Portretul unei călătoare

Am impresia că am omis să postez aici povestirea mea despre mătușa tanti Piri sau tanti P, pe numele ei de botez Borbalya, devenită Bucșan prin a treia căsătorie, născută în 1918 parcă, precis în 11 aprilie, fiind cea mai mică dintre surorile lui mamaia, după care urma cel mai mic dintre 9 copii, nenea Feri. Tanti Piri a murit în preajma Anului Nou, la 92 de ani, din păcate am uitat data exactă, o voi găsi poate printre notițe vechi. După moartea ei, verișoara mea Francisca mi-a dăruit din albumele cu poze vechi ale lui tanti pe acelea în care apăreau membri ai familiei mele (tata, nașii, mamaia) dar și vreo două cu tanti, care îmi plăceau mult, mai ales cele în care era îmbrăcată cu rochiță de balerină (fiindcă făcea turnee prin Europa într-un duet de estradă, împreună cu o altă unguroaică, tanti Pony). Tanti îmi promisese mie pozele acelea. Din nefericire și spre marea mea durere, cineva a intrat în apartamentul meu și mi-a furat punga cu tot cu poze. În ce privește oglinda veche a lui tanti, pe care ea mi-a dăruise mie, maică-mea a vândut-o și Francisca m-a certat...i-am explicat că nu o pot controla pe maică-mea, nu știu dacă a înțeles...e posibil ca mama să îmi fi cerut acordul, probabil că am spus da fiind sub presiune...dar în realitate nu voiam să o vândă, și chiar dacă aș fi refuzat, mama tot ar fi dat-o, așa cum a făcut cu locurile de veci legal moștenite de mine. Poza de mai jos e singura care mi-a rămas cu tanti în tinerețe, era printre pozele rămase de la nașu. Bineînțeles că și tanti Piri era foarte săracă, verișoara mea Francisca a stat cu fratele ei Paul cu ea în ultimii ei ani de viață și au ajutat-o, ea devenise oarbă. Bunicul dinspre tată al Francescăi era tot de origine rusă din câte țin minte, pe nume Sauka. Tanti Piri, cum am mai povestit demult, era una dintre figurile bune din viața mea, ca întreg. Nu știu ce s-a întâmplat cu verii mei, fiindcă de ani de zile nu mai vor să îmi răspundă pe mail sau la telefon, în ciuda implorărilor mele. Unii au intrat peste mintea mea cu ideea că s-au sinucis, dar de unde să știu eu care e adevărul? Poate vă mai amintiți de Infernul lui Dante și de osândiții Paolo și Francesca. Aceasta e doar o coincidență. Pe vremea când o vizitam, fiindcă tanti era în viață, Francesca, zisă Franci, încă visa, fiindcă mi-a măsturisit odată că speră să se poată interna la Parhon în viitor, pentru problemele ei legate de tiroidă.

Scrumiera mătuşii P era argintată ca şi oglinda veche aşezată pe raftul de sub fereastră; era o scrumieră cu o pescăriţă dezbrăcată care trăgea năvodul de chiştoace şi scrum cu braţele şi, cine ştie, poate vreun peştişor de aur urma să apară pentru trei dorinţe esenţiale în viaţa oricui.

Mătuşa P s-a lăsat de fumat la timp. Oricum fuma ţigări Cişmigiu şi altele mai fine. Dar a fost toată viaţa o femeie săracă, precum marea majoritate a rudelor mele. Apoi a trecut prin toate transformările tipice femeii singure la oraş: negii mari, de culoare brun închis, s-au decolorat, părul de pe picioare i-a căzut, cel din cap a devenit alb curat cu tentă albastru-violet de la violetul de genţiană de nelipsit în astfel de cazuri, unghiile i s-au curbat şi îngroşat, deşi ea încă mai folosea trusa de manichiură preţioasă cu dibăcie, fiindcă în definitiv mătuşa nu uitase modul de viaţă adoptat în salonul de coafură unde lucrase. Către deceniul zece al vieţii sale, mătuşa şi-a pierdut treptat simţul văzului, dar era capabilă să se spele sub duş singură, chiar şi după ce n-a mai ieşit din camera ei construită cu 6 pereţi în loc de 4, în ultimii ei ani de viaţă.

