Triumf
Atunci, cu un strigăt de triumf
floarea s-a deschis:
Așa o visam
mișcarea aceea
mișcarea
era totul
Petalele
Străbăteau spațiul
Se deschideau în culoare,
Se deschideau în zîmbet.
Am privit zîmbitoare
Acea floare
A înflorit privind-o
Un zîmbet
Și soarele a înflorit
deasupra unei flori deschise
Ce se deschisese.
_______________
Cu rădăcini adînc înfipte în mine
Și rădăcinile-au crescut,
A crescut
Nu mai știu ce vârstă aveam, dar e interesant că îmi amintesc, deși eram copil, mai mult ca sigur în gimnaziu, când de fapt scriam rar poezii, cum am gândit și ce am simțit când am scris poezia. Pe vremea aceea nici nu auzisem de procedeul prin care se face un film la viteză sporită pentru deschiderea unei flori și de fapt la asta mă gândeam mai mult în poezie.
scrisul meu ”cu picioarele” în grabă, pe ciornă, aveam 11-12 ani
Nesiguranță
În vălmășagul de munți și idei,
În mijlocul sufletului și al universului,
În veșnica, monotona, nesigura așteptare,
în muzica lentă a scurgerii timpului,
Între zbucium și vis
Se pune mereu întrebarea
ce și de ce sînt eu?
__________________________
Dacă n-ar fi existat apă
Ne-am fi găsit o altă apă
Dacă n-ar fi existat praf
Ne-am fi găsit un alt praf
Dacă n-ar fi existat lemn
Ne-am fi găsit un alt lemn
Dacă n-ar fi existat floare
Ne-am fi găsit o altă floare
Dacă n-ar fi existat oameni
Am fi fost alții
Din cercul în care trăim
nu pot fi scoase
Decît sufletele celor ce mor
__________ Am găsit aceste poezii într-o carte. Nu știu sigur cîți ani aveam cînd le-am scris, dar erau doar niște ciorne cu mîzgăleli. Mă bate gîndul că poezia a doua cu cercul - ar putea fi indirect despre cimitir - cruci și sicrie din lemn, praf, flori și apă. Și oameni.
2 poezii ale mele din clasa a X-a (15-16 ani) - ciorne, scrise urît, poezia era doar un hobby, nu o măiestrie sau aptitudine specială, aveam un caiet de poezii unde erau scrise pe curat unele poezii, dar nu eram talentată, cum spun gurile rele. (să mă ierte cei care nu știu). Pe spatele hîrtiei este studiul meu privind legea lui Bernoulli pentru ora de fizică. În ce privește peștera din a doua poezie, eu habar nu aveam de Platon pe vremea aceea.
Fierbintele miez
Îmi umplu cofa privirii
cu raza izvorînd senină
din fîntîna rotundă a soarelui
adîncindu-se în aur și lumină
M-ascund după umbra copacilor
ca după perdele grele de răcoare
temîndu-mă de vîntul sărutînd cireșe
Ce se întind ca niște leneșe pisici la soare
încetul cu încetul mică
coborînd la demnitatea unui fir de iarbă
atît de verde încît se pierde-n ochii verii
Sub aurul topit ce-a început să fiarbă.
______________________
Sînt convinsă că fiecare gănd își are propria peșteră
În care se retrage să-și răcorească aripile obosite,
o peșteră cu multe și înguste coridoare
pe care rătăcește în neștire
lovindu-se de albi, lucioși pereți,
ecrane pentru fabuloasele proiecții.
Cu toate-acestea, cîteodată am senzația
că gîndul însuși e o peșteră
întunecată, misterioasă,
sălaș pentru o fiară-ngrozitoare,
veșnic născîndă de supuse stalactite
sau de impertinente stalagmite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...