Infernul sunt ceilalţi, partea a IX-a

Azi 30 octombrie 2014. Încă o noapte nedormită că nu m-au lăsat. Încă o dată chinul cerebral, plus dureri vertebrale plus dureri atroce în ochi (pe rând în fiecare ochi, timp îndelungat, cum s-a întâmplat de foarte multe ori). Plus faptul că au intrat iar peste mine cu ideea generală că ei nu suportă în nici un caz să fie adevărul despre viaţa mea, ba mai mult decât atât, că îi deranjează chiar numai faptul că eu scriu adevărul pe acest blog, deşi m-au respins din societate încă din 84. Şi că ei nu pot să nenorocească o ţară întreagă fiindcă eu nu vreau să mă las futută! Asta e culmea, citiţi tot ce am scris şi veţi înţelege, chiar dacă am fost doar o sclavă masacrată toată viaţa. Acum nici nu mai ştiu dacă voi reuşi ceea ce mi-am propus, adică scrierea întregului adevăr în această serie de povestiri. Cel puţin voi încerca. Voi încerca să scriu azi aici partea a IX-a a povestirii. Toţi îmi spun de atâţia ani că povestea mea e prea urâtă şi chipurile de aceea mă omoară şi nu vor să recunoască adevărul. Eu spun invers şi am dreptate: adevărul e frumos, minciunile lor sunt urâte. În toţi aceşti ani de tortură din 84 chiar, am fost un om bun şi calm şi cu caracter frumos mereu, am fost un om muncitor şi inteligent. Este frumos ceea ce am fost, ceea ce am gândit şi simţit pentru oameni şi pentru viaţă. Este frumos ceea ce am spus cu adevărat, ceea ce am scris uneori chiar. Este frumos ceea ce am făcut ca ajutor sau muncă. Este frumos cum am rezistat şi am sperat atâţia ani. Este frumos că nu am fost niciodată nebună şi că am crezut în dreptate şi în Dumnezeu ca funcţie a dreptăţii şi armoniei. Este urât doar cum au fost ceilalţi oameni răi în viaţa mea. Este urât că au scuipat peste mine când eu nici nu i-am provocat. Este urât că au inventat despre un om cum am fost eu că e nebun şi poate şi alte minciuni pe care eu nu le cunosc. Este urât că au bârfit, că m-au furat de diverse, de viaţă şi sex şi energie fizică sau mintală, ba mi-au furat chiar şi ideile bune sau visele ca şi cum erau ale lor (precis originar ale mele), că mi-au furat pozele, cărţile, obiectele dragi, chiar şi banii sau bijuteriile. Este urât că m-au mutilat fizic şi nu mi-au lăsat niciun drept din 84 chiar. Este urât că ei încalcă toate cele zece porunci cu adevărat, uneori la adăpostul bisericii chiar. În definitiv e urât că ei iubesc mult mai mult minciuna decât adevărul. E urât şi aşa zis fatalismul lor cu care îşi încoronează în final distrugerea spunând de exemplu că asta mi-a fost soarta, deşi eram încă tânără şi puteam recupera, deşi nu e vorba de soartă ci de crimă. Etc. Acum voi trece la continuarea povestirii.

