6 octombrie 2019

Bună seara, e ora 7 seara, 6 octombrie 2019
Continuu povestirea despre viața mea, deși sunt singură.

”ei practic au inventat că tu faci răul oamenilor prin gândirea ta, lucru pe care ei nu îl puteau dovedi și te omoară.” Da, era un pretext fals și absurd, ba chiar se putea dovedi că nu am făcut niciun rău.

Deoarece am scris depsre conexiunea mea cu lucruri legate de Franța mai menționez că în 2003 am făcut o excursie ieftină și în condiții foarte greșe cu mama, până la Paris și înapoi. A fost greșeala mea, ar fi trebuit să nu mă duc, dar atunci, pe moment, uitasem cât de groaznic se poartă mama cu mine, mai ales când eram într-o excursie sau călătorie. Nu mai povestesc acum ce s-a întâmplat atunci, am impresia că era pe blog, sau oricum urma să scriu în seria ISC. Voi continua cu rezumatul meu mai nou.

Am văzut pe internet derularea incendiului din Paris, de la catedrala Notre Dame. Am fost tristă, fiindcă mereu am prețuit foarte mult operele arhitectonice și istoria lor, și poate că, de felul meu, am ținut într-o vreme mai mult la lucrurile vechi decât la cele noi.
Tocmai atunci mi se desprinsese de chei brelocul meu cumpărat de la Paris, cu turnul Eiffel pe el, luat de la magazinul de suveniruri de lângă catedrala Notre Dame. Cunoșteam că există o legătură între obiecte și lucrurile desemnate de ele etc. Eram tristă, mă gândeam în mod absurd și inutil că dacă aș fi reușit să repar brelocul mai repede, fiindcă tocmai voiam să îl repar, atunci poate nu ar fi fost incendiul, la care nu mă așteptam. Știu, era gândire magică și era posibil ca aceia care au produs incendiul să fi desfăcut dinadins brelocul meu, pentru a da vina pe mine. Nu e niciun fel de vrăjitorie, asta vă pot spune cu certitudine. Fiindcă flăcările erau puternice, deși efectiv mă simțeam rău din cauza otrăvii din bloc, am luat cleștele și m-am străduit să repar cât mai repede și bine brelocul.
Cu puțin timp înainte de incendiul din 16 aprilie 2019, una dintre prietenele mele de pe facebook, Adina Stoicescu, care poartă numele unor rude prin alianță ale mele, pe care o cunoscusem personal în 2010 la Cenaclul de seară de poezie la Universitate, unde fusesem la olimpiada de franceză, postase poze din călătoria ei la Paris, o poză cu statuia lui Eminescu cu trupul emaciat, așa cum au fost o vreme la modă, la fel cum era grupul statuar din fața Teatrului Național. O altă poză era cu o inscripție graffiti care nota anul unor tulburări social-politice pe care l-am uitat, cred că era vorba de o mișcare de stânga despre care desigur nu știam nimic. Nici la Adina nu m-am gândit niciodată, nici înainte de a fi ea prietenă pe facebook cu mine și nici după. Nu am avut nicio vină și nicio greșeală nici legat de acel incendiu.

Continuând ceea ce începusem să scriu în seara de 4 octombrie 2019, completare.
Am uitat să scriu un lucru important - eu am vorbit în gând puțin, numai la instigările lor, numai fiindcă ei mă încărcau cu prea mute vorbe infecte și ură. Eu nu am spus nimic rău sau mincinos ca ei, și numai în ultimii 2-3 ani am descoperit că, dacă vorbeam în gând, atunci mă simțeam puțin ușurată, că altfel vorbele lor aveau un efect de tortură și presiune mare asupra creierului meu. Deci era un fle de autoapărare, dar numai de vreo 2-3 ani, deci descoperită târziu de mine, înainte nu am încercat așa ceva că oricum nimeni nu vorbea cu mine și nimeni nu mă întreba nimci în gând. tot numai în ultimii 2-3 ani au intrat unii, numai de 2-3 ori înmod sigur cu mici chestionare în gândul meu, la care am răspuns. În rest, vorbele lor erau monstruoase și eu nu le-am repetat în gândul meu. Dar e posbil să se fi strecurat câteva uneori. Cei care mă întrebau câte ceva spuneau că au înțeles că eu nu am greșit absolut nimci toată viața și considerau că trebuie să tacă și să fie totul mușamalizat și eu omorâtă.

