Infernul sunt ceilalţi, partea a VI-a

Cu o durere imensă desigur, a trebuit să mă întorc la Bucureşti. Încă speram din tot sufletul că voi răzbi din suferinţă şi necazuri, deşi totul se agravase de la un an la altul. Atunci nu ştiam că totul va fi din ce în ce mai rău, eram pur şi simplu forţată de împrejurări să mă întorc la Bucureşti. Naşul meu avea o vorbă urâtă, pe care eu nu o înţelesesem atunci, dar o ţinusem minte: "Sper' mata da' speri degeaba." Eu încă speram şi acum îmi pare rău că nu am încercat să rezist mai mult la Cluj...nimeni nu ştie ce are până nu pierde acel lucru, cum spun toţi. Oricum sunt convinsă că tot răul ar fi continuat precis şi s-ar fi agravat oricum şi acolo pentru mine. Anii care au urmat, de fapt din 1984 încontinuu, au însemnat o veşnică agravare a condiţiilor de viaţă şi necazuri tot mai mari, până în ziua de azi.

Bineînţeles cum m-am întors au continuat torturile dinainte, încă şi mai monstruos. Eram monstruos violată de la distanţă, vecinii mă chinuiau zilnic, taică-meu mă bătea şi înjura oribil zi de zi şi eu mai sufeream şi din cauza iubirii faţă de Zăgrean şi întrebărilor fără răspuns şi l-am mai căutat la facultate de câteva ori. El mi-a vorbit frumos în perioada aceea şi mi-a făcut unele destăinuiri. Taică-meu era viclean sau precaut dacă preferaţi aşa, adică nu mă mai bătea la sânge şi nu mă mai învineţea, fiindcă eram într-un colectiv la facultate. Pentru cine nu ştie, facultatea era gratuită la stat în perioada aceea şi probabil va mai fi...de fapt nu ştiu sigur cum vor evolua timpurile, de aceea am precizat acest lucru. Oricum nu este nicio scofală, fiindcă după cum vă puteţi da seama, sărăntocii, cum eram eu, nu au ce căuta la facultate şi sunt în general daţi deoparte sau sacrificaţi, mai ales dacă sunt inteligenţi şi nu se pretează jocurilor celorlalţi. Eu oricum nu m-aş fi putut adapta între ei, fiindcă eram un om cu desăvârşire bun, aşa fusesem crescută şi nu mă puteam schimba, iar facultatea de psihologie, printre altele, e o şcoală de asasini plătiţi, ceva mai sofisticaţi decât alţii. La început Irina Ioniţă chiar îmi spunea, parafrazând cântecul lui Mircea Vintilă sau Baniciu : "Un' te duci tu mielule? La facultate domnule." Desigur Irina mă rănea, punea paie peste foc sau îmi oferea oţetul ca lui Cristos, dar, vă asigur, alţii au fost mult mai răi şi aproape toţi cei pe care i-am întâlnit de-a lungul vieţii aşa mi-au vorbit, cu simboluri care răneau sau diverse alte atacuri verbale, dar niciodată normal şi realist, cum eram eu mereu.