___________________

Câte ceva despre mass media. După eflorescenţa ce a urmat revoluţiei din 89, la scurt timp lucrurile au evoluat spre o mass media brutală şi josnică. Era ca şi cum ei voiau să spele creierul oamenilor, să distrugă pentru a aşeza noi baze, cel puţin aşa părea. În timp ce eu eram masacrată sexual vă daţi seama că mă durea enorm să văd pe toate străzile porcării şi foarte multe ziare hipersexuale şi pline de porcării, de tulburări sexuale cum ar fi zoofilia, orgia infectă, necrofilia şi toate combinaţiile pe care le puteţi imagina. Aşa era în anii 90 şi acele porcării erau pe toate drumurile la vedere, nu doar în Gara de Nord. Tinerii de azi nu ştiu. Mă îngrozeam. Fusese la început şi o perioadă în care apăruse un ziar numit Zig Zag, mai puţin morbid, în care eu am găsit un articol în care scria despre sexul telepatic la distanţă, înainte ca eu să primesc diagnosticul psihiatric că asta însemna schizofrenie. Când am citit nu am ştiut ce să cred, nu îmi venea să cred. Luiza mi-a spus în aceeaşi perioadă că l-a întâlnit pe Zăgrean chiar aici la intersecţia Eminescu şi că el citea Zig Zagul. Eu am fost apoi la el la facultate şi el m-a întrebat dacă citeam Zig Zagul. M-am mirat desigur. Radioul îl ascultam puţin, fiindcă mă temeam de lucruri similare cu viaţa mea, de acel gen de urmărire început în 88. Când deschideam din întâmplare, dădeam imediat peste remarci de genul: "lumea se teme că are să vină acum sexul sălbatic" şi vă daţi seama că nu îmi plăcea, fiind eu chinuită mult, aşa că nu mai ascultam. Odată m-am bucurat totuşi că am câştigat o pereche de bocanci străini la un concurs radiofonic şi i-am vândut la o consignaţie cu preţ bun. Apoi în acei ani televiziunea era variată, dar erau şi multe porcării şi filme porcoase, ba chiar un canal de filme şi imagini porno (canal pentru adulţi) care era pe cablu fără avertisment, pentru toată lumea disponibil. Vă daţi seama că eram crescută în concepţii puritane şi mă scârbeau aceste lucruri. Odată am nimerit întâmplător pe acel canal şi am văzut o femeie care se masturba cu radioul lângă sex. Am închis repede. Acel canal a dispărut după 2005 pe Calea Moşilor unde locuiesc eu. Iar presa aceea porcoasă a dispărut şi ea şi s-a mutat în câteva ziare de scandal, care, spre surprinderea mea neplăcută, sunt citite de oameni în vârstă, cu educaţie medie sau minimă, chiar de persoane bisericoase. Eu din 2001, de la atacurile asupra World Trade Center în New York, când tata a reacţionat similar cu modul în care reacţionase la execuţia lui Ceauşescu, nu am mai urmărit televizorul aproape deloc, iar în ultimii ani a trebuit oricum să renunţ fiindcă nu mai aveam bani. Funcţionarul de la cablu mi-a vorbit insistent şi urât, insultându-mă cu ideea că "suntem în secolul 21, doamnă!", toată lumea trebuie să aibă televizor, să urmărească ştiri sau altceva. I-am spus că nu am bani, ceea ce era adevărat, şi nu m-a crezut sau aşa a zis. De fapt din cauza celorlalţi mor şi nu am bani de nimic, fiind absolut nevinovată. Ce e drept, pentru intelectuali nu exista nimic de vizionat la televizor în programul minimal. Erau doar talk show-uri aberante, care nu mă pot distra, că nu sunt sadică, şi filme proaste. Eu am deschis televizorul doar la concertul de Anul Nou de la Viena şi la patinaj artistic. Şi programul Mezzo se tâmpise, acum nu ştiu dacă mai există la grila minimală. După ce eu am renunţat nu ştiu ce s-a mai întâmplat. În ce priveşte presa mi s-a întâmplat un lucru ciudat. Unii au intrat peste gândurile mele în ultimii ani cu ideea aberantă că "nu îmi vine să cred. Toată presa de scandal este despre ea". Ca şi cum lumea se distra în presă să mă omoare, deşi am fost curată şi nevinovată o viaţă întreagă. Oricum nu am citit presa de scandal niciodată, deci nu ştiu la ce se referea acea persoană, poate minţea. Dar un lucru mi s-a întâmplat totuşi. În anii 2006-2007 a trebuit să merg din nou la facultate să îl caut pe Zăgrean din motive pe care le voi explica. Taximetristul a scos la vedere un ziar de scandal în care era titrat cu litere mari LĂSATA SECULUI şi mi-a spus arătând cu degetul: aţi văzut doamnă? Bineînţeles că nu am citit, dar titlul mi s-a înfipt în creier, fiindcă taximetristul se amuza. După mult timp, tot scriind despre viaţa mea mi-am amintit un cuvânt de pe vremea lui Ceauşescu, respectiv "secu", legat de securişti şi mi-am amintit că Zăgrean spunea că lumea zicea că el e securist şi mi-am dat seama că a lăsa înseamnă a părăsi, aşa cum el mă părăsise pe mine (şi tata îmi tot repeta după 89, când îi spuneam să mă lase în pace: "cum să te las, ce tu eşti de lăsat?"). A fost singura dată când am făcut astfel de conexiuni, fiindcă unii mereu ziceau după 2005 că lumea are ceva împotriva mea, nici acum nu ştiu ce.

