Ora 2 fără un sfert, în sfârșit mă apuc de scris. Nu știu cât îmi va lua, dar voi scrie totul despre relația mea cu Irina de-a lungul anilor, perfect obiectiv și curat, vă las pe dvs. să trageți concluziile, în afară de câteva.
Despre Irina mama mea spunea, cu o implicită comparație tristă și ironică cu viața mea: ”Ce noroc a avut și fata asta!”. Într-adevăr, Irina este ceea ce poate fi numit un om norocos, sau o femeie norocoasă. Este poate unul din cei care pot fi numiți ”parveniții revoluției din 89”, dar oricum ea avea ceva stare și înainte, spre deosebire de mine. A făcut facultatea de medicină la Constanța în prima serie după înființare, are serviciu bun și cabinet propriu parcă (oricum găsiți pe net), s-a căsătorit cu un bărbat cu avere, are doi copii, fată și băiat (Ileana și Luca) și are casă. Soțul ei, dentist, avea și poate încă are cabinetul lui personal. Locuiește în Constanța, care este un oraș mai liniștit decât Bucureștiul și din câte știu eu (poate mă înșel) mai puțin poluat. Modul condescendent în care s-a purtat cu mine în timp poate fi cert atribuit atitudinii bogaților față de săraci. Unii ar spune că este atitudinea față de cei care sunt nebuni. Da, dar nebunii sunt oameni săraci și condamanți nedrept la moarte, deci tot aia e în definitiv, mai ales fiindcă ea mă cunoștea. De exemplu ieri când îmi cerea adresa, mi-a cerut să repet fiecare număr de 2-3 ori, de parcă eu aș fi fost idioată, deși știe că nu am fost idioată niciodată. Eu, dacă aș fi fost din clasa suspusă, sau chiar dacă nu m-ar fi închis la psihiatrie nu aș fi putut să îmi bat joc de un om bun în felul acesta.
Pe Irina Ioniță am cunoscut-o prima oară după ce am intrat la liceul Mihai Viteazul din București. Ea a fost colegă de bancă cu Irina Vișoiu, o fostă colegă de-a mea din clasa a 8-a de la școala 23 din capitală. Am povestit parcă deja că Irina Vișoiu avea obiceiul să mă înțepe și să mă jignească chiar în clasa a 8-a, dar eu eram mereu un om bun și iertam, așa mi-a fost felul. Îmi povestea despre lecturile ei filozofice din Noica și alții, despre faptul că ea fusese precoce și începuse să citească de mică cărți grele și abia după aceea povești, pe care le-a înțeles mult mai târziu. Îmi spunea, spre nedumerirea mea, că eu sunt un om superior, deci cumva își bătea joc de mine. Mai spunea că ea nu suportă ungurii, și atunci eu i-am spus că tata era pe jumătate ungur (era înainte să îmi dau seama că el nu avea cum să fie tatăl meu biologic) și îi vorbea de rău. Când am început să mă îngraș din cauza stresului în clasa a 8-a, Irina Vișoiu mi-a spus că așa se îngrașă porcii înainte de Ignat (sacrificare). Părea că înțelege o parte din suferința mea zilnică din partea părinților, cred că i-am povestit câte ceva. Oricum nu mi-a plăcut când Irina Vișoiu și-a exprimat unele sentimente de dispreț față de tatăl ei care picta numai flori și față de sora ei, fiindcă sora ei fusese copil foarte cuminte, conformistă și premiantă ca la carte. Nu îmi plăcea snobismul afișat și poate nu chiar sincer al Irinei Vișoiu și nici faptul că ea disprețuia valoarea oamenilor cuminți și linștiți, care nu încalcă regulile. De asemenea disprețuia poporul român pentru faptul că avea drept geniu național un nebun, respectiv Eminescu, așa mi-a spus. Aceasta era colega de bancă a Irinei Ioniță.
Irina Ioniță era altfel. Ea m-a uimit prin prospețime și naturalețe, prin gingășie sau chiar sensibilitate față de lucruri mărunte și prin sinceritatea cu care apăra cauzele care i se păreau drepte. Am fost îndrăgostită de ea, am găsit un refugiu lângă ea când Luiza m-a părăsit în favoarea Oanei Jitaru, căreia de fapt nu îi păsa de Luiza. Eu și Luiza eram șoareci săraci pe lângă acei soboli de lux, cred că sunteți de acord. La început am crezut că și Irina era ca mine, fiindcă părea fată bună. Poate așa a fost, dar anii au transformat-o, în timp ce era evident că eu eram genul de aluat care nu se schimbă în timp, indiferent de orice. Irina a fost drăguță cu mine în timpul liceului, jucam adesea badminton sau whist sau scrabble împreună. Uneori jucam scrabble și cu tatăl ei. Mi-a împrumutat discuri de vinil cu Mircea Vintilă și altele. Pe John Denver l-am descoperit datorită ei, și mi-au plăcut mult cântecele lui în tinerețe. Irina era genul curat de fată, cuminte și de ajutor, exact așa cum eram și eu. Era și drăguță la chip și la zâmbet și mie îmi plăcea că era puțin rârâită.
