Punct și de la capăt. Vă rog citiți cu atenție ceea ce am explicat de sute de ori: eu sunt ceea ce sunt, și sunt așa cum sunt, am fost o persoană de valoare, calmă, inteligentă și bună și am devenit și mai bună prin educație în anii adolescenței și tinereții. Nu m-am schimbat efectiv din 1984. Asta sunt. Cât despre originea mea etnică sau strămoșii mei, atenție: nu toți sunt rude de sânge cu mine! Am explicat clar. Gândiți-vă la povestea micului Mowgli din Cartea Junglei sau la povestea micului orfan din Singur pe lume, sau la povestea lui Tarzan, etc. Am fost de fapt un copil fără părinți propriu zis, aruncată într-o junglă extrem de ostilă. Deci încă o dată este important că în astfel de condiții un om e în primul rând ceea ce este și cum este, nicidecum CINE este.
Încă un lucru demn de remarcat și pe care poate voi avea timp să îl detaliez mai încolo este că tatăl meu nu era tatăl meu biologic, fapt clar din multe fotografii cu mine sau cu el, înainte să își lase barbă după 1990 oricum. Iar tatăl meu, subliniez, fiindcă am studiat toate pozele familiei (nu știu câte mai sunt acum, mi-au luat din ele, dar acum vreo 3 luni erau încă destule ca dovadă), repet, tatăl meu nu era fiul tatălui său și probabil nici nașul meu. Tatăl meu era favoritul mamaiei, dar nu avea nicio trăsătură comună cu tatăl său. Poate voi posta pozele pe care le mai am, bătrânul fiind evident el în toate (tataia). Sigur așa apare la prima vedere, nu pot afirma cu certitudine, dar nici nașul meu, care îmi spunea că în copilărie era mereu persecutat de părinți în favoarea fratelui său cu 10 ani mai tânăr, nu avea trăsături comune cu tataia. Pozele lor din copilărie sunt ciudate fiindcă apar doi copii blonzi diferiți, care se zicea că ar fi fost nașul meu, sau oricum unul dintre ei. Încă mai am poze cu acei doi băieți blonzi și se pare că aveau legătură cu armata nu știu care din tipul celui de-al doilea război mondial, după uniformă și stema de pe umăr. Poate aveau legătură cu nemții, posibil fiindcă una dintre surorile mamaiei s-a căsătorit cu un neamț și nașul meu spunea că e posibil ca acela să fi fost SS, fiindcă după război a reușit să fugă prin Europa peste ocean, împreună cu fiica Elsa, în vârstă de 9 ani, care a preferat să plece cu tatăl ei (așa mi s-a spus), la divorțul părinților săi. Oricum nașul meu îmi arăta una din pozele cu copilul blond (erau și tablouri mari atârnate pe pereți, sub care dormeam eu în copilărie) și spunea citez cu precizie: ”Nu ai să crezi Cristina, dar copilul acela am fost eu”și zâmbea enigmatic. Este imposibil ca acei doi copii blonzi să fi devenit nașul și tatăl meu. Deci eu nu am avut nicio legătură cu ei. Apăreau cu mamaia și cu străbunica mea (mama mamaiei) în poze, chiar cu amândouă precis în aceeași poză, sau împreună cu vărul tatei nenea Mișu (al cărui fiu a fugit în Germania pe vremea lui Ceaușescu) și cu tanti Elsa, erau cam de aceeași vârstă. Dacă nu mă credeți, voi posta poze ulterior. Acei doi copii blonzi au dispărut, dar eu apar în mai multe poze pe o tricicletă veche, ruginită, foarte asemănătoare cu cea în care apare unul dintre cei doi copii blonzi cu mulți ani în urmă. Poate aceeași, oricum eu țin minte când pedalam pe trotuarul crăpat și vechi pe lângă casă.
