Buna (străbunica mea Victoria) împreună cu soțul ei moș Onea, despre care se spunea că fusese un om foarte rău și că fusese măcelar în sat, au avut doi copii: Maria, născută în 31 martie 1921 (poate am uitat data exactă) și Ion (bunicul meu) născut în 12 aprilie 1925. Între ei erau 4 ani, aproape la fel ca între mama și fratele ei, tot fata născută mai întâi. Maria s-a căsătorit cu preotul Șerban Gheorghe (numele nu îl mai știu exact) care provenea dintr-un sat învecinat înstărit -- Noul Român. Oricum povestea preotului nu o știu cu precizie, dar el a profesat undeva acolo după ce a devenit preot, parcă chiar în Nou. Cum a cunoscut-o pe Maria nu știu. S-au căsătorit și după mai mulți ani el a fost mutat la București, unde, cel puțin de când eram eu mică, a slujit la biserica Sfinți de lângă Calea Moșilor veche, la doi pași de blocul în care locuia Oana Jitaru, colega mea de liceu, nepoată a istoricului Dumitru Almaș, bloc vecin cu cel unde făceam meditații cu Zăgrean. Așadar când mergeam la meditații treceam pe acolo, pe lângă biserica unde se spunea că fusese mama prezentată tatălui meu.
Maria Șerban a devenit ”mami” pentru restul familiei, am întrebat de ce îi spuneau așa și mama mi-a spus că așa îi spunea primul ei născut Șerban Gheorghe, căreia ea i-a spus Puiu, așadar și eu le spuneam lor mami, respectiv nenea Puiu. În poza de mai jos o vedeți pe mama mea în tinerețe alături de mama Limpi și moșul al micuț în costum popular (cioareci și cheptar cu model) dacă nu mă înșeală memoria, despre care se spunea că era un om bun. Este mai probabil să fie moș Onea, dar eu nu îmi amintesc bine cine sunt bătrânii pe care nu i-am cunoscut din poze. Mai e și buna, străbunica mea în ia de zi cu zi. În poză mai apar nenea Puiu în tinerețe și posibil tanti Olguța, soția lui sau poate doar logodnică atunci ( nu pot să o recunosc cu precizie), și mai apare și preotul Șerban, cel cu burta dezvelită. Poza este datată pe spate 1969, deci mama avea 22 de ani. Moș Onea sau moșul al micuț- mama mai știe -, din câte țin minte a murit în 1970, deci cu un an înainte să mă nasc eu. În poză ei stau în fața sușopului, cum numea familia mea acel șopron, unde dormiseră bătrânii rămași fără casă, respectiv părinții și/sau alte rude ale bunicii mama Limpi, născută Barb, fie iarnă, fie vară. Mama spunea că îi era tare milă de ei. Pe unul dintre bătrâni (nu mai știu pe care) l-au ținut când trăgea să moară în ieslea din grajd, fapt care se pare că a impresionat-o mult pe mama, fiindcă mi-a povestit de mai multe ori. Acolo cel puțin era mai cald de la răsuflarea vitelor. Oricum nu ar fi avut loc în casa veche, compusă din tindă cu afumătoare și două camere, unde stăteau înghesuiți trei-patru generații, Sarafini (dinspre tatăl bunicului meu) și Nicodimi (tatăl străbunicii) -- de pildă apare într-o poză în ziarul local moș Nicodim, tatăl bunei, la 101 ani (aproape) depunând votul său în 1967 sau 1968. După aceea a murit și crucea lui exista încă în cimitir în 2011, când am făcut eu poza, se vede clar că e ridicată de Victoria fiica lui și se văd anii nașterii și morții. Acel șopron a devenit ulterior, după moartea bătrânilor ( nu știu cum era înainte) nucleul familiei - bucătărie și cameră de zi de cum da căldura până venea gerul. A rămas neschimbat până către anii 90 sau după, când au făcut o fereastră adevărată în locul găurii aceleia acoperită cu sârmă și nailon. Nucul dintre pietrele din curte era încă tânăr, este același cu nucul de care bunicu mi-a atârnat dădăușul și unde am poze dându-mă huța pe scândura mică. Casa nouă nu a fost terminată până în anul 1959, așa scrie pe zidul din spate. Su șop era pământ pe jos, toată copilăria am măturat stropind cu apă dintr-o cupă pe care o umpleam din căldare, să nu se ridice praful. Ciment au pus pe jos acolo numai către anii 90.
