4 octombrie 2019

ora 1 jumătate ziua, 4 octombrie 2019
Bună ziua, continuu povestirea.

”toți cred un lucru care nu există.”

”mama ta nu e geniu, ea este un om rapace și rău. Geniile nu sunt așa.”
? Sunt unii care îmi aruncau idei despre genialitatea mamei sau a mea, de exemplu că eu aș fi geniu sau că lumea crede că mama este și de fapt sunt eu etc.

Încă o dată despre mecanica geniului.
Era spus când eram eu copil și apoi în liceu că geniul este o chintesență a valorilor unei culturi, valori spirituale în sens larg (și intelectuale) - inclusiv mituri, arhetipuri, curente de gândire sau artistice etc. Nu e necesar sau inevitabil, spun și ei, ca lucrurile tragice din cărți să devină realitate în viața geniului - de exemplu omorârea ciobanului mioritic sau zidirea Anei lui Manole sau moartea lui don Quixote etc. geniul oricând poate crea alte scrieri care să depășeasc matricea sau matca în care se naște și crește. Geniul creează alte valori. ”tu nu ai fost lăsată să creezi nimic, deși tu ai ieșit la lumină și ai înțeles totul.” ”ei au hotărât să te otrăvească și au continuat acest lucru fără niciun motiv, deși tu ai fost un geniu blând și bun în cele mai mici detalii.” ”tu ești româncă, dar, ca orice geniu, ești un spirit universal.”

Este adevărat, eu am trăit aparent formată din toate esențele și sensurile culturii în timpul meu istoric. Ca orice om inteligent. Dar eu am fost eu însămi și am depășit demult lanțurile celorlalte scrieri ale matricilor de semnificație din cultură, nu doar prin înțelegere, ci și prin capacitate de viață și muncă și chiar creație, în măsura în care ea e posibilă pentru femei cum eram eu. Nu era și nu e e nevoie să mă omoare, cum e în multe povești și legende, eu am fost mereu binele, personajele pozitive, și am reușit mereu, prin forța iubirii și gîndului logic și curat, ei pur și simplu mă reneagă fără motiv. E adevărat că toate detaliile se leagă și de viața mea de femeie singură și săracă, dar, dacă mă acceptau cât de cât, nu se întâmpla nimic rău.

De-a lungul vieții s-au condensat și au venit spre mine, prin diverși oameni mai răi sau mai proști sensuri din diverse scrieri geniale - literatură sau științe - și exact la fel au venit și sensurile legate de francezi sau delirul politic al unora, despre care voi scrie clar într-una din postările următoare totul. Dar aceste sensuri legate de aberații politice franceze sau altele sunt doar un fragment mic din tot și urmează aceeași mecanică sau fenomenologie ca și celelalte lucruri și nu sunt datorate faptului că am fost închisă la ”balamuc”.
Continuu în următoarea postare

Regina nopții este încă în floare sub fereastra casei mele. Afară au venit brusc frigul și ploaia. Acum câteva zile mai erau încă greieri întârziați.
Îmi amintesc cât de mult mi-au plăcut toate lucrurile de-a lungul vieții, și culorile, dar și acuarelele și vârful pensulei, subțire, îmbibat în apă colorată, trecând ușor peste hârtie.
Alunecând ușor, umplând schițele obiectelor imaginare.
La fel e sentimentul de a mă împărtăși din lumina lumii, ca o pensulă plină de culori delicate, evanescente, care mângâie planșele din fața ochilor.

E adevărat că în viața mea, fiind eu creatură logică, inteligentă, unele lucruri rele au avut tendința să se repete, adică făptașii nu erau responsabili, erau inconștienți și făceau răul neintenționat. Erau atrași de mine datorită subsistemelor informaționale conectate cu viața mea și erau mințiți să îmi facă răul. Adică îmi făceau răul fiindcă mi se mai făcuse înainte. Vinovați sunt doar aceia, puțini, care făceau răul fiind conștienți de tot și intenționat. Dar nici între ei nu există cineva care să înțeleagă lumea mea ”interioară”, adică puritatea și frumusețea gândurilor și sentimentelor.
De fapt, omul nici nu poate comunica altora imaginea sufletului său și nici nu exsistă cuvinte care să exprime diverse peisaje sufletești, ci doar câteva despre stări afective simple și rudimentare. Și nici acelea nu sunt comune tuturor.