Irina a fost un important martor al vieții mele. În primul rând ea cunoștea sărăcia în care mă zbăteam din copilărie. Am invitat-o împreună cu Lucian Micu la cules de cireșe la mamaia mea în Voluntari. Presupun că, în ciuda stării de visare din adolescență, a observat ce latrină mizerabilă aveam când alții aveau canalizare, poate a observat că încă nu aveam telefon acolo (nu mai știu în ce an au primit dreptul, dar nu mult înainte de 89) și chiar dacă nu a intrat în casă a putut observa fierul vechi și gunoaiele din curte, pompa de apă, îmbrăcămintea bunicii mele, etc. După mulți ani mi-a făcut o vizită împreună cu mama ei în casa cu otrăvuri descrisă în povestirea mea Scrinul negru, unde chiar m-au otrăvit, și condițiile erau mizere și din nou exista fier vechi, pe balcon de data aceasta. Irina a fost martoră și a vieții mele de revoluționar în decembrie 1989, când ea a fost factorul declanșator al febrei mele de revoluționar. A venit cum ama povestit pe 21 seara la mine acasă, extrem de agitată fiindcă, spunea ea, fusese la Universitate și acolo se petreceau lucruri incredibile și mai spunea să mă duc și eu. Nu mai detaliez totul din nou, a doua zi mulțimea m-a tras către teatrul revoluției exact începând in piața Iancului unde locuia ea (în apropiere), exact acolo oamenii au început să strige că Ceaușescu a căzut și a fugit. ( nu mai țin minte acum precis cuvintele). Apoi am mers cu ei. Apoi am fost împreună cu Irina două persoane (proaste poate) care percheziționau oamenii la intrarea în metrou în decembrie 89 și am devenit amândouă donatoare de sânge onorifice (eu am leșinat atunci, ea nu). Tot legat de revoluție am fost împreună cu ea și părinții mei la fostul cinematograf Miorița și am vizionat filmul Stare de fapt cu Oana Pellea, film în care o tânără medic este martor fără să vrea la revoluție și apoi închisă la închisoare, numai fiindcă fusese martor, chiar dacă nu dezvăluia nimic, prin felul ei tăcut și pur de existență. Totuși este închisă și violată în închisoare și are un copil -- e eliberată și copilul se naște cu mult sânge în film. După ce am ieșit de la film (era primul film în care auzeam cuvintele ”și te și fut dacă vreau”, fapt care m-a șocat) tatăl Irinei a întrebat : ”dar de ce era copilul ăla așa roșu?” Mulți ani de zile niciodată nu m-am gândit că el poate se referea la simbolul roșu al comuniștilor. Nici nu mi-a trecut prin cap, vă jur și poate nici lui. Oricum i s-a răspuns repede ”Ei, și tu!”
Cu Irina am mai fost la filme, tot cu diverse probleme filozofice mai grave -- de pildă la Ciociara, filmul despre două femei, mamă și fiică de 13 ani (deci încă un copil doar) violate colectiv într-o biserică din Italia, după încetarea războiului în 45, de către trupele victorioase. Tot cu ea am văzut și filmul Și caii se-mpușcă despre cei care mor fiindcă sunt scoși din competiție dacă sunt singuri și fără partener de sex opus și săraci, etc. Adică multe lecții de viață. Mă mira că Irina avea obiceiul să lăcrimeze, ca și cum era foarte sensibilă și impresionată, ca și cum era încă copil. Poate era încă, sau poate că nu citise așa multe cărți serioase ca mine. Sau pur și simplu era alt temperament. Normal că și pe mine mă impresionau acele filme, dar mai degrabă le trăiam intelectual decât emoțional.
Cam același lucru s-a întâmplat când am fost cu Irina, la invitația ei, într-o vizită la facultatea de medicină când eram în clasa a 11-a, să vedem cadavre. Irina spunea că o vizită în sala de disecții ar fi un test necesar pentru o viitoare studentă la medicină, cum aspiram noi să fim (eu în sinea mea încă mai speram că voi face filologia după ce voi fugi de la părinți în alt oraș la un cămin studențesc). Am intrat în sala de disecții și desigur miroasea înfiorător a formol și cadavru, îmi făcea rău și Irina nu știu de ce insista să vedem fiecare carcasă în parte, deși mie mi se părea suficient două-trei. Atunci erau mulți, și erau în stadiul de carcase cei mai mulți. Apoi tot ea mi-a cerut să ne retragem într-un colț, lângă un schelet într-o cutie sau cum se numește, de sticlă. Din nou am impresia că erau lacrimi în ochii ei și probabil spunea ceva de genul că toți ăștia au fost oameni iar eu probabil am spus ceva de genul ”mortăciuni”, cum îmi era felul întotdeauna. Nu mai văzusem atâta moarte glorioasă în viața mea, atâta moarte umplând fiece colț, fiece ascunziș, revărsată pretutindeni...eu încercam să o ajut pe Irina și pe mine, dar se pare că unii au interpretat greșit, drept cinism sau impolitețe sau sacrilegiu sau teribilism adolescentin cuvântul meu ”mortăciuni”, când în realitate eu eram un om aproape format atunci și lucrurile erau complexe realități, nu erau visare pentru mine. Și de unde să fi bănuit eu că poate cineva mă urmărea?
Irina era exact așa cum o descriu. Reacțiile ei la cărți erau la fel ca și cele la filme. Se exprima simplu și deschis. Eu începusem să o poreclesc Puiu, fiindcă țineam la ea. De pildă odată mi-a spus că și ea a citit Idiotul de Dostoievski și că i s-a părut că prințul Mîșkin, idiotul închis la nebuni, era singurul individ normal din toată acea adunătură și că ceilalți erau nebuni și oricum corupți și răi. Dar precis el era mai rațional, spunea ea. Oricum ea îmi spunea, spre durerea mea în tinerețe, că ”nebunii sunt cei mai buni dintre oameni”. Odată a venit la mine în vizită și a acceptat să o înregistrez pe o casetă ( o mai am și azi, dar nu o mai interesează). Ea mi-a recitat ”Stelele-n cer” de Eminescu și mă impresiona modul în care pronunța ”Până nu mor/ pleacă-te îngere/ la trista-mi plângere/ plină de-amor/”. Poate între timp ea a murit cumva, în parte cel puțin. În ziua aceea ea a și cântat ”Somnoroase păsărele” și a mai recitat și Dormi tot de Eminescu ( ”De nu te culci te culc cu sila. Dormi!”). Oare mi-a scăpat mie ceva? Oare ce avea cu atâtea somnuri? Oricum eu o contram în glumă atunci, o mai tachinam cum îmi era felul glumeț și am făcut-o să izbucnească cu ”Du-te dracului!” ca și cum o irita că eu stricam așa un lucru serios cum era recitalul ei, în timp ce eu dimpotrivă, voiam să avem o amintire durabilă a unei zile frumoase din sfânta tinerețe a noastră.