Pentru a termina povestea despre familia Nicodim sau Nicodin din care se trăgea buna, am de adăugat că nu sunt sigură dacă ei au trăit efectiv tot în casă cu Sarafinii, după cum nu sunt sigură acum a cui a fost casa bătrânească cu cerdac, unde le plăcea tuturor să facă poze în copilăria mea. Ceea ce e cert e că un urmaș al familiei Nicodim a ajuns medic chirurg și chiar director de spital în Sibiu și a avut doi fii -- Neluțu și Sănducu (parcă), care au devenit amândoi chirurgi. Neluțu cred este cel care mi-a făcut incizie chirurgicală după internarea mea la psihiatrie în 1992. El lucra la spitalul Elias din București atunci și eu aveam un flegmon care nu se vindeca altfel, fiindcă acumulase mult puroi, din cauza injecțiilor și igienei precare din spital, unde m-au ținut în așternuturi folosite de altcineva înaintea mea vreo câteva zile după internare. Făcusem și un stafilococ la urechea dreaptă rezistent la orice antibiotic (ca mulți nosocomiali) și a trebuit să îl taie și pe acela cu bisturiul. Doctorul Nicodim din Sibiu este singura persoană care, în viața mea de după 1992, s-a purtat politicos și omenește cu mine la înmormântarea lui mama Limpi în 1996, cum am mai povestit. Am aflat în urmă cu ceva ani de la mama că el a murit singur în casă și l-au găsit după câteva zile. Era bolnav de diabet, păstrez o amintire frumoasă în definitiv despre el. Mama îmi povestea cu nostalgie că, pe vremea când era elevă la liceul Lazăr în Sibiu, se juca uneori cu verii ei Nicodim și odată din greșeală au răsturnat magiunul din cămară, astfel încât după aceea l-au adunat de pe jos și probabil că l-au mâncat cu praf cu tot ulterior. Cei doi băieți au crescut și au păstrat legătura cu familia Șerban din București, nu cu mama mea, ruda săracă. Înainte de revoluție mi s-a spus că spitalul Elias era pentru ștabi, adică pentru cei cu funcții importante în regimul comunist. Dar eu și familia mea am avut legătură cu spitalul Elias numai după revoluție. În anii care au urmat am senzația aproape certă că și Genica, cumnata mamei, a fost internată acolo pentru a se opera de varice.
Am început să aflu vești despre familia Șerban încă de când eram mică și stăteam deja cu mamaia. Mamaia mi-a povestit că tata voia să mă boteze Teodora, dar familia voia Cristina și mami Șerban a vrut să mă cheme Monica, astfel încât am fost botezată Cristina-Monica. Tot unchiul mamei m-a botezat, probabil în aceeași biserică și tot el i-a cununat acolo pe părinții mei. Am destule poze de la botez și de la cununia părinților, unde se poate vedea clar că e preotul Șerban și de asemenea apare mami. Când am vizitat mânăstirile din nordul Moldovei împreună cu părinții, un preot i-a întrebat pe părinții mei cum mă cheamă și ei au zis Cristina (în afară de buna nimeni din familie nu îmi spunea Monica) și preotul a zis că e un nume predestinat și că înseamnă că sunt creștină. Genica de la Sibiu îmi spunea uneori în glumă ”Creștina”. Nu postez aici poze de la cununia părinților, ci doar o poză de la botezul meu, unde sunt scufundată în cristelniță și îi puteți vedea și pe nașii mei. Nașei mele îi plăcea, nu știu de ce, de preotul Șerban, dar el devenise ramolit și libidinios, cel puțin după 1984, cum voi povesti mai încolo.
Preotul și soția lui au primit o casă undeva în cartierul Mitropoliei, aproape de facultatea de teologie. Casa era liniștită și destul de mare - patru camere și dependințe. Deasupra lor locuia la etaj o persoană în vârstă căreia noi îi spuneam mami Scarlat și care venea jos să stea de vorbă cu mami sau cu buna uneori. Când eram copil, buna a început să fie ținută iarna la mami fiica ei în București și vara în sat, la bunicii mei. Din câte spunea buna, ea era mai bine tratată de fiică decât de fiu și primea medicamente și alte mici atenții, în timp ce bunicii nu puteau să o îmbrace și, când stăteam la masă, ea era obligată să mănânce separat, pe colțul unei lavițe, hrana noastră cea de toate zilele, de obicei mămăligă, și de obicei din blidele cele mai proaste, cu tacâmuri rele. Oricum nu știu cum mânca la mami, dar îi dădeau delicatese oarecum și ceva bani, din care ea mi-a cumpărat o rochie când aveam vreo 13-14 ani. Rochia era albastră, dar foarte de modă veche și pentru copii, buna spunea (știu că nu credeți, dar e adevărat) că îi place culoarea albastră! Având în vedere că altfel mă îmbrăcam cu haine de la mama, a fost un gest frumos. Cât despre mami Scarlat -- a apărut și în prezența mea de câteva ori și datorită ei am început să îi spun bunicului meu ”bunicu”, că ea zicea că e rușinos să îi spun moșu, așa cum era de fapt obiceiul la țară. Dar moșul meu era încă tânăr, abia peste 50 de ani, fiind născut în 1925. Cât despre buna, când a intrat în anul morții a început să aibă vedenii, vedea gângănii pe jos, fenomen care apare uneori la bătrânețe, cred eu din cauza circulației sangvine cerebrale și denaturării celulelor nervoase din creier. Atunci ea credea că oamenii răuvoitori îi pun gângănii, nu mai suporta să stea cu fiica ei și începuse să blesteme și să vorbească urât de preotul Șerban, ca și cum el avea ceva cu ea, ba chiar ca și cum voia să o necinstească sexual, ceea ce m-a îngrozit. Mi-era milă de ea atât de mult încât mi-au dat lacrimile cu adevărat, în timp ce îi spuneam (când a stat un timp cu mine și părinții mei): ”bunișoară, nu sunt gângănii...”. Ea tot le vedea și la noi acasă.