Lumea care se învârtea în jurul casei mătuşii precum se învârte un glob pământesc de jucărie s-a schimbat şi ea meridian după meridian. În anii 60 i-a murit al treilea soţ, lăsând-o cu grija pentru trei bătrâni. Soţul fusese din spiţa ruşilor albi, sărăciţi şi refugiaţi cu mijloace financiare modeste în România. Printr-o coincidenţă oarecare, fratele mătuşii era un alt fel de aventurier, fost lucrător în construcţii şi călător prin ţări arabe, care petrecuse mai mulţi ani într-un lagăr rusesc, fost prizonier în al doilea Război Mondial. Mătuşa P călătorise şi ea în tinereţe prin lumea largă, în calitate de obscură dansatoare de estradă, împreună cu o prietenă. În afară de salonul de coafură, mai lucrase ca funcţionară. În anii 70 firul de troleibuz era tras chiar pe sub dormitorul mătuşii, apoi l-au desfiinţat. În anii 80 mătuşa mergea des prin oraş pe la toate rudele, ba chiar şi în zona suburbană, ca să ia aer şi să îşi întindă picioarele încă frumoase pe un şezlong, la soare. Îi plăceau mult verdeţurile de tot felul, ca să îşi împrospăteze sângele, dar era o amfitrioană perfectă pentru rudele mai tinere care se adunau în jurul mesei ei rotunde şi mici pentru celebrul joc de as de pică sau pentru vreun poker, mizând pe monede vechi de 5, 15 şi 25 de bani. Începuse să brodeze şi să decoreze perne, cu măiestrie incredibilă pentru o mână de novice.

În anii 90, mătuşa, în vârstă de aproape 80 de ani, a luat cu oarecare teamă avionul pentru un sejur peste ocean la nunta unei nepoate de la o soră. Era mereu aceeaşi doamnă cu ţinută impecabilă şi capul mic cu părul permanent şi buzele rujate roz peste un trup subţire, din ce în ce mai fragil. În acei ani casa mătuşii era învecinată cu clădirea Guvernului, iar la parter se înfiinţaseră chioşcuri de mărunţişuri. Numai pozele în ramă ale mătuşii erau aceleaşi: soţul, surorile şi fraţii, rudele de departe.

O vizitam şi eu din când în când şi ea glumea că este decana de vârstă a familiei. Mai am şi acum câteva cărţi vechi primite de la ea. În tinereţe îi plăceau bârfele despre celebrităţi, la bătrâneţe asculta mereu radioul aşezat pe noptieră. De la ea am împrumutat odată autobiografia unei femei căsătorite cu un nobil al secolului 20, al cărei nume l-am uitat. Când eram fată tânără spunea despre mine că eram ca vodă Lăpuşneanu „dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau” şi eu nu eram de acord cu ea. Înainte să moară sintetiza înţelepciunea vieţii în câteva cuvinte :”Mai bine este la parter decât la subsol, eu aşa cred, şi cât ţi-a dat domnul viaţă, trebuie să o trăieşti”. Această femeie învăluită într-un parfum de mister era în realitate simplă ca un borcan cu murături. Păstra aroma vremurilor trecute, dar era condimentată cu ierburi rezistente şi deschisă în faţa schimbărilor. Mi-a dăruit cîteva obiecte înainte să moară, dar mai păstrez doar serviciul ei simplu, românesc şi ieftin, de cafea. Da, îi plăcea cafeaua şi a murit de Anul Nou, probabil în urma agravării unui anevrism de aortă şi altor metehne ale bătrâneţii. Fiindcă scara către apartamentul ei, pe care ea nu mai putea coborî de mult timp, era răsucită la maximum, au coborât mai întâi sicriul şi apoi pe ea într-o pătură. M-am gândit că exact aşa i-a fost viaţa: răsucită ca iedera în jurul unor bărbaţi, răsucită, dar fragilă, pe cărările întortocheate şi misterioase ale vieţii, unde nu toţi dorm între patru pereţi. Iar la finalul călătoriei mătuşa oferea încă o dată dovada proverbialei sale capacităţi de adaptare.