După revoluția din 89 unii au făcut greva foamei (așa se spunea) în incinta facultății de medicină din București, Irina doar a asistat. Ea spunea că o impresionaseră neplăcut studenții care își băteau joc de greviști mâncând intenționat în fața lor. În urma protestelor diverse s-a înființat o nouă școală de medicină la Constanța și acolo au fost admiși mulți din cei care căzuseră la examenul din vara lui 89 la mediicină în București, inclusiv Irina. Înainte de a pleca acolo, ea și-a cerut scuze față de mine și mi-a spus că îi pare rău că mă lasă singură, dar trebuie să își urmeze firul vieții. Eu aproape că am plâns, conștientă că rămân absolut singură, fiindcă Luiza nici nu se mai uita la mine după ce intrase la medicină (doar odată mi-a cerut o fustă de-a mea pentru o petrecere și i-am dat desigur, singura mea fustă bună de catifea roșie). Înainte de a pleca la Constanța, eu o vedeam des pe Irina și am mers chiar și la gimnastică aerobică în fostul parc 23 august, actual Lia Manoliu parcă, unde mergea ea uneori, fiind aproape de casa ei. Acolo a fost urât pentru mine, fiindcă instructorul ne tot cerea multe exerciții cu brațele și umerii și aveam febră musculară în acele zone. Cred că atunci i-am povestit prima oară despre aventurile mele neplăcute cu meditatorul meu la biologie, Zăgrean Leon. Atunci ea mi-a mărturisit că și ea avusese probleme obsesive legate de meditatorul ei, pe care îl poreclise ”Porcul” și că se simțise ca o musculiță într-o plasă mare din cauza lui. Am fost odată cu ea și părinții ei la Sinaia într-o excursie (ei au plătit gazda, am dormit 3 în pat și tatăl ei deoparte). Atunci mi s-a întâmplat un lucru trist, fiindcă aveam pe deget inelul solitar vechi primit de la mamaia, la care țineam mult (cu piatră albă). Eu nu îl studiasem cu lupa, mamaia spunea că era platină dar poate se înșela...da, am fost proastă să port o amintire dragă în excursie la munte. Nu știu cum l-am pierdut sau dacă mi l-a furat cineva. Acolo părinții ei s-au întâlnit cu niște evrei (un cuplu de vechi cunoștințe) și femeia aceea s-a uitat la inelul meu și a spus că este argint, fiindcă scrie Sterling pe el. Știu că mi l-a înapoiat, dar am revenit acasă fără el, spre marea mea tristețe.
După revoluție am mai fost cu Irina și la concerte. Am fost la pasărea Colibri, formația lui Florian Pittiș, așa-zis prietenul lui Zăgrean. Acolo erau cântece parcă rupte din viața mea, dar atmosfera era oribilă, fiindcă pe rândul unde ședeam noi (între rânduri la teatrul Bulandra din Grădina Icoanei) au venit tineri care făceau mult zgomot și consumau alcool. Însă, când am fost la un concert al Aurei Urziceanu la Sala Palatului (cu bilete mai ieftine în spate sus) a fost mult mai oribil. Artista a întârziat poate mai mult de 2 ore ( nu mai țin eu minte acum precis) și în mod straniu toată mulțimea aștepta și noi la fel. Pentru mine, care eram futută zi și noapte, era oribil. Mai erau câțiva doar care vociferau. Când în sfârșit a venit, în loc de scuze a făcut o scenă penibilă: a dăruit flori unor fete din primele rânduri și a început să împroaște pe una care nu a acceptat darul, a făcut-o cu ou și cu oțet. Poate reacția tinerei era pregătită dinainte. Apoi a făcut cu ou și cu oțet maeștrii sau tehnicienii de sunet și până la urmă a început să cânte. Mie oricum nu prea îmi plăcuse Aura Urziceanu niciodată, în afară de 2-3 melodii dar m-am dus de dragul Irinei, nu puteam refuza. Ulterior, am aflat de la tata că Aura Urziceanu cânta la restaurantul din apropierea locuinței noastre pe Moșilor pentru bani. Nu mai țin minte numele restaurantului (Odobești parcă), era mai înspre intersecția Eminescu.
Înainte de a pleca la Constanța, Irina mi-a făcut cunoștință cu Monica, o prietenă de-a ei. M-am plimbat pe Magheru cu Monica și ea mi-a propus să merg la concurs pentru fotomodele (!) și mi-a spus că ea s-a dus sau se va duce deși era grăsuță. Eu i-am explicat că deși sunt suplă (aveam 56-58 kg atunci și dimensiuni așa-zis de fotmodel -- x- 60-90 -- dar aveam sânii mici și eram mică de statură pentru un fotomodel. Monica mi-a trimis o vedere și când eram studentă la Cluj, unde am cunoscut altă Monică, colegă cu mine. Am și acum acea vedere, după aceea nu mi-a mai scris. Oricum, și Irina mi-a scris multe vederi și felicitări ( le mai am) care mă umpleau de bucurie în anii tinereții, dar numai până când am fost închisă la psihiatrie, Dumnezeu știe de ce. Și Irina Vișoiu mi-a scris scrisori lungi din străinătate ( le mai am) și mi-a povestit multe lucruri, dar tot numai până la internarea mea psihiatrică la 21 de ani. Cum eu nu greșisem nimic și nici nu mă schimbasem, cred că înțelegeți nedumirirea mea. Cele două Irine au păstrat legătura, și-au scris scrisori, și-au dat vești una alteia până în timpuri recente. Irina Vișoiu s-a stabilit în Canada și a avut 4 băieți cel puțin. Când a mai fost în vizită în țară mi-a arătat poze cu ea în rochie de mireasă bleumarin (exact cum visasem eu să am odată), într-o biserică. Dar după ce am fost internată am vizitat-o odată împreună cu Irina Ioniță și am observat că se schimbase mult, se rotunjise (era ciolănoasă în adolescență) și devenise mai frumoasă, mai feminină. Parcă se și domesticise, se îmblânzise și nu mai era nimic în ea din nazurile și revolta de odinioară, cel puțin nu la suprafață. Ceea ce m-a deranjat atunci a fost ipocrizia ei amară și otrăvitoare, fiindcă s-a uitat ciudat la mine și mi-a spus că se miră că eu am rămas tot cum mă știa ea pe mine, de parcă ea credea că oamenii închiși la nebuni se preschimbă în altceva sau se schimbă.