La facultate am fost o studentă sârguincioasă, aşa cum mi-era felul. Am fost obligată să repet anumite obiecte de studiu pe care le făcusem şi la Cluj (filozofia de exemplu), dar pentru altele au acceptat nota obţinută la Cluj (de pildă la logică). Legat de filozofie aveau dreptate, aici în Bucureşti se făcea serios epistemologie cu un profesor reputat, dl. Mircea Flonta. La Cluj filozofia a fost făcută cam varză...de fapt istoria filozofiei, dar până şi eu, simplu student, ştiam mai mult atunci încă de la admitere. Colegii m-au primit destul de frumos la început, adică nu au fost probleme pe care să mi le amintesc acum, poate erau doar mici detalii fără importanţă pentru mine, fiindcă eu aveam necazuri mult mai mari. Voi vorbi despre ei mai mult mai încolo...În ce priveşte obiectele de studiu, preferatul meu a fost psihologia socială, unde simţeam că îmi zbârnâie neuronii, mi-era foarte la îndemână şi simplu să memorez totul, fiindcă era extrem de logic. Pentru cine nu ştie, ştiinţa psihologică este extrem de logică, o persoană tânără cu oarecare inteligenţă nici nu are ce toci sau învăţa, fiindcă lucrurile curg de la sine. E o ştiinţă aproape banală ca teorie, toate orientările în psihologie sunt uşor de înţeles; până şi taxonomiile cele mai laborioase sunt floare la ureche. Aşa mi s-a întâmplat şi cu psihologia socială, totul a fost simplu, deşi am citit destul şi suplimentar faţă de cursurile profesorului Pantelimon Golu. La examenul parţial din iarna 91-92 el mi-a sugerat chiar că sunt o studentă bună şi că poate ar trebui să fac cercetare psihosocială ( nu ştiu dacă îşi bătea joc de mine sau nu). În anul acela am făcut psihologie genearală cu dl Paul Popescu-Neveanu, ulterior decedat. La cursurile d-lui Neveanu am fost pentru prima oară şocată de reacţia unei colege Cerasela Prodan, despre care voi mai povesti...Ea era mai mare decât mine cu vreo doi-trei ani şi era genul de persoană populară şi dominantă, ştia să îşi impună voinţa, vorbea degajat şi fără fineţe, era într-un cuvânt un fel de fiică a regimentului, aproape total opusul meu. Eu eram un şoarece de bibliotecă delicat şi cu blana curcubeu, fiindcă citeam şi filozofie (atunci Kant şi Heidegger) şi poezii şi literatură şi psihologie, şi îmi plăceau eseurile scrise cu fineţe şi inteligenţă livrescă elaborată, subtilă. Citeam şi în limbi străine, descoperisem că înţeleg şi engleza în cărţi ştiinţifice, nu doar franceza (literatura ştiinţifică foloseşte puţine cuvinte din limbajul curent, numai cele mai simple).Cerasela era un şoarece de câmp mastodont. Vă rog să nu râdeţi, cam aşa erau lucrurile atunci. La un curs al lui Neveanu, poreclit PPN, bietul om a simţit sau nu a simţit, cum vreţi să spuneţi, nevoia să fie om fiziologic şi a viciat în mod normal calitatea aerului din amfiteatru. Cerasela a reacţionat după câteva secunde cu o întrebare adresată prietenilor ei: "Aţi auzit cum a făcut?" Hm, nu mai ştiu ce i-au răspuns ceilalţi, Sebi sau George sau Bianca sau ştiu eu cine... oricum eu eram nedumirită, nu înţelegeam defel reacţia Ceraselei...cum naiba să fii mirat de aşa ceva, şi de ce să întrebi pe alţii dacă au auzit? În fine, aşa era ea. Tot în preioada de început a studiilor, ori poate în anii următori...puteţi verifica...Cerasela m-a mai şocat odată (ulterior m-am obişnuit cu ea şi felul ei de a fi) când a spus sus şi tare că noi, ca studenţi la psihologie, trebuie să vizionăm filmul Basic Instinct, fiindcă e un fenomen pe care trebuie să îl înţelegem ( nu ştiu la ce naiba se referea),sau cel puţin un fenomen important în societate pe care trebuie să îl înţelegem.

_________

Continuare în curând pe aceeaşi postare, ies puţin acum în stradă...( M-am întors de pe stradă. Azi, 29 octombrie, au fost iar multe maşini în cârd pe strada mea. Adineaori a intrat unul peste mintea mea, spunând că degeaba aveam blană multicoloră cum am spus mai sus, că el crede că nu aveam blană bună. Nu are dreptate, am avut o cultură generală serioasă şi foarte bună -- în literatură un schelet perfect pe care puteam broda, iar în filozofie puteam aprofunda, eram doar novice. Altul iar m-a atacat cu ideea "când scăpăm de ea". Pe stradă m-am întâlnit cu o fostă colegă de muncă de la bibliotecă, ea era răsfăţată şi deasupra, eu chinuită şi la subsol, ea mi-a făcut rău la serviciu, cum voi povesti, chiar dacă i-am uitat numele, poate îmi voi aminti, m-au torturat mult în ultimii 10 ani...ea a mai ieşit de mai multe ori pe stradă în calea mea şi niciodată nu vrea să mă salute, deşi cred că nu m-a uitat. Nu înţeleg cum de apar toţi în calea mea repetat...au mai fost şi alţii de la bibliotecă acum câţiva ani şi toţi au evitat să mă salute, ca şi Luiza.)