Preotul și nevasta lui au mai avut încă un fiu, nu mai țin minte după câți ani, pe care l-au botezat Ovidiu. Băiatul mai mare, nenea Puiu, a devenit inginer mecanic parcă, iar fiul mai mic s-a înrolat inițial în rândul studenților de la seminarul teologic, dar ulterior a renunțat să devină preot și a devenit tot inginer, nu mai știu în ce domeniu. Spre deosebire de nenea Puiu, care nu m-a vizitat la Andronache la mamaia, nenea Ovidiu a fost acolo, dar, din câte țin minte, fără copil și fără nevastă la un moment dat.Totodată îmi amintesc că odată, la o zi de naștere a mea, au venit cu toții -- și mami și preotul parcă și nenea Ovidiu cu soția lui tanti Lucica, căreia în prezența mea i se spunea adeseori Lucica lu Ovidiu. Atunci am primit cadou de la mami o păpușă mare, deși nu mai eram copil mic și de la tanti Lucica o mașină de cusut de jucărie, la care m-am chinuit eu să fac hăinuțe pentru păpuși. Tanti Lucica spunea că deși eu nu mai sunt copil mic, ea consideră că jucăriile tot îmi vor plăcea și că mă voi juca cu ele. Desigur mi-au plăcut, puneți-vă în locul meu :copil sărac, care nu înțelegea încă de ce faptul acesta contează mult, cu sufletul frumos și cu drag de toată familia. Ba mai mult decât atât, mă jucam cu jucării vechi și dubioase, găsite în casa aceea plină de vechituri și cu cărți vechi pentru copii în limba germană (mamaia spunea că fusese educatoare la o grădiniță în germană, dar nu puteam explica prezența unui abecedar în limba germană Fibel vechi acolo și mai târziu m-a uimit faptul că vărul meu Cosmin, născut în 1980 parcă, a învățat la școală după același Fibel! Încă mai țin minte povești din acea carte, puteți verifica -- de pildă cu vulpea și gâsca sau cu Susie cea care e răcită, etc. Bun, o să ziceți că le-am văzut la Cosmin, eu vă spun adevărul că erau și în Fibelul meu. Oricum eu nu îmi puteam explica a cui fusese tricicleta veche pe care am multe poze și nici a cui fusese mobila veche, roz și dezmembrată, pentru păpuși, pentru care verișoara mea Franci spunea odată că mă invidiase. De fapt aveam puține jucării.
Fiul mai mare Gheorghe Șerban s-a căsătorit cu Olga Atena, care era olteancă, fapt care urma să fie prilej de vorbe răutăcioase din partea lui mami preoteasa, care nu a avut-o la inimă deloc. Am impresia că se căsătoriseră înaintea părinților mei, dar poate mă înșel. Fiul lor Alexandru, zis Andi, era cu trei ani mai mic decât mine și era blond deshis în copilărie, deși amândoi părinții lui erau bruneți, brun închis. Ceea ce m-a mirat pe mine când eram la liceu și am început să privesc prin sertarele din casă uneori, a fost faptul că am găsit o rețetă sau act cu numele Atena și nu mai știu cum, ceea ce m-a dumirit buștean (eram în perioada în care mă îndoiam, pe bună dreptate, că părinții mei sunt părinții mei adevărați). Am mai găsit multe vederi destinate mamei mele când era încă domnișoară și stătea împreună cu preotul și mătușa ei. Pe unele vederi erau scrise lucruri fără înțeles și misterioase pentru mine, de pildă ”să ne întâlnim la încă un circuit” -- poate era vorba de circuite turistice -- oricum mama se pare că avusese mulți prieteni și fusese curtată de diverși băieți.
În familie a devenit proverbial faptul că acei doi frați se dușmăneau sau că nevestele lor erau de vină și că mami preoteasa îl favoriza pe Ovidiu în detrimentul fiului mai mare. Până și mamaia mea, care de obicei nu bârfea deloc, cel puțin de față cu mine, spunea, când eu eram încă acolo, deci înainte de 1984, că este foarte urât când o mamă își iubește atât de mult un copil și uită de celălalt, că este foarte urât când doi frați se dușmănesc, etc. Oricum și mamaia, fie iertată, îl venerase pe tata în defavoarea nașului meu și, în definitiv, nașu e cel care a rămas în casă cu ea. Iar tata nici nu știa ungurește precis, în timp ce nașu vorbea fluent.
Oricum, în 1981, la ziua mea de naștere, au venit foarte mulți oaspeți și eu eram fericită. Au venit ambii bunici de la țară, nașii mei, preoteasa mami și preotul probabil (care cânta la petreceri), nenea Ovidiu cu tanti Lucica și cu fetița lor botezată Monica, nenea Puiu, dar parcă nu și tanti Olguța, care nu apare în poze, mai eram eu, părinții mei și tanti Mimi cu nenea Tică, soțul ei, care făcea fotografii cu noi toți. Toți înghesuiți într-o cameră de bloc. Nu mai țin minte în ce an era născută Monica. Ea era tot blondă, dar avea trăsături foarte asemănătoare cu părinții ei și în realitate tanti Lucica și nenea Ovidiu erau șateni, nu bruneți, deși în poza de mai jos nu se vede. Așez mai jos două fotografii de la acea petrecere (țin minte și acum broșa aceea a mea, era cu pietricele roșii):
Chiar și înainte ca nenea Puiu să cumpere casa aceea în sat, ei mai veneau la Colun în vizită cu Andi. Cred că și tanti Lucica a venit cu nenea Ovidiu, dar oricum mult mai puțin și pe fugă. După 1989 cei din urmă mai aveau unele treburi în Nou, satul de obârșie al preotului -- am impresia că mai aveau proprietăți acolo, dar nu sunt sigură. Ceea ce e cert e că nenea Ovidiu și tanti Lucica m-au dus odată, după 1990, la Colun, este posibil ca ei să fi avut treabă în Nou -- Monica nu era iar eu, la îndemnul lui tanti Lucica, am cântat în mașină diverse cântece, culmea e că ea știa pe dinafară o parte din cântecele și șlagărele de pe casetele tatei, cântece care însemnau foarte mult pentru mine, fiind legate cu nostalgie de trecutul mai luminos din tinerețe și de iubirea aceea față de Zăgrean. Oricum, cred că eram dopată cu medicamente psihiatrice și oricum încă prea tânără și naivă, de aceea m-am lăsat dusă de nas să cânt împreună cu ei. Aveam sufletul curat, așa e și acum, dar atunci eram prea inocentă. Oricum nenea Ovidiu își amintea și el atunci de diverși cunoscuți, când treceam cu mașina prin Arpașu de Jos parcă. (Voi verifica pe hartă și pe drumul național dacă am timp, pentru a spune cert ce sat era).