Cele povestite de mine în rândurile de mai sus sunt doar parţial adevărate (dar foarte aproape de adevăr), fiindcă nu mi-am notat în jurnal datele şi faptele exacte despre mătuşa P. Rămân poveştile ei despre aventuri cu bărbaţi necunoscuţi ale căror avansuri le-a respins şi amintirea pozelor ei din tinereţe cu rochiţă albă, imitând costumul adevăratelor balerine.
Acesta e linkul spre traducerea mea în engleză a acestui text scris de mine mai demult:

http://www.abctales.com/story/costmary/portrait-traveler

Din păcate, pe acest site în limba engleză, ca întotdeauna, mi-a mers bine doar la început, apoi m-au obligat să mă retrag deși eu nu am greșit nimic, ca întotdeauna, nu m-au acceptat. Unul dintre lucrurile mai neplăcute e că au micșorat încontinuu numărul vizitatorilor pe care îi aveam (este un lucru absolut cert că am văzut cu ochii mei peste 100 sau 200 lecturi la diverse poezii sau povestiri). M-au rănit mult, fiindcă oricum nimeni nu stă de vorbă cu mine din 1984, nu am greșit nimic toată viața și am scris cu gând curat totul, inclusiv poeziile, și numărul de vizitatori pentru fiecare era singura mea legătură cu lumea și singura bucurie, fiindcă nu am cu cine schimba 2 vorbe. Mi-au luat și acest lucru...mi-au luat și poza cu nenea Feri costumat în beduin, pe o cămilă în fața piramidelor din Egipt...etc. Se numește hoție abjectă acest lucru....în definitiv nu am avut nimic al meu toată viața, mi-au luat până și amintirile dragi. Tanti Piri nu avea pată pe gât, e un defect al pozei în ceea ce vedeți. Cât despre siteul în limba engleză cu poeziile și povestirile mele traduse tot de mine, în curând voi șterge absolut tot ce am scris acolo. Voi schimba linkurile spre acel site cu linkuri pentru blogul meu de pe wordpress in engleză, unde vor fi poeziile și textele, dacă nu sunt deja acolo. Eu niciodată nu mi-am bătut joc de nimeni și am fost mereu un om bun și serios, nu pot accepta modul înc are mă tratează...este de fapt un fel de caolmnie fiindcă e misitificare a vieții mele și indirect dăunează imaginii mele publice, fiindcă nu mă lasă să apar așa cum sunt în realitate, cu numărul real de vizitatori. Erau sute înainte să pun linkuri pe flickr, au dispărut și acele sute și poate au mai fost și alți vizitatori dintre sutele care mi-au văzut pozele pe flickr. Deci mă voi retrage de pe acel site, oricum scrierile mele literare nu fac doi bani și nu plac nimănui. Chiar acum iar a intrat un porc peste gândurile mele cu ideea des repetată ”eu mai bine mor decât așa ceva”. Mi se sugerează că așa i-au păcălit pe proști să creadă că eu gândesc așa, când în realitate eu am iubit viața și mai bine mor decât să nu fie libertate și dreptate și adevărul tot despre mine și drepturi depline, inclusiv de a avea și crește copil. Am fost mereu la fel, un om perfect bun și normal.  Am spus și dovedit adevărul din 1984. Am spus din 84 că fără copil voi muri, căci mama mă amenința cu moartea și tortura toată viața încă de atunci. A mai intrat unul cu ideea că ”a avut o voce de înger, un chip de înger și un suflet de diavol”. Nu știu la cine se referă, sufletul meu a fost mult mai frumos și limpede și de valoare decât intelectul meu, chiar dacă am fost un om inteligent, în primul rând am fost un om bun, cu suflet foarte frumos și caracter perfect, toate virtuțile din cărți și religie.

Mai jos poza pe care am făcut-o eu în 2007 a lui tanti Piri, puteți observa mobila veche și pozele ei cu foștii ei soți (ultimul, nenea Alec, e în dreapta) și cu mamaia în 1990 înainte să moară după ce am plecat eu la Cluj și cu rudele ei din America. Iar și mai jos o poză în care se vede oglinda aceea, poate de alpaca, sau nu, eu nu știu, acolo sunt eu în anii 90, nașii mei și tanti Piri, prinsă într-un moment prost, cu ochii clipind. Mâna cu verighetă era a tatei, mai era și mama desigur, toți în jurul micuței mese, ca întodeauna. Cele 2 camere ale lui tanti erau mici, baia și bucătăria la fel.