Infernul sunt ceilalţi, partea a IVa

După ce a trebuit să îi sacrific lui Zăgrean totul şi m-am trezit din nou singură şi chinuită zilnic de părinţi în vara lui 89, la fel cum era înainte de Zăgrean, am încetat să îi mai vorbesc lui Zăgrean despre iubirea mea sau necazurile mele, adică nu îi mai vorbeam în casă în singurătate, adică la pereţi de fapt. Încercasem în zadar să îi vorbesc direct şi deschis, pe faţă, despre povestea noastră, el refuzase orice dialog de acest gen. Atunci eram departe de a bănui că Zăgrean, la fel cu părinţii şi restul societăţii, îmi voia moartea, lucru a cărui cauză nu o înţeleg nici azi. Poate faptul că eram doar un om bun şi virtuos, în timp ce el era plin de vicii şi păcate, explică totul.

Un detaliu interesant din toamna lui 89 este că Cristi, băiatul doamnei Gogolan, fosta mea profesoară de română, m-a invitat să merg cu el la balul bobocilor la facultatea de construcţii unde intrase. Acolo am stat stingheră într-un colţ, în timp ce el, dându-şi aere oarecum, încerca să discute cu diverşi colegi. După câţiva ani el s-a ataşat de o biserică (un lucru la modă în anii 90, prin care oamenii erau acceptaţi în societate, am avut şi alt ecunoştinţe care au făcut la fel), a călătorit în străinătate datorită bisericii şi s-a căsătorit datorită bisericii şi apoi a avut un copil. Un alt detaliu interesant din vara lui 90 a fost întâlnirea mea cu un englez călare (fotograf de meserie) care a poposit chiar în satul micuţ la bunicilor, spre marea mea mirare. Timp de câteva minute, dar nu ami mult, acel bărbat mi-a trezit o oarecare atracţie, el fiind singurul faţă de care am avut astfel de emoţii, în afară de Zăgrean. Ulterior mi-a trimis câteva scrisori din ţara lui.

După ce am început să nu îi mai vorbesc lui Zăgrean, în vara lui 89 vecinii de deasupra (familia de medici Arion)au început să mă tortureze cu zgomote încontinuu, ceea ce a fost cea mai oribilă dintre toate torturile la care am fost supusă o viaţă întreagă. Aceste oribile violenţe au fost principalul "motiv" al închiderii mele la psihiatrie în 1992, fiindcă eram extenuată de nesomn şi nu aveam unde să mă refugiez. Mai mult decât atât, aceste tehnici de tortură au durat aproape douăzeci de ani, adică vecinii m-au chinuit mereu timp de douăzeci de ani în toate trei blocurile unde am locuit. În ultima mea locuinţă m-au chinuit mult din 2006 până în 2008-2009, după care s-au liniştit şi nu am mai avut astfel de probleme în ultimii ani deloc. Ei mă chinuiau cu bormaşine, scârţâieli şi urmărirea paşilor mei cu zgomote puternice în orice cameră mergeam. Mai mult decât atât, acest gen de tortură e considerat a fi simptom psihiatric, deşi victima nu are nicio greşeală şi nicio tulburare psihică propriu zisă. Primul meu psihiatru, dr. Giurgiucă, m-a înţepat când mergeam la "control" la spital, întrebându-mă dacă vecinii m-au lăsat în pace. Eu nu înţeleg de ce îşi bătea joc de mine, de ce lovea atât de urât. E ca şi cum insinua că eu deliram sau aveam halucinaţii legat de faptul că vecinii mă torturau. Dar e imposibil. Nu cred că era idiot. Şi cum ar fi explicat el faptul că eu înregistrasem noaptea pe casetofonul meu zgomotele acelor porci? Oricum pe psihiatrii nu îi interesează dovezile (şi eu aveam destule încă din 84. Ei pur şi simplu te codamnă la moarte fără nicio greşeală fără nicio tulburare psihică. Dl Giurgiucă a venit acasă la mine în vizită odată. În timp ce stăteam de vorbă la masă împreună cu tata şi naşu parcă, vecinii de deasupra au început să scârţâie încontinuu scaunele prelung şi foarte puternic, aşa cum făcuseară de multe ori mai înainte. Cceea ce este de asemenea ciudat legat de porcii aceia de medici e faptul că, în vara lui 89, la scurt timp după examenul meu ratat, vecinii au avut o ceartă cu o persoană care avea exact aceeaşi voce cu Zăgrean, şi care spunea "nu e adevărat! La valoarea ei!", ca şi cum voiau să mă facă să cred că Zăgrean se certa cu ei legat de viaţa mea. Tata spusese atunci că îi dăduse mită lui Arion ca să intru eu la examen. După 89 Arion s-a reprofilat, devenind oncolog în loc de pediatru cum era înainte. Dacă citiţi scrisorile mele veţi găsi şi alte aspecte legate de Arioni, de pildă cum vorbeau despre Zăgrean. După câţiva ani am găsit la o expoziţie din biblioteca centrală universitară anumite date despre o familie de medici pe nume Arion şi am tras concluzia că erau ei, nu mai ţin minte de ce, precis era ceva clar. De asemenea, cu puţin înainte de a fi închisă la psihiatrie, Arionii au avut o altă vizită a unui bărbat cu vocea lui Zăgrean, care spunea "Îi dăm şi schizofrenie şi paranoia şi depresie şi de toate" şi râdea. Precis nu auzeam voci, cum se zice în psihiatrie, aceste lucruri au fost întrutotul reale. Numai dacă sunteţi lipsiţi de intelect nu mă credeţi. Normal că în acelaşi timp eram lucidă şi conştientă de toate celelalte zgomote şi fapte reale!

De-a lungul anului şcolar 89-90 am mai fost de mai multe ori la Zăgrean şi el încă se purta normal şi îmi făcea promisiuni dulci pe care nu le-a ţinut niciodată (de pildă că mă va duce în parc, la cofetărie, etc). Vreme de câteva luni nu am mai fost posedată sexual de la distanţă, dar foarte multe necazuri, durerea acelei mari iubiri şi chinurile din partea vecinior m-au determinat să îi vorbesc din nou lui Zăgrean în camera mea. Tatăl meu se schimbase brusc: devenise foarte violent, mă tortura mult şi mă bătea des până la sânge şi vânătăi, pe care încercam să le ascund cu machiaj. În acelaşi timp mă chinuiau vecinii. În acelaşi timp tata începuse să înjure urât de tot şi să folosească numai cuvinte vulgare în preajma mea (atât legate de sex cât şi de genul că îmi scoate borşul pe nas). Îmi arunca totodată foarte multe aberaţii "paranoice", de pildă "La sfârşit o să fii cu el" sau "Nimeni nu o să te accepte, că eşti şi femeie şi de aia". Eu am întrebat "de aia ce?" şi nu mi-a răspuns. Sau "ce preferi Cristina? Rusia sau America?" la care eu am răspuns "România" şi el s-a încruntat spunând: "Tu iubeşti un căcat. O să vezi ce o să-ţi facă poporul ăsta." Au fost mii de astfel de idei absurde din partea tatei, mult mai mult decât am povestit, dar eu nu am fost niciodată nebună. Mai recent el spunea că i-am îmbâcsit mintea cu "kilometri de căcat" şi că eu nu am ce discuta cu el şi că trebuie să vorbesc doar cu maică-mea.

În decembrie 89 am fost la Revoluţia aceea şi am suferit mult şi inutil, oricum nimeni nu mă respectă de zeci de ani. E normal că m-am dus, fiindcă eram chinuită monstruos de părinţi şi de Zăgrean şi trăiam într-un stres groaznic din 84, accentuat atunci. În Bucureşti a existat chiar o asociaţie "22 Decembrie" în centrul oraşului, dar în ultimii ani a fost mutată sau desfiinţată. În wikipedia la articolul revoluţie 89 sunt nişte greşeli, vă pot spun ecu precizie, fiindcă am fost acolo. Dar un citat celebru (Napoleon) spune că "istoria e o sumă de minciuni cu care toţi sunt de acord". Se pare că acea dată de 22 Decembrie a fost temporar sau parţial dată deoparte, ca şi cum numai 21 ar fi fost revoluţie şi am găsit discordanţe şi în raporturile asupra a ceea ce s-a întâmplat în 22. Ceea ce am povestit eu a fost adevărul curat, dar eu eram doar o fată săracă şi chinuită de toţi şi nu aveam cum să fac parte din clasa socială dominantă care este la putere după 89 (şi mai mult ca sigur că era şi înainte), cum ar fi cei care priveau confortabil televizorul în interiorul fostului CC, în timp ce aceia mărunţi ca mine îngheţau şi se "luptau" în stradă, în acel imens teatru cu terorişti (un singur cadavru negru, ca acelea din facultatea de medicină), gloanţe oarbe (niciun rănit) şi multe mainfeste anticeauşiste. Odată cu mine mai intrase în CC încă o femeie sau poate două din cele de afară şi erau absolut cert mână în mână cu cei care stăteau înăuntru. Eu am ieşit din nou. (pentru detalii citiţi postările mele precendente, inclusiv despre rolul lui Z). Pentru alte detalii, citiţi şi povestirea puiul afumat, care descrie ce era în Bucureşti în anii 84-89, legat de diverse minciuni politice.

La începutul lui 1990 au început să mă tortureze sexual din nou. De data asta erau torturi cutremurătoare, orori sexuale imense şi eu aveam numai 19 ani şi credeam desigur că era Zăgrean şi eram sfâşiată. Nici nu vă puteţi imagina violenţa şi murdăria acelor torturi. Şi eu eram complet nevinovată. Având în vedere tot adevărul, cred că acei oameni (dacă nu era Zăgrean), ar merita să fie omorâţi. În ciuda acestor violenţe şi violenţei tatei şi vecinilor eu am reuşit să fug de acasă după o bătaie urâtă şi am intrat la facultatea de psihologie din Cluj, din câte ţin eu minte a 12-a pe listă. Am avut şansa să intru la facultate fiindcă verişoara tatei Maria, de origine maghiară, m-a găzduit la ea acasă. Şi ea stătuse la noi în Bucureşti împreună cu fiica ei Ana Maria, care mă punea să citesc fragmente din cartea Omul de aur (de Jokai Mor), despre iubirea unui bărbat bigam. Am şi acum vocea ei pe casetă. Dar vă spun drept că şi acolo, în miezul ţării, am fost violată sexual de la distanţă, (spre marea mea dezamăgire şi tristeţe) atunci când m-au dus în vizită la preotul maghiar reformat, tatăl verişoarei tatei. Atunci mi-au dat cel mai bun pat, mare şi moale, şi eram singură într-o cameră imensă, cum sunt în astfel de case parohiale. Menţionez că acel preot a fost un om "deosebit" cum se spune, şi că a fost dintre cei câţiva oameni care au vorbit frumos cu mine şi m-au făcut să mă simt respectată. Stăteam cu el în grădină şi discutam probleme folozofice şi vorbeam despre scolastică şi altele. Ana Maria şi mama ei au emigrat în SUA, fata a avut succes la facultate şi burse.

