continuare povestire 2

O relație socială formală am avut cu proprietara mizeriei pentru care plăteau ai mei 170 euro. Această femeie, al cărei nume l-am uitat, era aparent hapsână și acră, vorbea ascuțit și autoritar și era bârfită de Ibi, laolaltă cu soțul ei, care moștenise apartamentul de la mama lui. În ultimii ani au avut ideea că și ea cu soțul ei erau călăii mei, că adică fusesem condamnată la moarte. Deci ulterior au spus probabil că erau călăi cei din blocul trei, dar mama printre ei, fiindcă evident avea legătură cu ei, aparent pe la spatele meu, cum s-a și văzut când m-au închis la psihiatrie în 2016. Pacienții din spital, care de asemenea nu mă agreau, aveau o concepție mai simplă: ”tu nu ai înțeles că cheia închisorii tale o are mama ta?” În mod absurd, unii cred aberații psihologice și spuneau peste mintea mea ”bine, dar cu un asemenea complex matern..” Sper că vă dați seama că ”complex matern” e doar un concept psihologic și absolut orice om inteligent vede că nu se aplică în cazul meu și că mama a vrut aproape tot timpul numai răul meu real, cu adevărat toată viața mea. Totuși, ea a fost singurul om care m-a ajutat - adică mi-a dăruit viață, ceea ce e un lucru extrem de bun și mi-a dat o sumă de bani suficientă pentru a face un an de facultate la Cluj, de fapt singura mea șansă, dar care nu s-a materializat în vreo reușită.

Proprietara apartamentului m-a obligat să rămîn în blocul doi prin presiuni felurite și spunea că ea ”are ceva de terminat”, ca și cum avea planuri legate de mine. A mărit chiria la 300 euro după moartea tatei. Nu aveam contract legal, dar nu am găsit ușor apartament de vânzare, după ce cu greu am intrat în posesia banilor din moștenire. Nu au vrut să îmi dea, după expresia unora. Apoi de-abia am descoperit otrava de pe soclu, exact cum am povestit. Mai înainte nu aveam habar. După moartea tatei s-a petrecut incidentul cu radio Europa și apoi eram la pământ din cauza slăbiciunii fizice. De atunci au intrat mereu peste mine oameni răi - în gândurile mele - cu idei de moarte pentru mine. Deja sunt peste 14 ani de atunci. Bineînțeles că m-au păcălit, dar numai pe moment, în rest nu m-am mai masturbat ulterior și niciodată înainte. Oricum nici nu știu cum se face, după cum zicea unul, dar de fapt m-a dezgustat mereu ideea, fiindcă omul singur și inteligent - ca femeie, la bărbat nu știu cum este - nu are cum să aibă niciun fel de pofte sexuale și eu la fel nu am avut deloc, nu este vorba de niciun fle de reprimare a lor, e doar adevărul că eram mereu izolată, deci nu aveam cum să am vreodată poftă sexuală. În romane există - am citit de curând Murakami - dar aproape toate personajele din romane sunt nebuni.

Imediat după moartea tatei, mama, ajutată de frate și cumnată și văr și de fina ei și de Lili, o cumnată a nașei mele - m-au hărțuit mult timp zi de zi legat de moștenire și au inventat mizerii ca și cum eu eram nebună sau rea față de mama - am fost practic strivită cerebral uneori și poate și de aceea s-a întâmplat incidentul cu radioul. Au inventat tot felul de aberații și totul se spărgea în capul meu. Oricum, tot eu am fost în pierdere materială mereu și mama nici nu a vrut să iasă din indiviziune, după cum era de așteptat. Am povestit pe larg despre moștenire pe blogul meu. Practic a durat peste 10 ani toată tevatura, și nu de mult mama a mutat actele mele de moștenire - nu știu de ce - la un notar de pe calea Victoriei, deși era mai bine acolo lângă blocul unde am locuit pe Moșilor, în cazul în care ea moare natural înaintea mea.