Pe verișoara mea Monica am văzut-o numai de câteva ori întreaga viață. Lui nenea Puiu i s-a dat o casă cu curte, foarte aproape de casa în care stătea mama lui. După un timp au mai făcut modificări și au amenajat-o elegant. Eu și părinții mei am fost de mai multe ori la ei în vizită. Da, aveau în aparență mulți bani. Tanti Olguța era profesoară de engleză, el era doar inginer. Tanti Lucica absolvise ASE-ul și apoi se spunea că făcuse Ștefan Gheorghiu și părinții mei spuneau că ar fi securistă. În anii 1984-1989 mama își schimba părerea despre verii ei și soțiile lor după cum bătea vântul. În perioada aceea o prefera oarecum pe Olguța, despre care spunea că este un om dintr-o bucată, în timp ce Lucica era prefăcută și vicleană, așa spunea mama. Lucica și Ovidiu au locuit la bloc în Băneasa, dar aveau mobilă prețioasă înăuntru, o nebunie a lui Ovidiu spunea mama, să cumpere mobilă veche și de valoare pentru un apartament mic oarecum. Tata mai spunea despre Lucica că ar fi țigancă și despre mama mea avea părerea că nu o suferă pe aia fiindcă e mai deșteaptă decât ea (așa zicea tata). Monica a fost un copil răsfățat în aaprență. Când eram mică toți spuneau că este foarte greșit din partea părinților ei faptul că o protejează de orice microb și o îndoapă cu medicamente, în loc să o lase să facă imunitate și anticorpi. Monica părea într-adevăr o fată crescută într-o colivie de sticlă luxoasă. Odată am văzut la mami unul din cadourile ei -- un trenuleț de jucărie mare, care trebuie să fi costat o avere, era întins pe jos în camera de la intrare. Tot în casa preotesei au adus pianul Monicăi, dar nu știu dacă ea știa să cânte. Pe perete, în zona pianului, era atârnată o fotografie de nuntă a părinților Monicăi, care m-a impresionat plăcut, fiindcă mireasa era ca o floare delicată, frumoasă și foarte subțire, îmbărcată într-o rochie vaporoasă și gingașă și delicată, ca o zână. Mie maică-mea mi-a aruncat pianul chinezesc de jucărie, în ciuda protestelor mele, fiindcă țineam la el, și eram deja persoană adultă. Cum spuneam, maică-mea nu mă respecta deloc. Pe acel pian mic de jucărie eu descifrasem la 18 ani o partitură muzicală din colecția Mauger (cred că volumul IV) în limba franceză, respectiv cântecul A la claire fontaine, pe care urma să mi-l amintesc după mulți ani, când am văzut filmul Vălul pictat, unde e cântat același cântec! Vă dați seama cât de mult m-a mirat această coincidență. Tot la mami au adus canarul Monicăi, nu mai știu cum îl chema. De fiecare dată când mergeam la mami, până nu cu mult înainte de moartea ei, mami ne vorbea despre Monicuța și foarte puțin despre Andi. Monicuța în sus și în jos de parcă are obsedată, de parcă avea o iubire prea mare cred eu. Mai demult am fost odată împreună cu părinții la nenea Ovidiu acasă și era și Monica. Nu mai știu câte apartamente au schimbat ei de-a lungul timpului. Acest fapt cred că era după revoluție și Monica avea parcă deja calculator. Tata a spus atunci despre ea că este ”un geniu neînțeles”, așa cum spunea în derâdere și despre mine uneori sau despre alți copii.
Revin la anii 1984-1989. Preotul Șerban a oficiat inaugurarea apartamentului părinților mei. Au fost desigur mulți oaspeți și, deși nu mai țin minte, probabil nenea Puiu a fost cu soția și nenea Ovidiu nu a fost. Oricum copiii verilor mamei nu au fost niciodată la noi, nici la Andronache, nici în Colentina sau pe Moșilor. Mai avem încă niște casete cu rudele înregistrate și cântând la petreceri doine ardelenești și cântece de petrecere. Una sau două mi-au fost sustrase, la fel cum au luat și poze vechi. Exista o casetă de la inaugurare precis, poate că mai e, nu am mai căutat de mult. Cel mai neplăcut lucru pentru mine a fost faptul că preotul bătrân m-a molestat sexual, m-a tras și strâns de sfârcuri când a intrat în casă și m-a sărutat cu forța pe gură. Mama și mami asistau zâmbind la această scenă grețoasă. Când au plecat invitații mi-era așa scârbă încât m-am dus la maică-mea chiar să îi spun, deși știți ce îmi făcea ea atunci. A refuzat să discute cu mine și atunci, nu aveam cui să mă plâng.