Oricum viața mea a fostși este perfectă și în aparență, adică legat de cea ce e frumos și bun și cum se cuvine, dar oamenii nu au cum vedea acest lucru, datorită minciunilor celor haini. În lumea oamenilor inteligenți, cum am fost eu și sunt convinsă că sunt și alții, din câte am văzut scris în cărți, nu există niciodată vreun fel de pasiune politică sau părtinire de orice fel. E ilogic, nu are cum să existe și nu a existat defel nici în viața mea.
Azi mama s-a purtat normal și relativ bine cu mine, dar oricând, peste câteva zile ea poate să facă din nou scene și să mă lovească, ziua sau noaptea. Ei spun că, deși întreaga viața am fost aproape izolată și închisă cu mama, totuși oamenii cred că eu eram nebună și că am inventat lucruri rele despre mama. Eu niciodată nu mi-am schimbat gândurile și felul de a fi, ea se schimbă mereu, cred că ați înțeles și acest lucru. În fine, voi trece mai departe în povestire, chiar dacă repet lucruri scrise pe blog, acum mai clar în sinteză despre aberațiile lor și adevărul legate de francezi.

Acum, încă o dată despre triada Slăvescu - Zăgrean - Minulescu. Și despre alții. Cei trei menționați au fost dintre puținele mele contacte cu alți oameni de-a lungul întregii vieți. Voi scrie conglomerat, trecut și prezent, fără a explica legăturile dintre fapte sau semnificația lor.
Slăvescu locuia pe strada Londrei, la un colț, în zona cu străzi cu nume de capitale, unde, aproape de sediul guvernului, pe strad Paris numărul 18, locuia și tanti Piri, care vorbea prost franțuzește cu mine când eram copil. Mama nu a încercat să mă învețe franceză decât foarte puțin. Mama avea un accent oribil în franceză, fiindcă lucra la ambasada unor negri, așa credeam eu, dar ea nu avea accentul lor. Acum 2 ani, când ne-am întors de la Sibiu, cu trenul, la un moment dat m-a mirat că mama m-a mustrat ca pe un copil mic în franceză și avea accentul bun. Unii au inventat că mama era spioană, alții că era regina sau omul de bază al Franței, alții spuneau că era britanică alții că britanicii acopereau vinovăția Franței asupra mea. Etc.
Când m-am dus la Slăvescu, ea a spus cu (prefăcută) mirare că eu vorbesc franceza cu accent bun, ceea era oarecum adevărat. Ea îmi dădea cărți să citesc în franceză. Când am terminat meditațiile cu ea am rupt o frunză dntr-un tei de pe stradă, întru amintire. După mulți ani am fost iar prin acele locuri și am văzut că teii erau foarte bătrțni, niște cioturi tăiate pentru regenerare. În jurnalul meu din liceu era și scrisul lui Slăvescu Micaela și era și acea frunză de tei, care, după 25 de ani era tot verde intens. O inimă verde.
Dna Slăvescu m-a mirat prin faptul că avea o foaie cu poza lui Ceaușescu mâzgălită urât cu coarne etc., exact așa cum aju împărțit foi volante la revoluție în piață ulterior după un an jumate, în decembrie 1989, mai am și acum. Am întrebat-o ce e acel lucru, dar fără să menționez numele lui Ceaușescu, era evident ceva conspirativ, dar eu nu știam ce (aveam doar 17 ani) și îmi pare rău că nu am vorbit mai clar, așa cum am făcut eu de obicei. Aproape niciodată nu am fost confuză sau lașă întreaga viață, au fost doar câteva (2-3 ) momente de acest gen.
Slăvescu mă trata ca și cum eram o gâscă, o fată proastă, foarte naivă și curată la suflet, deși eu eram doar tânără, nu naivă. Îmi spunea ciudat că eu nu am avut niciun flirt, de parcă era tanti Piri, sau o descendență a ei. Cel mai neplăcut lucru a fost că mi-a dat o dată spre lectură o carte extrem de scabroasă, pe care nu trebuia să o citesc, despre crimele sexuale oribile și omorurile lui Barbă Albastră. Ulterior, desigur, ideea a fost preluată de alții și ma vizionat desene animate la facultatea de litere, când am luat unul dintre cele 4 sau 5 premii întâi la olimpiada de franceză, dar numai prima fată mergea la fața pe țară. De asemnea tanti Piri vorbea tot de Barbă Albastră ulterior, cee ce e logic fiindcă așa se adună lucrurile cu sens, chiar dacă absolut cert eu nu gîndeam în mintea mea acele idei - era din cauza celorlalți.