În anul 89-90 Luiza mă părăsise fiindcă intrase la medicină şi avea diverse activităţi şi aventuri. În anul II mi-a scris o scrisoare la Cluj, pe care o mai am, în care îmi povestea viaţa ei şi faptul mai ciudat că Zăgrean o sărutase pe obraz în trecere şi ei i se păruse un gest drăguţ. După ani, îmi aminteam acel lucru şi mi se părea ca un simbol al trădării lui Cristos, aşa cum mi-au făcut şi mie unii, mai târziu. Eu o avem încă în preajma mea pe Irina Ioniţă, cu care fusesem şi pe străzi după revoluţie (am donat sânge, etc.). De asemenea am mers împreună cu ea la gimnastică aerobică în aer liber, în parcul fost 23 august, unde a fost cam neplăcut (adică prea multe mişcări din umeri şi braţe care dureau). Irina mi-a mărturisit cu tristeţe că ea mă părăseşte fiindcă trebuie să plece la Constanţa, unde se înfiinţa o nouă facultate de medicină pentru cei care picaseră la examenul din Bucureşti în 89. După revoluţie aceia au făcut greva foamei în în incinta facultăţii o vreme (Irina spunea că studenţii îşi băteau joc de ei mâncând ostentativ în faţa lor. ea nu a făcut greva foamei atunci). În perioada aceea erau mai mulţi care îşi cereau aşa zis drepturile, şi în alte instituţii sau alte segmente ale societăţii. Era ceva normal. La facultatea de acolo a ajuns şi meditatorul meu de fizică, dl. Iacobaş, care îmi urase la telefon să nu intru la medicină, din moment ce renunţam la meditaţiile cu el, din cauză că încă mai speram să recuperez materia. Zăgrean zicea că ar fi prietenul lui. Iacobaş îşi bătuse joc de mine că sunt matură sexual, dar nu şi intelectual, lucru pe care nu l-am înţeles, dar m-a rănit fiindcă Zăgrean mă poseda sexual şi îmi făcuse multe avansuri. De fapt Iacobaş nu avea dreptate, era exact invers, eram mai matură intelectual. Am suferit mult când Irina a plecat, fiindcă rămâneam singură. Când a plecat la Constanţa, Irina mi-a făcut cunoştinţă cu o prietenă a ei pe care o chmea Monica. M-am plimbat cu ea prin oraş şi am fost mirată când mi-a propus să merg la un concurs de fotomodele. Ea spunea că fusese şi ea. Era o fată mai simplă, dar a fost foarte drăguţă cu mine şi mi-a scris după ce am ajuns la Cluj. Cu Irina şi familia ei am fost la filmul "Stare de fapt" cu Oana Pellea, despre închiderea unei doctoriţe la închisoare şi abuzarea ei sexuală, doar pentru simplul fapt că fusese martoră la revoluţie, deşi ea nu spunea nimic nimănui. Filmul a rulat la fostul cinema Mioriţa de lângă mine, devenit apoi Europa. Tot cu Irina am mers şi la cinematecă atunci şi am văzut filme vechi mai triste sau tragice chiar, cum ar fi "Şi caii se împuşcă" sau "Ciociara", acesta din urmă despre două femei, mamă şi fiică, violate groaznic într-o biserică imediat după terminarea războiului, din cauza efectului de suprastimulare nervoasă şi eliberare a instinctelor barbare în astfel de situaţii (vezi şi filmul din 2006 Black Book). Tatăl Irinei era istoric şi a avut necazuri diverse din câte îmi dau seama şi în ultimii ani a fost călcat de hoţi, deşi nu avea nicio comoară evident.

În toamna lui 90 am fost la Zăgrean la facultate din nou. Îi ceream adevărul şi libertatea, cum am mai povestit. M-am plâns de acele probleme sexuale şi el a spus că sunt o fată matură sexual şi că ar trebui să am relaţii sexuale cu un bărbat. Acelaşi lucru mi l-au spus de-a lungul vieţii şi naşul meu şi profesoara psiholog Holdevici. I-am spus că nu am cum să găsesc bărbaţi, l-am întrebat cum. El a răspuns în mod şocant că sunt destui bărbaţi pe stradă dornici să facă acest lucru. Atunci, amărâtă şi dezorientată, l-am întrebat pe Z dacă nu ar vrea să facă el dragoste cu mine. Apoi le mi-a promis că va veni la locul unde ne întâlneam pentru meditaţii şi se pare că nu a venit: eu am aşteptat ore în şir, în timp ce am avut impresia că nişte femei răutăcioase mă fixează cu atenţie. După câteva zile am plecat la Cluj şi m-am cazat acolo la un cămin pentru fete. (În Bucureşti erau mixte).

Gura lumii 2

Am omis să postez pe acest blog continuarea povestirii Gura lumii din August 2014. Este un exemplu perfect legat de modul în care m-au tratat vecinii după moartea tatălui meu.

Încă o dată acea vecină de bloc a apărut în calea mea şi a început să mă agreseze verbal. A sugerat cu rea voinţă că eu aş fi împrumutat din nou bani de la fiica ei. Bineînţeles că nu e adevărat, nu ştiu ce are cu mine. Mi-a spus că e supărată pe mine fiindcă nu sunt o persoană serioasă şi a repetat acest lucru de două sau trei ori. M-a acuzat în mod inexplicabil pentru mine că că am un cont în bancă şi de aceea am putut să îi dau înapoi datoria aşa repede când mi-a făcut scandal rândul trecut aşa urât. I-am explicat că nu aş fi putut ajunge la bancă şi scoate banii în două minute (şi nici la bacomat) şi că a trebuit să împrumut bani de la o vânzătoare (acei 20 de lei) ca să îi dau înapoi. I-am explicat că niciodată nu am avut bani, ceea ce este adevărat. Doar o singură dată nu mi-am putut plăti datoria faţă de ea, de fapt chiar din cauza ei, nu din cauza mea, şi după ce mi-am cerut iertare în genunchi cu sufletul curat, deşi e vina ei, eu nu înţeleg de ce tot face scandal. Mi-am cerut iertare cu sinceritate şi iată ce primesc în schimb. Am fost mereu o persoană serioasă şi în ultimii 7 ani abia am avut ce mânca şi am răbdat foarte mult, ceea ce mi-a distrus sănătatea, după o viaţă întreagă de suferinţă şi bine faţă de oameni, fără nicio greşeală din partea mea. Nu înţeleg de ce această vecină, pe care am primit-o acum câţiva ani cu atâta drag în casa mea, mă urmăreşte cu rea voinţă, cu un fel de ură, în timp ce eu am fost mereu un om bun şi nevinovat şi mereu i-am iertat pe alţii.

Ceea ce este ciudat, repet, e că eu am fost mereu un om blând şi bun şi m-am bucurat mult de puţinele ocazii din viaţă când am fost între oameni, am fost doar izolată cu forţa de lume, nu din cauză că aş fi schizofrenă deci incapabilă de relaţii cu alţii, ci doar aşa cum ei izolează bătrânii să moară singuri şi în sărăcie şi acei bătrâni nu sunt consideraţi schizofreni. Eu eram tânără dar aşa a fost pentru mine toată viaţa. Nu se pune problema de atâţia ani să am bani de haine sau altele necesare, nici de mâncare nu îmi ajung. Oricum profesorii şi părinţii mi-au spus mereu că eu voi muri de foame fiindcă nu sunt destul de înţepată, fiindcă sunt prea « moale ». Eu de multe ori i-am ajutat pe alţii, de fiecare dată când am avut ocazia, inclusiv financiar. Din puţinul şi lipsurile mele am dat altora cât am putut. Mă doare şi acum sufletul să îmi amintesc o femeie bătrână care mi-a cerut pe stradă bani de hrană acum câteva săptămâni şi eu mai aveam doar 50 de lei pentru două săptămâni. Femeia aceea era prototipul cerşetorilor din ziua de azi şi semăna cu mine, cu chipul blând şi trist, cu bunătate în ochi şi câteva cărţi vechi în mână pe care le-ar fi dat contra cost. Şi eu am încercat în zadar să îmi vând albumul Van Gogh, puzzle-ul nedesfăcut, discurile de vinil şi altele pe internet sau altfel. Dar când am avut bani să ajut astfel de cerşetori pe stradă, după aceea alţii m-au lovit inevitabil mai rău şi am avut mult de suferit. Între timp într-o seară l-am ochit pe ginerele vecinei mele rea de gură că intră la cazinoul de la parterul blocului...cine ştie ce treabă o fi avut, poate nu juca, şi poate în definitiv, poate că nu era el...nu mai pot spune cu certitudine.

Cu vreo 7 ani în urmă am găsit-o pe scara blocului pe această vecină, aşteptând pe ciment în faţa uşii apartamentului ei. Nu am răbdat să o văd aşa şi am invitat-o în apartamentul meu. Fiindcă am fost un om sărac nu mi-am putut permite mobilă nouă sau amenajări scumpe. Am stat cu ea în bucătărie, ea a văzut eventual că am cel mai ieftin aragaz, cel mai ieftin frigider Arctic mic şi fără decongelare automată, cea mai ieftină faianţă de pe piaţă atunci. Mi-am dat ultimii bani moşteniţi pe acele amenajări ieftine, fiindcă aşa cum era apartamentul înainte nu se putea locui în el. Vecina m-a întrebat despre viaţa mea şi i-am povestit numai adevărul, că nu am dreptul să am pensie şi nici să muncesc de atâţia ani, că m-au chinuit părinţii mult de tot şi am fugit degeaba la Cluj la facultate să scap de ei…Cu toate acestea acum ea mă acuză că eu aş avea bani şi chiar a inventat că aş lua pensia odată cu ea, exact aşa s-a exprimat.