Continuare azi sau mâine tot pe această postare, depinde cum mă voi odihini. Acum mă dor groaznic ganglionii sau nu ştiu ce inghinal ( nu e prima oară) şi mă tem să nu am cancer din cauza celor răi şi să ştiţi că nu au vrut să mă trateze...oricum dacă mi-au dat şi cancer e tot un motiv să mă omor. Am estimat că mai am de scris cam jumătate din toată povestirea vieţii mele. Sunt foarte singură şi e greu şi îmi vin mereu porumbei (inclusiv albi) la fereastră, dar îi voi da de cap...

Eram cum spuneam în anii facultăţii de psihologie. Deşi eram la început sub influenţa medicamentelor, faptul că nu percepeam deloc gândurile celorlalţi (şi poate ceilalţi le percepeau) mă ajuta să mă concentrez mai uşor asupra conţinutului teoretic, lucru care mi se potrivea şi îmi plăcea, fiindcă mereu mi-a plăcut să învăţ. Oricum până în 2005 nu am perceput nimic de genul acesta, voi explica mai încolo nişte detalii. Profesorii au fost în ansamblu destul de buni, dar am avut şi unele probleme legate de viaţa mea. Am să povestesc acum despre colegi şi profesori de-a valma, fiindcă nu mai pot face efortul să scriu totul în ordine perfectă aşa cum s-au petrecut lucrurile în timp. Mă voi referi mai mult la lucrurile mai triste sau rele, dar voi încerca să spun şi ce a fost bun.

Un lucru care m-a rănit a fost omniprezenţa lui Zăgrean şi acolo în viaţa mea. Au fost cel puţin doi colegi care m-au interpelat cu informaţii şi povestiri despre Zăgrean. Una dintre acele persoane a fost Simona Pascadi. În anii aceia în facultatea de psihologie era moda dublării facultăţii cu studii la medicină şi Simona era unul din acei studenţi care făceau două facultăţi simultan. O ştiam de la început, din anul doi sau trei -- era o fată frumoasă într-adevăr, ca o roză cu ghimpi sub lumina lunii. Era creolă şi avea trupul mignon. Era bogată şi am ajuns odată la apartamentul ei unde stătea singură (avea desigur prieten) şi avea mobilă modernă şi chiar calculator când restul lumii nici nu ştia despre acest lucru. La facultate vorbea degajat despre aventurile ei cu doi admiratori şi cum a fost ea obligată să respingă pe unul săracul şi cum se urca el la ea la balcon ca un altfel de Romeo visând o Julietă. Era o persoană care nu se îngrijea de aspectul elegant la vorbirii, nu era vulgară, dar făcea paradă de lipsă de cultură. Nu ştiu dacă citise mai mult, dar oricum ascundea acest lucru. A urmat şi ea cursuri de psihanaliză şi ceea ce mă uimea pe mine era faptul că avea prietene pe Raluca ( o persoană fină, delicată şi care arăta că ştie carte) şi pe Rodica (care părea tipul omului bun şi cuminte, mereu bine intenţionată, dar cam prea amuzată de viaţă.). Simona părea afurisită de la început.