_______________________
Apoi s-a întâmplat ceea ce proştii cred că a fost singura sau cea mai mare nenorocire din viaţa mea. M-au închis în spitalul de psihiatrie. Pe vremea aceea (poate şi azi desigur) tinerii nedoriţi erau închişi desigur împotriva voinţei lor. Acest lucru s-a întâmplat la sfârşitul lui martie 92. Repet, am fost mereu ţinută în spital mai mult decât a rămas în actele oficiale şi torturată oribil. Am dovezi desigur ale scrisului meu la cursuri cu puţin înainte şi apoi la ieşirea din spital. Nu înţeleg de ce să nu fie adevărul în cazul meu şi despre aceste abuzuri. Oricum până şi copiii învaţă în manualele de istorie despre abuzurile psihiatrice şi cei inteligenţi înţeleg că aceste metode de tortură sunt oribile asupra oamenilor normali şi nevinovaţi. Am scris deja totul în piostările anterioare despre maşinăria spitalului de psihiatrie din Bucureşti. Reiau doar câteva aspecte. Internarea psihiatrică este un lucru dezgustător, dar ceea ce se întâmplă ulterior este de mii de ori mai monstruos. Oamenii s-au purtat rău cu mine înainte şi oribil după aceea. După ce am ieşit din spital cei mai mulţi m-au dat uitării adică m-au părăsit de tot şi brusc nu mi-au mai trimis nici vederi sau scrisori, ca şi cum eram altcineva brusc. Eu rămăsesem aceeaşi chiar dacă d-na Giurgiucă, medicul meu la a doua internare, spunea că aşa formează ei "omul nou" în spital, cu referire probabil la un termen ceauşist. Eu oricum fusesem un om perfect, nu înţeleg ce voiau să formeze. Mă purtam la fel cu ceilalţi, dar ei deveniseră cu adevărat altcineva. Acum aveau motiv aparent să îşi bată joc de mine, mă tratau ca şi cum eram proastă, rea şi copil totodată, în timp ce eu rămăsesem un om calm şi liniştit şi cu un car de gânduri bune şi luminoase faţă de ceilalţi...nici nu vă puteţi imagina cât de mult. Dar, cum spunea naşul meu, eu nu puteam topi munţi mari de gheaţă, ei erau insensibili. În cel mai bun caz mă tratau ca şi cum nu existam şi tot ce spuneam eu nu era auzit, cu adevărat ei răspundeau aiurea...nu delirez, acesta e adevărul. După ce am ieşit din spital era ca şi cum mă aflam pe fundul unui ocean şi ceilalţi pluteau deasupra şi nu îmi percepeau nici cuvintele, darmite sentimentele atât de frumoase faţă de ei. Ca şi cum nu mai existam. Mai mult decât atât, vă spun cu certitudine că în anii din urmă, deci la peste douăzeci de ani de atunci, au intrat unii peste gândurile mele cu ideea că m-au băgat la "abatorul de oameni". Ei bine, nu este adevărat, spitalul nu este abator de oameni, este doar un lucru extrem de brutal. Adevăratul abator este ceea ce urmează după spital, şi de exemplu ceea ce mi-au făcut în ultimii ani prin diverse alte metode de tortură şi prin izolare şi sărăcie. În spital mi-au spălat creierul de multă frumuseţe intelectuală reală, fiindcă citisem mult şi memorasem tot ce era esenţial. Aceste pierderi m-au durut mult, erau numai lucruri bune, acum e un motiv de sinucidere. Dar nu aveau cum să îmi distrugă sufletul şi amintirile din viaţă. Adică nu au făcut acest lucru. Am pierdut atunci doar latura superioară a cogniţiei şi memoriei şi ulterior am citit din nou mult şi m-am refăcut. Inima, poezia, dragostea rămăseseră intacte. Însă ceea ce mi-au făcut în ultimii ani, după 2005, deci de aproape 10 ani, m-a distrus cu adevărat, mi-a furat şi din binele sufletesc...nu complet desigur, voi povesti în finalul acestor scrisori.