Trebuie să menționez acum lucrul care mi s-a înfipt ca un cui în minte fiindcă nu l-am înțeles defel odinioară, un lucru care m-ar putea duce cu gândul la chestii necurate, dar poate mă înșel. După ce a intrat la facultate la Constanța, Irina a stat la gazdă, fiindcă părinții ei, spre deosebire de ai mei, își puteau permite acest lucru. Stătea cu o colegă în aceeași cameră. M-a invitat și pe mine odată acolo să vedem răsăritul pe mare. Dar poate era doar un pretext. Eu, de bună credință, m-am dus. Cred că nu am dormit atunci în noaptea aceea, că oricum nu aveam unde și trebuia să mergem la malul mării în zori. Dar atunci eram tânără, asta nu conta. Irina devenise foarte grasă atunci, chiar și eu am fost mirată. Eu eram încă piele și os și purtam fusta mărimea 42 dar și aceea mi-era largă în talie și fusta mea albastră în cloche îmi ajungea până la glezne. Irina mi-a mărturisit că problemele ei de greutate se datorează stresului, că ea întotdeauna are probleme de adaptare, că se obișnuiește greu într-o situație nouă. Desigur părea absurd, fiindcă ea nu mai trecuse prin astfel de situație anterior, din câte știu eu. În zori ne-am îndreptat spre mare și am ajuns mai mulți la malul mării (noi fetele plus încă câțiva prieteni ai Irinei pe care eu nu îi cunoșteam desigur și despre care nu știam nimic). Erau un grup, nu mai țin minte câți. Am vrut să ne așezăm pe nisip, dar fetele nu aveau nici măcar prosoape de baie sau nu erau suficiente. Atunci eu mi-am dat jos fusta, care era lungă și largă și pe care puteau să șadă 2-3 persoane. Nu vă speriați, absolut sigur nu am rămas în chiloți, în mod sigur aveam un costum de baie sau altceva. Oricum, am un cui legat de acea vizită scurtă și fără rost de fapt, ca și cum poate, repet poate, m-au futut sau așa ceva, cum spun unii. Ce este cert e că nu mă simțeam grozav atunci. În lunile care au urmat Irina a devenit mai suplă decât fusese înainte în liceu și s-a menținut așa toată viața. S-a căsătorit cu un tânăr înstărit. M-a invitat la nunta ei dar nu am putut merge, fiind amărâtă, singură și fără bani. Mi-a arătat caseta video de la nuntă și cum ea țipa fericită când mirele o ducea la malul mării în brațe pe niște scări în jos. Mi-a spus că tatăl ei plânsese la nunta ei.
Irina a avut totuși niște greșeli de tinerețe clare față de mine, greșeli pe care eu nu le-aș fi putut face față de nimeni, dar, fiindcă țineam la ea, o iertam. În final și ea m-a părăsit de tot și numai în ultimii ani lungi de singurătate m-a mai sunat, am mai vorbit cu ea în medie de 2-3 ori pe an. Eu degeaba am tot rugat-o să mă sune dacă poate măcar o dată la 2 luni, ea nu a putut, deși uneori a promis. Pentru mine ar fi însemnat mult. Mereu s-a scuzat că nu are timp. Dar, trebuie să recunosc că Irina a fost singura persoană din viața mea care mi-a acordat sprijin material și moral (adică faptul că am mai schimbat două-trei vorbe cu ea) în ultimii ani. Voi trece acum în revistă câteva din greșelile ei care m-au rănit odinioară:
Când i-am povestit că tatăl meu mă tot numea căcat încă de la 13 ani mi-a spus ”Cum se poate așa ceva, când, dimpotrivă, trebuia să fie mândru...sau așa ceva. Asta dovedea o exagerată părere pozitivă față de mine, nici nu am înțeles ce voia să spună prin dimpotrivă, ce credea despre mine cu adevărat sau ce insinua atunci, că doar nu era ea Irina Vișoiu. Când i-am povestit despre problemele mele grave cu mama, ca și Luiza nu m-a crezut și a spus că și ea a avut probleme cu mama ei (spunea ”ma mere” în franceză), și că dacă mi-ar povesti ea nu aș crede-o eu. Oricum ea a avut în continuare o relație bună cu mama ei din câte am văzut, mai ales după ce s-au născut nepoții. Odată am fost cu ea în Herăstrău să jucăm badminton pe o alee mai liberă și, printre pase, a început să îmi țină o teorie despre valoarea unei femei în lume și modul în care obține succes sau recunoaștere din partea altora. Mi-a spus că ea crede că există două categorii de femei sau persoane: unele care, ca Irina Vișoiu sunt geniale sau foarte dotate pentru un domeniu (cum era Irina Vișoiu pentru matematică)și care strălucesc imediat și au desigur succes și altele ca mine și ca ea, care pot să își croiască drumul în viață foarte lent, prin eforturi îndelungate. Altădată după 89 m-a spus ceva care m-a și nedumirit și rănit în același timp: mi-a spus, citez perfect -- ”Și de ce nu spui ”și tu Brutus”?”, ca și cum ea mă înjunghia pe la spate. Mi-a ridicat un semn de întrebare, nu o bănuiam de nimic rău desigur. Odată când i-am spus că merg la țară la bunici ea mi-a zis ”ce