Trebuie să precizez că în facultate nu toate cursurile de psihanaliză au fost obligatorii, dar eu am fost la toate. Au fost excesiv de multe, în total vreo patru sau chiar cinci, dacă numărăm şi prezenţa unui specialist străin. Ceea ce a fost trist a fost că spre deosebire de alte facultăţi, la facultatea de psihologie din Bucureşti singura bursă în străinătate (speranţă iluzorie pentru mine că voi scăpa din calvar şi închisoare), singura pentru Franţa (unde şi Zăgrean spusese că a studiat după 89, deşi avea aproape 40 de ani) era de psihanaliză. Eu am citit mult de tot şi Freud şi tot restul ce am găsit în câteva biblioteci, inclusiv biblioteca institutului francez, în afară de cursurile de la facultate. Ştiam pe dinafară şi înţelesesem toate teoriile şi avusesem note maxime la toate cursurile cred. Nu îmi plăcea, e adevărat. Ştiam franceza foarte bine pe vremea aceea şi luasem examenul DELF şi DALF, chiar dacă DALF cu note mici, poate am avut ghinion, că oricum citisem şi multă literatură în franceză. Oricum mă puteam adapta şi puteam învăţa mai mult, întotdeauna am fost bună la limbi străine. Cerinţa pentru bursă a fost să facem o lucrare despre transfer în psihanaliză. Este adevărat că lucrarea mea nu a fost originală. Iniţial am crezut că acesta a fost motivul respingerii mele de d-na Vera Sandor, care lucra şi la spitalul de psihiatrie, la fel cu d-na Holdevici. Deoarece fusese singura mea şansă de a pleca de aici, am depus mult efort şi am cizelat totul cum am putut. Exact când munceam de zor pentru lucrarea aceea am primit un telefon neaşteptat de la Sorina Şuvaina, fosta mea prietenă şi colegă de la Cluj. Eu ţineam mult la Sorina, trebuie să adaug aici că fusesem cu ea la mare chiar după internarea mea psihiatrică, dar ea nu a stat decât câteva zile şi apoi a venit maică-mea să stea cu mine. Mă întreba de medicamente, dar nu i-am explicat adevărul crud pe care l-am spus pe acest blog. Oricum şi ea mă invitase la ea la Cugir unde m-am simţit bine şi de multe ori îmi destăinuia din viaţa ei, cea ce mă bucura sufleteşte şi vorbeam şi alte chestii. Poate a fost singura mea oarecum prietenă din viaţă, cu care, spre deosebire de Luiza, m-am şi plimbat şi distrat puţin. Am fost atunci chiar şi cu bicicleta pe mare, deşi eu nu ştiam să înot, am riscat. Au fost doar câteva momente bune în toată viaţa mea, de aceea a trebuit să povestesc aceste lucruri. Fusesem odată şi în vizită la colege la Cluj, probabil înainte de internarea psihiatrică în 92. Mi-era dor de ele. Am corespondat mai mult timp cu Sorina. Atunci când pregăteam afurisita aia de lucrare ea a sunat şi mi-a cerut să o primesc la mine în Bucureşti (adică în apartamentul părinţilor mei). Până atunci eu suferisem mult de singurătate şi alte multe necazuri şi o invitasem în zadar pe Sorina la mine la Bucureşti, ea refuzase mereu. Atunci brusc îmi spune că vrea să vină. Cu inima strânsă a trebuit să o refuz şi i-am explicat că trebuie să pregătesc un examen important. După aceea nu am luat bursa dar am primit o scrisoare de la Sorina, care îmi spunea că între noi totul s-a terminat definitiv fiindcă eu nu am ştiut să o ajut când ea avea nevoie imensă. Mai mult nu explica, dar îmi arunca o mulţime de acuzaţii confuze şi ilogice, pe care eu nu le înţelegeam. A fost una dintre marile lovituri ale vieţii, de atunci am rămas singură cuc. Nicio scrisoare, niciun telefon o viaţă întreagă. Doar câteva conversaţii, unele aiurea, cu Irina de la Constanţa. Mama mea a găsit scrisoarea Sorinei şi a citit-o spunând că fata aia a luat-o razna. Apoi mi-a aruncat acea scrisoare. Le mai am pe celelalte dinainte. Eu am insistat să îi trimit încă vreo două-trei scrisori Sorinei, în care îi explicam că nu am avut nicio vină şi îmi ceream umilă iertare dacă am greşit ceva fără să ştiu. Ea a refuzat să mai comunice cu mine, mi-a mai trimis parcă o scrisoare de refuz, nu mai ştiu sigur. Revin la facultatea de psihologie: după încă un an am aflat cu stupoare că şi a doua jumătate din grupul de studenţi a fost acceptată în Franţa. Atunci mi-am pus întrebarea de ce eu nu. Eram singura sau aproape singura care nu reuşise. Nu am ştiut ce să cred. În ce priveşte dialogul mai ciudat cu Irina (de care pomenesc ultima oară) pot menţiona faptul că am vizitat-o la Constanţa după ce s-a căsătorit, mai încolo. Încă nu avea copii. Ea mi-a spus brusc, fără să o provoc (de fapt îi povestisem mai înainte de necazurile mele), că tocmai vizionase ieri un film despre o femeie foarte nenorocită, film care o impresionase. Femeia aceea fusese în închisoare fără nicio vină, numai din cauza familiei ei. Şi frumos e că după vârsta de 40 de ani femeia a fost eliberată şi filmul arăta cum ea îşi refăcea viaţa. Atunci eu, rănită de idee, fiindcă ştiam că sunt la închisoare şi în tortură, dar nu vedeam vreo legătură cu familia mea, dar familia mă masacrase de mică, am întrebat-o ceea ce mă durea cel mai tare şi atunci şi tot timpul: dar femeia a avut copii după toţi acei ani? Ea a fost confuză în răspuns, parcă spunea da, dar cu jumătate de gură.