Spitalul de psihiatrie înseamnă un loc întunecat (aşa cum a fost atunci) şi periculos nu doar prin tratamentul extrem de violent, ci şi prin violenţa pacientelor celorlalte (care parcă mă urau şi îşi dădeau în petec ca nebunele adevărate şi erau şi foarte proaste, nu doar rele şi întunecate) şi igiena deficitară care în cazul meu a dus la flegmon complicat cu febră şi intervenţie chrurgicală şi la stafilococ extirpat chirurgical cu sechele zeci de ani (specie nozocomială foarte rezistentă). Spitalul mai înseamnă în general o comunicare deficitară cu toţi ceilalţi (toţi te tratează ca şi cum nu ai avea creier deloc), atât cu medicii cât şi cu restul personalului şi alţi pacienţi şi vizitatori. Spitalul înseamnă obligarea victimei să suporte ca fiind adevărate minciunile despre porcii din familia sa care au torturat omul mulţi ani...eu trebuia să suport să vină (scroafa de) maică-mea după tot ce îmi făcuse atâţia ani şi să suport să o văd iar cu sacoşele pline şi bani pentru medici, cum făcea când eram copil faţă de profesorii mei. Şi făcând pe victima, ea care fusese un monstru. Spitalul înseamnă promiscuitate sexuală, cum am povestit. Spitalul înseamnă multă, muultă violenţă fizică în care victima (şi nu fusesem singura în această situaţie) riscă să îşi spargă capul de dalele de ciment când leşină din cauza tratamentului brutal. Înseamnă întuneric, singurătate şi gratii urâte la fereastră, tocmai bune să te spânzuri de ele cu halatul, dacă vrei. Înseamnă să fii imobilizat în pat, legat în cârpe. Să dormi cu lumina de veghe de neon lăsată de asistente. Înseamnă mâncare proastă, lături în loc de ciorbă (apă chioară) şi pâine goală înghiţită de foame zi de zi. Şi mereu acelaşi gust de fulgi de cartofi, lapte praf şi pilaf cu carne de pui (picior scheletic sau carcasă cu trei fire de carne) dubios de apos şi rău la gust. Şi ceaiul din zahăr ars cum spuneau unii. Înseamnă eclerul săptămânal ca o sărbătoare....etc. Iar după ieşirea din spital chinul de a efectua mişcări fine sau de a scrie, mişcări imposibile din cauza medicamentelor, mulţi ani (vreo trei în cazul meu, fiindcă tratamentul a fost oribil). Şi omul devine pe faţă, oficial, batjocura celor vulgari şi acri şi răutăcioşi şi proşti sau inculţi, care parcă se bucură de tortura asupra victimei....au fost mulţi în cazul meu.

Am povestit cum m-au închis, cum mi-au dat medicamente pe ascuns...eu plângeam şi le arătam lui naşu şi tatei casetele de muzică ale tatei unde, pe una din ele, era înregistrată peste cântec o voce de bărbat identică cu a lui Zăgrean care spunea "uite al dracu casetofonu ăsta, cântă singur" Încă o mai am, dar nu interesează pe nimeni. Naşu se apleca la urechea mea spunând "nu am cum să te ajut că taică-tu este prea mare, înţelegi?". Apoi când m-au închis mi-am pierdut conştienţa pentru câteva secunde şi tata urla "regele a murit, trăiască regele!" Eu nu am fost niciodată rege şi nici familia mea, eu am fost o cerşetoare prăpădită toată viaţa....e evident cine sunt regi şi regine în ziua de azi şi atunci era de asemenea evident. Apoi, în spitalul de psihiatrie a venit o doamnă brunetă şi grăsuţă în halat alb şi mi-a luat un interviu (fiindcă ei sunt sadici şi inumani şi din acest punct de vedere) şi i-am povestit totul şi ea aproape a urlat la mine când i-am spus de torturile sexuale: "Fata mea, aşa ceva nu există!!".

În ansamblu şi în concluzie, ceea ce spun toţi în ultimii ani şi părerea generală e că viaţa se termină odată cu internarea psihiatrică şi că omul trebuie să se sinucidă. Veţi înţelege poate mai bine din următoarele părţi ale poveştii. E nu ştiu de ce este aşa fiindcă eu fusesem o persoană perfectă şi nu greşiesm nimic şi aveam influenţă pozitivă ca intelectual şi nu voiam să mor... De ce nu vor să fie adevărul din moment ce fusesem perfect normală şi înainte şi după spital şi într-adevăr nu făcusem nimic rău, nu aveam niciun păcat şi nu greşisem nimic?? Ei îmi răspund mereu că e normal, fiindcă ei vor să muşamalizeze totul şi toţi sunt vinovaţi. Urlu, cum urlam înainte de spital findcă nu mă lăsau să dorm de mult timp, prin zgomote şi violenţă sexuală oribilă de la distanţă: TOTUL E ADEĂVRUL CURAT, TOT CE AM SPUS VREODATĂ...DE CE NU MAI SUNTEŢI OAMENI DELOC? DE CE SĂ NU FIE DREPTATE ÎN CAZUL MEU, AM AŞTEPTAT 43 DE ANI, APROAPE 44?! aM FOST UN OM PERFECT ŞI CU MULTĂ DRAGOSTE ADEVĂRATĂ FAŢĂ DE OAMENI.... Ceea ce am scris despre viaţa mea pe acest blog este adevărul curat, fără omisiuni, şi tratamentul psihiatric nu mi-a şters memoria asupra faptelor din viaţă, nu am uitat nimic. Am prezentat totul obiectiv, fără părtinire. Nu am omis nimic, în timp ce ei spun că oamenii s-au distrat să inventeze minciuni despre mine cu care să îşi bată joc şi că nu vor să recunoască adevărul fiindcă dacă ar recunoaşte că o nebună are dreptate înseamnă să recunoască că ei sunt idioţi. Exact aşa spun ei!! Azi de exemplu mi-au spus că au inventat să eu aş fi avut o relaţie ( nu ştiu la ce se referă) cu un negru. Nu a existat aşa ceva, cum urla aia la mine în spital! Absolut deloc, nu am avut niciun fel de relaţie cu vreun negru, deşi mama lucra la o ambasadă din Africa. Eu nu am comunicat deloc cu niciunul. Şi habar nu am despre invenţiile lor.