Tot în anii 84-89 a fost odată la noi în vizită familia Ramba, împreună cu fata lor Brândușa. Îi cunoșteam de la mami, unde erau invitați. M-a șocat în copilărie faptul că Brândușa, copil de bani gata spre deosebire de mine, se plimba degajat printre adulți și cânta împreună cu ei ”cântecul căcănarilor”. Când a fost în vizită la noi, ea a cam răs de faptul că sunt grasă și port mărimea 46 la haine săraca de mine. Nu i-am purtat pică, dar mă irita puțin atitudinea ei nepoliticoasă și nonșalantă. Am fost și eu odată cu părinții mei la ea în vizită. Locuiau nu departe de Moșilor, undeva pe lângă bulevardul Dacia, care mi se spusese că e zonă pentru ștabi. Nu mai țin minte ce lucra atunci dl. Vasile Ramba, dar după revoluție a fost o vreme șef la RADET, la gaze, așa știu eu, oricum pot verifica pe internet. Este ciudat că oamenii ăștia înstăriți s-au amestecat puțin cu familia mea săracă. Cu familia Șerban aveau legături, sunt de acord, dar cu noi de ce? Pe dna Ramba am mai văzut-o la înmormântarea preotului Șerban. Nu mai știu dacă mama l-a pupat și pe acela pe frunte, cum am văzut că face ea la înmormântări și cum a făcut cu mine încă din timpul vieții mele. Când în biserică a intrat Lucica lu Ovidiu, cineva (poate Genica de la Sibiu) mi-a șoptit : ”Lucica a rămas la fel de frumoasă”. Într-adevăr, peste tanti Lucica urmele timpului nu prea s-au făcut simțite mulți ani și nici nu s-a îngrășat. Ea a venit pentru câteva momente de reculegere și la înmormântarea tatei (singura rudă care a venit, în rest erau doar Franci și nenea Feri și eu și tanti Verona la aceeași masă ca rude ale mortului, plus negrii de la ambasada unde lucrase mama -- Congo, Brazzaville -- și care s-am închis la scurt timp după moartea tatei) la alte mese, plus vecini de acolo și cei de la Sibiu plus Lili Stoicescu. Și la înmormântarea tatei Lucica era neschimbată.
Despre familia Ramba ne mai dădeau vești Roji sau frizerul de câini nu mai știu cum îl chema. Acesta din urmă a mai apărut în ultimii ani în drumul meu pe Moșilor, și am uitat cum îl chema. Roji era o femeie săracă vecină cu mami. Îi făcea curat, avea bani puțini. Nu mai țin minte când a apucat-o pe mama ideea să devină cucoană și Roji să îi facă curat. Oricum, nu cu mult înainte de revoluție, înainte făcea ea singură curat peste tot și aproape că nu mă lăsa pe mine deloc să fac, nici măcar la mine în cămăruța mea mică. După 84 mama spunea cu năduf tatălui meu: ”Eu asta sunt: servitoare la familia Moldoveanu”. Tata o contrazicea, dar amândoi săreau mai apoi să mă bată pe mine, fără greșeală din partea mea. Mama îl numea pe tata ”ungur împuțit”, deși cum am mai spus, el nu semăna cu fratele lui deloc și cred că nici cu părinții lui și nu știa o boabă ungurește, spre deosebire de nașu. Roji era de origine maghiară. Avea rude la Cluj, astfel încât în iarna 1990-1991 când eu eram studentă la Cluj, a venit la mine la cămin cu o plapumă adevărată trimisă de mama ca să nu îngheț. Este adevărat, pentru asta îi sunt recunoscătoare la fel cum îi sunt recunoscătoare pentru pachetele pe care mi le trimitea și pentru faptul că nu mă vizita acolo. Atunci mama a fost o mamă bună, singurul an din viața mea și în definitiv carnetul de CEC din care mâncam era tot de la ea. Păcat că mi-am ratat singura șansă din viață și nu am putut rămâne acolo. Dar nu a fost vina mea. Cât despre Roji -- era o poveste interesantă, mai ales prin finalul neașteptat. La un moment dat mi s-a spus că fata ei a fost necinstită de un băiat și a rămas gravidă. Deși fata nu era vinovată, Roji se spunea că a bătut-o de a lăsat-o fără dinți în gură. Ulterior fata s-a măritat și parcă a mai avut încă un copil, asta nu mai știu sigur. Cu ani în urmă, mergând la mami care era pe patul de moarte, am aflat, printre poveștile despre Monicuța, care se stabilise într-o vreme la Luxemburg, am aflat că Roji se îmburghezise, primind drept moștenire o casă din vecini de la o bătrână de care avusese grijă și că Roji acum era doamnă. Am privit în jurul meu și am văzut decăderea acelei case în care bolea mami, petele și găurile pe pereți sau dușumea, lucrurile vechi, etc. Mami a fost însă bine îngrijită și salvată de fiul ei Ovidiu de la moarte de câteva ori, așa spunea ea. La un moment dat mami a adus vorba de săracu Puiu, care chipurile era bolnav și prost îngrijit de nevasta lui și ei îi părea rău că nu poate să îl ajute. Nenea Puiu avusese o tumoră cerebrală și fusese operat demult pe creier. Se spunea că tumora era benignă. Tanti Lucica spunea că și soțul ei avusese o tumoră cerebrală dar că tumora lui Ovidiu fusese mai mare ca a lui Puiu. Eu nu știu dacă e adevărat, așa spunea ea. Tot la fel nu știu dacă e adevărat ce bârfea familia mea despre Ovidiu după revoluție: spuneau că el se rănise singur și că nu fusese rănit al revoluției așa cum pretinsese. Dar, ca urmare a certificatului de revoluționar și avantajelor adiacente, el a primit un apartament în centrul civic. Tot la acea vizită, mami, cu un zâmbet ușor care mie mi-a plăcut (deși mami nu a fost un personaj întrutotul pozitiv) ne-a spus mie și mamei mele că a rămas mirată când a aflat că Andi, vărul meu care emigrase în Japonia, are o fetiță. Că ea cică ar fi spus bine, un băiat tânăr trebuie să aibă o fată lângă el, și când colo Andi era de fapt tatăl unei fetițe. Și ne-a arătat o fotografie cu Andi în Japonia care m-a șocat puțin, fiindcă Andi nu mai avea părul blond-șaten ci șaten închis. Dumnezeu știe când i s-o fi schimbat -- nu pot spune cu precizie cum era când a plecat acolo.