Apoi ea a dispărut din viața mea și cred că ați înțeles că nu m-am mai gîndit la ea deloc. Dar ceea ce spunea ea la meditații și cărțile ei erau o avanscenă a relației mele cu Zăgrean Leon, profesor de la medicină la care am fost obligată să merg la meditații. Și această persoană vorbea nonșalant despre viitor - se pare că și el era dintre cei care știau cel puțin încă din 1988 despre revoluțiile din 89 și chiar despre cum va fi sistemul de examinare în viitor - adică renunțarea la testele de memorie și introducerea testelor grilă. Pe el l-am întâlnit prima oară la librăria Mihai Eminescu, care ulterior a fost ciopârțită de alte afaceri, redusă ca spațiu și adâncită pe mai multe niveluri subteran. Eu locuiam oricum în apropiere de intersecția Eminescu pe Moșilor și apoi, în ultimii 14 ani, am locuit chiar lângă intersecție, într-un bloc unde vecinii m-au chinuit mult de la început - și aici chiar au fost persoane care semănau sau aveau legătură cu Franța, cum a fost întreaga mea viață, aproape toți, mai mult sau mai puțin.
Administratorul din ultima vreme a fost un anumit Gabriel Toader, care avea o figură asemănătoare cu poetul Eminescu în unele poze. Aici ei au încercat să mă amețească cu ideea că acolo stau mari poeți defuncți ai României, inclusiv Eminescu. Eu nu am mai văzut altă asemănare, în afară de faptul că poetul militar Marius C. Nica de la etajul 8, care avea legături cu italienii (apartamentul meu era de la un italian cumpărat - că altceva nu mi-au dat) cum avea și o bătrână de la etajul 6, acest Nica Marius declama propriile lui versuri cu voce stentorială și fuma și avea o oarecare asemănare cu Bacovia și m-a tratat cu batjocură de la început. Intrau unii peste mintea mea cu ideea că acolo stau porcii, nu poeții mari și alții că dacă Bacovia ar fi înțeles ce eram eu de la început, atunci nu s-ar fi întâmplat nimic rău și nu m-ar fi otrăvit. Soția lui a murit destul de repede de cancer, posibil și ea otrăvită. Însuși Zăgrean Leon se plimba pe acolo în 1989 în vară, ieșind în calea tatălui meu și a mea la un moment dat.
Este important de menționat că Franța, prin cultura ei și prin limba ei frumoasă și tot cu fond latin, la fel ca româna în această insulă de latinitate cum se scrie în manuale de școală, a contribuit mult la edificarea culturii românești și la formarea tezaurului limbii, e logic. Mai ales atât de mult în zbuciumatul secol 19, cu 2 revoluții mai importante în istorie. Desigur știți cum e dicționarul limbii noastre. Sufixe, prefixe, neologisme etc. Nu voi insista pe istorie și limbă, am vrut doar să reamintesc frugal, fiindcă de fapt acestea sunt cele mai importante determinări, cauze, inclusiv ale mutațiilor politice.
Numele de familie din limba română sunt de mai multe feluri, multe fiind cu escu la coadă. Acest escu are desigur legătură și cu Franța, a cărei limbă a fost asimilată, grefată pe trunchiul limbii române. Escu amintește practic de terminația eux în franceză anagramată, (e-u-cs) și puțin amintește în alt sens de esq (esquire) ca marcă de noblețe. Eminescu e și el un pseudonim, pe el îl chema Eminovici, așa se spune. Numele care se termină în eanu, ca al meu, se referă în majoritate la locuri, loicalități, ape și alte marcaje geografice. După revoluție am fost la librăria Sadoveanu, pe bulevard (care fusese autorul meu român preferat în copilărie) și acolo au organizat un fel de donație din partea Franței, și eu am primit o carte și am avut ulterior corespondență cu o franțuzoaică care îmi scria destul de des, mereu cu scris de mână parcă la șablon. În 1989 era bicentenarul Revoluției Franceze, ceea ce e important, fiindcă oameni ascultă și de niște legi numerice, nu doar de fundamentarea ontologică a limbii. Dar numerele sunt legate și de cuvinte.
”tu nu ești numai geniu/dumnezeu - tu ești singurul om normal.” Eu nu consider așa - e adevărat că am fost normalitatea absolută, dar de fapt și ceilalți sunt normali, doar că mai răi și mai proști.