Doamne Dumnezeule, ce s-a întâmplat cu toată iubirea pe care am dat-o din tot sufletul celorlalţi, cu tot respectul şi gândul meu curat? Acum mă arde stomacul ore în şir, mă doare ficatul sau vezica biliară de nu pot dormi nopţi întregi…mi se umflă picioarele zi de zi urât de tot şi toate s-au agravat de sărăcie şi lipsuri în ultimii ani de completă izolare. De ce Doamne? De ce nu mai sunt oamenii cu drag de dreptate şi de Dumnezeu?

Bucureşti, 3 septembrie 2014

Infernul sunt ceilalţi, partea a IIIa

Continui povestirea vieţii mele cu accent pe relaţiile şi comunicarea cu ceilalţi, cum am făcut şi în primele două părţi, plus cele mai importante necazuri sau evenimente din viaţa mea.

În toamna lui 1987 am început să fac meditaţii pentru admiterea la medicină, fiindcă aşa era obiceiul, să faci doi ani meditaţii, clasa a XIa şi a XIIa. Totuşi după un an de "ostilităţi", eu încă încercam să îmi conving părinţii să mă lase să dau la filologie. M-am mai luptat în acest sens încă mai mult de 6 luni, dar a fost în zadar. Vă imaginaţi că părinţii mei, care erau nişte monştri, aveau atunci un pretext perfect ca să mă bată şi să îmi facă mereu scandal, adică să mă convingă că trebuie să renunţ la visele mele de adeveni filolog. Totuşi vă jur că mama scornea multe alte motive fără importanţă şi neadevărate şi cu toate laolaltă ambii părinţi mă băteau şi mă chinuiau monstruos aproape zilnic. În final am renunţat la orice vis al meu, dându-mi seama că nu am cum să dau examen pe ascuns la facultatea dorită, în condiţiile în care aveam părinţi atât de brutali şi josnici. Era monstruos, atât mai pot spune acum şi eu eram un om absolut normal, nu aşa cum au inventat ulterior psihologii şi psihiatrii, în scopul evident de a mă omorî. Era monstruos oameni buni, cred că vă daţi seama că şi din cauza asta mor acum...Oricum părinţii mă ameninţau cu psihiatria încă din 84, cum am mai menţionat. Dar încă mai visam să ajung să dau examen la filologie într-o zi.

În vara lui 1988 aveam 17 ani şi jumătate şi vă imaginaţi durerea prin care am trecut când am asistat la agonia săracei mele străbunici, la care ţinusem foarte mult şi căreia îi spuneam buna. M-au trimis la Colun să stau cu ea. Ea plângea emorm, o durea corpul mult şi îmi tot spunea că abia aşteaptă să moară, că se roagă lui Dumnezeu să o ia, că nu mai poate...Bineînţeles şi nora şi fiul o suduiau mult şi tot urlau la ea că nu mai moare odată, fapte urâte care pe mine mă răneau mult fiindu-mi milă de săraca buna, care îndurase multe din partea lor şi în ultimii ani de viaţă. Bineînţeles nu eram şocată fiindcă îi cunoşteam pe bunicii mei şi era predictibil cum se vor purta, dar mi-era milă tare de buna şi nu puteam face nimic. Intram în cămara în care stătea, în mirosul acela de boală şi bătrâneţe cu toată urina şi mizeria de care nimeni nu o spăla (pe vremea aia nici nu erau pamperşi) şi îi duceam apă să bea, fiindcă îi era mereu sete. Mâncare refuza, spunând că vrea să moară şi o înţelegeam perfect. Dar mi-era tare greu, tare greu să suport să văd cum o chinuie copiii ei...Mă duceam în camera mea şi mă străduiam să învăţ pentru admiterea la facultatea de medicină. Apoi au venit părinţii mei acolo cu maşina, într-o vizită scurtă, nici eu nu am înţeles de ce. Şi m-au întrebat dacă mai vreau să stau sau vreau să plec cu ei. Mi-am dat seama că buna mai are doar puţin de trăit şi eram prinsă între două rele şi apoi am ales să plec cu ei...la circa un sfert de oră de la despărţire mama a telefonat la cuscra din Colun(singura care avea telefon) şi a aflat că buna tocmai murise şi s-a întors înapoi, în timp ce eu cu tata am mers la Bucureşti. Eu nu am putut să merg la înmormântare, fiindcă era încă prea tânără şi ţinusem prea mult la buna. Nici tata nu a mers, fiindcă el mereu spunea că nu suportă înmormântările.

Din toamna lui lui 89 am mers la meditaţii la biologie la profesorul Zăgrean Leon, şi atunci a început calvarul asupra mea şi din partea societăţii, în itmp ce părinţii şi-au tras ghearele în teacă în anul acela. Am povestit în detaliu povestea relaţiei mele cu Zăgrean. Nu am avut nicio greşeală şi nu am intuit defel că voia doar să mă folosească sexual şi să mă distrugă pentru altă femeie. Punctez ce era mai important:

1.M-am îndrăgostit treptat de el şi nu am fost nebună niciodată, aşa era normal. Abia după peste o jumătate de an, după multă rezistenţă din partea mea, am cedat sufleteşte şi am devenit convinsă că îl iubesc şi că mă iubeşte. Au fost multe motive pentru acest lucru, atât avansurile lui sexuale cât şi vorbele lui, promisiunile care au fost reale, priviriea lui etc. Dar mai ale sfaptul că nu aveam ce face fiundcă el era foarte puternic peste trupul meu (de la distanţă) şi a trebuit vrând-nevrând să îi sacrific cariera mea intelectuală şi admiterea la facultate în acel an.
2. El m-a convins treptat că are puteri sexuale nelimitate şi mai deosebite faţă de alţi bărbaţi prin multe dovezi pe care le găsiţi deja povestite de mine. M-a călcat de două pe picior dându-mi senzaţii sexuale foarte puternice, a făcut nişte chestii ciudate când mergea la WC, a vorbit mult despre diverse aspecte paranormale şi cărţi şi teorii de aceste tip şi a aruncat cuvinte bine alese pentru a mă convinge de acest lucru. Şi de iubirea lui. Eu nu aveam cum să mă împotrivesc, am plâns în zadar la gândul că el trebuie şi e dator să stea cu soţia şi copii lui, nu să vină peste viaţa şi trupul meu. Apoi eu nici măcar o dată nu m-am gândit că poate şi alţi bărbaţi au aceleaşi puteri şi nici astăzi nu cunosc adevărul, şi nici de ce sau cum apar aceste senzaţii sexuale de la distanţă pe care unii le numesc "futut", lucru pe care eu nu îl ştiam atunci.
3. Prin foarte multe dovezi m-a convins că el are microfoane implantate în casa mea (aşa vorbeau toţi atunci de altfel) şi că poate să asculte tot ce vorbesc eu sau părinţii mei. Repeta cuvinte pe care familia mea le vorbea în jurul meu, încât părea logic. A vrut să mă facă să cred că era în legătură cu securitatea comunistă. M-a convins să îi vorbesc în singurătate în camera mea prin presiuni fizice foarte mari asupra trupului meu (deci violuri de fapt şi totul a început cu presiuni asupra capului imense). A început un fel de dialog cu mine la meditaţii, fiindcă ceea ce îi spuneam în intimitatea mea el repeta parţial, ca să mă convingă că mă ascultă. În viaţa mea nu a existat niciodată alt dialog.
4. În iarna lui 88-89 m-am întâlnit numai cu el, cum am povestit şi i-am explicat că nu mai vreau să fac meditaţii, dar nu am reuşit să îl conving să mă susţină împotriva părinţilor. I-am explicat în acelaşi timp că părinţii mă chinuiau mult acasă de mică, dar el a zis "ce, tu crezi că alţii sunt mai buni?"
5. El mi-a recomandat o piesă de teatru cu prietenul său actorul Florian Pittis (despre care şi tata spunea că îl cunoscuse la o aniversare a Andei Călugăreanu) şi atunci actorii pe scenă au repetat şi ei părţi intime din viaţa mea, ca şi cum mă urmăreau. Printre ei Ştefan Bănică Junior de exemplu. Însă în anii 89-90 am avut neplăcerea să întâlnesc adesea pe stradă diverşi actori cunoscuţi sau persoane din mass media. După aceea aceste întâlniri cam ciudate au dispărut. Vă jur încă o dată că acele repetări anormale ale unor lucruri din viaţa mea pe scenă nu erau simple coincidenţe, ar fi fost imposibil. Era ca şi cum cineva îmi voia răul. Un alt exemplu e actorul Caramitru care a venit în 89 la liceul meu şi apoi a fost erou la revoluţie când m-am dus şi eu acolo şi au ars acele clădiri din jurul fostului CC. Acest lucru nu m-a rănit psihologic. Privind în urmă nu înţeleg de ce mă condamnau la numai 17 ani la moarte sigură şi tortură perpetuă, fiindcă nici măcar o dată nu greşisem în acea iubire a mea şi nici în restul vieţii. Desigur voi puteţi considera că eram nebună, eu repet că erau fapte reale şi nu le interpretam greşit, pur şi simplu nu înţelegeam de ce.
6. Zăgrean a apărut de mai multe ori în mod ciudat pe stradă în calea mea, ceea ce e considerat în psihiatrie simptom de schizofrenie cum ar fi "iluzia sosiilor", de fapt atunci când lumea vrea să omoare şi să tortureze un om nevinovat. Acele aparaţii ale lui au fost reale, absolut cert nu visam şi nu aveam iluzii sau halucinaţii. Dacă sunteţi idioţi nu credeţi. Aşa a fost şi nici acum nu înţeleg de ce societatea m-a condamnat la asemenea martiriu, deşi eram un om de valoare şi rezistasem la atâtea chinuri din partea părinţilor, fără să înnebunesc, fără nicio greşeală. A apărut şi pe strada Zece Mese (zicea că acolo venea el cu rufele lui murdare la Nufărul de lângă blocul meu, ceea ce m-a mirat, fiindcă el stătea în Militari), a apărut şi când am mers să îmi scot dosarul de la Medicină fiindcă nu am putut da examen din cauza lui, a apărut şi pe Moşilor pe 15 iulie 1989 după ce m-au bătut naşu şi tata o noapte întreagă, şi acestă ultimă apariţie era chiar lângă intersecţia Eminescu, aproape de blocul în care stau eu din 2006, ceea ce mă îngrozeşte. Şi Luiza, care şi ea a primit diagnosticul de schizofrenie, mi-a povestit că şi ea l-a văzut pe Zăgrean aici pe Moşilor în anul 90 parcă, fără ca eu să îi fi povestit ei povestea mea anterior.
7. La scurt timp după ce am împlinit 18 ani, de Bună Vestire în 1989 ceea ce eu credeam că e Zăgrean a început să vină sexual peste mine de la distanţă să îmi distrugă viaţa. Torturile cerebrale (migrene puternic care nu cedează la medicamente) şi torturile sexuale de la distanţă m-au urmărit tot restul vieţii până în ziua de azi şi m-au distrus cu barbarie şi violenţă de neegalat, cum am mai povestit. Ele sunt şi baza diagnosticului de schizofrenie fiindcă nu am avut absolut niciun alt simptom. Nici defecte de personalite. Tata oricum mi-a spus direct în vara lui 89, deşi eu nu mă plângeam lui desigur, că "sunt posedată" şi că trebuie să mă închidă şi să mă cureţe. Deci aveau un pretext să mă închidă la spitalul de psihiatrie. Dar, repet ce povestisem în scrisorile anterioare: tata, mama şi naşu, acest triumvirat nefast în viaţa mea,au început să mă lovească "paranoic" mult mai tare ca înainte odată ce am împlinit 18 ani în 1989. Adică aberaţii şi lucruri absurde, mult mai rău decât făceau înainte, deşi începuseră din 84. Repet şi subliniez, toate acestea sunt lucruri adevărate, eu nu am fost niciodată paranoică sau delirantă cum spun porcii de medici. De exemplu, dintre mii de astfel de lucruri, tata şi naşu vorbeau că eu sunt un geniu şi va fi o mare tragedie şi ei nu au ce să facă fiindcă aşa am fost judecată de alţii că sunt geniu şi mă vor distruge ceilalţi toţi, altădată zicea că sunt o Ifigenia şi mă sacrifică, altădată zicea că am trei coroane: România, Bulgaria şi Albania. Mama se băgase şi ea să spună lucruri de neînţeles, de pildă se plângea naşului meu că e vai de ea, că poate el o înţelege ce înseamnă să fie între două capete tari, repsectiv eu şi tata. Vedeţi, toate aceste lucruri nu aveau înţeles, erau foarte multe, ei nu vorbeau normal cu mine niciodată şi eu eram un om perfect normal. Ce aţi fi vrut să fac? Dacă sunteţi mai puţin inteligenţi sau lucizi veţi spune că eram delirantă şi interpretam sau auzeam greşit. Eu vă rog să vă daţi seama că adevărul e exact cum spun eu, cum am spus mereu. Eram mereu un om lucid şi inteligent, ar fi fost imposibil să aud aberaţii sau lucruri care nu există în realitate. Ce voiaţi să fi făcut? Ce aş fi putut face?! Aceste lucruri anormale au continuat în anii următori în viaţa mea, cum voi mai povesti, şi eu în zadar gândeam normal şi vorbeam normal şi fără ascunzişuri, ceilalţi tot îşi băteau joc de mine.
8. În ultimii ani au foast unii care au intrat peste mintea mea cu nişte gânduri ale lor şi ei spun că deşi nu am avut nicio greşeală chipurile oamenii m-au "condamnat" la moarte şi chinuri perpetue şi batjocură etc fiindcă în 89 eu aş fi dansat dezbrăcată la mine acasă!! Bun, ăsta e poate singurul lucru pe care nu mi-l amintesc cu precizie, dar vă voi explica:
--- ei au început, nu eu, deşi eu nu greşisem nimic. Ei m-au presat cerebral enorm şi apoi au intrat sexual, obligându-mă să încerc să mă apăr firesc prin gimanstică (dans) şi plimbări îndelungate fiindcă oricum devenise imposibil să mai învăţ pentru examen. Ei au început să mă urmărească cu diverşi actori de teatru pe străzi sau să se poarte ciudat pe scenă când mergeam la vreun spectacol. Este adevărat, repetau cu precizie lucruri intime din viaţa mea sau a familiei mele pe scenă, deci vă daţi seama în ce stres trăiam. Numai mişcarea mă mai putea ajuta puţin să scap de presiunile sexuale enorme, să le mai diminuez. Nu aş fi fost în stare să dansez goală nici măcar pentru Zăgrean. Era doar un act simplu, firesc, ca şi cum m-aş fi dezbrăcat să fac o baie. Închideam cu atenţie jaluzelele, tărgeam perdeaua groasă la fereastră şi vă jur că nimeni nu putea să mă vadă dincolo de acea perdea, deci nu înţeleg ce au cu mine şi de ce ei spun că din cauza asta m-au condamant. Deci înseamnă că vedeau prin ochii mei în oglindă că altă explicaţie nu este. Bine, dar era vina lor. Iar pentru mine era ca şi cum aş fi mers la baie sau la WC. Ce puteam face? Să mă fi omorât atunci? Normal că nu am putut ghici că mă vedea cineva, nu am bănuit absolut nimic. Şi apoi gândiţi-vă la ce torturi şi necazuri continue m-au supus peste 30 de ani şi atunci veţi înţelege că nici măcar o crimă nu ar justifica acest lucru. Darmite un dans în singurătate. Şi acum mor şi ei nu vor să fie adevărul, deşi absolut nicio altă greşeală, oricât de mică nu am avut o viaţă întreagă. Doamne, trebuie să am copil, implor viaţa din 1984!!