Înainte ca Andi să plece în Japonia, după revoluție, tatăl lui a înființat o firmă inginerească și odată i-am vizitat la ei acasă și am aflat că tanti Olguța era mândră nu doar de faptul că Andi învățase japoneza, o limbă așa dificilă, inclusiv scrisul, dar era mândră și de faptul că fiul ei îl ajutase cu succes pe tatăl lui la firmă, un fel de marketing dacă nu mă înșeală memoria. Ceea ce mi s-a înfipt în minte atunci era că Andi părea puțin arogant și chiar atunci am văzut numărul de înmatriculare a unei mașini pe stradă, în fața casei lor (poate era a lor mașina). Numărul era cu literele ZEU și nu mai știu ce numere. Am ținut minte, fiindcă mi-a amintit de zeitate și Dumnezeu. Părinții lui Andi au fost dintre puținele persoane care ne-au călcat pragul după 1989 și cum am povestit deja m-au ajutat și cu transportul de la Colun la București sau invers. Au venit în vizită la noi de ziua mea în 1996, când împlineam 25 de ani, iată mai jos o poză de atunci, în care mama e puțin amețită, dar pare să fie bucuroasă că tanti Olguța era cu noi atunci. Acum nu mai găsesc acea poză, dar precis o am pe undeva, așa că voi pune una făcută tot atunci, cu mama și nașa de-o parte și de alta a părinților lui Andi.
Nenea Puiu a suferit mai mulți ani după operația pe creier. Am fost împreună cu mama la înmormântare. Era Crăciunul, în biserica din cimitir, lângă parcul fost al Libertății, actual nu mai știu cum, parcă Carol după regele Carol, era un brad mare împodobit lângă catafalc. La intrarea în cimitir ne-a întâmpinat Cosmin, care era impresionat de modul în care arăta mortul, săracul. Într-adevăr, nenea Puiu putea fi ușor recunoscut, dar slăbise atât de mult, încât...înțelegeți. În ultimii ani de viață devenise bisericos și donase bani pentru construirea capelei în care era așezat mort și pentru refacerea eventual a bisericii mari, nu știu exact ce. Cert e că numele lui era ca donor și în capelă (dacă nu m-a lăsat memoria) și în biserică precis, în partea stângă a ușii, adică dreapta ușii privind spre altar. În colțul celălalt era pictată, spre mirarea mea, sfânta muceniță Hristina, sfânta cu numele meu de fapt, care se sărbătorește pe 24 iulie. Mama l-a sărutat și pe nenea Puiu pe frunte, cum a făcut cu ceilalți morți și cum de fapt m-a sărutat și pe mine în tinerețe, eu fiind încă în viață, și m-am scârbit. Andi nu a putut veni la înmormântare din Japonia, dar a fost prezent prin poze colorate vesel cu fetița și soția lui acolo, soție de origine română. De fapt nici nu știu sigur dacă sunt căsătoriți. Am mai multe poze cu Andi când era mic, postez mai jos una în care suntem amândoi în fața casei noi la Colun, cu vărul meu Cosmin încă bebeluș, deci era în 1981-1982. Poza de mai jos e de fapt un cadru dintr-un film făcut cu un camcorder ieftin, de aceea se vede slab. Poza era înrămată la Colun sușop, unde sunt multe poze cu mine și cu alții, cum sunt și în casa veche.
Mai jos poza preferată a lui nenea Puiu, D-zeu să îl ierte, o poză mai veche în care și eu și Andi stăm pe oliță. Vă jur că pe vremea aceea eu habar nu aveam că băieții au puță și nici cum arată și nici nu eram curioasă. Cam așa am rămas toată viața, la stadiul acela de oliță, fără să înțeleg de ce alte fete se amuzau când era vorba să mâncăm ”puțișoare”, adică aluat frământat cu cartofi, prăjit în pesmet cu zahăr, resturi care rămâneau când făceam găluște cu prune fierte.