Tata nu a vorbit niciodată cu mine după 1984, adică după ce m-au luat în oraș la 13 ani la ei fiindcă era obligatoriu învățămîntul de 12 clase, dar oricum nu greșisem nimic în Voluntari și mi-a arătat cu gest larg camera mea mică din Moșilor blocul unu, cu vorbele - aici e închisoarea ta, uită-te bine etc. Abia acum am înțeles, conform unor vorbe recente peste mintea mea, că tata sau alții aveau delirul că eu nu aș fi eu însămi, ci spiritul vreunui mort sau morți. Sau altcineva, sau URSS etc. Eram eu însămi cu certitudine și eram ceva bun și am devenit și mai bună, maturizându-mă intelectual și sufletește ulterior în continuare. Înainte să moară cu o săptămână mi-a cerut iertare și poate tot asta era - cerea iertare unui om care nu exista în mine, ci eram eu. Atunci încă nu înțelesesem totul. Apoi peste încă câteva zile, m-a sunat și singurele vorbe adresate mie o viață de acel om au fost: ”trebuie să îți cumperi apartament, Cristina.” Bine, zic, dar chiar tu ai spus că nu se poate, că nu vreți să îmi dați banii. ”da, zice așa a fost, dar acum...” Avea vorba împleticită, avusese probabil atacuri cerebrale multiple și a înțeles sau i s-a spus că va muri și mi-a transmis ce era important, dar fără să știe că nu va depinde de mine deloc acest lucru. Ori poate a încercat să îi convingă pe alții să mi se ofere acest drept și viața liberă, după cum spune atunci. În câteva zile a murit brusc, într-o zi cu caniculă, la efortul de schimbare al unui pneu, din câte mi-au spus vecinii din Voluntari.

Mâine ar fi fost ziua de naștere a tatei și eu am primit iar amenințări de moarte în engleză și în română. Am mâncat azi niște crochete cu chimen ieftine și chimenul era foarte ascuțit, m-a cuprins groaza de a muri din sârmulițe - posibil în ele - fiindcă mi-au dat multă otravă reală și sunt în stare ei de orice rău, veți vedea din tot ce am scris și mai am de scris. Inconștiența prin uitare sau hipnoză este în zadar. Poate nu erau sârme, eu am iubit mult viața și oamenii și nu am perceput lumea drept agresivă, nu din naivitate, ci fiindcă eram un om bun cu totul și fără vreo greșeală. Mi s-a spus că ei fac aceeași greșeală ca tata, că fie mă consideră nebună, fie mă consideră controlată de forțe politice sau teren de luptă între ei pentru alții - și deci când înghițeam otravă ei spuneau că am "mușcat momeala" sau că au avut ei nu știu ce victorie asupra cuiva, când în realitate eram doar eu și nimeni nu mă ghida ce să mănânc sau să beau. Oricum, dacă mor, nimeni nu mă știe, fiindcă nimeni nu orbește cu mine de o viață și ei pot minți în continuare despre moartea mea, sau pot pune pe alta în locul meu, cum mi s-a spus că au mai făcut, dar nu știu eu cert. Stilul meu poetic poate fi ușor imitat, și în rest pot să scoată chipurile la lumină pe cineva conform minciunilor despre mine, când de fapt pe mine azi și în trecut nimeni nu m-a vrut, cum au spus ei mereu. Eu nu am cine să mă conducă la groapă, dacă mor. Zilele astea iar au spus, de vreo două ori - că va fi o moarte rapidă. Dacă reușesc să termin de scris, va fi bine și frumos și pentru mine, dar m-au tot împiedicat și dacă mor nu am cum.
Au început acum din nou cu ideea ”o să îi venim de hac și de data asta”
Mi-au spus că, prin izolarea mea, au creat delir colectiv despre mine, sau i-au păcălit pe toți că sunt eu ceva rău. Eu nu am avut șansa să fiu cu alți oameni, dar am făcut tot posibilul. Am fost mereu respinsă și pe facebook, și pe alte site-uri, chiar dacă nu spuneam nimic despre situația mea și nu ceream ajutor financiar, deși nu aveam ce mânca sau îmbrăca și eram în stare de muncă.