Mă opresc puţin din povestire pentru a vă atenţiona asupra unui lucru simplu: eu am fost mereu lovită de ceilalţi, chiar dacă nu înţeleg de ce. Am fost un om absolut normal cum am mai spus de atâtea ori şi mă miram adesea. Acum pot spune că ei, cei care m-au lovit, sunt toţi vinovaţi fiindcă le-a lipsit educaţia morală minimă, nu neapărat religioasă. Unul din lucrurile esenţiale pe care un om trebuie să le ştie de mic este că şi vorbele pot omorî, pot otrăvi, pot distruge. Cei pe care i-am întâlnit, mulţi şi nenumăraţi, mi-au aruncat în faţă (nu în gând) vorbe rele sau absurde care m-au rănit sau m-au descumpănit. Eu nu am avut nici greşeli de acest gen faţă de alţii, fiindcă avusesem o educaţie strictă şi eram lucidă şi mereu în realitate şi respectam oamenii. Mi s-a întâmplat ce e drept să greşesc şi eu astfel, dar extrem de puţin, poate numai de vreo cinci ori, numai când fusesem prea mult chinuită sau obosită de alţii. Dar şi atunci îmi reveneam repede astfel încât ţin minte toate cele câteva greşeli de acest gen pe care le-am făcut. Voi da unul sau două exemple mai încolo. Ei sunt toţi vinovaţi şi nu au nicio scuză.