n-aș da și eu să am țara mea”, insistând pe cuvântul țară, ca și cum ar fi fost vorba de patrie. Altădată după 89 m-a rănit când mi-a spus ”Și cum de poți să mai zâmbești?”, ca și cum îi era milă de mine într-ascuns. Ori eu nu aveam nimic de ascuns, era ca și cum ea știa ceva, dar nu voia să vorbim deschis. Altădată, tot în anii mei de suferință în tinerețe mi-a spus odată ”Un-te duci tu mielule?” și tot ea a răspuns ”La facultate domnule”, făcând aluzie la cântecul Mielul și ca și cum pentru ea eu eram miel de sacrificat și ca și cum știa adevărul despre mine, dar nu voia să vorbească normal, sau să tacă dacă nu. Astfel de aluzii rănesc oamenii nevinovați cum eram eu. Odată când eram încă studentă la psihologie, parcă în ultimul an, la master, iar ea terminase și era măritată (parcă) am fost la ea în vizită la Constanța. Avea un apartament bun, frumos aranjat, se vedea că are bani. Nu știu de ce s-au mutat, poate la casă are mai multe lucruri frumos aranjate și mai mult spațiu. Atunci eu iar i-am povestit necazurile mele și ea m-a rănit din nou printr-o aluzie la un film pe care chipurile tocmai îl văzuse la televizor și o impresionase. De ascultat asculta încă Bob Dylan în acea perioadă. În film, spunea ea, era povestea unei femei nevinovate, închisă în închisoare din tinerețe din cauza familiei ei, și interesant era cum ea își refăcea viața la eliberare la 42 de ani și că ei i se părea un final reușit. Eu am întrebat-o atunci ce mă durea pe mine cel mai mult: și femeia reușește să aibă și copil atunci? Ea a încercat s-o scalde. Eu niciodată nu m-am gândit până atunci că eu aș fi la închisoare și nici la vreun fel de vină a familiei mele, citiți tot blogul meu și veți înțelege tot. Altădată eram cu Irina și Luiza la mine în cameră și jucam whist sau scrabble. Era după ce și eu și Luiza fusesem închise la psihiatrie. Eu pe vremea aceea nu bănuiam că uneori gândurile oamenilor se pot transmite celorlalți și, ca de obicei, nu gândeam nimic în cuvinte în mintea mea. La un moment dat, Luiza, care părea să știe multe spre deosebire de mine, a întrebat-o pe Irina: Ghici ce gândesc eu acum? Și Irina a încercat să se eschiveze, dar, fiindcă Luiza insista, a zis ceva de genul ”te fut” și Luiza a zâmbit că exact asta gândea. Mie nu mi se părea amuzant deloc și oricum nu înțelegeam nimic. Tot atunci Luiza a întrebat-o deschis pe Irina cum e să faci dragoste, având în vedere că ea are un prieten, pe Ionuț (viitorul ei soț). Irina iar a încercat să zâmbească fără să răspundă unei întrebări așa stupide și, fiindcă Luiza insista, a spus ceva de genul ”cum să fie? Mișto”.
În ultimii ani am mai văzut-o pe Irina de câteva ori. M-aș fi bucurat foarte mult să accepte invitația mea de a mă vizita la mine în apartament, aș fi fost din nou o gazdă perfectă și fericită, dar ea a refuzat mereu. A trebuit să merg eu la ea adică la apartamentul părinților ei, uneori cu dificultate, cu cost material și de efort pentru mine. O găseam mereu pe picior de fugă, avea foarte puțin timp pentru mine (unoeri numai 15-20 de minute) totuși promitea că într-o zi o să se revanșeze și o să jucăm din nou un scrabble ca pe vremuri. Mereu era când o vizitam fie ocupată cu bebelușii ei, fie spăla vase sau altă treabă, ceea ce mie mi se părea nepoliticos, dacă nu avea timp ar fi trebuit cred eu să nu mă primească deloc. Odată am fost la ea de 8 martie și atunci (parcă, sau la un Paște) am fost poate mai generoasă decât trebuia, având în vedere condiția mea materială, de parcă am uitat pe moment că ea avea bani. I-am dăruit fetiței ei un puzzle al meu la care țineam cu Albă ca zăpada (îl am în niște poze) și aparatul meu Fuji cu film vechi, ca să se joace fetița cu el. De aparatul foto parcă îmi pare rău acum, dar oricum nu l-aș fi mai putut folosi, și aș fi găsit greu film și nu aș fi avut bani de film sau de developare. În trecut mi-au ieșit câteva poze frumoase cu el. Acum nu am de mulți ani bani nici de baterii. Dar eu mereu am fost generoasă și foarte rar mi-a părut rău de ceeea ce am dăruit. Fiind 8 martie, Irina m-a întrebat cu subînțeles: ”Știi ce zi e azi?” Am înțeles imediat ce vrea să spună -- că făcea aluzie la ziua de naștere a Luizei, care e pe 8 martie. Dar m-a deranjat faptul că întreba așa misterios ca și cum eu cine știe ce secrete ascund legat de Luiza și de aceea i-am răspuns doar că știu și ea a continuat că e ziua Luizei. Nu am greșit nimic față de Luiza și ea și familia ei s-au purtat urât cu mine pe Moșilor exact în anii în care o mai vedeam pe Irina și apoi nu au mai apărut în calea mea.
