18 februarie 2016

Iar au șters tot ce am scris tip de 10 minute, mă irită faptul că va trebui să scriu din nou același lucru, fiindcă oricum nu am bani să îmi instalez programul Word în calculator și nu am unde salva. Este oribil să scrii mereu același lucru de 2-3 ori, voi reveni după o pauză.

Am revenit. În povestirea zilei de azi am inclus și adevărul despre vecinii mei actuali de bloc. Tocmai acum vin de afară și au ieșit aproape toți în calea mea și s-au purtat mizerabil, nici acum nu știu de ce. Eu mereu am fost un om normal și bun, nu puteam face pe proasta, cred că asta i-a deranjat. Eu mereu m-am purtat normal, dar nici 45 de ani de viață normală nu contează în fața nebuniei celorlalți -- ei se poartă ca nebunii cu mine, eu nu am greșit nimic. Între ei se comportă normal, spre marea mea tristețe. Voi povesti din nou ce am pățit azi, cu adaosuri despre ceea ce sunt și ceea ce mi-au făcut vecinii de bloc. Ba nu, voi scrie tot ce e esențial despre vecinii mei de bloc în postarea următoare, deși inteționam să scriu mai încolo și voi termina și ultimele două paragrafe la povestirea despre Irina.

Ieri am vorbit la telefon cu Irina de la Constanța și părea bucuroasă și mirată că eu primisem deja banii. După cum s-a dovedit ulterior, este posibil ca ea să nu mi-i fi trimis, dar atunci nu văd logica acelui telefon. Azi, obosită după o noapte nedormită, am luat din nou cartea mea de identitate expirată și recipisa de la poștaș în geantă și am plecat spre oficiul poștal 10 de pe Ștefan cel Mare, destul de departe, dar acolo trebuie să merg în astfel de situații. Pentru mine era greu din cauza durerilor destul de puternice de șale, de fapt coloană vertebrală lombară. Aceste dureri apar la mers sau efort minim și chiar la stat în picioare și în urmă cu câteva săptămâni erau puternice mai ales noaptea, spre marea mea tristețe și nedumirire. Am o saltea veche desigur, dar încă bună, nu am bani să o schimb oricum. Poziția mea nu e defectuoasă în somn, dar uneori doare al naibii. Acum câțiva ani nu era deloc durere și în niciun caz în somn. Ultima proteză pe care mi-a făcut-o tehnicianul protezist este parcă puțin prea scurtă, dar nu puteam să mă cert cu el, oricum banii mamei sunt mai puțini și nu mai e proteza așa bună și performantă ca în anii 2000, când puteam și coborî scările cu ea ușor. Dar eram și eu mai ușoară. Durerile de coloană la mers se datoraeză cel puțin parțial obezității, greutății care apasă trunchiul și partea inferioară.

Așadar, am plecat. Dar a trebuit să cheltui din nou pe o sticluță cu apă 2 lei și 50 de bani, fiindcă oricum nu mai aveam apă în casă (beau desigur mereu din cea mai ieftină, costă numai 1 leu și ceva 2 litri sau vreo doi lei bidonașele de 5 litri pe care mi le aduce mama, după care eu le torn cu o pâlnie în sticle mai mici). Rar, ea cumpără apă puțin mai scumpă, poate de ochii lumii. Oricum nu am de ce să mă plâng, deși unii mi-au sugerat că e apă de la chiuvetă fiartă, nu altceva. Adică ei spun că nu ar fi filtrată. Oricum ceea ce este cert e că apa de la chiuvetă pe care a trebuit să o consum când nu aveam bani, inclusiv azi, nu astâmpără setea, din motive pe care nu le cunosc, cel puțin pentru mine. Nu știu ce compoziție are, dar uneori nu e potabilă evident, și mi-a tare milă de oamenii bolnavi și săraci și singuri care mor astfel și otrăviți cu apă. Apoi a trebuit să cumpăr din nou două călătorii cu tramvaiul, încă 2 lei 60 de bani și la întoarcere a trebuit să iau și o apă la sticlă de 2 litri, care la chioșc, că nu m-am putut duce de oboseală la supermarket, este 3 lei și 50 de bani!!

