26 ianuarie 2020

azi, 26 ianuarie 2020
Adesea, și azi, în ultimii ani, mi-au spus în gând că numai familia mea și Leon Zăgrean vor să mă distrugă și să mă omoare. Mai spuneau că L.Z. a devenit profesor universitar prin înșelătorie și minciună. Eu nu am gândit niciodată așa ceva, dar e posibil ca aceia care au citit povestea despre viața mea să fi gândit așa ceva, deși poate că nu e adevărul. Pe de altă parte au spus că până și copiii pot înțelege că e adevărul ce am scris despre el, dar că am greșit că l-am spus, fiindcă el e profesor universitar și trebuia să îi respect imunitatea. Sau mă condamnă că m-am plâns de ceva ce era normal la 17 ani. Era necesar să scriu și adevărul despre el, după cum veți vedea și în ceea ce urmează să termin de scris zilele care vin. Ideea e că numai eu am fost calomniată și ”murdărită”, fiind evident că eu nu am mințit despre nimeni și nici despre el. Tot ei zic că nimeni nu a fost de partea mea fiindcă am fost femeie singură și săracă, exact ca în cărți.

Azi mai spuneau că poporul NU m-a f_t din cauză că NU mă frecam și NU mă masturbam, nici din cauză că eram un om prea pur, (vorba lui LZ), ci din cauza unor minciuni despre mine de care eu nu aveam habar.Tot adesea au spus că oamenii, DUPĂ CE m-au f_t, au inventat că eram nebună, ca să aibă justificare pentru modul monstruos în care eram bătută și f_tă în la 18 ani și încă și mai monstruos la 19.
Au mai spus uneori că e caz clar de malpraxis, dar că în astfel de cazuri nu e niciodată adevărul. Eu, atât în facultatea de psihologie, cât și la medicină, nu am prins cursuri unde să se vorbească despre malpraxis din partea psihiatrilor sau psihologilor. Nu am studiat nimic despre vreun caz în care pacientul să fie eliberat, așa cum solicită. Dar, dacă era numai eroare, ar fi putut spune adevărul, chiar în numele unor progrese în sistem (sau nu), oricum nu era o tragedie și nu aș fi fost omorâtă și aș fi fost liberă de mult cu dreptul la muncă.
În mod bizar, ei spun de mult că oamenii care mi-au făcut răul trebuie să recunoască totul pentru ca eu să trăiesc. Mi se pare foarte ciudat că nu se poate ca un om să fie cât de cât acceptat pentru ceea ce este el însuși, mai ales că pe mine nimeni nu m-a evaluat ca persoană sau capacitate de muncă și, mai ales, aproape nimeni nu avorbit cu mine în treaga viață, deci nu aveam cum să dovedesc cum eram, după cum a spus și tata. De ce cred ei că numai mărturisirile altora contează? Pe mine nimeni nu m-a întrebat nimic.

Uneori m-am gândit la întrebarea - de ce au avut mama și restul, de fapt doar câțiva oameni, așa o ură hidoasă asupra mea, când eu eram numai lumină, iubire, candoare, duioșie, delicatețe, respect, căldură etc.? Unii au spus, cum ați văzut, că au inventat că eu o uram pe mama, ceea ce era exclus. Sau că eu eram agresivă, în timp ce doar ea era. În opinia mea, dar și a altora, oamenii simpli, mai proști, (și eu nu eram așa) își urăsc victimele. Ei sunt agresivi, ei lovesc, ei calomniază, ei mint, ei își imaginează lucruri inexistente și invizibile - gen ce gîndeam eu - despre victima lor. Într-o vreme am crezut că mecanismul proiecției răului din sine către exterior e o fantezie a psihologiei, dar e posibil ca unoeri să fie adevărul. Am fost un om gingaș, suav, dar aveam caracterul bun și aș fi reușit să mă afirm în timp ușor în societate.
Cât despre LZ, bineînțeles că nici nu m-am gândit la el. Decât atunci în 1989, când el a insistat enorm de mult, apoi puțin după terminarea meditațiilor vreo 2-3 ani, apoi aproape deloc în facultatea de psihologie, dar îmi aminteau colegii de el, fiindcă studiau sau studiaseră medicina și îl cunoșteau drept un om mai ciudat. Apoi deloc și deloc când eram studentă la medicină și apoi doar rar după moartea tatei. Anormal ar fi fost să mă gândesc la el, chiar dacă a fost singurul bărbat din viața mea, fiindcă totul a fost exact cum am povestit eu, nu aveam niciun motiv de ruminații și nu greșisem nimic, deci nu aveam regrete sau probleme psihice din această cauză. Pe de altă parte, am fost un om inteligent și numai oamenii simpli, mai proști, se gândesc aiurea la ceea ce a trecut, în timp ce oamenii inteligenți văd și înțeleg totul deodată, nu trec printr-un proces discursiv în etape de înțelegere. La fel și eu - nu mai aveam de mult timp de gândit nimic despre viața mea, și în niciun caz despre LZ. Am avut mereu dreptate pe blogul meu, început în 2012, la mult timp după ce înțelesesem și lumea atât cât pot, nu doar povestea în care eu m-am îndrăgostit de el, fiindcă așa a vrut el. Eram prea tânără atunci.

”Persona” - nu persoana, era un concept psihologic care se referea la rolul jucat de o persoană în viața socială, e un fel de mască, nu se referă la opiniile oamenilor despre acel om anume, ci la rolul jucat în lume de acel om. Persona mea este de femeie aproape bătrână, total singură, foarte săracă și închisă cu mama ei de mulți ani, ca nebună. Exact așa cum spunea mama din 1984-1985, când m-au dus la ei în București. Nu am avut decât foarte puțin timp din viață altfel de persona, dar această mască e realul, fiindcă în plus eu nu am mințit și nu am jucat teatru niciodată.
Nici la alți oameni nu m-am gîndit niciodată, fiindcă niciodată nu am fost nebună să îmi rătăcească gîndirea fără rost.

Cât despre LZ, mai am doar un lucru de adăugat - în 2013, când i-am cerut - poate bizar pentru dvs. - prietenia pe facebook, m-am uitat de vreo două ori pe pagina lui și abia atunci am văzut că pe fiul lui îl cheamă tot Leon și că pe fiica lui, despre care îmi vorbise Luiza odată, o chema Georgiana. Eu nu am nicio legătură cu persoanele care rosteau peste mintea mea că Georgiana e o scroafă, probabil datorită unor minciuni legate de iubirea mea față de tatăl ei. Am renunțat la prietenia lui laolaltă cu a altora mai mulți din alte motive.