vechituri

Fiindcă încă sunt în viață, mai adaug aici o povestire despre vechiturile cu iz vienez sau nu care au existat în viața mea în copilărie. Erau într-adevăr lucruri vechi, obiecte de uz casnic sau bijuterii și bibelouir foarte vechi, autentice și prețioase cred eu, chiar dacă aveau patina vremurilor apuse peste ele. În primul rând erau amintiri de suflet pentru mine, am crescut cu ele. Mamaia, Dzeu să o ierte, îmi spunea că după moartea ei, toate îmi vor reveni mie. Nu a fost așa, s-au împrăștiat, naiba știe cine le-a luat sau le-a vândut. Cele care mi-au rămas nu le-am putut vinde, fiindcă, dacă veți face cercetări, veți vedea că pentru ”end-consumer” este greu să obțină un preț bun sau corect, există rețele care le achiziționează și omul de jos, cum am fost eu mereu, se alege cu puțin, în timp ce alții le cumpără ieftin și le vând apoi scump. În realitate, repet, ar fi trebuit să îmi revină mie fiindcă eu eram sufletul care le prețuise și îndurase calvarul mai apoi. Când am întrebat-o pe mamaia de unde le are, mi-a spus că le-a cumpărat ieftin în anii războiului de la evreii scăpătați. Eu nu știu care este adevărul exact. Dintre bijuterii mi-a rămas doar o broșă veche cu ceas, dar îmi amintesc și de celelalte care au fost în caseta bunicii, care o deschidea din an în Paște și îmi arăta și mie. Am fost cu această broșă la Muzeul Național de Istorie a României, fiindcă mi-era greu să rabd de foame. Expertul mi-a oferit numai 12 milioane de lei (1200 lei) și mi-a spus că e probabil din secolul 18, nu 17, cum găsisem eu pe internet modele similare, în funcție de caracteristici. Am renunțat să o dau, fiindcă banii mi-ar fi ajuns doar vreo 3-4 luni pentru a avea ce mânca, pe lângă suma de care dispun lunar. Și era vorba de sufletul copilăriei mele atât de luminoase și frumoase...Înainte să se prăpădească, tata a spart măscriciul de la curte, un bibelou vechi și prețios de care eu mă speriasem odată când eram foarte mică și țipasem. Mama m-a întrebat dacă vreau să îl lipesc la loc și eu am spus nu (acum parcă îmi pare rău) și astfel capodopera aceea mică a ajuns la toboganul de gunoi. Mașina de cusut Singer a lui mamaia ruginește de mult în garajul mamei, unde ami e o singură vechitură interesantă: un platou cu poarta Brandenburg în basorelief.

Poate voi detaila această povestire mai târziu, dacă îmi voi reveni. Dacă nu, înainte să mă sinucid voi sparge toate vechiturile pe care le pot sparge. Aici vă ofer să vizionați colecția mea de vechituri (fotografiile mele) pe flickr, va trebui să citiți descrierea la fiecare în parte, dacă doriți să înțelegeți, apăsați pe ... în partea de jos și pe săgeată în dreapta pozelor. Probabil că m-am înșelat că nu era zgâriată, poate nu am văzut bine prima oară. Dar nu pot fi sigură, fiindcă într-adevăr mi-au furat lucruri dragi din casă, fotografii, vase ceramice și diverse amintiri de suflet, chiar dacă nu au valoare în lei:



Iar textul pe care îl veți citi mai jos e scris mai demult de mine, este o scriere cu accente poetice, dar adevărată:

Au trecut anii ca într-o clepsidră de jucărie cu nisip roz. Încă mai am ceasul bijuterie de secol 17-18 de la bunica, dar cine ar fi avut bani să cumpere o clepsidră adevărată? Ceasul acela nu mai ţine timpul în el. După ce am crescut, familia a aruncat aproape toate vechiturile, inclusiv maşinăria cu manivelă de măcinat piperul sau mojarul mare de bronz cu sunet de clopot, în care pisam scorţişoara. Câteodată îmi pare că au trecut secolele peste mine. Mai ales după ce am pierdut colecţia mea de monede vechi în toate culorile. S-au dus banii vechi şi banii noi nu au venit pe nicio fereastră. Mai ascult uneori sunetul paharelor de cristal care au ieşit triumfătoare din multe cutremure. Mai privesc bibelourile, ce e drept cârpite, cel Capodimonte sau cel vienez de secolul 19 şi serviciul de masă Kahla cu supieră şi luciu de platină. Crescusem printre vechituri, cu viaţa ritmată de o pendulă veche, şi ea pierdută azi. Eram doar un şoarece alb de bibliotecă şi mestecam aproape orice fel de carte cu aceeaşi poftă. Mai am şi azi cartea mea cu poveşti vechi de Andersen, în care păstoriţa şi hornarul de porţelan se întorc înapoi acasă din fuga lor în lumea largă.

Într-o zi ploua şi am luat un taxi din mers. Era o limuzină albă, dar cu tarif normal. Mă simţeam ca un câine ud pe o pernă de catifea. Nu-i nimic, îmi întind picioarele, respir adânc. E ca atunci când am ieşit o singură dată cu colegii de facultate la o bere. Nu consumam, am comandat martini cu lămâie, era ieftin în anii 90. Un coleg mă şicanează, nu-i nimic. Îmi întind picioarele sub masă, respir adânc, se va duce şi asta. E la fel ca atunci când duceam lumânarea la singura nuntă din copilăria mea. Nu-i nimic că este înaltă, trebuie doar să am grijă cum cobor treptele bisericii, pas cu pas. Purtam rochie roz ca nisipul din clepsidra de jucărie. De atunci şoarecele meu alb din cutia de pantofi şi-a întins de multe ori lăbuţele. Acum a amorţit, are ochii roşii umezi, poate că e o zână vrăjită de vreun duh rău.

Iată mai jos un alt fragment poetic scris de mine, despre disperarea și tristețea mea, perfect normale, de om absolut nevinovat:

Tare aş vrea câteodată să-mi trag tot trecutul în ţeapă, adică tot ce am înghiţit: să linşez tăiţei cu varză, cozonaci cu mac sau vinete cu caşcaval, ciorba de miel cu leuştean, iepurele cu măsline şi lămâie, grătarul de peşte cu mujdei. Să scurg tot zerul din viaţa asta cu caşul la gură şi să dospesc bine tot ce rămâne. Dar dacă sufletul s-ar trage şi el din mine cum trage maseurul puternic osânza pe spinare, aş merge zilnic la baia turcească să îmi înmoi oasele şi nodul de la ceafă. Să eliberez odată sufletul ăsta înlănţuit de şiraguri de fluturi dansând ca la nuntă. Să rup lanţurile de libelule albastre, rozariile de rouă şi perlele din vitrina cu manechine de abanos. Să culeg merele cu hoţoaica şi să le coc pe cărbuni încinşi aşa cum se ardeau cărţile, vrăjitoarele, martirii şi morţii prea înţelepţi fiindcă numai înţelepciunea incinerată miroase frumos şi te lasă liber ca fumul să mişti unu-doi-trei, să nu adormi în picioare.

Pentru cine nu știe, ”hoțoaica” era/este o prăjină lungă cu o capcană specială la vârf, cu care bunicii mei culegeau în sat merele de toamnă pentru a le păstra în chimniță pentru iarnă. Dacă le-ar fi scuturat, s-ar fi stricat.