Au spus că au creat delirul că mereu e una rea ca mine căreia ei îi vin de hac cu tot poporul și omenirea. Ideea lor e că, dacă mor și lumea vede moartea mea, ei trebuie să creadă că eu eram nebună, proastă și rea. Așa zic ei mereu, nu e așa delirul meu și eu nu am delir deloc. Am implorat când am putut pe cei de pe facebook să îmi dea un semn de omenie cât de mic. Era clar ca lumina zilei că eram un om cu mult bun simț și nu m-aș fi plâns de bolile mele fizice sau psihice și că nu ”mușcam” și respectam de o viață oamenii și nu eram controlată de forțe oculte, puteau să aibă încredere în mod clar în mine. Nimeni nu a vrut să mă accepte, un pic măcar, deși evident aș fi fost în stare să ajut, să fac muncă benevolă orice puteam. În plus, vorbele agresive ale acestor oameni asupra mea în gând nu mi-au denaturat natura mea umană bună și sinceră și felul de a fi eu însămi, și dacă aș fi avut vreo șansă în viață să fiu cu alții, atunci absolut sigur aș fi spus vorbe sincere și bune și întrutotul ale mele, nimic din ura acelora peste mintea mea. Așa am fost mereu.

Carmen-Maria Mecu de exemplu mi-a spus că vom vorbi și au trecut multe zile de atunci... Nu se știe însă... Mulțumesc oricum pentru intenție.

Iar au început să spună cu furie că nici cu 1000 de lacăte nu au cum să mă închidă (?!) Nimeni nu are interesul să mă închidă fiindcă eu chiar am fost un om de valoare și bun și inteligent și nu aș fi greșit nimic nici în 1000 de ani. Au spus că ei mă consideră om închis și condamnat la moarte, fiindcă poporul m-a judecat greșit ”in absentia”, fără nicio întrebare adresată mie.

Fiindcă zilele trecute m-au torturat înfiorător, am să descriu mai jos una dintre tehnicile lor de tortură și misitificare, despre caream mai povestit și pe care orice intelectual inteligent o poate bănui - e simplu.

Azi sau în alte dăți ei au aplicat tortura cerebrală monstruoasă asupra mea și simultan cu aceasta, au aruncat două -trei categorii de cuvinte asupra mea:
1. ”categoria ”o să distrugă totul”, ”am încercat s-o îmbunez, dar nu se poate nimic.” Prin aceste fraze, ei îi păcălesc pe proștii care pot vedea sau simți efectele torturii asupra mea că eu aș fi fiară sau monstru sau orice lucru rău și nebun care distruge pe ei, în momentul în care de fapt eram eu distrusă și fără niciun gând rău toată viața.
de 14 ani aceste propoziții, au un repertoriu de sute poate de astfel de idei.
2. propozitii de ură și moarte directe sau de milă față de mine directe prin care ei distrug sau ațâță alte categorii de oameni
3. nu îmi amintesc acum, dar dacă vor lovi din nou, voi completa, vă las pe dvs să ghiciți, eu sunt obosită. Acest gen de afirmații au dublu tăiș, fiindcă se potrivesc și cu delirul că ei ar fi fost de partea mea, când în mod clar eram omorâtă în izolare de mulți ani.

Nu a fost nicio sârmuliță în crochete, nu am pațit nimic, îmi pare rău că am scris așa ceva, ca să creadă eventual proștii că sunt nebună. Totuși, de multe ori, otrava a fost clar otravă după simptomele ce au urmat clar după un anumit aliment sau suc. Lucrul acesta, adică să spun în scris că poate era otravă nu mi s-a întâmplat des, ci numai de 4-5 ori, dar niciodată, și nici ieri, nu am crezut de fapt așa, doar m-am gândit că erau șanse mici să fie așa.