Este adevărat că vorbirea în gând nu îmi dăunează defel, în timp ce rostirea cuvintelor cu voce tare îmi face rău, dacă ei sunt în preajma mea. Eu nu cunosc mecanismul neurofiziologic prin care vorbirea în gând nu mă lovește, dar vorbele rostite tare mă lovesc, mai ales cerebral. Acum două seri mi-am promis mie însămi că nu voi mai rosti cuvintele cu voce tare, fiind singură în casă. Acum, în timp ce scriu, repet cuvintele în gând, fiindcă sunt obosită, dar în general nu am făcut acest lucru nici când scriam. La fel, nici când citeam, încă din copilărie sau tinerețe, nu repetam cuvintele în gând, nici când memoram sau învățam, fiindcă aveam un creier puternic. Este posibil ca alții să fi repetat lecturile mele și să fi mințit despre mine. Este posibil ca de acum înainte să mai vorbesc uneori în gând, fiindcă îmbătrânesc și e mai greu. Vorbirea mea cu voce tare singură în casă nu era un simptom de boală psihică, ci era din cauza izolării de atâția ani. Bineînțeles că nu aș fi făcut acest lucru - care de fapt mie îmi dăuna - cu condiția să fi fost acceptată puțin în societate, măcar pe internet să fi avut cu cine vorbi. Absolut sigur eram în stare să tac, dar nevoia mea general-umană și pentru suflet și pentru minte este și a fost de a fi împreună cu alții și mai ales de a îi asculta pe alții vorbind, nu de a vorbi eu. Și nu am avut pe nimeni aproape toată viața, și deloc de 14 ani, după moartea tatei. E o chestiune psihologică. E inuman să izolezi un om perfect bun, înseamnă că îl omori. Abia acum am înțeles ce credeau unii oameni ilogici despre mine: tatăl meu urla la mine că eu îi îngân pe ei, ca într-un cântec de Anda Călugăreanu, despre o copilă OBOSITĂ (sau poposită), deci cum sunt eu acum din cauza otrăvii mai ales și alte cauze, care ”la fântână te îngână”. Am înțeles că unii credeau că eu repet în gând vorbele tatei sau poate chiar tata credea așa, când, în mod sigur 100% nu îngânam pe nimeni. Abia acum văd adevărul - înseamnă că cineva îngâna în gând vorbele tatei, sau chiar el, sau unii credeau ilogic că eu îl îngân.
Repet, am vorbit în gând numai în ultimii 2-3 ani și o dată sau de două ori în tinerețe, când mi-era tare rău, dar nu am mai vorbit deloc în rest ci doar în ultimii ani, numai când mă încărcau cu insulte abjecte, minciuni, amenințări de moarte, și teroare. Vorbitul în gând s-a petrecut natural, fiindcă mă limpezea, mă ajuta să mă simt mai bine, fie că eram f_tă, fie că eram otrăvită, ceea ce nu a fost delir și puteam dovedi.

