24 ianuarie 2020 - continuare poveste 1

Continui povestirea pe scurt.
În acei doi ani foarte grei în care am fost profesoară la ILC, viața mea socială a fost redusă aproape la zero, ca întotdeauna. Adică eram izolată, dar în mulțime, ceea ce e mai bine decât nimic. Vecina de palier a mea la etajul 2 și 1/2 era dna Ibi (Ibolya) Nicolau, de origine maghiară, care m-a poftit odată la ea în casă și mi-a arătat poze cu ea și cu soțul ei decedat, când mergeau în turnee în străinătate cu corul Preludiu. Mi-a povestit că ea a albit într-o noapte, când a murit tatăl ei. (?Nu cunosc așa ceva). Ulterior Ibi a găzduit pe nepoata ei Ildiko din Gheorghieni, care urma cursurile ASE în apropiere. Ildiko a vorbit puțin cu mine și odată mi-a dăruit o felicitare de Crăciun, confecționată de ea manual și m-a ajutat la montarea unui mic birou ieftin la mine, spunându-mi că tatăl ei se ocupa de așa ceva, de confecționare de mobilă. Regret puțin faptul că i-am atras atenția că era un miriapod care dădea să intre la ea în casă de pe holul comun, de fapt balconul comun, fiindcă se deschidea spre o curte interioară întunecată, unde creșteau hortensii, despre care am aflat că au flori care își schimbă culoarea în funcție de gradul de iluminare și probabil și alți factori - aciditatea solului, umiditate. Ibi mi-a povestit că ea contribuise la amenajarea acelei grădini. Ildiko a obținut ulterior bursă, a refuzat (?) să mai lucreze drept cadru didactic în ASE și a plecat în Ungaria și ulterior în SUA, unde a făcut doctoratul, din câte știu, păstrând corespondența cu Ibi și fiind multă vreme o femeie singură.

Familia a preferat să mă lase oarecum în pace - abia în zilele din urmă unii au intrat peste mintea mea cu ideea că eu nu am putut termina facultatea de medicină din cauza vărului meu Cosmin, care mă f_tea chipurile în cap, deși eu nu bănuiam așa ceva și nu mă gândeam la el sau la altceva. Într-o noapte m-am trezit și tăiată cu lama pe față, nu știu cum, că nu erau lame, și cert nu eram somnambulă și nu foloseam. Cosmin avea mulți bani și haine și stătea mult de vorbă la telefon, ore în șir și mie mi-era tare rău atunci. Tata mai venea să mă viziteze, mama nu, poate deloc, la fel cum nu a venit deloc când stăteam la Cluj, slavă domnului. Din păcate trebuia să îi mai dau haine la spălat, în afară de lenjeria intimă, fiindcă nu aveam mașină de spălat. Salariul în 2003 era 450 de lei, cu carte de muncă, era extrem de puțin și părinții îmi plăteau chiria de 170 de euro. Nașu, grav bolnav fiind, a venit totuși la mine să îmi monteze o funie pentru rufe în baie și o bară de care să mă țin dacă fac baie. În acei doi ani la liceu nu am avut ca întotdeauna, nici cu cine să vorbesc la telefon. Nici meditații nu dădeam, nici măcar nu mă uitam la televizor niciodată - eu nu aveam cum să găsesc ceva interesant pentru mine la TV. Am mai citit, inclusiv Proust opere aproape complete de la biblioteca liceului. Nici măcar nu am mers la vreun spectacol - poate doar o dată de două ori, dar nu mai țin minte, oricum nu aveam bani și timp. Nici măcar nu mă plimbam cum ar fi fost bine din când în când. În jurul anului 2004-2005 am descoperit bucuria și frumosul din muzica clasică, cumpărându-mi căteva CDuri și un CD player de la un magazin din apropiere. Menajera grecului mi-a făcut o dată curat, dar Ibi i-a spus să nu insiste prea mult, am auzit-o pe hol și mi s-a părut ciudat. Atunci încă nu știam că era otravă acolo.

(Nu voi mai povesti otrăvirea sau lucrurile legate de casă, datorită cărora am ajuns la psihiatrie în 2005 sau 2006, e notat totul clar pe blogul meu)
La Ibi mai venea fratele ei sărac, care avea o situație familială și materială foarte dificilă în Olteni, comuna Clinceni, lângă București. Ibi era catolică practicantă și odată am mers cu ea la bisericuța ei din apropiere. După ce a murit tata și Ibi era disperată că nu el nu are bani pentru a-și clădi acoperiș la casă pentru iarnă, mi s-a părut firesc să îi ajut cu o sumă mai mare de bani din banii mei din moștenire, fiind aproape sigur că ea va trăi și îmi va înapoia banii în câteva luni, fără dobândă. Ibi era răvășită de fericire în aparență și m-am bucurat, ea a fost una dintre puținele persoane din viața mea și de multe ori m-a ajutat, când am avut ulterior nevoie, eu fiind om total respins de familie. Ulterior, fratele ei a murit, fiindcă era grav bolnav de inimă, după cum știam dinainte.

Relația mea cu Ibi a continuat și după moartea tatei. Ea a venit odată în vizită și la mama, cu mine și cu Ioana Guță, vecină din blocul trei, la Voluntari. Am mers împreună la Operă la spectacole, ne-am plimbat sau am vorbit și am vizitat-o și eu la noul ei apartament - garsonieră în Colentina, fiindcă și ea s-a mutat în 2005, odată cu mine. M-a ajutat dacă putea și ulterior, cum am rămas eu fără bani de hrană, mi-a împrumutat de mai multe ori câte o sumă mică de bani. La un moment dat mi-a spus că nu mai vrea să primească banii înapoi și a început să mă expedieze la telefon, astfel încât relația mea cu ea s-a terminat, fiind ea singurul om care mai vorbea cu mine, în afară de tanti Piri, care a murit în 2007 și bunicu, care mereu o prefera pe mama și a murit în 2012.

O relație socială formală am avut cu proprietara mizeriei pentru care plăteau ai mei 170 euro. Această femeie, al cărei nume l-am uitat, era aparent hapsână și acră, vorbea ascuțit și autoritar și era bârfită de Ibi, laolaltă cu soțul ei, care moștenise apartamentul de la mama lui.

Urmează în curând

În seara asta, 24 ianuarie 2010, mi s-a întâmplat iar ceva neplăcut: apa de la chiuvetă, deci de la puțul din curte, aici, în Voluntari, este uleioasă ori poate pielea mea este ca de rață - nu mă mai pot spăla, poate e din cauza frigului, că aici e greu cu încălzirea și tremur - apa stă ca mercurul în picături pe piele.
Poate și din cauza asta, fiindcă mă spăl pe dinți - am gingii sîngerânde și dureroase.

Odată cu moartea mamei tale mori și tu, fiindcă mama ta e singurul tău sprijin și tu duci povara întregii lumi pe umeri. Noi nu putem comunica cu oamenii și nu putem să îi convingem să te accepte, tu nu ai reușit să îi convingi.