Zăgrean Leon devenit apoi ”erou” al revoluției din 89, așa cum apărea în revista Pentru patrie. El a apărut în viața mea legat de foarte multe lucruri, de exemplu de cântecul lui Șeicaru despre militarul Zangra din fortul Belonzio, care moare ducând dorul războiului și afirmării sale ca erou. Acest cântec a fost preluat tot de la francezi, fiind un cântec la lui Jacques Brel. De asemenea poate fi menționat și titlul romanului ”Iubita locotenentului francez” al lui Fowles, autor la modă atunci, chiar și Zăgrean vorbea despre Magicianul. Fiind 1989, era și centenarul morții lui Eminescu, așadar actorul Caramitru, profesorul Socrate din Extemporal la dirigenție, a venit să recite la mine la liceu. După revoluție, Zăgrean s-a afirmat ca profesor de fiziologie, după o bursă în Franța, la Lyon, și cercetător în neuroștiințe sau neurofiziologie etc. un domeniu de studiu și al unei verișoare de gradul doi, deci de fapt nu e rudă de sânge cu mine, din SUA. Aceasta îmi amintește și de Changeux, cel care a scris Omul neuronal, un nume tot cu eux la coadă.
Când l-am întâlnit pe Zăgrean aveam 17 ani și el deja avea poziție socială bună și ocupație bună și era cu 19 ani mai vârstnic decât mine. El m-a hărțuit sexual și a insistat mult, vorbind enorm și atacându-mă sexual direct, și eu nu am avut nici cea mai vagă presimțire că el mă va chinui și nu am înțeles deloc că el avea intenții sexuale legate de mine, fiindcă el mereu se referea la paranormal sau la cartea Inteligența materiei și eu am crezut altceva. După 6 luni de presiuni foarte mari asupra mea, am ajuns să cred că mă îndrăgostisem de el, un lucru de fapt normal și fără păcat, care a fost totodată absolut singurul lucru irațional din viața mea.
La revoluție am fost martoră în 22 decembrie 1989 din întâmplare, după ce cu o zi înainte venise la mine Irina Ioniță, o colegă din liceu, care uneori era ciudată,cum am povestit, și atunci ea vorbea foarte înflăcărat despre revoluția din piața Universității din seara de 21. Apoi a plecat și părinții mei au deschis radio Europa liberă, un post pe care nașii îl ascultau, dar ei nu.
Irina a fost de asemenea una dintre puținele persoane prezente în viața mea întreaga mea viață. În ultimii ani această prietenă, fiindcă așa a fost ea, m-a ajutat financiar de mai multe ori, eu cerșind pe stradă cum am povestit când mi-era foame și mi-era greu. Ea nu a vorbit mereu cu mine și a fost una dintre puținele persoane care au văzut apartamentul cu otravă unde am stat în blocul doi. Nu știu dacă a înțeles, dar nu m-a mai căutat. Tatăl ei, istoric, a fost secretar la ministerul cultelor și ea m-a căutat mai mulți ani în ultimii ani de Paști. Ea a vorbit odată despre mama ei cu ”ma mere” și avea o voce rârâită, era puțin franțuzită și ea. Odinioară ea spunea că ar vrea și ea să aibă ”țara ei” ca mine, când vorbeam despre satul bunicilor. În sat, după Revoluție, au venti francezi cu ajutoare - am avut și eu o bluză micuță - și apoi au făcut o ”înfrățire” cu o localitate din Franța, cum au făcut în Ardeal, așa fiind moda, cu localități din Franța și Germania. Tatăl meu a vizitat Parisul, nașul meu a vizitat Germania. Ulterior, francezii au montat o țeavă de apă, probabil de la șipotul din sat, lucru care m-a rănit cel mai tare, fiindcă de fapt au distrus șipotul bun și limpede, care curgea greu în 2009. Încă mai curgea, cum spunea Blaga, ”dar șipotul, el a rămas”. Oricum, apa adusă în casa sătenilor (bunicul meu a refuzat) nu era igienică, era murdară și mă scârbea să văd că cuscra folosea, cum zicea ea, la gătit și la băut. Vecinul mamei, Marinică, a spus că el va trimite la analiză o mostră din acea apă.