Acum o zi-două am vorbit puțin în gând, fiindcă sunt obosită și nu mă simt bine. Ca întotdeauna, imediat ce m-am trezit, mama a început să vorbească cu voce tare aproape încontinuu, deși nu are nimic să îmi spună. Nici pe ea nu am îngânat-o decât numai de câteva ori și numai în ultimii 2-3 ani, și numai atunci când era foarte rea fără motiv și se purta urât și țipa la mine, desi sunt om matur de aproape 50 de ani. Deoarece grupuri de tineri sau cei care au amenajat reabilitarea termică a blocului vecin timp de mai multe luni - stăteau seara și noaptea în fața blocului meu și aruncau cu voce tare sau chiar țipând și urlând adesea - cuvinte urâte, vulgare, sau cuvinte legate de viața mea - de vorbele tatei - gen e ”râsul pi_dei” și altele, atunci eu i-am îngânat în gând de câteva ori, fiindcă verbul a în-gâna de aici provine, adică de la repetarea în gând a sunetelor din mediul înconjurător. Eu am înțeles prea tărziu funcția de autoapărare a îngânării, abia în ultimii câțiva ani. În timp ce ei țipau sau urlau sau strigau cuvinte urâte cu ură ore în șir eu eram lovită cerebral, exact când ei urlau acele cuvinte și mă durea capul. Atâția ani de zile. Abia de 2-3 ani am desoperit că pot vorbi sau cânta în gând sau că pot îngâna sau că pot să imit chiar și muzica clasică, dar numai cu un anumit instrument sau fredonând cu vocea mea, nu cu cuvinte în gând, și foarte rar mi s-a părut că pot chiar să imit o melodie fără voce. Astfel am descoperit că dacă imit cuvintele lor, exact cu tonul și melodia vocii lor, eu mă simt mai bine și ei mă lovesc mai puțin. Astfel, ei chiar plecau din fața blocului meu uneori, și veneau alte grupuri și au inventat ideea că eu ”sparg” găștile lor agresive, deși nu s-a întâmplat de mult timp. Din fericire, corzile vocale ale oamenilor produc sunete, nu zgomote, și toate sunetele, nu doar oamenii, pot fi îngânate cu ușurință. În psihologie aceste lucruri se numeau reprezentări auditive, lucru perfect normal. Compozitorii au și imaginație creatoare muzicală. Ei spun că eu sunt încă tânără și am simțurile bune - văzul, auzul și celelalte și creierul uman are funcție de reflectare a lumii, la mine încă e bună. La fel și gândirea mea e corectă, reflectă corect realitatea. În general se spune că oamenii cu simțurile bune, adică mai sensibili, sunt mai inteligenți, mai puternici, nu cum cred proștii că e mai bine să fii dur și nesimțit. Simțurile omului au funcție de autoapărare. Numai zgomotele mă pot lovi. cea ce ei au făcut mereu, încă din vara lui 89 și eu nu aveam unde să mă refugiez.

Tot abia acum am înțeles cum mama mă torturează dimineața, când încă nu sunt dezmeticită. Sau noaptea. Ea dă impresia că mă îngână și eu nici nu ghicisem până nu de mult. Ea are de mult timp obiceiul să repete cu voce tare de mai multe ori ceea ce spun eu sau să mă întrebe de mai multe ori ce spun, deși aude, obligându-mă să repet cu voce tare totul de multe ori. Mai are și prostul obicei de a vorbi când am gura plină la masă sau când sunt pe vasul de WC.

Nici când citeam sau memoram în școală sau în facultate nu aveam obiceiul să vorbesc în gând, nici când aveam examene scrise sau orale și m-a mirat când la Cluj în cămin, în primul an de facultate, era o studentă care învăța cu voce tare. Nici în copilăria mică nu citeam și nu învățam cu voce tare și nu spuneam nimic în gând.
Cei care intră cu ideea ”nu trebuiau s-o spargă” asta gândesc ei: că nu trebuiau să îmi lovească creierul astfel încât eu să percep cuvintele lor în gând, cum s-a întâmplat numai după moartea tatei. Totuși aceasta nu poate fi un pretext pentru ca ei să mă omoare. E adevărat că gândurile lor erau minciuni, lucruri monstruoase, ură și amenințări de moarte, dar eu eramun om bun și inteligent și nu trebuia ca ei să mă considere obiect, adică ceva ce trebuie spart, f_t, băgat la balamuc etc. Dacă ar fi fost adevărul, aș fi avut libertatea, adică drepturile fundamentale, și aș fi putut munci ceva, oricât de puțin și chiar studia, sau măcar participa la o activitate socială, chiar dacă percep gândurile lor. Chiar și gândurile lor pot fi imitate în gând, fiindcă au o anumită muzicalitate, chiar dacă nu se aud - creierul percepe frecvența și intensitatea, chiar dacă acele lucruri nu se aud. Eu nu am îngânat nici gândurile lor în propriul meu gând decât rar în ultimii ani.

