizată și totodată un om foarte altruist. Mereu priveam rece, obiectiv, în sens bun situația mea - cu o unică grijă: să nu îi deranjeze sau să nu îi lovească pe alții. Am greșit puțin - oamenii care m-au chinuit au fost brutali extrem și jegoși moral. Eu am fost mereu binele. Toți cei victimizați astfel vor proceda la fel în explicarea clară și fără distorsiuni a adevărului (chiar dacă au sentimente), inițial numai din motive altruiste - speranța ca oamenii să înțeleagă și să nu mai lovească așa animalic omul bun sau cei nefericiți să se bucure mai mult de viață sau cei fragili să înțeleagă ce îi poate ajuta să fie mai tari. Poate că am greșit spunînd totul, dar nu foarte tare. Am fost și forțată de tortură și izolare.

Cît despre f_t, eu nu știu ce este, ce reprezintă acest cuvînt sau cine și cum f oamenii.

Am omis să notez că, șocată de ura asupra mea și fiindcă nu înțelgeam fiziologia și arta conversației, și din cauza torturii și izolării, am făcut greșeala de a vorbi cu voce tare în camera mea sau de a scrie adevărul, lucruri care m-au stors de energie datorită loviturilor celorlalți. Nu aveam cum să știu ce pățesc, fiindcă nu pățeam nimic vorbind cu voce tare odinioară, deoarece eu nu îi perecepeam deloc pe ei mai demult. Apoi intervine cealaltă poveste a lui Andersen despre Eliza și frații săi lebedele și rolul tăcerii salvatoare.

De asemenea, fiindcă am fost un om inteligent, miile de pagini învățate pe de rost le învățam în gîndul meu interior, nu le rosteam pe ecranul mental sau cu voce tare, fiindcă m-ar fi încurcat la memorare. Învățam greu sau deloc după dictare sau prelegeri și foarte ușor după texte. O femeie introvertă perfect normală.