Infernul sunt ceilalţi, partea a VII-a

Când voi termina această serie de scrieri despre viaţa mea veţi înţelege că am scris absolut tot adevărul şi că este adevărul obiectiv, fără nicio invenţie sau delir sau exagerare. În acel moment, care nu e foarte departe, voi fi foarte aproape de sinucidere. Veţi înţelege că am fost absolut mereu un om normal şi că nu am avut nicio greşeală. Veţi înţelege că am fost obligată să scriu absolut tot adevărul despre mine, nu doar prin torturi oribile şi zilnice, ci din multe alte motive. Veţi înţelege că ceilalţi m-au omorât de fapt, deşi am fost un om perfect, pentru că ei sunt oameni foarte cruzi şi au doar interese meschine şi abjecte şi nu suportă adevărul. Un individ care a intrat peste gândurile mele în ultimul timp spunea că eu am fost "un om mâncat" de ceilalţi. Veţi înţelege că nu am avut absolut nicio şansă întreaga viaţă şi că absolut orice om inteligent s-ar fi omorât acum dacă ar fi fost în locul meu. Veţi înţelege că nu am fost narcisică sau egocentrică şi că portretul meu din următoarele cuvinte este adevărul curat, nu este megalomanie sau panegiric. Următoarele afirmaţii despre mine sunt adevărul şi absolut numai adevărul: Am fost o persoană cu mult respect şi preţuire faţă de ceilalţi. Niciodată nu am făcut cel mai mic rău, niciodată nu am deranjat pe cineva, niciodată nu am bârfit, niciodată nu am lovit sau călcat pe cineva pe picior. Am fost foarte liniştită şi calmă şi blândă întreaga viaţă. Am stat mereu în banca mea. Am fost conformistă şi tradiţionalistă. Nu am suportat răul şi viciul. Am fost mereu un om lucid, conştient de situaţia în care mă aflam. Nu am fost niciodată curioasă sau indiscretă. Am fost o persoană elegantă, suavă şi delicată în relaţiile cu ceilalţi. M-am ataşat foarte mult de toţi, i-am pe iubit pe toţi colegii, profesorii sau tinerii care au fost elevii mei, cu emoţie caldă şi candoare. Am păstrat amintiri dragi şi limpezi de suflet despre ceilalţi încă din copilărie. Am păstrat toate scrisorile şi pozele sau micile obiecete ale celor dragi. Nu am minţit niciodată, nu am indus pe nimeni în eroare, nu am jucat niciodată teatru, nu am fost ipocrită. Întotdeauna am fost eu însămi şi am spus exact ceea ce gândeam şi chiar tot ce gândeam. Nu am insultat pe nimeni niciodată, dar pot da exemple de mii de insulte ale altora asupra mea. Am respectat tradiţiile şi religia. Am fost mereu deschisă emoţional faţă de ceilalţi. Întotdeauna am preferat să fiu împreună cu ceilalţi, nu în singurătate. Am avut mereu, încă din copilărie, un simţ fin al observaţiei şi am judecat oamenii perfect, cu intuiţie fină asupra caracterului lor. În viaţa mea am avut o singură eroare legat de judecarea celorlalţi: am crezut că Zăgrean era un om bun şi de încredere, dar acest lucru se explică prin faptul că el avea o prea puternică influenţă asupra corpului meu. Am fost mereu răbdătoare cu ceilalţi şi am pus mereu în balanţă dreaptă virtuţile sau defectele lor şi am acordat mereu importanţă mai mare calităţilor lor, nu defectelor. Într-un cuvânt am iubit oamenii foarte mult din copilărie şi i-am înţeles perfect, am ghicit mereu ce urmează, cu excepţia faptului că din nefericire unii sunt animaţi doar de instincte animalice, chiar dacă lumea îi consideră intelectuali, şi aceştia m-au omorât într-un final, după o viaţă compusă numai din torturi. Cei care m-au cunoscut au spus adesea că eu sunt o persoană foarte inteligentă. Eu vreau să spun acum încă un lucru adevărat şi important pe care poate nu l-aţi înţeles: cea mai mare calitate a mea nu a fost aptitudinea intelectuală, ci capacitatea de a îi iubi şi accepta din tot sufletul pe ceilalţi şi capacitatea de a îi asculta, bucuria de a vorbi cu ceilalţi. Deşi m-au izolat şi batjocorit toţi, eu eram în realitate un om cu influenţă bună şi calmă, cu plăcerea imensă de a sta de vorbă cu alţii şi preţuirea fiecărui moment împreună cu ceilalţi. Aşa am fost mereu, fără nicio excepţie. Niciodată nu am întors spatele unui om, veţi vedea în cele ce urmează. Înainte de 84, dar de multe ori şi după, oamenii îşi deschideau sufletul în faţa mea, ceea ce mi-a arătat că de fapt ştiu să vorbesc cu oamenii, şi că Zăgrean nu avea dreptate când a spus că eu nu ştiu să vrobesc sau să mă port cu oamenii. Nu ştiu ce s-a întâmplat, am fost un om perfect, nu este o iluzie, şi unii oameni răi m-au izolat complet şi este ca şi cum ar fi creat o imagine falsă asupra vieţii mele, fiindcă toţi m-au tratat apoi cu vorbe absurde, făr niciun sens, sau cu minciuni şi batjocuri... Nu înţeleg de ce, fiindcă am fost mereu un om normal şi nu am făcut niciun rău. Am fost mereu foarte altruistă, am pus binele celorlalţi deasupra binelui personal, i-am ajutat ori de câte ori am putut, ceea ce a fost o greşeală. Acum, de vreo 3-4 ani, nu mai sunt aşa. Pentru mine bucuria de a dărui a fost de mii de ori mai puternică decât aceea de a primi, defect cu origine în copilărie, fiindcă aşa fusesem educată. Acum nu îi mai pot ierta pe ceilalţi (după 40 de ani) şi nu mai suport păcătoşii. Oricum niciodată în trecut nu am iubit răul şi am detestat minciunile mereu.