Despre diagnostic şi tratament: este o invenţie oribilă. Tot ce spun ei este minciună. De la început mi-au dat diagnosticul de schizofrenie (paranoidă) şi vă jur că am citit tot ce am putut despre asta (şi în psihologie şi în psihiatrie) şi nu am avut în viaţa mea niciun element de schizofrenie, de niciun fel sau formă de schizofrenie sau paranoia. Am fost destul de inteligentă să înţeleg asta. Se mai numeşte eufemistic depresie atipică sau psihoză discordantă, fiindcă medicii spun că astfel vor să protejeze pacientul şi familia lui de blamul societăţii. Dar eu nu greşisem nimic, de ce să fiu blamată şi de ce să ascund? Şi Luiza a primit acelaşi diagnostic şi venea la mine acasă să discute despre asta, părea foarte afectată şi îmi spunea că ea crede minciunile medicilor. În realitate nu aveam nicio tulburare, nici măcar această nouă sperietoare la modă în psihiatrie pe internet cel puţin şi numită "sindrom de stres posttraumatic". Ceea ce era adevărat, singurul lucru pentru care trebuiau să mă trateze şi totodată diagnosticul corect, era o formă de tulburare sexuală, fiindcă alţii mă "futeau" cum spun ei azi. Dar alţii spuneau că singurul remediu ar fi fost să am eu relaţie sexuală cu cineva...de unde naiba? De pe stradă? Atunci medicul a spus că trebuie să iau medicamentele îndelungat, oricât de rele sunt, ca să mă protejeze de acele senzaţii sexuale. Deci psihiatrii sunt un fel de exorcişti oficiali. Numai că nenorocirea e că medicamentele sunt otravă. Iniţial această otravă nu atacă decât parţial organismul victimei, se întoarce şi loveşte în cei care violează victima de la distanţă, ceea ce e corect. După ani însă, ele devin ineficiente, cum s-a întâmplat în cazul meu.... şi cu medicamente omul oricum nu are dreptul să aibă relaţii sexuale şi nici copii, cred că ştiţi asta. În ultimii ani am suferit torturi sexuale monstruoase şi calitatea vieţii mele a scăzut enorm. În plus am multe simptome fizice în organism, ca şi cum m-am îmbolnăvit şi dacă e aşa ei nu vor să recunoască adevărul fiindcă sunt vinovaţi şi fiindcă printre altele m-au otrăvit prea mult cu medicamente. Dar cea mai mare otravă este minciuna oamenilor răi, cum veţi vedea şi în cele ce urmează. Eu nu am minţit niciodată. Eu nu am fost sursa niciunui rău în lume, numai cei păcătoşi şi răi poartă întreaga vină.

___________ continuarea în partea a VII-a

Acum e ora 6 dimineaţa, 29 octombrie 2014 şi scriu din nou...sunt sfâşiată, m-au torturat din nou sexual azi noapte nu foarte îndelungat şi iar a crescut temperatura din câte se pare...oricum am observat încă din anii 90 că de fiecare dată când veneau peste mine sexual creştea temepratura afară. Saua proape de fiecare dată. Am luat noaptea asta 2 pastile de neuroleptic puternic în zadar. Mă ameninţaseră înainte. Apoi în ciuda medicamentului nu am putut adormi. Mă îngrozesc cum mă voi simţi azi...va fi înfiorător din nou, poate voi muri. Ei mă ameninţă că mă omoară fiindcă, citez "lumea nu trebuie să înţeleagă ce se întâmplă în ţara ta". Aşa spun unii în engleză de fapt. Dacă voi mai trăi voi continua povestea şi va fi completă, absolut tot esenţialul.