Nu mă pot abține și mai pun o poză care îmi place -- carul plin cu fân adus de bunicu și Andi sus în fân cu hățurile în mână. Pe vremea aceea oamenii nu aveau roți de cauciuc la căruță, mergeau la potcovar și la fierar. Calul nostru, acest imens și puternic animal, se numea Puiu -- coincidență oare?
Și iată trei din pozele mele cu Andi, mama, mama Limpi și buna și nenea Puiu la sfrunit cucuruzul. Nenea Puiu mereu l-a ajutat pe bunicu cu diverse unelte sau mașinării. Noi copiii și buna aveam rolul să mai alegem boanele de cucuruz rămase pe știuleți după mașinit. Nu m-am putut abține să le postez, deși în acea perioadă eram ca un porc de grasă și mama pare să se uite fericită la mine. Nu era vina mea, ulterior am slăbit și tot așa, ei mă îngrășau.
După cum poate știți deja, nenea Puiu mi-a făcut, când aveam 15 ani, acele două poze frumoase, cu același aparat, una în plin soare alta la umbră, cu costumul popular al mamei Limpi de care eram eu mândră, în curtea lui. Iat-o pe cea la soare, de abia mijeam ochii (eu eram, nu tanti Olguța, care avea ochi de japoneză sau asiatici dacă vreți, din întâmplare):
Mai am de adăugat câteva lucruri despre familia lui Andi. La înmormântarea preotului Șerban a venit și tanti Olguța, dar a rămas în spatele bisericii, mai retrasă. La un moment dat mi-a făcut semn să mă apropii și mi-a dat o punguță cu ceva daruri -- nu știu ce iconiță sfințită la muntele Atos și alte fleacuri și un crucifix mic cu Isus răstignit, de argint se pare. Și nu mai știu ce cărticele, oricum mai am și acum punguța, chiar dacă am uitat ce era în ea. Crucifixul stă așezat pe unul din rafturile micuței mele biblioteci.
Un alt lucru mai puțin plăcut e că în anii 90, chinuită fiind de multe necazuri și nedreptăți, am fost la ei în vizită și m-am plâns că nu mai puteam ...m-am plâns de tot ce mi-au făcut păîrinții și de alte necazuri de asemenea. Când am terminat povestirea, nenea Puiu se uita la mine de parcă nu eram om și amândoi m-au dat afară în mod discret. El i-a spus soției: ”trebuie să chemăm preotul să sfințească casa”.
La înmormântarea lui a venit și fratele lui, dar nu și tanti Lucica, dacă nu mă înșeală memoria. Fratele lui mai mic a scos o hârtie și a dat-o preotului, să îi citească pomenirea vieții și faptelor sale. Nenea Ovidiu a ținut un mic discurs la rândul lui lângă sicriu și s-a scuzat că trebuie să plece fiindcă mama lui adică mami este foarte grav bolnavă și se tem că o vor pierde și să știm cu toții că ea nu trebuie să afle că nenea Puiu a murit.
La înmormântarea lui mami, care a avut loc mai târziu, a fost și Monica. Îmi amintesc că în curtea bisericii (nu mai știu care) unde s-a ținut slujba, aproape de poartă, era un tei bătrân sau altfel de arbore imens, efectiv imens, ceea ce m-a dus cu gândul la concluzii filozofice, mai ales când am văzut că pe trunchiul copacului erau crescute în șir multe ciuperci. Monica era acum o tânără femeie înaltă pe tocuri foarte înalte, împreună cu logodnicul ei probabil, care nu prea știa sau nu vorbea românește, cam de aceeași statură cu ea. Monica mi-a vorbit clar cu condescendența celor bogați față de săraci, de care am mai vorbit în postarea despre Irina de la Constanța și parcă cu un fel de căldură sufletească plus milă, și avea ceva din felul de a vorbi al mamei sale, poate împrumutat inconștient. Când sicriul era încă deschis, tanti Lucica a strecurat o bancnotă de 10 lei în mâna lui mami și aproape pufnea în plâns. Pentru mine 10 lei însemnau mult atunci. Nu știu dacă preotul a lăsat acel ort în mâna moartei. La plecare eu nu am mai mers la cimitir, fiindcă pentru mine era greu. Partea neplăcută e că au apărut dificultăți legate de înhumare, fiindcă mami avea loc de veci la Bellu, așa spunea ea de mult timp că îl cumpărase acolo. Cred că până la urmă au rezolvat încurcăturile. Dumnezeu să o ierte.
Revin din nou cu povestirea la părinții Monicăi. Între anii 1984-1989, eu citeam foarte mult, mai ales romane reprezentative, lucruri frumoase. Citeam și câte o carte pe zi în anumite perioade, părinții mei furioși veneau și îmi smulgeau cărțile din mână să nu citesc noaptea și în rest făceau scandaluri de ore în șir, împiedicându-mă și prin asta să citesc. Tata și mama citeau puțin sau deloc. Tata avea în bibliotecă multe cărți bune, nu le mai enumăr. În anii aceia și cărțile deveniseră marfă pe piața neagră și tanti Lucica venea periodic la noi cu transporturi (sau le lua mama sau altcineva) de cărți proaspăt tipărite. Părinții mei alegeau și le plăteau. Nu erau foart scumpe atunci și de fapt părinții mei numai asta aveau de valoare în casă: cărți. Evident acele cărți erau pentru mine eventual, nu pentru șoareci și chiar am citit o parte din ele, dar nu multe, fiindcă citeam mai mult după schemele mele de autori și capodopere și mai mult din biblioteci publice, nu de la tata. Odată tanti Lucica mi-a spus un lucru care m-a șocat și anume că doar atunci pot și eu să citesc și să mă bucur de cărți fiindcă după ce termin liceul vor fi multe alte lucruri și nu voi mai putea. De parcă îi era milă de mine, de parcă știa că bucuria lecturii îmi va fi și ea interzisă în curând.