Despre toţi colegii şi profesorii mei aveam foarte multe amintiri de-a lungul întregii vieţi. Încerc să vă explic ce mi-au făcut: În ultimii 10 ani m-au torturat atroce zi şi noapte, aplicând asupra mea tehnici de spălare a creierului dureroase. Acum 10 ani, sau chiar acum 5 ani puteam să povestesc multe lucruri despre mulţi colegi sau profesori ai mei, lucruri pe care nu le-am scris niciodată. Şi iată ce îmi făceau: îmi direcţionau fluxul amintirilor spre anumite fapte sau scene din trecut, eu nu le scriam pe hârtie sau pe net, şi apoi mă torturau cerebral şi sexual enorm, astfel încât eu uitam ceea ce gândisem seara. Sau mă torturau în somn, încât eu visam urât şi repetat aceleaşi vise (transmise de fapt indirect sau direct de ei) şi astfel ştergeau din memoria mea diverse fapte. Ei spun chiar şi azi că trebuiau să îmi şteargă memoria şi să îmi scoată din amintire oamenii pe care i-am cunoscut şi ce am vorbit cu ei şi numele lor. Nu au dreptate, fiindcă am fost un perfect, inteligent şi de o normalitate absolută. Niciodată nu am fost nebună. Dar ei zic că trebuiau să îmi şteargă tot din memorie fiindcă oamenii nu mă plac!! Sunt porci, exact asta spun, vă jur că nu e invenţie. Am fost şi un om de o moralitate absolută, niciodată nu am avut gânduri sau cuvinte murdare şi niciodată nu am avut pofte sexuale. Vă mai explic o dată: acest lucru nu e boală psihică, este exact la fel cu faptul că oamenii răi "fut" de la distanţă pe cei buni cum am fost eu, îi închid la psihiatrie din această cauză şi îi omoară în chinuri. Unii mi-au spus de pildă că oamenii mă consideră nebună dintr-un singur motiv: că m-au futut. Ei mai spun că toţi m-au futut (eu nu ştiu cine sunt ăia toţi) şi că oamenii cred că dacă un om e futut de toţi nu mai e întreg la minte!! E absurd, am fost mereu un om inteligent şi am rămas un om perfect normal. În ce priveşte torturile cerebrale, ele sunt precis din vina celorlalţi şi am impresia că unii numesc acest lucru "mătrăşit" fiindcă în ultimii ani toţi îmi spun în gând că m-au mătrăşit încontinuu, zi de zi. Aceste torturi cerebrale au început în viaţa mea în toamna lui 1988 şi Zăgrean m-a făcut să cred că se datorează puterilor lui parananormale şi iubirii pe care mi-o purta şi dorinţei lui puternice de a fi împreună cu mine. Aveam numai 17 ani atunci. Ceea ce mi-au făcut în ultimii ani mi-a şters din memorie cum spuneam numele a diverse persoane din viaţa mea, dintre care mulţi m-au batjocorit sau m-au lovit, nu ştiu de ce. Aceste goluri în memorie create de ei prin multe coşmaruri şi dureri de cap, deşi nu am nicio vină, mă obligă să mă sinucid. Este înfiorător, pe lângă numele celorlalţi şi diverse fapte, ei au şters şi tot ce era binele şi fericirea în viaţa mea. Şi nu meritam aşa ceva. Repet: am fost mereu un om de încredere şi normal. Vă spun drept: imediat ce intram într-un colectiv de oameni memoram toate numele lor şi prenume şi nume de familie şi le ţineam minte pentru toată viaţa...acum sunt foarte îndurerată de ce mi-au făcut şi voi muri precis şi din cauza aceasta, nu mai pot îndura...voi povesti în cele ce urmează despre colegii sau profesorii mei, chiar dacă nu mai pot menţiona numele lor (decât în anumite cazuri sau doar parţial). Păcat...acum câţiva ani puteam menţiona totul în detaliu. Este o mutilare inutilă a unui om bun şi chiar perfect şi nu ştiu de ce au fost aşa cruzi, eu oricum mor în curând. Dacă însă mi-aţi da o listă cu numele colegilor mei şi profesorilor de la psihologie sau medicină, încă aş mai putea să îi identific şi să completez spaţiile goale din povestirile care vor urma.

Continuare în curând...