____________________ Continuare în curând
Azi, 8 ian.21 - voi explica clar în concluzii ce s-a întâmplat cu această unică visare și dorință a mea - a avea un copil și de ce exista și cum a dispărut

jurmal în zilele dinainte să mor

Azi, 19 octombrie 2014. Mai am puţin şi mor. Şi noaptea trecută m-au căsăpit sexual şi m-au chiunit enorm. Îmi tot repetă că ei trebuie să muşamalizeze totul şi adevărul şi binele şi dreptatea să nu învingă... Aţi văzut cât m-au chinuit zilele trecute şi la fel toată viaţa.... Nu au nicio scuză fiindcă am fost un om perfect şi inteligent şi nu am avut absolut niciun defect psihic, nu am fost niciodată nebună şi nu am greşit nimic. În curând voi scrie aici continuarea povestirii din posătrile trecute. Sunt scârbită până la refuz, porcii dracu m-au chinuit enorm....

23 octombrie 2014. Nu am mai putut scrie nimic pe blog fiindcă în ultimele zile m-au chinuit şi sexual şi cerebral monstruos, cu o sălbăticie enormă, ca şi cum îmi vor moartea cât mai repede, ca şi cum trebuie să mă bucur că mor... Nu înţeleg de ce m-au masacrat atât de monstruos şi în ultimii 10 ani, când eram încă tânără şi meritam libertatea şi dezvolatarea vieţii mele intelectuale, fiindcă am fost mereu un om normal şi cu un caracter perfect. Voi scrie continuarea povestirii, partea a IIIa în altă postare. Eu am dreptate absolută şi mereu am avut, tot ce spun ceilalţi despre mine e minciună.

Azi, 7 ianuarie 2021, pot spune că încă sunt în viață...

Infernul sunt ceilalţi, partea a II-a

Rămăsesem cu repovesitrea la anul 1985, la anii de liceu. În anii de liceu am fost şi mai groaznic torturată de părinţi prin foarte multe metode, nu doar bătaie. Dar am rămas un om bun şi normal, cu ochii deschişi spre lume şi frumuseţea cerului. Am avut parte de puţină fericire la ţară la bunici, unde copiii şi tinerii erau foarte buni cu mine toţi. Jucam badminton până abia se mai vedea fluturaşul. Mergeam pe câmp la muncă la fân şi aerul era curat şi fericirea mea umbrită doar de faptul că ameninţarea părinţilor plutea în aer. Am ajutat la curăţenie în casă nou cumpărată acolo pe mătuşa mea Olguţa, soţia unchiului Puiu, vărul mamei. Ei au fost oameni buni o vreme cu mine şi după internarea mea psihiatrică. Dar unchiul Puiu a făcut tumoră cerebrală şi a murit după o lungă suferinţă acum câţiva ani. Odată mi-am povestit viaţa şi lor la ei acasă şi el, fiind deja bolnav, a spus că trebuie să cheme preotul să sfinţească după ce plec eu, ca şi cum eram blestemată. Devenise bisericos şi donase bani pentru construirea unei capele. Acolo l-au îngropat şi desigur am fost şi eu. Mama pe toţi îi atingea sau săruta pe frunte în sicrie şi probabil aşa va face şi cu mine, mi-e greaţă şi de acest lucru. Fiul lui nenea Puiu a emigrat în Japonia şi a avut copil şi nu a venit la înmormântare. Dar când eram la ţară eu eram în ochii bunicii mele prea entuziastă şi cu drag de alţii, fiindcă am ajutat la curăţenie şi pe vecina Simona, cu trei ani mai mare ca mine şi mama Limpi, bunica mea, spunea cu reproş că nu se cade. Simona s-a mutat la Bucureşti şi în anii mei de facultate ne-a vizitat de câteva ori. Ea fusese îndrăgostită spunea ea de vărul meu Pucu, fiul familiei Stoicescu din partea naşei, familie cu care urma să am probleme legate de moştenire mult timp după moartea tatei. Familia Şerban avea bani spre deosebire de noi. Mătuşa mamei o găzduise pe mama în anii ei de fată în Bucureşti şi tot ea îi prezentase mamei pe tatăl meu. Soţul lui mami, cum se spunea acelei mătuşi (şi cum îi spuneam şi eu mamei mele) era preotul Gh. Şerban. Mama îl blestema pe preot adesea.Era renumit pentru faptul că era libidinos peste măsură, inclusiv în biserica Sfinţi în care slujea. Biserica unde s-au cunoscut părinţii mei adică biserica lui, era aproape de locul und efăceam meditaţii cu Z, bărbatul care m-a sedus şi distrus în 1988, la numai 17 ani. Preotul venea uneori cu familia la noi în vizită şi odată m-a molestat sexual (sfârcuri şi buze) de mi s-a făcut greaţă sub zâmbetul lui mami şi al mamei mele. Nu aveam cui să mă plâng, familia era complice. După ce m-am mutat în 2006 în blocul în care stau acum, poetul militar de la etajul opt ma invitat la el acasă şi mi-am povestit iar viaţa şi soţia lui mi-a spus că toată lumea cunoştea reputaţia de fustangiu a acleui preot. Acum câţiva ani acea femeie a murit aici în bloc de cancer la plămâni. Soţul ei care se purta oribil cu mine s-a recăsătorit repede. El, domnul Marius C. Nica mă copleşea cu insulte oribile, după care schimba brusc macazul şi mă trata ca şi cum rădea de mine, ca şi cum mă batjocorea ca să se distreze şi mă numea Cristomeris şi mă lua la mişto. Apoi îi trecea iar şi iar începea să mă scuipe cu insulte.