În ziua de 27.04.2008, de Paști, am vizitat-o pe Irina. Era și fetița ei și ea era gravidă. M-a primit destul de frumos, dar oricum cu aceeași condescendență de care vorbeam. M-a dus cu mașina în fostul parc 23 august. Eu aveam micuța mea cameră de filmat (proastă și cea mai ieftină oricum) primită ce drept în dar de la maică-mea. Am făcut un filmuleț atunci. Din nou amărăciunea m-a răzbit și i-am povestit pe scurt din nou cum m-a folosit și distrus Zăgrean fără vreo vină din partea mea. Apoi mi-a părut rău că i-am povestit din nou. Fetița era lăsată să se joace în parc și noi vorbeam între noi. Sau Irina vorbea doar cu mama ei și eu le vedeam de departe, erau foarte serioase, cu o mină într-adevăr gravă. La un moment dat Irina s-a dat huța, gravidă fiind, în leagănul pentru copii din parc. Față de mine Irina a făcut pe nebuna oarecum sau ca și cum eu eram nebună. Nu m-a deranjat decât faptul că mi-a pus ”coarne” pe la spate în cadrul pe care mama ei l-a făcut cu noi două. Mi s-a atras atenția că acela e semnul victoriei, dar de ce să îmi fi făcut ea semnul victoriei pe la spate? Oricum pentru mine era o amintire neplăcută fiindcă într-adevăr nașul meu îmi punea coarne în poze când eram mică și îmi făcuseră poze cu crengi de copac pe post de coarne și nu îmi plăcea, mai ales de când am citit o cărticică pentru copii cu o pisică Miau de care cineva își bătea joc și îi punea coarne din copaci într-o poză, ori poate mâța era prostuță. Oricum Irina, în afara teatrului pe care îl juca, era tristă și serioasă în ziua aceea, am câteva cadre care dovedesc asta și dovedesc faptul că juca teatru, cum vedeți în pozele de mai jos. Ea era vopsită cu șuvițe roșcate. În parc erau afișe cu cântăreți sau formații din străinătate care concertaseră sau urmau să vină în România și Irina s-a apropiat să citească. Și eu eram tristă, fiindcă diverse formații sau cântăreți cunoscuți veniseră în România, mai ales dintre cei pe care eu îi ascultasem în trecut, ca și cum voiau să îmi deșire memoria....era un semn trist al trecerii timpului, al disoluției și pierderii lucrurilor bune și îmi amintea de faptul că unii mă tot băteau la cap că trebuie să mă termine sau că trebuie să mor că am pierdut totul. Când am văzut-o pe Irina citind afișele m-am întrebat: oare ea de-abia acum înțelege? Iată mai jos câteva cadre din filmul acela din 2008:
Mai jos suntem noi două în anii 90 în apartamentul păriților Irinei. Ei aveau atunci obiceiul, ca și alții, să crească grâu verde de anul nou. Irina purta părul atunci vopsit șuvițe blonde. Am și poză cu părinții ei și cu mine, dar nu am scanat-o și nu cred că mai are rost acum:
În 2009 am, reușit să merg la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului. A fost și Irina și am întâlnit și pe alții, nu mai detaliez. Mi-a fost milă de bietul domn Vernescu, fostul nostru diriginte, arăta rău și prăpădit. El a făcut poze cu noi toți, inclusiv cu mine, eu nu am avut aparatul foto atunci cu mine. Unii, de exemplu Lucian Micu, au venit numai la masă, iar eu nu m-am dus la masă. Ceea ce e foarte important de spus e că Adelin, un fost coleg începând cu clasa a 11-a, care a făcut poze cu mine și cu cu noi doi chiar la sfârșitul liceului și a mai făcut și filme cu noi, absolvenții, la sfârșitul liceului -- mi-a dăruit atunci filmele de la sfârșitul liceului. Am venit acasă în timp ce ei erau la restaurant și m-am uitat la filme și am avut surprize plăcute și neplăcute totdată. Neplăcut a fost faptul că în filmulețele, făcute aproape toate în absența mea (inclusiv întâlniri cu profesori de care eu habar nu aveam), apăreau cel puțin 3 lucruri urâte, mai am și acum filmele:
1. Un grup de copii colegi petrecăreți, printre care și Adelin, care beau în prostie bere în clasa goală, se suie pe catedră, varsă bere pe jos etc., evident teatru și fanfaronadă. În realitate nu cred că fuseseră chiar așa porcoși sub aparența lor cuminte și bună. Cred că se prefăceau cel puțin în parte. Nu știu de ce pe tablă era desenată steaua lui David, adică steaua evreilor.
2. Un grup de colegi, printre care și colega mea Andreea, căreia mă confesasem despre poeziile mele sau alte lucruri și veneam cu ea acasă uneori, care se distrează porcos la o masă bătându-și joc de alți colegi sau profesori, răsfoind încontinuu un caiet cu caritcaturi și semne cabalistice pe care nu le înțeleg, la care ei se uită satisfăcuți și râd încontinuu, așa cum fac golanii sub geamul meu noapte de noapte de ani de zile.
3. Un fel de prefăcătorie că ei filmau cu camera ascunsă când eu nu eram în clasă, filmul este evident fals adică manipulat, și elevii apar ca nătărăi sau nebuni și fac gesturi stereotipe absurde. Știu precis că așa ceva nu se întâmpla când eram eu de față, ei erau tineri normali. M-am gândit de ce oare au făcut acel film și am răspuns mie însămi că poate voiau să păcălească proștii că așa era în vremea regimului comunist. O fi avut regimul comunist defecte, dar astfel de lucruri nu se petreceau, tinerii nu erau roboți.
Iată mai jos poza de grup cu colegii mei la sfârșitul liceului în 1989, îmbrăcați în costume verzi cu negru (uniformă de legionari) fiindcă așa au votat ei să purtăm toți verde și negru. Mie nu îmi plăcea. Eu atunci am refuzat să apar în poză fiindcă aveam necazuri mari și eram futută cum zic unii de Zăgrean (eu credeam că e el și nimeni altcineva, fiindcă nu cunoșteam pe altcineva. Irina Ioniță, sau Puiu cum îi ziceam eu, apare în primul rând în picioare cu dresuri negre, Adelin Banu e cel de lângă dl Vernescu, Luiza Dona este nu primul, ci al doilea cap (brunet) către dreapta pozei după Irina, iar la mijloc, fata drăgălașă și subțire este Violeta Voican, premiantă și totodată miss Boboc la balul bobocilor pe liceu când am intrat la liceu în 1985. (Am aflat mai încolo că Violeta are o fată care seamănă aproape perfect cu Violeta când era tânără). Oana Jitaru este capul al treilea după Luiza, mai în spate, cu surâs deschis, mai mult chiar decât Luiza. Oana stă între Andreea Merca și Irina Vișoiu, blonda al cărei cap e camuflat, așa era ea. (Andreea Merca era o fată la care am fost odată acasă în clasa a 12-a, să ascult muzică grecească, fiindcă ea avea rude în Grecia și eu fusesem înnebunită de Zăgrean că îi place lui muzica grecească și fusesem curioasă să ascult, să îmi dau seama cum este -- acum îmi pare rău, atunci eram încă un copil aproape, acum nu aș mai fi făcut asemnea gest absurd și exagerat). Eram îndrăgostită. În primul rând de jos, chircite, vedeți în stânga pe Cătălina Oprițoiu, o colegă la care eu țineam mult, s-a purtat frumos cu mine și cu Luiza, cea de la mijloc era un fel de fată căreia îi puteți spune ”țoapă”, i-am uitat numele, dar nu cred că era fată rea în ansamblu și cea mai în dreapta e Andreea Oancea, cea care știa de încercările mele poetice și totodată cea care se distra de fapt cu ceilalți cu acel caiet straniu cu caricaturi și porcării în opinia mea, pe care eu nu îl pot descifra:
Spre deosebire de mine, Irina Ioniță era, consider eu, copilul natural al părinților ei, ea semăna evident cu ambii părinți, ceea ce poate fi observat și din poza de grup cu părinții ei pe care o am. În cazul meu se vedea evident că nu eram copilul lui taică-meu și este întrucâtva îndoielnic dacă maică-mea era maică-mea cu adevărat.