În ultimii ani, nu mai știu de când, ei și-au făcut casă și proprietate la Pipera, unde nu știu cine i-a făcut să investească o groază de bani. Eu nu am fost să îi vizitez, am impresia că verișoara mea Irina a fost de mai multe ori. Și mama mea, care mi-a spus că au și piscină și multe alte minunății pe care eu nici nu pot să mi le imaginez. O proprietate mare pentru doi oameni singuri. Nena Ovidiu avea și un mic magazin undeva în zona fostei piețe Amzei, nu știu cum se numește azi. Am fost odată acolo, când lucram ca bibliotecară, de fapt femeie de serviciu, la biblioteca ASE. El mi-a dăruit o alifie germană cu gălbenele gratuit și m-a adus acasă. Eu stau la intersecția Eminescu pe Moșilor, într-un bloc care e foarte aproape de locul unde l-am văzut pe Zăgrean în 15 iulie 1989, după ce tata și nașu m-au bătut o noapte întreagă fiindcă nu putusem să merg la examen din cauza lui Zăgrean. Zăgrean se uita urât la tata, care coborâse să ia țigări, dar tata nu părea să îl recunoască. Tot aici unde stau este o famracie Ana Maria, chiar numele soției lui Zăgrean, fapt pe care eu nu îl știam până în 2006. Mama mea spunea că ar fi fost bine să mă fi băgat nenea Ovidiu să lucrez la acea farmacie aproape de casă, fiindcă acolo lucra amanta lui. Bineînțeles că eu nu aș fi acceptat o asemenea sinecură, dar tot ar fi fost parcă mai bine decât foamea. Doi pași mai încolo, pe bulevardul Dacia, în stația de troleibuz, este o gogoșerie numită Georgiana, exact numele fetei lui Zăgrean, lucru pe care l-am aflat abia în 2013 sau 2014. De acolo mi-am mai luat covrigi și alte produse mai sățioase, care nu costă chiar mult pe gram de produs, dar erau nesănătoase, eu cel puțin m-am simțit foarte rău după ce am mâncat mai multe zile de acolo - și umflarea picioarelor și multe altele - și unii au intrat peste mintea mea cu ideea că ei otrăvesc oamenii săraci și mai ales pe cei care nu percep gândurile altora sau sunt pe o altă lungime de undă. Un fel de totalitarism. Nu pot crede așa ceva, dar pot să vă spun că mai sunt covrigării și patiserii în zonă și odată la altă patiserie vânzătoarea mi-a făcut semn discret cu ochiul să nu cumpăr un produs care părea proaspăt și bun. Mai sunt și multe alte farmacii în această zonă. Cât despre Georgiana, e poate doar o stranie coincidență, la fel cu cea care ne leagă numele de piața Rosetti, aproape de blocul unde făceam meditații cu Zăgrean -- a existat o poetă destul de bine cunoscută, Christina Georgina Rosetti.
După încă un timp am fost invitate și eu și mama la nunta Monicăi, dar desigur nu am mers. Mama a mai fost și la parastas la nenea Puiu, dar eu nu am putut merge. Mama a întreținut relații și cu Lucica și cu Olguța. Olguța și ea chiar schimbau pein mail pps-uri care erau la modă acum câțiva ani (powerpointpresentations cu muzică și imagini frumoase pentru ochiul mai puțin pretențios). Mama a mai fost de câteva ori la tanti Lucica, inclusiv pentru a avea grijă de mama bătrână a lui Lucica, care era încă în viață anul trecut 2015. Lucica chiar i-a propus mamei să o ajute contra cost, dar noroc că a găsit pe altcineva. Mama are un copil sărman și cam bolnăvior cu care face meditații la franceză și ia ceva bani.
Cât despre preotul acela bătrân și libidinos, despre care mi se spusese încă de atunci că era la fel cu multe femei din parohie sau care veneau la el la spovedit, că adică i se dusese vestea, Dumnezeu să îl ierte și pe el. După ce m-am mutat aici în apartamentul meu în 2006, am fost într-o zi la vecinii de la etajul 8, familia Nica. Ea era o femeie foarte bisericoasă. Le-am povestit amândurora o parte din viața mea, inclusiv cum mă molestase acel unchi, și ea a spus că un întreg cartier știa ce făcea preotul acela, inclusiv ea aflase de la alții. Ea a murit apoi de cancer galopant, fiindcă lucrase în tinerețe în mediu toxic, la tipografie. Dumnezeu să o ierte, și eu i-am dăruit ei o icoană.
Există un singur detaliu pe care l-am omis, dar care e interesant. După revoluția din 1989, mami mi-a spus că ea m-a văzut la televizor, fapt care m-a iritat, înseamnă că făcuseră un prim-plan cu mine sau apărusem cumva mai evident,cred că ea spunea adevărul. Oricum atunci nașul și tatăl meu au râs de mine că fusesem ”revoluționară”. Se pare că revoluția aceea, care pentru unii a fost benefică și sursă de îmbogățire, pentru mine a fost de rău augur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...