După ce am intrat la liceu colegul Adrian Untilă (marea iubire de adolescenţă a Luizei) mi-a spus că nu mai poate vorbi cu mine deoarece am acceptat să stau în bancă cu Luiza. Pierderea respectului celorlalţi fiindcă săteam cu Luiza în bancă nu am înţeles-o. În plus Luiza şi-a îndreptat interesul spre colega Oana Jitaru, care locuia în blocul visavis de cel în care urma să fac meditaţii cu Z. Nici nu mai ne întorceam spre casă împreună şi uneori eu mă întorceam glumind pe drum cu colega Andreea Oancea, care locuia şi ea, ca şi mine şi Luiza pe Calea Moşilor. Eu o simpatizam pe Andreea şi îi spuneam în glumă Vampirul. Ea se autointitula James Dean. I-am mărturisit că scriam poezii şi că primisem premii muzicale la emisiunea radiofonică Clubul adolescenţilor unde lucra şi actorul Florian Pittiş, pe care nici nu l-am băgat în seamă atunci. Ea era o fată vioaie şi veselă mereu în prezenţa mea. La întâlnirea de 20 de ani de la liceu am fost invitată (spre deosebire de cea de zece ani) şi m-am dus. Am primit un film de la finalul liceului în care m-a şocat văzând ce fel de gaşcă aveau cei care erau în "gaşcă" în liceu, spre deosebire de mine. Consumau alcool şi probabil şi ţăgări, vorbeau urât şi Andreea era printre ei şi se uitau împreună râzând la un caiet cu caricaturi probabil ale colegilor mai blegi pentru ei şi ale profesorilor. Poate râdeau chiar şi de mine, aşa cum unii mă batjocoreau direct. Ei aveau viaţa lor ocultă, eu nu aveam nimic. Am avut probleme şi cu unii profesori din liceu, cum am povestit. Doamna Zorica Popescu m-a pălmuit în clasă fără niciun motiv. Doamna de sport mi-a zis că nu ştiu să mă lupt şi că în viaţă voi muri de foame. Fiica ei s-a mutat în acelaşi bloc cu familia mea pe Moşilor şi a fost relativ cumsecade cu mine spre deosebire de alţi vecini. Am revăzut-o întâmplător chiar acum câteva săptămâni, în toamna 2014. Figuri pregnante în liceu pentru mine au mai fost Micu Lucian şi Irina Ioniţă, Puiu cum o alintam eu. Lucian stătea în spatele meu în clasă şi vorbea foarte absurd şi ciudat, paranoic cum s-ar spune, cu mine. Era prieten cu Oana. Mi-a spus că în ţara asta sunt unii care hotărăsc de când copilul se naşte care va fi nebun, adică sacrificat, şi că soarta mea şi a Luizei urma să fie spitalul de psihiatrie. Nu ştiu de unde ştia el de atunci ce urma să se întâmple cu mine şi Luiza. Spunea că ar pune o bombă dacă ar putea blocului în care săteam eu. El stătea la casă. Pe Irina I şi Lucian i-am invitat chiar la mine acasă, i-am primit cum am putut mai bine, că eram în rest tare singură. I-am dus şi la mamaia la grădină, la cireşe...ne-am plimbat mult împreună. Lucian însă mereu îmi trântea ceva paranoic, cum ar fi că vrea să ştie ce nebun îmi aleg eu din Zbor deasupra uni ciub de cuci, etc. A apărut împreună cu o fostă colegă Laura pe Calea Dorobanţilor în drumul meu după ce renunţasem forţat în 2005 la postul de profesoară la liceul I.L.Caragiale. Irina I. a fost tare drăguţă uneori cu mine, jucam scrabble împreună sau badminton. Ea m-a ajutat cu ceva bani şi acum câteva zile în toamna 2007. Ştiţi că eu nu am aproape deloc. Dar şi ea şi-a arătat colţii faţă de mine după ce am terminat liceul, nu ştiu prea bine de ce. Îmi spunea o poveste că ea este un fle de Brutus şi nu înţelege de ce eu nu îi spun ca acel personaj istoric. Nu înţelegeam ce are cu mine. Altă dată am vizitat-o la Constanţa şi a început o poveste despre o femeie închisă pentru că familia ei era vinovată şi că filmul, spunea ea, se termina cu eliberarea femeii la peste 40 de ani. Desigur o întrebam eu dacă femeia aceea a reuşit să aibă şi copil după nefastele aventuri şi ea nu mi-a răspuns cert. Altădată se uita lung la mine şi mă întreba cum de mai pot zâmbi, ca şi cum nu ştiu ce credea despre mine dar nu îmi spunea. Au fost multe momente de acest gen cu ea, dar numai după liceu. Este un fel de paranoia, sau de batjocură sau de lovitură ciudată, cum mi-au făcut foarte mulţi de-a lungul timpului, deşi eu eram om normal. Până la internarea mea psihiatrică ea a avut gentileţea să îmi scrie vederi sau felicitări. Şi Irina Vişoiu care a ajuns în Canada mi-a scris, apoi toţi au încetat. Le mai am şi acum. Şi Irina Vişoiu s-a întors odată în ţară şi am văzut-o după internare şi ea s-a arătat mirată că nu m-am schimbat deloc (ca fire). Dar ce naiba? Oamenii chiar cred că internarea psihiatrică te schimbă?

Când meditatorul meu de matematică din clasa  aX-a (pentru examenul de treaptă pe carea proape l-am pierdut din cauza matematicii)  a fost în vizită la noi, el a şoptit spre tata vorbele "lasciate ogne speranza" din Divina Comedie şi tata s-a încruntat urât la el spunând şi arătând către mine: "ea nu ştie încă". Acel meditator avea o nevastă evreică şi doi copii (unul , un băiat frumos dar obez, a murit foarte tânăr de inimă) şi visa să emigreze în Israel unde soţia lui reuşise să ajungă.

Un alt personaj din viaţa mea de licean a fost Brânduşa Ramba, fiica celui însărcinat cu gazele pe Bucureşti în anii trecuţi. Nu mai povestesc totul despree ea că e plicticos... a avut probleme cu părinţii dar a areuşit să aibă un copil. Era dintr-o familie bogată, nu ca mine, şi îşi permitea să râdă că eram prea grasă (în liceu am avut constant 72 de kg). Când era mică ea cânta împreună cu adulţii în casa preotului Şerban cântecul căcănarilor, ceea ce mă şoca. Copiii bogaţi erau răsfăţaţi şi vorbeau prostii, nu ca mine.

Oricum de-a lungul anilor de liceu am fost în realitate închisă în torturi şi singură tot timpul. Citind mult, duceam lipsa unuin prieten mai apropiat, adică unei fete. Ţineam mult la Irina I. Dar alata nu mai era. Însă părinţii mă chinuiau monstruos, încât naşul meu mi-a propus odată când l-am vizitat să mă adopte el. Eu am căscat ochii mari în faţa aberaţiei şi i-am spus că nu se poate. El a zis că eu nu ştiu câte se pot...Am refuzat acea idee cu speranţa că voi răbda până la majorat când voi putea fugi de acasă, cum şi mamaia şi naşii îmi promiteau. Naşu mi-a mai spus tot atunci că ar fi bine să mă gândesc să emigrez, fiindcă Ceuşescu avea un plan rău cu tinerii din generaţia mea sau cu mine chiar. Eu l-am întrebat unde şi mi-a spus că în Germania Federală, unde fugise şi un văr de al tatei. După 89 l-au salvat acolo de la un accident aproape mortal. Avea o fetiţă, copilul lui. Eu am refuzat ideea de a emigra fiindcă îmi iubeam mult ţara.

continuare în curând, scuze pentru multele greşeli typo, le voi corecta în altă zi.

Ceilalţi....Infernul sunt ceilalţi, cum spunea Sartre partea I (ISC)

Acum scriu direct pe acest blog, unde oricum nu am avut decât câteva comentarii şi mai multe vizite, nu ştiu din ce interese. Am răsfoit toate postările şi pot spune că am scris aproape totul. Voi analiza cu atenţie materialul pe care îl mai am pe mail (acele scrisori le-am şi tipărit fiindcă aveam încă cerneală la imprimantă şi există încă în apartamentul meu şi probabil le voi distruge înainte să mor, este absurd să rămână din moment ce toţi îmi vor moartea şi se prefac că eu sunt nebună). Voi adăuga puţinul care mai este de adăugat. Acum iar tuşesc şi fac pe mine.

În această postare voi scrie din nou despre ceilalţi oameni din viaţa mea, deşi totul a fost răsfirat deja prin celelalte postări din acest blog şi puţine lucruri au rămas nepovestite, aproape nimic. Voi scrie succint despre toţi şi despre unii în parte cu accent de data aceasta pe faptele lor rele împotriva mea, începând cu copilăria...de fapt mai ales cu 84. Adică voi arăta clar starea de fapt. Voi enumera pe scurt şi tot ce a fost bun. Voi accentua faptul că mă omoară de când eram mică, tratându-mă drept nebună, alienându-mă, luându-mi toate drepturile. Eu nu cred că asocierea unui nume al cuiva cu povestea vieţii mele est eo ruşine pentru acel individ, în cazul în care el sau ea are o oarecare valoare umană. În realitate am fost mereu un om integru, nu sunt vanitoasă, dar faptul că am fost mereu un om normal şi inteligent, faptul că nu am păcate deloc şi că nu am greşit nimic îmi dă o anumită valoare morală de netăgăduit. Şi mereu m-am referit la ceilalţi foarte corect, am spus numai adevărul, deci ei nu au de ce să simtă lezaţi. Am arătat mereu şi toate părţile lor bune, dacă ele au existat. Sunt convinsă că o lume întreagă ştie că am fost de fapt un om perfect şi că povestea mea ar fi fost din cele mai frumoase dacă ar fi fost adevărul tot din 84 şi nu aş fi fost mişeleşte omorâtă. Deci nu văd de ce unii s-ar supăra dacă numele lor apare în povestea vieţii mele, atât de curată şi bună mereu. Uneori chiar am greşit dar numai puţin faţă de mine însămi, fiindcă am scris repede şi în condiţii dificile, şi m-am referit la anumite detalii c aşi cum aş fi greşit, mai ales în povestea iubirii mele faţă de Z, când de fapt nu am greşit nimic, doar că nu am explicat clar sau m-am exprimat puţin greşit. Nu inventez nimic chiar am avut o viaţă perfectă, citiţi totul şi veţi înţelege. Această postare va fi completată de mici istorisiri.