Pe Slăvescu am căutat-o la scurt timp după revoluție, când am rugat-o să mă ajute să găsesc ceva de lucru dacă poate. Tata mă bătea rău, la sânge și vânătăi și spunea mereu că eu nu produc, așa cum se zicea de curve. Că trebuie să găsesc de lucru, dar nu am reușit, nici înainte și nici după revoluție. De aceea am făcut atunci o școală de dactilografie și stenografie, pe atunci existau. Am cerut ajutorul celor pe care îi știam, deci de fapt relațiile mamei sau tatei. Printre ei și Slăvescu, care mi-a spus atunci că îl cunoaște pe premierul Petre Roman și vorbește cu el, dar și pe soții Dan și Cristina Hăulică - fiindcă despre Hăulică îmi vorbise în liceu o colegă pe nume Cireșaru Adelina, care m-a dus la un spectacol cu Nicu Alifantis, care era tot rârâit și căreia îi plăcea să se plimbe pe bulevardul Dacia, care fiind Dacia, era sediul unor ambasade străine și a bibliotecii franceze. Slăvescu Micaela nu a putut să mă ajute să găsesc ceva de lucru, dar, pentru scurt timp, aproape că mi-a promis că mă va ajuta să lucrez în corectura de cărți la o editură, aceasta deoarece era clar căîn ultimii ani, adică acum, voi căuta de lucru în zadar și pentru un timp, în mod logic, urma să găsesc de lucru la editura lui Poenaru Vasile în București, tot la intersecția Rosetti - apropos de francezi - unde îl întâlneam și per Zăgrean Leon. După ce a promis, ea și-a retras cuvintele.

Am mai căutat-o când stăteam în blocul doi cu otravă, deci la Perla, aproape de tanti Piri și de ea, printr-o scrisoare. Ea mi-a răspuns printr-un telefon și mi-a explicat că totul depinde de bani, că dacă omul nu are bani, nu se poate face nimic. Apoi nu am mai știut nimic de ea, dar eu am suferit mult de sărăcie, e adevărat.
”toți au semnat un pact de neagresiune cu un monstru, un monstru care omoară un înger nevinovat.” ??
În blocul trei de la intersecția Eminescu s-au întâmplat mai multe lucruri urâte, nu doar otrava, cum voi mai povesti. Printre altele, acolo mă hăituiau oameni necunoscuți pe stradă care veneau grămadă și pietoni și mașini în cozi imense și unii îmi spuneau în gând că poporul nu e rău, e un popor bun și nevinovat, dar porcii ăia din bloc îi aruncă asupra mea. Odată a ieșit un bărbat pe stradă, care m-a apostrofat cu ”grăsime afumată!” și care într-adevăr semăna cu Jena-Paul Belmondo, cum spunea cineva peste mintea mea. El s-a mutat în blocul meu, sau a venit acolo, cu soție și nepoțel și probabil copii.

După Revoluție eu am luat diplomele DELF și DALF, ultima doar cu notă de trecere, deși într-o vreme știam franceză bine, nu foarte bine, și gramatică și puțină literatură. O parte din notare a fost subiectivă, fără ceva scris de mine. În facultatea de psihologie a fost în 6 ani o singură ocazie de studii sau bursă - care era în Franța și în psihanaliză. Vă dați seama, exact ceea ce nu îmi putea place defel, psihanaliza. În aparență eu știam franceză mai bine decât ceilalți colegi ai mei și știam și puțină psihanaliză și m-am străduit să scriu o lucrare cum au cerut ei în franceză - ulterior mi s-a spus că eu am fost singura neacceptată, că ceilalți colegi ai mei au plecat toți sau aproape toți în Franța în doi ani succesivi.

Mai am de adăugat despre Zăgrean Leon. Totul a fost exact cum am povestit deja, eu nu am avut nicio vină și nicio slăbiciune și nicio problemă psihică etc. Nicio greșeală. El a aplicat forță fizică mare asupra mea, eu doar m-am îndrăgostit de el, fiindcă nu puteam bănui adevărul despre el și nu știam nimic despre lume sau sexualitate. Eu nu am avut dorințe sau vise erotice. Mi s-a spus după mulți ani că atunci unii i-au făcut pe oameni (?) să creadă că eu eram de vină că mă f_tea el sau alții. Sau că eram curvă etc. După vara lui 89 au început să mă tortureze sexual de la distanță monstruos, după ce înainte erau mai blânzi, dar oricum toate acele posesii de la distanță erau violuri, eu plângeam degeaba, tăceam degeaba, imploram degeaba sau ”cedam” degeaba. Ei continuau să mă tortureze sexual, indiferent de orice. După prima internare la psihiatrie, a fost acea înscenare pentru povestea din nordul țării tot cu un escu, Ion Andreescu, zis Toni. Atunci a venit cu mine în cușeta trenului o franțuzoaică, care s-a luat de mine că e o rușine ce a făcut poporul meu la acea revoluție televizată.