Tramvaiul a venit repede, ca și ieri, și m-am urcat iar cu greu fiindcă la acest model de tramvaie scările sunt extrem de înguste și trebuie să pui piciorul de-a curmezișul. Am coborât după o stație la Obor. La intrarea în pasajul subteran, unde trebuia să cobor scări destul de periculoase, (noroc că nu era gheață sau umezeală), m-am întâlnit cu vecina mea de dedesubt, doamna Ioana Guță. Ea m-a întrebat de ce sunt așa de grasă, de parcă nu mă văzuse de mult, deși o văzusem nu demult, și atunci mă lăsase în pace. Acolo în drum s-a rățoit la mine vreo cinci minute că sunt tare grasă și mă apostrofa că nu mă urc pe cântar, de parcă cântarul ajută să slăbești. Nu aveam ce să îi răspund, fiindcă ea știe că nu am bani deloc de mâncare de ani de zile și că am mâncat mereu printre reprize de foame, paste goale, paste cu sare, paste cu zahăr, (cele mai ieftine paste aproape), pâine de un leu goală sau udată cu apă și presărată cu zahăr, orez ieftin gol, fiert sau cu zahăr și sare, cartofi primiți uneori de pomană de la chioșc, fierți cu sare....asta ani de zile. Mama venea cu mâncare la caserole o dată pe săptămână și mai îmi cumpăra hrană ieftină de la supermarket, mereu același iaurt 365 sau Delicios dulce și mereu pâinea de un leu. Mâncarea de la ea constă mereu aproape în paste cu rămășițe de brânză sau carne tocată ieftină și grasă cu sos de roșii, cartofi (din nou) la cuptor sau tocană, și desigur același orez pilaf, că nici ea nu are bani. Mai pune și carne în ele sau alături. Și ea a mâncat cornflakes cu iaurt ani de zile ca și mine într-o vreme sau face foame. Dar și ea s-a îngrășat tot în mod de obezitate androidă ca și mine. Abia mai încăpea cu o vreme în urmă în pantaloni sau fuste pe care le acoperă cu bluze lungi. Eu în ultimii ani nu mai m-am îngrășat de fapt deloc, doar că grăsimea de pe șolduri mi s-a topit aproape de tot, la fel de pe fund și coapse și s-a mutat pe burtă și pe piept. De asemenea eu am mai pătimit ceva foarte urât în ultimii ani, pentru care medicii nu mi-au dat diagnostic: am avut pe lângă foamea obișnuită niște accese de foame oribile, înfiorătoare fără exagerare, la fel cu accesele sau crizele de sete care au culminat cu acei 16 sau 18 litri de apă pe 24 de ore odată, găsiți în postările mele anterioare, chiar așa a fost, chiar dacă nu mă credeți sau vă prefaceți că nu mă credeți. Foamea aceea diabolică nu e ca foamea obișnuită, repet, și poate fi datorată și bolii pe care ei nu o tratează și fututului chinuitor. Mamei i-au dat să facă analize pentru glanda tiroidă, mie nu. Am notat deja, cred, suspiciunea mea că acolo în Voluntari unde stă mama și unde am crescut și eu și a suferit și nașa de tiroidă și vecinele noastre, ar putea fi zonă endemică de gușă. Mie mi-e frică să nu fi făcut cumva un diabet indus medicamentos, fiindcă m-au chinuit cu forța cu multe medicamente psihiatrice, plus stresul și necazul că eram condamnată la moarte complet nevinovată fiind, la doar 21 de ani, plus stresul fututului, sărăciei totale, obligației de a o vedea pe mama și pe nimeni altcineva, izolării perpetue, stresul că trebuie să iau medicamente psihiatrice mereu (medicii mi-au spus inițial că sunt pentru a mă proteja de violurile sexuale de la distanță din partea lui Zăgrean, dar acum ele nu mai prea au efect asupra acestui lucru, și unii mi-au tot spus că sunt alții care mă fut, nu Zăgrean). Oricum absolut cert eu nu am avut alte simptome psihiatrice, am citit destule cărți de psihiatrie și psihologie și DSMuri și știu sigur, am fost destul de inteligentă să mă judec pe mine și chiar pe alții, etc, etc. Dar, dacă aș fi avut diabet, aș fi trăit mult și bine, fiindcă ajutorul social pentru diabet este foarte mare și împreună cu ce mai am ar fi fost de ajuns chiar să mai am o haină sau un pantof sau regim sănătos sau chiar o carte sau o plimbare în parc. Și ar fi fost absurd să îmi fure iar banii, după tot ce au făcut și cum mi-au furat banii și viața atâția ani.