Care a fost problema? De ce toţi m-au omorât? De ce toţi s-au purtat aşa mereu? Sunt câteva motive foarte importante, unele sugerate de alţii, altele clar observate de mine:

1. Am fost un copil foarte sărac şi toţi colegii şi profesorii m-au discriminat şi persecutat din această cauză. Mai eram şi inteligentă şi citeam foarte mult pentru condiţia mea socială.
2. Am fost un copil foarte cuminte, nu făceam aproape niciun rău (dacă nu socotim câteva muşte şi omizi), în timp ce ceilalţi copii erau năzdrăvani şi îi loveau pe alţii. Eu nu am lovit pe nimeni niciodată, nici fizic nici verbal. şi în plus am fost ceea ce poate fi numit un om submisiv, fără nicio tendinţă de dominare a altora. Ceilalţi nu erau aşa şi la modul extrem m-au tratat întreaga viaţă drept cal de bătaie şi obiect sau animal, în niciun caz drept om.
3. Am fost un om tăcut şi liniştit. În ultimii ani unii au intrat pe mintea mea cu idei monstruoase. Printre altele ei sugerează că am fost distrusă ca oricare alt om care nu percepe gândurile celor din jurul lui. Ei spun că perceperea acelor gânduri e un lucru normal, care facilitează comunicarea între oameni şi că oamenii ca mine sunt marginalizaţi oricum şi distruşi în timp. Da, dar, ripostez eu, a nu le percepe e perfect normal. Ei spun că eu nu le percepeam fiindcă niciun bărbat nu m-a vrut să am o relaţie sexuală cu el şi fiindcă nici nu mă masturbasem niciodată. Iar ei cei păcătoşi care se masturbează între ei sau singuri (mare diferenţă nu este) ei au toate drepturile şi avantajele în lume. Da, dar, ripostez eu, de ce m-au lovit mereu cu vorbe rele şi paranoice, fără niciun sens (şi colegi şi profesori), din moment ce eu absolut sigur gândeam normal şi gândeam de bine despre toţi? Şi este vorba de gândirea adevărată, cea care nu există în vorbe în mintea omului, ci aceea profundă şi serioasă din interiorul individului, exact ca la carte. Normal că nu gândeam nimic în cuvinte în mintea mea, că doar nu eram copil mic. Dar m-am purtat aşa frumos cu toţi cu sinceritate, fără niciun ascunziş şi am dăruit iubire adevărată şi nu am ascuns absolut niciodată niciun gând! Fiindcă nu aveam de ce, tot ce gândeam era curat şi bun. Atunci de ce m-au distrus mereu şi respins şi omorât de fapt?
4. Am fost monstruos abuzată de părinţi, cu învoirea restului familiei încă de la 13 ani.

Această postare va fi prin urmare o reluare pentru a mia oară poate a poveştii vieţii mele în întregime, pe scurt, cu accent pe lucrurile esenţiale şi în special comunicarea cu ceilalaţi; veţi înţelege poate mai bine adevărul întreg decât până acum. Deoarece scriu direct pe blog, îmi voi permite să scriu cu litere îngroşate, fiindcă ochii mei nu mai sunt aşa buni ca în tinereţe.

În primul rând comunicarea cu ceilalţi în copilărie. Da, am povestit totul. Esenţial a fost faptul că eram un copil bun şi inteligent, aveam amintiri clare de la 2-3 ani, dinainte de a merge la patru ani la grădiniţă. Am avut un singur mare noroc în viaţă: părinţii m-au lăsat în grija bunicii dinspre tată şi a naşilor mei care mi-erau şi unchi. Am avut toate bolile copilăriei şi ei nici atunci nu veneau să mă viziteze, sau veneau foarte rar...părinţii nu îmi făceau daruri niciodată în afară de Crăciun sau de ziua mea, când de obicei erau lucruri mai puţin importante, fiindcă nu aveau bani. Nici naşii mei nu aveau, dar ei îmi făceau des mici daruri. Celelalte rude mă îngrijeau şi ele şi la fel cu bunica şi naşii îmi dăruiau multă iubire şi bucurie. Eu ţineam la toţi, inclusiv la părinţi. În ansamblu am avut o copilărie extrem, extrem de frumoasă şi fericită, un adevărat basm mirific şi plin de senin şi veselie. Tata nu-mi prea dădea voie să râd, fiindcă eu eram foarte glumeaţă şi veselă şi jucăuşă. La grădiniţă am fost cam timidă şi călcată în picioare de ceilalţi care erau mai iuţi şi răi, cum am mai povestit. Nu puteam fi ca ei, am explicat de ce. Eram prea lucidă poate. Am învăţat să citesc înainte de şcoală, întrebând mereu pe naşul meu câte o literă. Apoi literele s-au legat. De scris am scris doar puţin, cu litere de tipar. Oricum în clasa I m-am cam plicitisit. M-am îndrăgostit repede de colegi şi de învăţătoare, d-na Piciu. Scriam compuneri de drag de ei toţi şi de curtea şi grădina de acasă. Pe vrmea aceea, până la internarea mea psihiatrică în 1992, un rol important au avut pentru mine scrisorile, felicitările şi vederile primite, pe care le-am păstrat până astăzi. La şcoală am avut note maxime până în clasa a VIIa inclusiv când m-au adus în oraş şi clasa avea deja premianţii ei. Oricum am luat şi în clasa a VIIIa premiul III, învăţând în condiţii de stres înfiorător. Apoi am intrat prima la liceu cu note maxime, la Mihai Viteazul.

Revin la anii copilăriei. Naşul meu a avut o răbdare infinită cu mine şi m-a învăţat să fiu calmă şi fericită, cu gând bun faţă de toţi. M-a învăţat să am răbdare şi să muncesc temeinic. M-a învăţat să îmi placă arta pe lângă obiectele de studiu. M-a învăţat să iubesc natura şi să observ cu atenţie fenomenele naturale. În ansamblu m-a învăţat să fiu cuminte şi bună, fiind o combinaţie cum am mai spus între concepţii Rousseau-iste şi şcoala stoică şi sceptică, plus o doză bună de umanism. Ceea ce a fost absurd în copilărie a fost faptul că mamaia îmi tot povestea despre viaţa ei cu puncte puncte...zicea că a trăit un adevărat roman, scria poezii de pace în limba maghiară (avea caiet) şi mă cam ameninţa indirect că voi suferi şi eu mult (de exemplu ca Maria Stuart, etc), dar că prin iubire faţă de alţii şi răbdare voi răzbate. Deoarece mama mea era extrem de nervoasă şi mă chinuia mult când o vedeam, eu am crezut-o pe mamaia. Mamaia nu m-a învăţat limba maghiară, am învăţat câteva cuvinte de la fraţii şi surorile ei, care erau foarte buni şi generoşi cu mine. Eu nu am învăţat deloc cuvinte vulgare sau înjurături şi nici nu ştiam ce înseamnă când mi se întâmpla să dau peste ele la şcoală. Colegii mei aveau lumea lor şi am descoperit că eu nu comunicam bine cu ei. Eu eram mereu premiantă, mereu gata să îi ajut pe alţii, bombardată la extemporale de întrebări, în pauze la fel...ba chiar mergeam şi la fetiţe acasă să le mai ajut. Mamaia mi-a preparat de vreo două ori ziua de naştere cu colege la noi acasă. Dar eu eram o fetiţă săracă faţă de ele, cu haine cusute sau tricotate cel mai ades de mamaia, eram o fetiţă săracă crescând într-o curte şi o casă cu multe vechituri, şi într-o grădină frumoasă dar în care vecinii, nu ştiu cine, aruncau mereu gunoiul menajer. Dar ele nu mă iubeau cum le iubeam eu. Ele erau toată lumea mea (şi interioară şi în afară), în timp ce ele aveau lumea lor. Familia mă cam îngrăşase, mă cam obligaseră, rudele mamei mai ales, să mănânc mult, încât copiii mă batjocoreau că sunt grasă şi aveau motiv să mă respingă de la jocurile lor. Prin clasa a Va sau a VIa chiar şi Berariu Olivia ( o fetiţă inteligentă, colega mea de bancă, de altfel fără alte apucături rele din câte ştiu eu) s-a dus odată cu colegii la fumat. Adică cel puţin o dată a ieşit cu scandal. Eu nu ştiam nimic de lumea vulgară şi ascunsă a celorlalţi. Pe această fată urma s-o întâlnesc din nou după mulţi ani, plimbându-se pe acolo prin Voluntari, după ce terminasem liceul...m-am mirat, fiindcă ştiam că se mutase în oraş demult. Lumea bunicilor dinspre mamă, ţărani din ţara Făgăraşului, era tot aşa de frumoasă. Acolo aveam mulţi, mulţi prieteni de joacă frumoşi la care ţineam mult şi cu care inventam jocuri şi distracţii uneori zi de zi. Acolo era altfel, copiii păreau că mă acceptă toţi, nu ştiu de ce. Eu eram absolut aceeaşi. Poate doar fiindcă nu eram colegi, ori poate că aceia erau mai curaţi la suflet...Toată copilăria mi-a fost umbrită, cum am mai povestit, de un singur lucru: atracţia mea fugară la vârsta pubertăţii faţă de naşul meu, om bătrân fără copii. Totuşi îndrăznesc să spun că nu am fost vinovată, că era vina lui de fapt. A fost o uşoară molestare sexuală din partea lui. Şi oricum mi-a trecut repede şi absolut fără urme, dar nu am uitat de tot.