În anul 2013, în vară, m-am dus la Constanța să asist la o întrunire a autorilor de haiku din țară și din străinătate. Eu nu aș fi avut bani să merg acolo, dar, după atâția ani de închisoare, tare îmi doream să mai ies și eu, fiindcă din 1984 încoace mi-au permis doar câteva ieșiri din carceră. Oricum m-am dus degeaba, nu m-au acceptat, iar când a venit echipa de la televiziune, nici măcar nu au filmat șirul de bănci din partea stângă a sălii amfiteatru, unde mă așezasem eu. Parcă ostentativ nu au filmat în partea aceea a scenei, deși oricum nu mi s-ar fi văzut decât bustul și capul, nu era nimic compromițător. Pe vremea aceea eram ceva mai puțin umflată la burtă și am încăput într-o fustă mai veche cu chiu cu vai. Irina a rugat un coleg al ei să mă aștepte la gară cu o mașină și să mă ducă la hotelul unde ea a plătit o noapte pentru mine, 1 milion de lei din câte știu eu, fiindcă acasă la ea ar fi fost prea incomod pentru ea și probabil și pentru mine. A fost un gest foarte frumos din partea ei și în general păstrez amintiri frumoase din acele două zile, în afara faptului că poeții ceilalți se înțelegeau bine între ei, schimbau cărți între ei, etc. și eu eram ca musca în lapte. În după-masa în care m-am cazat acolo, eram după 2 nopți în care fusesem chinuită să nu dorm în București și mă simțeam deja rău. Irina a urcat cu mine în camera mea de la etajul imediat sub restaurantul de pe terasa hotelului. A privit în jur și s-a uitat și pe geam unde se vedea marea și a spus că voi putea vedea răsăritul acolo -- ceea ce îmi amintește de una din povestirile de mai sus, când am fost la ea pe vremea când era studentă și stătea în gazdă. Eu i-am dat Irinei cadou unul din țoloburile rămase de la mama Limpi, care într-adevăr a țesut foarte mult (ierni lungi de când s-a măritat la 17 ani în 1945-1946 până în anii 90, dar puține lucruri au rămas, știți cum se împrăștie toate, nu are rost să mai explic. Mama mea spunea să îi duc Irinei un țolob simplu, fără flori, roșu sau verde, din cele care încă mai erau la ea, dar eu am insistat să i-l duc pe cel mai frumos și care era și absolut nou (și cele roșii erau), adică i-am dăruit cu drag un țolob cu motive, cel din poza de mai jos:
Este posibil totuși ca mie să îmi fi plăcut mai mult fiindcă e făcut de bunica mea, în timp ce ea ar fi preferat totuși unul simplu. Ceea ce vreau să menționez e că lâna provenea de la oile bunicilor și era toarsă la mână, printre alte operațiuni necesare și apoi țesută la un război vechi din lemn. Eu însămi, odată la o șezătoare de tors în casa noastră nu am fost în stare să fac firul subțire și egal, este destul de dificil și femeile din sat aveau experiență și se ajutau unele pe altele.
Nenorocirea a fost că eu nu am putut adormi nici în noaptea aceea decât vreo 3 ore, deci se acumulaseră 3 nopți de nesomn. Noaptea mi-au tocat creierul niște femei care mergeau pe tocuri înalte sau care pocăneau deasupra, la intrarea în restaurant. În după-masa care trecuse fusesem la deschiderea festivă și mă oprisem să beau un suc la un chioșc mic și un bărbat străin m-a întrebat dacă îmi era rău. Nu cred că arătam chiar așa rău atunci, nu știu ce l-a apucat, mi-era doar sete. Alt aspect negativ este că pe vremea aceea eu încă mai aveam scurgeri albastre misterioase la plica inghinală (la încheietura coapsei), nu aveau legătură cu partea sexuală sau cu uretra. Acele scurgeri albastre sau albastre-verzi au durat vreo 10 ani în viața mea și erau nu doar inghinal, ci și la piciorul amputat. Am poze cu ciorapii albăstriți și cu proteza colorată și ea, acel pigment era foarte puternic, nu ieșea la spălat. Am fost de la început la medic și nu m-au tratat sau diagnosticat niciodată. Am fost în multe locuri, am fost trimisă la dermatolog și dermatologul m-a trimis la endocrinolog, etc. Medicii mințeau, ba că e din cauza materialului protezei (dar la început nu erau și nici acum în ultimii ani), ba că este ciupercă -- dar nu îmi dădeau antifungic/antimicrobian, ci unguent cu cortizon. La linkul de mai jos găsiți povestea bolii mele albastre în limba engleză (am avut totuși noroc că atunci nu mi s-a umflat piciorul, o altă meteahnă de-a mea pentru care nu am primit tratament până de curând și care a început prin anul 2009; acum iau Tertensif pentru eliminarea apei din țesuturi):
https://cristinamonicamoldoveanu6.wordpress.com/2015/07/30/blue-illness/
În a doua zi a șederii mele acolo la Constanța m-am trezit înainte de răsărit și am admirat priveliștea de la geam și am făcut poze; apoi am mers undeva destul de departe într-un loc numit La pescărie pentru a doua ședință de întâlniri. A trebuit să plec mai devreme de terminarea acelei întruniri, fiindcă nu voiam să risc să pierd trenul. Când am plecat din București trenul întârziase mult, am așteptat în sala de așteptare fiindcă deja aveam bilet și nu puteam lua alt tren. La întoarcere m-a dus Irina la gară, dar am pățit același lucru: de data asta, fiind capăt de linie, trenul nu pleca din gară. Am așteptat tot vreo două ore, dacă nu mă înșeală memoria, oricum mult. Pe drumul spre București eram moartă de oboseală...dar în ansamblu fusese bine. M-a enervat că o femeie care stătea în tren aproape de mine râdea că ea și-a învățat fetița (sau copilul singur