Absolut sigur m-aș fi adaptat în societate și nu aș fi fost mai prejos de ceilalți, care și ei își percep gândurile unul altuia, și dacă aș fi avut libertatea și măcar câteva relații cu alții, chiar mai rar sau în scris, atunci nu m-ar fi otrăvit și ar fi știut că sunt om bun, care nu gândește, inclusiv vorbe în gând, decât ce e util sau bun.

Unii spun acum, azi, 5 octombrie 2019, că exact asta însemană f_tul, adică imitarea, îngânarea altei voci sau persoane. Nu știu.

Mi s-a spus și în trecut că pentru proști verbul a gândi se folosește pentru vorbirea în gând, iar verbul a vorbi se folosește pentru rostirea vorbelor cu voce tare. De aceea unii intrau peste mintea meacu ideea ”bine, dar nu gândește nimic”, și îmi spuseseră așa sau lucruri similare, deci lipsite de înțeles pentru mine, chiar și înainte de moartea tatei, când nici măcar nu percepeam gîndurile nimănui, ci numai ceea ce vorbeau cu voce tare. Este posbil deci ca unii să fi crezut că eu vorbeam în gând și înainte și după moartea tatei, deși eu nu repetam în gând aberațiile și ura lor. Dar repetam uneori cuvintele lor rele cu voce tare, ceea ce tot mie îmi făcea rău. Eram singură. În general, dacă eram torturată în diferite feluri sau scuipată cu vorbe monstruoase în gând, aveam tendința să spun adevărul cu voce tare, să explic ceea ce era de fapt bun și frumos - toate sentimentele sau chiar un fel de monologuri despre minunea vieții și diverse bucurii estetice sau filozofice, despre ceea ce e bun, chiar elaborat intelectual dar întotdeauna gândirea mea personală, nciodată vorbele altora, sau lucruri copiate din cărți. Gândirea mea, exact ca în cărți orice fel de gândire a unui om normal, se producea în profunzime, deci nu pe ecranul mental, care este ca un fel de coală pe care scrii, ca un monitor sau desktop pe care poți vorbi sau desena etc. după ce - la un timp foarte scurt, dar totuși un timp - le gîndești în adânc. Acolo unde ele nu au formă de cuvânt și nimeni nu ți le spune. Pe ecranul mintal se pot proiecta sau exterioriza atât cuvinte, cât și sunete sau culori sau imagini sau orice fel de reprezentare a lumii simțurilor. Cum am mai spus, ca orice om normal am avut nevoia de comunicare, mai ales de a îi auzi pe alții rostind prelegeri sau cuvinte, mai puțin nevoia ca eu să vorbesc cuvinte, deși exista și aceasta. Oricum, așa am fost de mică, un om tăcut. Dacă doar ascult pe alții sau citesc fără să vorbesc în gând nimic, mă simt extraordinar de bine. Acum însă, după tot ce a fost, după ce ei m-au lovit mereu cu gândurile lor infecte și extrem de agresive, după ce am văzut că de fapt vorbirea în gând mă ajută, mă protejează, voi încerca să rosesc și eu unele cuvinte în gând, în sens profilactic, acum știu că mă pot ajuta - și voi rosti în gând și când scriu - unele cuvinte, pentru a scrie mai ușor fiindcă trebuie să termin povestirea. Abia acum voi rosti poate câteva cuvinte în gând și când citesc, alegând pe cele mai bune sau frumoase. Mi-am făgăduit să nu mai vorbesc cu voce tare singură, fiindcă vreau să încerc să mă simt puțin mai bine. Voi încerca să mă centrez pe lectură și pe alte activități și nu mă voi plânge cu voce tare singură, chbiar dacă mă va durea ceva mai rău. Sau dacă mă vor otrăvi. Dacă societatea m-ar fi acceptat un pic, măcar pe internet, atunci ar fi fost foarte simplu să nu mai rostesc deloc cuvintele în sin-gură- tate. Și această izolare a mea e de mult și e singurătate practic din 1984.
Mai demult intrau unii proști intrau peste mintea mea cu ideea că ”țara asta are nevoie de liniște” și atunci am înțeles că de fapt unii (poate) i-au mințit nu știu cum pe oamenii ilogici că eu aș fi lătrat cuvinte (urâte) în gând și eu de fapt nici nu percepeam gândul nimănui, darmite să vorbesc eu în gând. Poate că era un pretext de al lor de a mă omorî sau de a îmi face răul. Voi încerca să MĂ ȚIN DE CUVÂNT, adică să nu mai vorbesc cu voce tare, ci numai în gând, chiar dacă voi simți iar nevoia să comunic despre frumusețea lumii, despre sentimente clare și armonioase, despre idei filozofice abstracte, despre durerea de stomac cu iradiere în spate etc. De asemenea, ca întotdeauna voi încerca să comunic direct cu oamenii, cum voi explica mai încolo, mergând la oculist sau la medic sau la cumpărături (puținele mele ocazii sociale) , și alte lucruri pe care oamenii le-au respins mereu, negând condiția mea umană și inventând post factum că eram condamnată la moarte, ceea ce era imposibil, fiindcă nu am greșit nimic și nimeni nu a vorbit nimic cu mine aproape întreaga viață.