Oricum, ceea ce mi s-a părut mie ciudat când eram mică, (fiindcă pe vremea aceea nu mă gândeam că e ciudat că nașul meu din blond a devenit negru la păr și cu tenul măsliniu), însă mi s-a părut ciudat că am găsit din pură întâmplare într-o debara cu mucegai, care era de fapt locul unde bunica ținea dulcețuri și pe unde se intra în casă cu ani în urmă, un Fibel (abecedar în germană) vechi. Fiindcă eram un copil inteligent am buchisit din el cu ajutorul lui mamaia, dar nu prea s-a prins nimic de mine, mamaia nu era o profesoară bună și nu știu nici maghiară. Oricum atunci știam câteva cuvinte în germană și rugăciunea ”Ich bin Klein, mein Herz ist rein” (eu sunt mic, inima mea e curată, nimeni să nu locuiască în ea în afară de Dumnezeu). Vă pot spune cu certitudine că atunci când vărul meu Cosmin, fiul fratelui mamei, a început să învețe germana, a învățat după același Fibel, sau unul doar puțin modificat, deși el era cu aproape 10 ani mai mic ca mine. Sora lui Irina a mers desigur tot la școli nemțești, un lucru foarte la modă în Sibiu în anii 90. Eu am avut grijă de amândoi când erau mici, mai ales de Cosmin, dar amândoi m-au părăsit și mă lasă să mor de foame.
Înainte de 1989, nașul meu mă sfătuia să fug în Germania. După 1989 el a vizitat odată Germania, unde avea niște prieteni legați de evreime, iar tata Parisul. Tot după 1989 a murit și nenea Mișu, iar fiul său Eugen a avut un accident pe șosea aproape mortal în Germania. L-au salvat in extremis, cum au făcut și cu mine după ce am sărit pe fereastră. El a avut un copil acolo. Tanti Verona, mama lui, a fost internată aici în țară într-un azil, fiind bolnavă de Alzheimer, se pare că fiul ei a plătit. Nu știu dacă mai trăiește, a fost la înmormântarea nașului, tatei și a lui tanti Piri. Ea era femeie simplă, fostă muncitoare în fabrică și se agăța de viitor, de pozele ei cu fiul său și cu nepoțica. Ținuse mult la nașii mei din câte spunea. Soțul ei nenea Mișu avea tenul măsliniu și glumea adesea că el e singurul ”mai țigănos” din toată familia. Oricum erau o adunătură, nu erau familia mea, dar cei mai mulți dintre ei (frații, surorile mamaiei, verii și verișoarele tatei) erau oameni buni, cu drag de copii și povești de viață mai frumoase decât această povestire tristă a mea. Și ale lor erau adevărate, poate voi mai pomeni în viitor. Și eu am ținut la ei poate mai mult ca oricine.
Acum e noapte, ora 3 AM, 10 noiembrie 2015 și încă mai scriu pe blog. Din păcate este prea cald în casă, caloriferele sunt calde și trebuie să stau cu două geamuri deschise. Măsurați temperatura afară și veți înțelege! Și nici nu bate vântul.
Nașul meu, când povestea istorie, era genul coleric, când extrem de calm și stăpânit, când exploziv. Odată spunea ”dar nici cu nemții aceia aici nu se putea”, referindu-se la Al Doilea Război Mondial. Spunea lucrurile aparent simple cu emfază, cum fac mulți bătrâni sau oameni maturi și parcă am început și eu să am tendința asta. Tata însă era genul glumeț față de mine și repeta mereu legat de tema aceasta refrenul ”Și-uite-așa cum ne vedeți/ îi băturăm și pe nemți? Și-uite-acuși acuși acuși/ O să-i batem și pe ruși”. Tata...așa era el.
Iată mai jos o poză cu tata școlar mic, el fiind cel din primul rând de bănci, singurul copil fără cravată. Desigur mi s-a spus că acela era tata, dar fiindcă am trăit cu el destui ani, pot afirma aproape cu precizie că era el -- aceeași țeastă, aceiași ochi, urechi, bărbie, nas, etc. Deci vă ofer să observați cum arăta o școală în anii 48-49 în București. Tata mi-a spus de câteva ori că el a fost persecutat de fostul regim din cauza a ceea ce era numit ”origine nesănătoasă”. Culmea, peste ani, deși clasele urmau să aibă 3 șiruri de bănci (poate atunci i-au înghesuit pentru poză), pe mine m-au așezat în clasele primare în același loc în care ședea tata, în prima bancă, rândul de la geam, locul spre culoar. Am descoperit întâmplător carnetul de note din studenție al tatei -- avea note la limită majoritatea, nu pot spune precis de ce. Poate nu avea vocație, etc. Celelalte poze cu străbunica, bunica și copiii blonzi mai încolo.
Dacă doriți ascultați acest vechi cântec...”un stigmat părintesc mă-mpresoară”, jumătate rai, jumătate iad.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...