Apoi doamna Ioana m-a întrebat dacă am primit ieri, 17 februarie, pensia de la poștaș, deși e un ajutor de numai 39 de lei și nu se numește pensie. Ea îmi spusese că poștașul va veni pe 18, așa că eu ieri crezusem că e suma de bani de la Irina. Abia atunci mi-am dat seama că am făcut probabil drumul degeaba sau pentru puțini bani, că Irina nu mi-a trimis și că va fi scandal imens cu maică-mea legat de întreținere. M-am dus la poștă cu chiu cu vai. Pe drum a intrat cineva peste mintea mea cu ideea groaznică că ”trebuia să se mute cu maică-sa și să o lase să o omoare”. Având în vedere tot adevărul despre mine și despre maică-mea, consider că ar fi fost nedrept, imoral, anormal și necreștinește să mă fi mutat cu maică-mea. Înăuntrul oficiului poștal erau cozi imense la toate ghișeele. M-am străduit să mă informez, dar știți ce greu e când sunt cozi. Era într-adevăr ajutorul social și nu aveam nimic pe numele meu de la Constanța. În ultimul moment am văzut că pe ghișeu era scris prioritate pentru persoane cu handicap și astfel mi s-au dat cei 39 de lei și m-am întors tot cu chiu cu vai. M-am dus la fast food unde medicul zice să nu merg, dar tot ea zice de fapt să nu mănânc nimic din ce pot cumpăra sau ce îmi face mama. Acolo cel puțin mâncarea e cea mai ieftină (la KFC), poți lua un snack box cu 7 lei sau două sendvișuri tot cu 7 lei, la supermarket chiar și hrana ieftină și proastă e mai scumpă, puteți verifica. Pe stradă au intrat unii peste mine cu multe vorbe urâte, dar cel mai mult m-a iritat unul care îmi spunea pentru a 2-a sau a treia oară că ”toată munca noastră de o viață se va distruge într-o zi sau noapte”. M-am întors acasă, am închis ușa la care mereu clanța iese, se deplasează de parcă intră cineva la mine, ceea ce ar explica lucrurile lipsă de care am mai spus, de care voi mai spune în postarea următoare.

Mă gândeam dacă să îi trimit Irinei sms sau să îi dau telefon că nu am primit banii și, din cauza acelor vorbe urâte din stradă peste mintea mea, am început să vorbesc cu voce tare în holul de la intrare, așa cum fac eu din cauza singurătății totale, ca și cum aș răspunde multelor atacuri în gânduri înfiorătoare peste mintea mea. De obicei nu vorbesc desigur tare și de obicei nu vorbesc în hol. Desigur sunt mereu un om calm și controlat, rămășița asta de limbaj verbal e din cauză că Zăgrean m-a convins clar că el are microfoane să mă asculte ( repetând cuvinte care erau rostite cu voce tare în jurul meu, nu în gândul meu, vorbele părinților mei, etc, când el nu era de față desigur) și mi-a luat trupul cu totul și eu nu mai aveam ce face, chiar dacă nu greșisem nimic. Chiar dacă acum nu mai pot crede povești cu microfoane, eu până la 34-35 de ani nu am perceput niciodată gândurile altora. Dacă aș fi avut dreptul real de a face o facultate sau dacă aș fi avut dreptul legal de a a vea un loc de muncă între oameni, în comunitate adică, absolut niciodată nu aș fi vorbit de una singură, niciodată nu am făcut așa ceva. Dar azi tocmai îmi exprimam dezgustul față de orgoliul nemăsurat al celor care, numai fiindcă au bani, se cred buricul pământului și își bat joc de munca de o viață a oamenilor sclavi fiindcă nu au avut niciodată bani, cum am fost eu, și consideră drept capodopere munca și efortul depus de ei în viață. Nu contează deloc că nu am fost nebună și nici că am fost capabilă și inteligentă (și încă mai sunt), nu contează că am muncit o viață de 45 ani și fizic în câmp și intelectual, că am citit sute de cărți, etc. dar ceea ce li se dărâmă lor contează! E culmea nesimțirii și egoismului! Tocmai când îmi exprimam aceste gânduri mi-am dat seama că era cineva la ușă și mă auzise, cineva care intrase la puțin timp după mine. Noroc că a sunat, fiindcă era poștașul, cu banii de la Irina, și mi i-a dat pe rând: patru bancnote de 100 de lei! Din agonie în extaz, ca să glumesc. Am fost fericită că voi putea plăti întreținerea și voi evita scandalul cu maică-mea. Cu ce mai aveam după ultimele cheltuieli și cu puținul primit la poștă, după ce am plătit întreținerea mi-au rămas 200 de lei și încă vreo 2-3 lei, deci acum sunt bucuroasă că voi avea bani pentru transport (4 drumuri cu taxiul) plus copii xerox pentru a îmi face noua carte de identitate! Aia se cere și la farmacie. Doamne, mulțumescu-ți, mulțumescu-ți Irina. Ba chiar îmi vor rămâne pentru alte cheltuieli, nu pantofi, dar vreo pereche de pantaloni da. Am plătit întreținerea restantă pe luna trecută, dar luna viitoare voi avea de plată de la mine mai mult căci va fi 285 de lei (cea de luna asta) și mama îmi va da mai puțini.