Unii mi-au sugerat că vorbele mele erau auzite de oameni inculți și proști care nu puteau înțelege abstracțiuni sau poezie sau filozofie și credeau mai abitir că eram nebună. Sau că unii au mințit despre mine că sunt idioată și au creat ideea că ideile mele sunt ilogice sau nebunești, fiind eu izolată și respinsă complet din lumea intelectuală, inclusiv fiind luat în mod abuziv deptul la studii superioare - așa se zice - sau mințeau ca actuala mea medic psihiatru ”cine îți dă ție idiele acelea din poeziile tale ” etc. Ei zic că așa sunt tratați mereu nebunii. Alții zic că toată lumea știe că boli psihice nu există și că nebunii sunt oameni condamnați - eu la moarte. Dar absolut sigur nu am greșit nimic. (Nenorocirea e că lumea crede că tu reprezinți o forță politică și de aceea nu putem să te ajutăm. - ??)
Da, în general aveam tendința, când eram torturată, ca un fel de compensare, reacție firească a psihicului, de a vorbi despre ceva minunat de frumos sau lucruri bune cugetate complex și cu drag de lumină și bine. Ăsta e adevărul, exprimat de trista propoziție ”i know why the caged bird sings.” Idei de pace lumină, dreptate și bucuria de a iubi oamenii cu sufletul bun, ca un dovleac copt, ca mura lucind de rouă etc. dar cel mai mult ca întinderea necuprinsă a cerului albastru curat. Deci vorbeam abstracțiuni și lucuri complexe intelectual pe care proștii le considerau nebunie, dar asta era exact ca și dansul meu în casă singură, uneori privind în oglindă. Nu aveam cum să știu că cineva mă urmărește. Unii chiar au spus, de mult timp, că cei răi au inventat că eu aș fi vulgară și porastă și că deci aș fi spus lucruri rele sau proaste sau minciuni, deși evident eram binele și evident nimeni nu a vorbit cu mine niciodată aproape, fiind eu izolată forțat. La fel cu dansul acela, la fel am vorbit eu singură în casă, fără să știu practic că cineva și cum mă urmărea. Cei izolați mult timp e normal să vorbească cu voce tare singuri și fiindcă e necesar să audă un sunet omenesc. Inițial, în 1988, Zăgrean Leon, meditatorul meu, m-a convins că dacă vorbesc cu voce tare singură la mine acasă el mă va auzi și că mă urmărește cu microfoane ale securității, în care toată lumea credea atunci, așa se spunea. El mi-a trezit totdată încrederea că era un om bun și mi-a dat dovezi că mă urmărea prin repetarea vorbelor părinților mei la meditații, fiindcă eu nu vorbeam încă singură și el spunea că lumea crede că el e securist și părea normal că el are micorfoane la mine acasă, mama fiind angajată a unei misiuni diplomatice și decoi automat în legătură cu securitatea. De la el mi s-a tras vorbitul cu voce tare singură, și apoi de la izolare, dacă eram într-un grup cât de cât era simplu să tac.
Seara bună, voi continua mâine.