Părinţii mei erau monstruoşi încă de atunci, dar îi vedeam numai o dată pe săptămână, mergeam sâmbăta să fac baie la bloc şi mă întorceam duminică seara. Mama şi tata se certau, se băteau în joacă şi se împăcau. Dar se certau foarte urât. Pe mine numai mama mă bătea sau mă urechea. Tata era bun şi înţelegător, se juca cu mine mult şi mă lăsa chiar la pescuit cu el (dar nu voiam eu), vorbea frumos mereu şi nu înjura niciodată, dar nu suporta să râd, cum am povestit. El era mereu în defensivă, mama îl ataca mereu cu certuri legate desigur de bani şi rar de altceva. Mama era numai venin faţă de toţi pe la spate, spre deosebire de naşii mei care erau mereu buni şi vorbeau frumos de toţi. Toate aceste evenimente ale copilăriei (când am fost numai la o nuntă, a unchilor mei de la Sibiu şi la o singură înmormântare) toate laolaltă mi-au întărit convingerile de bine faţă de oameni şi calmul şi gândurile bune în general. Din 1984 încoace nu am mai avut niciun revelion, niciun Crăciun, niciun Paşte adevărat. Ca să nu mai spun zi de naştere. În 1984 m-au luat în Bucureşti.

Trebuie să menţionez acum faptul că principalele mele profesoare au fost acaparate de un fel de relaţie cu părinţii mei, care erau monstruoşi. Adică învăţătoarea a devenit un fel de relaţie cu ei, le-a făcut şi cadouri de cristal şi îi ajuta într-o vreme cu pui sau alte alimente fiindcă soţul dumneaei lucra la o fermă, nu mai ţin minte dacă era IAS. De asemenea mama venea la şcoala mea până în 84 cu cadouri pentru profesori şi diringintă, cu toate că eram cuminte şi învăţam bine, ceea ce a dus la bârfa şi revolta unor colege, cum ar fi Eugenia Toader, pe care diriginta a pus-o la punct. Diriginta mea era d-na Plămădeală de matematică, care a considerat că mie îmi trebuie o educaţie mai aspră, m-a bătut la palmă în faţa clasei singura dată când nu mi-am putut face tema, m-a mutat de lângă Olivia în bancă cu Lucreţia Coman fiindcă d-nei considera că am nevoie să fiu mai adaptabilă. Şi altele. Profesoară de română era d-na Gogolan, care era vecină de bloc cu mama în Colentina. Ambele doamne mi-au deventi în mod straniu meditatoare pentru admiterea la liceu şi au început să vină în 84 la noi în Moşilor unde părinţii se mutaseră de curând. Aşa era atunci obiceiul, cu meditaţii, toţi colegii mei făceau, poate în afară de cei care nu aveau deloc bani. Părinţii mei vânduseră apartamentul din Colentina unei rude prin alianţă din familia Stoicescu, respectiv preotesei, mama naşei mele. Eu probabil că m-am plâns ambelor doamne meditatoare de fpatul că părinţii mă chinuiau zilnic, oricine în locul meu ar fi făcut la fel. Ceea ce îmi făceau părinţii era monstruos, diabolic, zi de zi...am descris totul, dar mă tem că lumea nu crede cu adevărat. Eram un om perfect normal şi tata mi-a spus de la început că relaţia mea cu el s-a terminat şi a început să mă chinuiască şi el. Mi-a spus că stau acolo într-o închisoare în camera mea mică, că toată viaţa toţi mă vor călca în picioare etc. enorm de multe lucruri care par anormale sau absurde sau incredibile. Totul a fost adevărat. M-au chinuit amândoi brutal şi josnic cum nici nu vă puteţi imagina. Nu voi mai povesti încă odată în detaliu. Am fugit de două ori de acasă, m-au dus şi la un psihiatru şi a trebuit să merg, împreună cu d-na Ionescu, medicul lor de origine evreiască. Altfel tata spunea mereu să mă feresc de evrei şi de ţigani (el nu era de acord cu relaţia mea cu Luiza, o nouă colegă, despre care el spunea că e ţigancă. El avea relaţii pe care urma să le dezvolte cu diverşi evrei. Mă băteau mult, dar aveau grijă să nu mă învineţească unde se putea vedea. Când am fugit odată de acasă (asta e anecdotic) eram în uniformă şi un tânăr mai puţin educat de pe stradă m-a acostat în staţie şi m-a cerut de nevastă. Aveam 15-16 ani. D-na Gogolan avea un fiu cu un an mai mare decât mine şi divorţase de soţul ei Jean, iar acela era pacient psihiatric şi trăia în cămin de nefamilişti singur şi fără bani. Tata îi spunea ei Clanţa în loc de Tanţa când nu era de faţă. Împreună cu ea, când ea venea în vizită şi stătea cu noi la masă, toţi trei râdeau de Jean că "nu avea simţul umorului" şi păreau să se distreze copios amintindu-şi glume şi batjocuri legat de acel biet om. Nu mai intru în detalii, era urât. Ulterior mă ameninţau că semăn cu Jean şi voi ajunge ca el. D-na Tanţa avea voce mai mlădioasă şi frumoasă ca mama şi era desigur mai cultivată, dar era la fel de ţaţă. Vreau să spun că eu, fiind copil încă, eram şocată de faptul că ea stătea la poveşti cu mama ca şi fina ei Angelica (de condiţie modestă atunci, cu soţ diabetic, văduvă tânără şi adulterină). Odată le-am auzit cum răd şi chiţăie că asta e vremea lor acum că au patruzeci de ani, pe ultima sută de metri să se destrăbăleze, foloseau cuvântul să se dezlănţuie. Ştiu că pare incredibil, dar aşa era relaţia lor, adică Tanţa vorbea despre petrecerile la care mergea şi bărbaţii din jur, etc. şi mama era o ţoapă incurabilă dar Tanţa râdea şi părea să se simtă bine. Chiar şi după ani acea Tanţa m-a părăsit total şi pe mama o mai sună în ultimii ani. Oricum nu am fost apropiate. Încă mai ţin minte cum izbucneau toţi trei sau ele două brusc în râs tot timpul. D-na Plămădeală însă mi-a spus verde în faţă că deşi mama are picioare mai frumoase ca mine, ea ştie să i se opună şi nu va accepta orice din partea ei. Totuşi au avut o relaţie care a durat destul, mama a fost în vizită la ea şi la fiica ei, etc. Am fost şi eu. Şi îi vorbea cu respect, sigur persoana mea nu o interesa.

În ce priveşte colegii din clasa a VIII-a, parcă toţi au simţit că eram chinuită rău de ai mei şi au început să îmi joace o mulţime de feste. Mi-au distrus carnetul de note şi desenele mele dragi cu amintiri, îşi băteau adesea joc de mine mai mult decât de alte fete. Mă trânteau urât în zăpadă, etc. Pe vremea aceea oamenii erau reprezentaţi de diferite carnete, acum sunt reprezentaţi de o mulţime de carduri. Eu am găsit şi carnetele de student ale tatei şi am constatat că era de nivel 5-6 la note. tata mi-a povestit că fusese persecutat toată viaţa din cauza originii sale mic burgheze nesănătoase pentru comunişti. Când am mers la 14 ani să mă evalueze profesorul Ottescu (un cunoscut matematician), tata mi-a explicat pe drum că eu trebuie să înţeleg că condiţia mea socială e modestă şi să nu am aspiraţii intelectuale înalte, că nu voi putea pătrunde în lumea celor ca dl. Ottescu, oricât talent aş avea, sau oricât aş munci. Dl. acela mi-a evaluat aptitudinile matematice la nota 8. Tata era mulţumit. Tata zicea mereu că geniul e 99% muncă şi 1% talent. Da, colegii de clasă nu mă plăceau. Am avut o relaţie care mi-a plăcut cu o vecină de bloc Marina Gârju, dar după admiterea la liceu a devenit foarte îngâmfată şi mi-a întors spatele. Chiar mi-a spus pe stradă că la mecanică unde intrase ea se face carte mai bine decât la noi la secţia "superioară" de matematică fizică. Nu ştiu ce avea cu mine, eu o respectam mult. Poate a fost doar un moment de frustrare. Ulterior a a făcut trei facultăţi , a emigrat în SUA şi a avut o fetiţă. Sora ei nu ştiu. Avea o soră mai mică şi mai blândă şi cuminte, la care de asemenea ţineam. O altă colegă de clasă Irina Vişoiu, un adevărat talent la matematică, m-a înţepat de mai multe ori că eu sunt "superioară", sau că sunt prea blândă uneori (ea era băieţoasă) şi mi-a spus verde în faţă că părinţii m-au îngrăşat aşa cum se îngraşă porcul înainte de sacrificiu, fiindcă eu în clasa a 8-a, din cauza bătăilor şi urletelor mamei şi stresului zilnic m-am refugiat în învăţătură şi lectură şi m-am îngrăşat exact 10 kg în acel an şcolar. Colegii au început să mă înţepe şi legat de acest lucru. Iar Luiza, care nu era încă atunci colega mea de bancă, era extrem de plicticoasă şi sâcâitoare, ştia să bârfească colegii (eu am înregistrat-o odată), vorbea ore în şir, dar a fost poate un om mai normal în comunicare cu mine decât alţii. Am povestit deja totul despre ea. Tata spunea că e o intrigantă. Dar părinţii mei au fost o vreme prieteni şi cu părinţii Luizei. Mama Luizei, (care nici nu mi-a răspuns la salut în ultimii ani), îi dădea mamei mele reţete de dulciuri, am preparat şi eu după una. Însă, în ciuda faptului că am apreciat prezenţa Luizei în viaţa mea oarecum, în ultimii ani ea m-a chinuit, după 2007. Prin nu ştiu ce fenomen paranormal tot ieşea în calea mea pe stradă şi refuza să mă salute, deşi i-am vorbit direct. Şi chiar mi-am cerut cu umilinţă iertare dacă crede că aş fi greşit ceva faţă de ea şi eram sinceră, dar ea a refuzat să dea bună ziua. Părinţii m-au obligat desigur să dau examen la Mihai Viteazul deşi eu am plâns mult că nu voiam şi voiam filologie sau pedagogic. D-na Plămădeală a încercat să mă ajute fără succes, aşa că am intrat la acel liceu, la 5 minute de mers rapid faţă de casă.
(M-au torturat enorm toată noaptea trecută şi azi 16 octombrie 2014 şi mi-a venit şi ciclul foarte dureros. În special după-masa a fost monstruos ce mi-au făcut şi tot spuneau mereu că ei nu suportă adevărul şi vor numai minciuna să prospere. Şi mereu aceiaşi oameni ies în calea mea pe stradă. Şi se uită urât sau întorc privirea complet când trec pe lângă mine. Dar absolut tot ce am scris e adevărul curat, la fel cu ceea ce va urma).
urmarea în curând

15 octombrie 2014

Mai am câteva săptămâni şi mor. Sunt extrem de sfâşiată. Mai inteţionez să scriu pe acest blog din nou povestea relaţiilor mele cu toţi cei pe care i-am cunoscut. Adevărul este că am fost mereu, absolut mereu, un om normal şi inteligent şi toţi aproape toţi m-au lovit de moarte şi şi-au bătut joc de mine. Dacă ei nu recunosc adevărul şi nu am copilul meu, acum mor, puneţi-vă în locul meu. Am îndurat peste 30 de ani de lipsă de viaţă, nu mai pot. Am fost chiar perfecţiunea, mereu lucidă şi cu sufletul curat şi luminos. Scroafa infectă de maică-mea triumfă fiindcă răul a învins peste bine, exact aşa cum ea şi-a dorit mereu. Eu am fost binele absolut, ea răul absolut. Nu am delirat niciodată, cum spun porcii de psihiatri, amintiţi-vă povestea cu domana Vişoiu (Pişoiu, cum îi spunea taică-meu), voi repeta acele scene dacă nu le-am povestit deja.