Acum sunt la Voluntari și în camera vecină mie stă Cici, bolnavă de cancer, fostă profesoară de franceză.
Minulescu Mihaela, fostă profesoară a mea în facultatea de psihologie, este ca o copie edulcorată a lui Slăvescu. Și ea are un aer franțuzit oarecum, dar chiar seamănă fiizc cu Slăvescu puțin - același gen, nu mai explic. Și același mod de a vorbi. Despre această persoană voi mai scrie puțin înurmătoarele subcapitole, dar o parte am scris deja pe blogul meu. Ea poartă numele poetului simbolist Minulescu, un poet care nu îmi plăcea, din care nașul meu îmi recita faimoasele versuri - ”cheia ce mi-ai dat aseară, cheia de la poarta verde, am pierdut-o chiar acuma, dar ce cheie nu se pierde?” Cheia muzicii nu se pierde. În copilărie aveam poartă verde și în sat și la Voluntari, și aici unde stau mama a vopsit poarta, care era verde, numai acum câțiva ani în ruginiu.

Este tot seara de 4 octombrie 2019, afară plouă mărunt și trist, e rece, ceea ce e în avantajul meu, fiindcă frigul îmi este prielnic mereu, deși iubesc soarele și mai ales lumina.

Voi continua azi o parte din divagațiile legate de ceea ce am scris azi, fiindcă mâine vreau să termin cu divagațiile din caiet, notate în fugă, și voi termina divagațiile și voi trece iar la fapte mai recente și importante din subcapitolele care au mai rămas. Da, lucruri cu adevărat importante, chiar dacă dvs. cnsiderați că eu trebuie să fiu omorâtă, așa cum spun toți. Sper să apuc să le scriu, nu mai îmi trebuie mai mult de o săptămână, dar acum mâinile sunt tare amorțite și ei vor continua să otrăvească și să lovească periodic, destul de des și numai de aceea nu am terminat din martie aprilie, citți blogul meu tot și veți înțelege.

Deci, acum iar au intrat ăia care spuneau, de când m-am mutat în blocul trei, că ”poporul nu trebuie să înțeleagă niciodată nimic.” Și că de aceea trebuie ei să mă omoare. Unii dau vina pe famiolia Irinei Ioniță petnru această idee și pentru altele. Când tatăl Irinei era secretar la Ministerul Cultelor, eu i-am dat o scrisoare cu o parte din adevărul despre viața mea. El nu știu dacă a citit-o am lăsat-o la ușa lui, pe o stradă din centrul Bucureștiului, unde a fost sediul Facultății Titu Maiorescu, unde am fost angajată ca preparator împreună cu profesoara Minulescu. Tot pe acolo am fost împreună cu Zăgrean într-o scurtă plimbare, atunci când au fost evenimentele din Piața Universității în primăvara lui 1990. În momentul acesta iar îmi amorțesc degetele ambelor mâini - cum nu am pățit de mult, se pare că e iar otravă, fiindcă azi am mâncat, inclusiv ceva gătit de mama.

Mama Irinei lucra la Muzeul de Istorie și atât ea, cât și Irina erau în aparență regaliste. Aveau un cult în familie al familiei regale a României, după revoluție. Și în zilele de după 22 decembrie am fost împreună cu Irina prin București, martore la tot haosul de atunci. Unii spun că familia Irinei mă omoară în numele unei iluzii, dar eu nu știu la ce se referă.

Apartamentul lor din București a fost spart de hoți, după care ei și-au pus zăvoare foarte puternice. Apoi s-au mutat în alt apartament, nu foarte departe. Stăteau în zona Iancului, unde locuia și Aurora Liiceanu, datorită căreia am ajuns eu la Târgu Lăpuș, în povestea aceea cu sexul oral.