Revin la portretul Simonei. Ea m-a lovit de mai multe ori. În ultimii ani la ultimul loc de muncă la bibliotecă şefa mea, destul de acră faţă de mine şi nenaturală când îmi cerea pe un ton fals să şterg praful pe rafturi dacă o întrebam ce pot face, se numea tot Simona. Simona din facultate a venit ea la mine fără ca eu să îi fi spus ceva despre povestea dintre mine şi Zăgrean şi mi-a povestit nitam-nisam despre faptul că ea era studenta lui Zăgrean şi că el era un profesor cam afemeiat (faimă pe care o avea demult) şi că i s-ar fi părut că el îi face aluzii sexuale când o apostrofează că ea nu ştie nici să pună o aţă la o broască. Eu nu am înţeles defel aluzia sexuală şi am intuit vag că se referă la experimentele cu broaşte la facultate. Mi-a mai spus că ea este mândră că a reuşit să ia nota 7 la examenul cu el fiindcă el avea reputaţia de a fi un profesor sever. De fapt vorbele despre Zăgrean încă mă emoţionau în acea perioadă. Mă dureau de fapt. Ulterior Simona a devenit medic psihiatru chiar la secţia unu unde urma să fiu eu internată de câteva ori după tentativa de sinucidere din 1998. Ea s-a apropiat de mine şi m-a lovit din nou, în mizeria mea de atunci (cred că la două internări), cu vorbe stereotipe şi încărcate de fapt de dispreţ şi de superioritatea acestor "stăpâni", întrebându-mă cu glas tărăgănat (aşa vorbea şi în facultate), dacă "sunt bine" şi alte vorbe inventate pentru a trata "nebunii". Acum mă descarc şi eu: ce dracu să îi fi spus? Că mor de bine? Odată a venit cu una dintre fetiţele ei la spital printre pacienţi. Ea nu se schimbase aproape deloc, viaţa îi priise şi avea cam acelaşi corp şi chipul fără urme de bătrâneţe. Era mai elegantă ca în facultate, dar prea sexy şi genul parşiv-agresiv. Fuste desigur mini şi cizme pocnind din tocuri. Ieşind în curtea spitalului am aflat că îi priise şi viaţa conjugală şi de mamă, fiindcă un pacient bărbos care spunea că e armean discuta cu alţii că ea are patru fete fiindcă voia de fapt băiat şi se întreba ironic de ce nu a schimbat scula. Acel bărbos era diabetic şi a fost unul din puţinii pacienţi care s-a purtat bine cu mine iniţial şi m-a ajutat la căratul bagajelor, fiindcă eu aveam doar un picior. Eu mă întrebam cum naiba de pacienţii ştiau despre Simona ce viaţă are acasă. Tot ei au adăugat că ea ar fi un medic bun şi că are o groază de bani. Mi l-au arătat şi pe soţul ei, un tip relativ şters aşteptând-o. Apoi la un moment dat omul acela bun dintre pacienţi s-a uitat urât la mine, de parcă aflase ceva rău despre mine şi mi-a spus ceva de genul că "voi ne-aţi luat şi aia şi ailaltă, voi ne-aţi făcut şi aia şi ailaltă", ca şi cum el reprezenta Armenia şi eu vreo altă ţară agresivă faţă de ei. Eu nu mai ţin minte conţinutul geografic şi istoric al acuzaţiilor lui. Am fost tristă fiindcă eu nu greşisem nimic, fiindcă nu reprezentam nicio ţară şi fiindcă absolut toţi mă loviseră de-a lungul vieţii, inclusiv colegii de suferinţă ca pacienţi acolo şi el păruse om bun...Odată însă mi-a spus "Cristina, "Împărat şi proletar" de Eminescu"...Altădată mi-a spus că cântecul lui preferat e "Et si tu n'existais pas" al lui Joe Dassin. Da, acum pot spune că avea dreptate.

Tot la facultatea de psihologie mai era un student "bătrân", care absolvise deja medicina şi avea un aer de cunoscător. Pe el cred că l-am întrebat eu despre Zăgrean, fiindcă încercam să mă dumiresc legat de adevărul suferinţelor prin care trecusem şi treceam. Mi-a zis că da, desigur că îl cunoaşte, că el avea reputaţia că umblă cu o pălărie mare ( ca de popă) şi că îi spuneau "The Grean". Mi-a mai spus şi alte lucruri uitate deja. O altă colegă, al cărei nume l-am uitat, s-a aşezat lângă mine (sau eu lângă ea)la cursul de psihologia religiei, predat de o doamnă vioaie şi micuţă, doamna Rocco. Era un curs vioi şi amuzant. După ce profesoara ne-a vorbit despre aure şi semnificaţiile lor, această colegă mi-a spus brusc că "curvele au aura violet". Remarca ei m-a şocat şi prin cuvântul dur şi fiindcă eu nu spuneam niciodată lucruri aiurea. Şi mi se părea ciudat că ea îmi spune mie răspicat acel lucru. Atunci ea mi-a spus că ea ştie sigur şi că e un lucru recunoscut de toată lumea. Eu, amintindu-mi toată suferinţa mea sexuală din trecut şi iubirea mea nevinovată faţă de Zăgrean, i-am spus: bine, dar îndrăgostiţii care au viaţă sexuală mai asiduă? Ea mi-a spus că îndrăgostiţii nu au aura violet, fiindcă sentimentele lor sunt pure. Totodată mi-a spus cu lehamite că ea consideră că medicina este un lucru serios şi care merită, în timp ce psihologia este o porcărie. După încă vreo câţiva ani, d-na Holdevici ne-a făcut o confesiune ciudată şi anume că într-o perioadă din viaţă ea ajunsese rău, încât vedea aurele (din cauza unor meditaţii asupra unor mantre) şi ulterior a avut probleme în societate, ajungând la munca de jos. Dar scăpase cu bine şi pe strada mea era de vânzare o carte scrisă de d-nei despre frigiditate. M-a mirat, fiindcă ştiam că e necăsătorită şi fiindcă eu sufeream de mult timp în singurătate.

Urmarea în partea X.