Am înţeles abia după 20 de ani că maică-mea începuse să mă tortureze din 84 fiindcă îmi voia moartea. Nu înţelelg de ce nu vreţi să recunoaşteţi adevărul şi îmi vreţi şi voi moartea. Am înţeles foarte târziu, fiindcă eu am fost un om foarte bun şi blând, că maică-mea îmi făcea scene şi mă bătea şi mă distrugea prin tot răul pe care îl putea face, mult mai mult decât vă puteţi imagina, numai pe la spate, şi apoi juca teatru că e cuminte ca să "păcălească" proştii şi să se bucure de moartea mea. Nu ştiu sigur, dar e posibil ca oamenii să fi văzut numai prefăcătoria ei şi deloc adevărata ei faţă, în timp ce îşi bătea joc de mine şi mă tortura monstruos. Am explicat psihiatrilor şi toţi m-au condamnat la moarte deşi aveam dovezi despre ura diabolică a scroafei de maică-mea (inteligenţa mea, sufletul meu curat şi frumos, memoria mea de om normal, jurnalele mele din 84, înregistrări pe casetă, etc.) Am sperat degeaba peste 30 de ani...văd că nu aveţi milă...Nu mai pot îndura, nu am avut viaţă deloc din 1984. Vă place să vă bateţi joc că eu delirez, sunteţi la fel de ticăloşi şi asasini monstruoşi ca şi maică-mea, să vă ia dracu (eu nu înjur decât pe cei răi, pe cei care nu vor să fie adevărul, pe cei care mă omoară de fapt, e poate adoua oară în viaţă când înjur, azi).

Deci voi muri şi fiindcă voi toţi m-aţi omorât deşi am fost mereu o persoană perfect normală şi un om perfect bun, calm şi cuminte şi blând, acum voi scrie din nou povestea urii absurde a celorlalţi faţă de mine, în timp ce maică-mea mă măcelărea de moarte efectiv şi ei toţi jucau teatru că eu aş fi nebună. Adică voui scrie despre cum s-au purtat toţi cu mine şi cum m-au călact în picioare fiindcă eram de mică om bun şi fără bani. Voi da toate exemplele pe care mi le amintesc şi repet, am fost mereu un om demn şi dintr-o bucată. Oamenii răi mi-au chinuit mult creierul în ultimii 8 ani astfel încât am uitat numele colegilor sau profesorilor de la medicină de exemplu, dar vă asigur că aproape toţi m-au lovit de moarte, deşi am fost un om muncitor şi inteligent şi nu am deranjat pe nimeni. Mi s-au şters din memorie şi multe alte batjocuri fără motiv din partea colegilor de la psihologie, dar vă asigur că toţi au ajuns bine în societate fiindcă se bazează pe astfel de crime şi ticăloşii. Este adevărul, la început nici eu nu am puttu crede. Eu într-adevăr nu am greşit nimic şi am fost mereu un om normal. În 2007, din multe motive, am început să scriu întreagă povestea vieţii mele pe mailul meu în drafturi, este un lucru absolut normal. Deci era o chestiune privată, nimeni nu ştia, nimeni nu citea...Eu oricum fusesem cu jalba în proţap şi tot adevărul peste tot în mod direct din 2002 şi toţi m-au refuzat sau m-au scuipat. Nimeni nu a stat de vorbă cu mine o viaţă întreagă. Am transferat aproape tot conţinutul de acolo de pe mail pe acest blog, acum voi mai adăuga ce a mai rămas. Dacă a mai rămas ceva este vorba doar de detalii fără importanţă. Însă acolo am scris în condiţii foarte grele, unii oameni răi intrau pe calculatorul meu şi ştergeau mereu ce scriam, astfel încăt eu scriam din nou şi din nou, aproape fiecare text de trei sau patru ori, în timp ce eram foarte puternic torturată fizic, sexual şi cerebral. Chiar şi aşa, ei tot mi-au şters unele texte pe care nu le mai pot recupera, dar tot adevărul esenţial, absolut totul a rămas pe acest blog. Unii oameni care intră pe mintea mea mi-au sugerat că lumea întreagă m-a judecat greşit, fiindcă ei au înţeles altceva din ceea ce am scris eu acolo, fiindcă chipurile unii ar fi intrat şi citit pe mailul meu povestea vieţii mele. Eu nu am greşit nimic. În copilărie am fost crescută să iubesc şi să respect mult oamenii şi nu puteam bănui cât sunt de câinoşi şi ticăloşi la adăpostul poziţiilor superioare pe care le ocupă în societate. Nu puteam bănui că mă vor omorî. Tot ce am scris acolo, începând cu copilăria mea este adevărul absolut curat, fără nicio invenţie şi fără nicio modificare a realităţii şi este adevărul în întregime. Omaenii mi-au pus că lumea nu suportă adevărul de aceea m-au distrus, şi de aceea mi-au şters scrisorile de acolo...Eu am fost educată să sper, să am răbdare şi să văd mereu binele în ceilalţi şi calităţile lor mai importante decât defectele. Am avut sufletul luminos şi bun şi zemos şi dulce ca o portocală coaptă şi, dacă citiţi cu atenţie povestea relaţiilor mele cu alţii, începând cu copilăria mea, veţi vedea că aşa am scris totul, nu am fost niciodată un om întunecat sau cu ură şi invidie faţă de ceilalţi. Acest sentiment de lumină m-a însoţit pe tot parcursul scrisorilor mele adevărate despre viaţa mea, nu înţeleg de ce oamenii m-au judecat greşit. Înseamnă că sunt vinovaţi şi au plecat de la o premiză greşită...Gândiţi-vă puţin cum e viaţa şi cum e orice roman sau carte de memorii --- nu sunt prezentate doar lucrurile bune, ci şi cele rele, nu doar calităţile unor persoane, ci şi slăbiciunile sau defectele sau faptele lor rele. La fel am scris şi eu, dar cu mult drag şi iertare faţă de oameni, cum am fost întreaga viaţă de la grădiniţă încoace. Citiţi din nou şi veţi înţelege...Acum nu mai pot ierta şi mor blestemându-vă să vă treziţi la realitate într-o zi şi să vă doară...eu am suferit peste 30 de ani numai fiindcă am fost mereu un om bun. Nimic din ceea ce am scris eu nu a fost veninos, totul a fost lumină clară şi bunătate, într-o lume care a fost doar agresivitate faţă de mine. Şi e adevărul curat...acum voi scrie din nou cum şi-au bătut toţi joc de mine peste 30 de ani, voi mai adăuga ce nu a fost pus de pe acel mail plus câteva povestiri mai scurte despre mine şi cei din viaţa mea, pe care le scrisesem în engleză pe un site Storylane, care ulterior s-a desfiinţat. Am sperat în zadar, acum voi muri. Dacă ei nu se răzgândesc să fie tot adevărul şi drepturi depline şi copilul meu, cu ajutorul lui Dumnezeu voi termina de scris totul aci în câteva săptămâni şi voi crăpa apoi. Există unii care spun că trebuia să accept să mor în tăcere şi tortură inumană şi fără să spun adevărul desrpre cum m-au masacrat fiarele acestei lumi...ei nu au dreptate...ei spun că rufele murdare se spală în familie dar nu au dreptate în cazul meu, am fost un om absolut curat chiar dacă nu am avut familie, nu am avut nicio greşelaă şi toţi m-au lovit. Ei spun de fapt că eu am fost un om prea supus şi cuminte şi că nu am avut niciodată atitudine dominatoare faţă de alţii şi că în lume cei ca mine trebuie să înghită tot căcatul altora, fiindcă ceilalţi ştiu să lovească şi să calce în picioare, iar ca mine sunt sunt mereu călcaţi şi abuzaţi, deci trebuie să îndoaie genunchii în faţa celor puternici şi răi şi mincinoşi. Totul fiindcă eu niciodată nu am lovit în altcineva. Deci ei spun că adevărul nu trebuie să existe şi nici dreptatea şi ei trebuie să apere legea junglei în care eu trebuia să fiu doar un miel absolut tăcut în faţa măcelului. Vă jur, exact asta este opinia dominantă şi proabil că toţi gândiţi aşa. Am mai întâlnit oameni buni abuzaţi şi batjocoriţi şi faţă de ei atitudinea celorlalţi era aceeaşi.

Am fost monstruos torturată zi de zi, și otrăvită fără nicio vină și mama tot continua să mă lovească, după tot ce făcuse. De aceea invectivele acestea exagerate, recunosc, de scroafă infectă și altele. Este adevărul, tot ce am povestit despre ea și m-au torturat așa rău încât m-au obligat să recunosc totul despre ea și ea se "bucură" poate (eu mă îndoiesc), fiindcă așa mi-a promis din copilărie - că mă va omorî și va minți și lumea toată va crede minciunile ei. Nu știu dacă puteți observa că a fost mereu vorba de oameni cu multă putere în societate, care par să descindă din mai multe vieți sau reincarnări, care lovesc și maltratează un om tânăr, singur, sărac, fără sprijin, fără experiență... Oare nu vedeți că aranjamentele psihiatrice - diverse teorii sau categorii nosografice - sunt prefabricate și de fapt greu de crezut? Nu vedeți că e mai logic că mama e cea rea și asasinul eventual (poate nu chiar, dar pe aproape), nu copilul sau fecioara sau chiar fiica deja matură și izolată o viață întreagă, așa cum i se promisese demult? E așa simplu și sunteți toți orbi... și eu am fost cu adevărat numai binele. (azi, 7.01.21)