Cei din alte țări se poartă ciudat cu tine (?? poate pe facebook) fiindcă ei nu știu că în România se petrec crime extrem de grave. Numai germanii știu adevărul.

În ultimele luni de zile, unii îmi aruncă mereu ideea lor că ”nemții au înțeles totul.”, în timp ce alții îmi aruncă Nein sau Ja tot în gând.
”au înțeles nemții că trebuie să o acopere?”
Cum adică să mă acopere? Ei spun că ei trebuie să acopere creierul meu, ca nu cumva să înțeleagă oamenii adevărul despre mine, fiindcă proștii au fost mințiți de 40 de ani sau mai mult despre mine și toți au greșit. Ei spun că nu este o rușine, ci este o monstruozitate, o tragedie imensă viața mea, mai ales că în mod real nu am greșit absolut nimic și am fost un om foarte bun și inteligent și de aceea ei trebuie să stea peste mine și să mă scuipe cu idei urâte și rele sau să mă f_tă și să mă otrăveacă, cu scopul clar să acoper creierul meu, fiindcă creierul meu e dovada faptului că eu am avut mereu dreptate și ei deloc. Ei au spus foarte clar că ei trebuie să acopere adevărul chiar cu prețul vieții mele pentru ca omaenii să nu înțeleagă că ei mă omoară cu adevărat și nici că m-au chinuit monstruos toată viața. Mi-au spus clar că absolut toți vor numai minciună și absolut nimeni nu vrea adevărul în cazul meu. Au zis de nenumărate ori că eu nu am greșit absolut nimic și asta e monstruos și de aceea ei trebuie neapărat să mă omoare, fiindcă oamenii porști și buni nu trebuie să știe adevărul.
Ei spun că eu habar nu aveam că ei aruncau minciuni și vorbe rele despre mine în mintea proștilor, și nici măcar nu bănuiam că ei comunică în gând unii cu alții. Da, așa e. Au spus că li se pare ciudat că, până și în ultimii ani, când am înțeles, într-un târziu, că ei mint în gând despre mine, eu tot nu am încercat să vorbes cîn gând și să explic oamenilor adevărul despre viața mea și această monstruoasă crimă. Dar cui să fi explicat și cum și ce, doar nu eram nebună sau idioată?!
Alții au intrat cu ideea că ”după ce au făcut-o cu ou și cu oțet și au distrus-o, ei vor să acceptăm gălușca că ea a fost perfectă?” Am spus, de mult aveau ideea distrugerii mele, chiar după moartea tatei, dar nu eram distrusă.

Ei spun că orice om normal, persecutat o viață și omorât fără nicio vină are această tendință, de a spune în gând adevărul, cu speranța de a fi salvat de cineva bun și drept. Că, zic ei, din cauza asta cei care erau trimiși peste mintea mea să mă acopere erau mirați că eu nu ”gândesc nimic” și spuneau mereu aceste vorbe și credeau că sunt nebună din această cauză. În plus, și cînd scriam adevărul curat pe blogul meu nu vorbeam niciodată în gând și lor li se părea ciudat. Și în engleză au spus la fel : ”you were a silent angel”. Deci ei cred că de aceea trebuie să mă acopere, pentru a evita nenorocirea ca eu să spun adevărul despre maltratarea mea în gând și ca nu cumva cnieva nedorit să înțeleagă. Ei spun că astfel unii credeau că eu sunt închisă la balamuc sau otrăvită din același motiv, care de fapt nu exista. În realitate ei mă otrăvesc pentru a mă omorî. Poate nu ați înțeles.

Mie mi se pare monstruos acest lucru. Cum naiba puteau ei să mă judece că aș fi proastă sau nebună - cum să fi vorbit eu în gând când evident nu știam de aceasta? Apoi, cum puteam eu să vorbesc și cu cine și de ce? Am fost izolată aproape din 84. Am fost un om inteligent și nu aveam cum vorbi în gând decât legat de ceva normal, de o sarcină de îndeplinit, de o comunicare normală, cu cineva, nu în vânt.