a spus ) să spună ”Pușcărie uo!” și această huiduială îmi amintea de toată situația mea de om închis de-o viață, dar nu este nimic rușinos, fiindcă efectiv nu am greșit nimic și nu am fost nebună, citiți tot dacă nu mă credeți și veți înțelege. La întrunirea de dimineață am avut totuși o bucurie fiindcă o doamnă autor de haiku mi-a dăruit cu dedicație o carte a ei, era o doamnă foarte blândă și cumsecade, care dădea impresia de bunătate. Dar, după ce a acceptat prietenia mea pe facebook, a renunțat, probabil fiindcă a iritat-o că mă plângeam că nu am ce mânca și nici bani pentru alte lucruri necesare și probabil că o enerva că spuneam adevărul despre maică-mea sau despre condamnarea nedreaptă la moarte a mea și psihiatrică totodată. Deci nu era un om bun, să mă ierte Dumnezeu dacă greșesc. Eu nu aș fi greșit, eu nu aș fi omorât indirect dacă eram în locul ei, eu nu aș fi devenit o unealtă în mâna celor răi care sunt la putere în societate. Pentru mine, prin definiție, omul prost sau naiv nu poate fi un om bun. Și mai cred că prin definiție omul inteligent și calm cum eram eu, este un om bun. Ieșind din clădire, eu m-am apropiat de gardul dinspre plajă să admir marea și să fac poze. Am făcut câteva poze și, în acele momente, a intrat cineva peste mintea mea în limba engleză și mi-a spus că abia acum înțelege el cine era sufletul adevărat printre ceilalți. (probabil voia să spună că el se îndoise de sufletul meu frumos și abia atunci înțelegea că nu eram ipocrită) Atunci a venit în fugă un câine dinspre plajă până la gard și era așa înfuriat și lătra urât, încât precis m-ar fi mușcat rău dacă ar fi ieșit printr-o gaură. Am plecat repede și am avut noroc că nu s-a luat după mine. Eu am mai fost mușcată și știu cum e, dar nu înțeleg pe cine și de ce îl deranja că eu făceam poze -- poate din cauza dezordinii și steagurilor românești pe plajă printre diverse lucruri. Apoi până la plecare m-am mai plimbat prin oraș și am făcut și alte poze. Aș fi vrut să intru la Acvariu, dar era prea scump, nu aveam bani. Intrau mulți copii și părinți sau bunici, iar eu stăteam privind cu jind și trăgând cu coada ochiului spre un biet pui de câine abandonat acolo cu fundiță la gât și probabil murind, cam așa cum a fost și viața mea. Am poză cu cățelul. În prezent, 2016, nu mai am scurgeri albastre de mult (atunci la Constanța am avut o scurgere imensă), dar chiar azi m-a apucat din nou un junghi puternic în vena sau un ganglion inghinal drept, nu știu sigur ce este, pe stânga nu mi se întâmplă.
În toamna lui 2014 m-am întâlnit din nou cu Irina, fiindcă ea a venit în București. De data aceasta m-a chemat să ne întâlnim în fața fostului liceu unde fusesem eleve, așadar am mers pe jos. Ea știa de situația mea financiară groaznică și mai ales de necazul prin care treceam atunci, fiindcă fusese o epidemie de păduchi în București (așa mi-a spus farmacista) și trebuise să iau de trei sau patru ori șampoane foarte scumpe pentru mine ca să scap de ei. Am rugat-o mult să mă ajute cu câțiva lei dacă poate, i-am explicat că nici mama nu are. Și efectiv nu are, nu e prefăcută în această privință. (Azi de exemplu, 20 februarie 2016, mama a venit la mine și mi-a adus ceva mâncare și mi-a povestit că ea stă în frig complet, fiindcă s-a stricat o piesă din centrala ei pe bază de gaze și afară e frig, etc. Ea se teme că centrala nu va mai putea fi reparată și una nouă costă enorm, primul tehnician care a venit i-a spus că trebuie să cumpere alta, și atunci ea a chemat pe altul pe care îl așteaptă. Tot azi mama mi-a spus că s-a speriat foarte tare și că era să moară călcată de un autobuz pe trecerea de pietoni pe verde.) Când am plecat spre fostul meu liceu să mă întâlnesc cu Irina, a intrat unul peste mintea mea în engleză cu vorbele: Acum urmează întâlnirea dintre cea rea și cea bună. Ca într-un scenariu de film. Atunci și încă un an de zile m-am întrebat dacă într-adevăr el/ea știe că Irina a fost rea; mie mie se pare că din ceea ce am povestit mai sus (am scris tot adevărul esențial despre relația mea cu ea)mi se pare că nu se poate trage concluzia că a fost un om rău, ci doar că a avut noroc și aparține unei clase sociale superioare, în timp ce eu am fost efectiv cerșetoare din copilărie. Abia în ultimele zile mi-am dat seama că acel om care intrase peste mintea mea atunci o fi crezut poate că eu eram rea, ceea ce mă miră nespus, fiindcă efectiv nu am greșit nimic o viață întreagă și am fost mereu blândă și cu bunătate reală față de alții. Mi-am mai amintit și titlul unei cărți pe care am văzut-o într-o stațiune montană într-o vitrină: ”fetele bune ajung în rai, fetele rele ajung unde vor.” Irina s-a lăsat așteptată ca întotdeauna și a apărut îmbrăcată în trening galben parcă. Mi-a dat 7 milioane de lei vechi (700 lei) și mie mi-au dat lacrimile de recunoștință, fiindcă mă așteptam la 1-3 milioane maximum. Am fost așa de emoționată, încât am uitat să îi dăruiesc colecția mea de poezii micuțe - haiku - care nu era de fapt o carte propriu-zisă. Apoi ea m-a condus spre drumul spre casă înapoi. Era pustiu pe străzi, ca în vremurile dinainte de 89 când mergeam la liceu. Când ne-am despărțit mi-am amintit de cărticică și i-am dat-o.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...