Să scriu adevărul, așa cum am scris pe facebook și pe blog, deși conștientă clar că eram singură ca întotdeauna, a fost un lucru normal, fiindcă mă adresam în scris în mod normal unor destinatari și erau lucruri într-adevăr importante de scris și nu puneam prea mare preț pe viața mea cum mă acuzau alții, dar aveam dreptate că eram un om de valoare și așa fusesem toată viața, eu mereu prețuisem viața altora mai mult decât pe a mea, dar moartea oricărui om, cu atât mai mult a unui om perfect bun, este de dorit să nu se petreacă prin crimă, iar moartea mea nu putea decât să dăuneze, nu era un lucru de dorit și am vrut să o evit - când de fapt nimeni nu trebuie omorât, deși ei nu sunt de acord. Asta era normal, și așa am făcut, că oricum altă acitivitate socială nu mi-au lăsat și nu aveam cum să am relații sociale. Dar să vorbesc singură în gând umblând pe străzi nu ar fi fost normal. Oricum ,cu mine nu a vorbit absolut nimeni în gând, cu o excepție prin 2017, și nimeni nu m-a întrebat nimic, nici în mod direct, nici în gând.

Ei spun că oamenii care mă țin în gheare și mă omoară sunt proști și ei nu puteau înțelege normalitatea și nici faptul logic că nu aveam cum vorbi în gând fiind un om inteligent și credeau că eu sunt ca nebunele proaste, așa cum li s-a spus că sunt și eu.
Este și era cât se poate de clar că eu nu aș fi gândit decât binele și frumosul și ceea ce e util, fiind evident că eram deșteaptă și iubeam oamenii și poporul și cultura romînească enorm. Și cultura universală de asemenea. Se poate vedea clar din toate blogurile mele că lucrurile scrise de mine nu au fost decât binele și adevărul și frumosul câteodată, dar ”gusturile nu se discută.” Este cât se poate de clar că sunt lucruri gândite și puteau toate fi dovedite și că poeziile mele și tot restul nu sunt idei care îmi vin de nu știu unde, cum spunea psihiatra mea Cârlig Raisa, ca și cum eram nebună, sau cum insinua monstruos psihologul Călinescu la ultima mea internare în 2016 în spitalul de psihiatrie. V-am arătat hârtia scanată, era imposibil ca eu să fi spus așa ceva și era clar de tot că ea spunea minciuni despre gândirea mea, ca și cum nu eram om de fapt. Da, era evident că niciodată nu aș fi greșit și nu aș fi vorbit în gând decât binele, dar eu nici măcar nu am avut nicio șansă sau ocazie socială toată viața. Iar drepturile mi-erau luate implicit încă din 1984. Niciodată nu aș fin gândit rupt de situație sau în afara realității. Chiar și ei au spus că am fost mereu un om cald, apropiat de oameni și foarte comunicativ, și că mă exprimam perfect sincer și normal în gesturi, mimică, tonul vocii. În realitate, în mod obiectiv, de-a lungul întregii mele vieți, ceillați oameni - profesori precum Zăgrean (el în mod evident) și alții, sau diverși membri ai familie mele, sau chiar Irina Ioniță și alții, ei erau cei care făceau pe nebunii sau se dădeau în spectacol, în timp ce eu reacționam mereu adecvat realității (că nu aveam cum ghici ce gândeau ei) și în mod normal întotdeauna.
Ei spun că oamenii se purtau ciudat cu mine sau violent și răutăcios uneori deși cel mai adesea era răul, nu batjocura, fiindcă voiau să îi facă pe oameni să creadă că eu eram nebună sau proastă sau rea. Ei spun că eu nu vorbeam în gând, dar alții au inventat aberații și vulgarități și i-au făcut pe alții să creadă că eu eram proastă și rea și vulgară și nebună.

Astfel cei din ultimii ani au fost mereu obsedați că trebuie să mpă acopere, fiindcă au vrut să protejeze opinia publică să nu înțeleagă adevărul care era de crimă gravă, în timp ce aceeași oipinie publică continua să mă lovească pe străzi și în magazine și toți continuau să mă otrăvească, și ei mă acopereau ca nu cumva să mă apăr pe stradă de acei porci care mă loveau și unoeri chiar pe stradă scuipau și vorbeau direct minciuni despre mine. Absolut toți au spus că toți proștii au fost mințiți despre mine și de aceea mă lovesc ei pe mine. Deci ei spuneau că ei mă acopereau cu teama ca nu cumva eu să spun adevărul ”în apărarea mea” și astfel oamenii să continue să mă lovească. Totuși eu nu vorbeam în gând, ce naiba aveau cu mine?

”toți te-au refuzat proasto” Cum adică m-au refuzat? Cum adică proastă?
”adică vrei să spui că
Voi continua mâine.