desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge

sâmbătă, 27 februarie 2016

Totul despre vecinii mei -- blocul 1

Mai am puțin și mor adică mă sinucid, dar nu înainte de a termina povestirea despre tot adevărul. Înainte de a continua ISC de acolo unde am rămas, voi sintetiza aici din nou tot adevărul despre vecinii mei de bloc (în cele trei blocuri în care am stat în anii de calvar și închisoare din 1984 încoace). Acum voi muri într-un bloc lângă intersecția Eminescu de pe Moșilor, brutalizată o viață întreagă fără păcat și fiind mereu aceeași, un om inteligent și fără nicio tulburare psihică o viață întreagă. De fapt închisoarea începând cu 1984 este acest cartier Moșilor cu pereții subțiri între apartamentele oamenilor porci, care m-au masacrat încontinuu, deși am fost un om perfect și foarte bun. În noaptea asta 27 spre 28 februarie 2016, sper să stau să termin pe scurt această povestire despre vecini.

Când am fost ultima oară să plătesc întreținerea și o mare parte din vecinii pe care îi cunoșteam au ieșit în calea mea și m-au tratat urât, cu lipsă de respect și batjocură, dar nu voi mai povesti aceste detalii, fiindcă ei mereu se poartă așa, a intrat cineva peste mintea mea și a spus: ”Cristina, tu ai fost un om normal într-un gulag de nebuni”. Acum este 11 seara, voi face o pauză și nu sunt chiar sigură că voi continua în noaptea asta, fiindcă mă simt tare balonată și mă apasă și mă deranjează burta mare. Oricum mâine e duminică și voi continua poate mâine, oricum fac o pauză și poate voi reveni.

28 februarie 2016, duminica, ora 6 și jumătate seara. Azi noapte am luat două pastile de Seroquel, destul de devreme, dar din nou porcii nu m-au lăsat să dorm. În ultimiii 4 ani așa au făcut. Înainte era de ajuns să iau o singură pastilă, că adormeam în 10 minute, dar de acum 4 ani totul este exact pe dos și s-a schimbat brusc -- efectiv când le iau (una, două sau mai multe, ei nu mă lasă să dorm, știu sigur că e vorba de oameni răi și abjecți). Dacă nu le iau e mai rău, vin ei peste mine și mă torturează mai rău. Astfel am adormit către dimineață și azi m-am trezit la ora 5 după masa cu chiu cu vai. Altfel povestirea despre vecini era gata și treceam mai departe.

Am ieșit afară să îmi iau țigări. A trecut iar pe lângă mine un vecin, porcul de Marius C. Nica, poetul militar din bloc, care locuiește la etajul 8. M-a salutat în trecere dar nu i-am mai răspuns. Oricum vreau să scriu totul și despre el și despre modul în care m-a batjocorit mereu încă de când m-am mutat aici. Eu nu am avut nicio greșeală, și îmi ajunge cât am îndurat și cât am iertat o viață întreagă, până după 40 de ani. Acum nu mai pot ierta și e normal să nu îi răspund la salut (cum nici alții nu mi-au răspuns mie) după tot ce mi-a făcut. Foarte puțini oameni mă înțeleg, fiindcă eu am fost animată toată viața de o foarte mare și frumoasă iubire față de oameni -- am ținut mult la ceilalți, am fost mereu altruistă fără să mă prefac niciodată, am dăruit dragoste luminoasă și blândă și respect și i-am iertat mereu pe cei care mă batjocoreau fără motiv. Foarte puțini oameni înțeleg aceste lucruri și acea luminoasă și blândă iubire de oameni, ei cred că astfel de oameni cum am fost eu mereu sunt nebuni.

2 și jumătate noaptea, 29 februarie -- continui povestirea, deja spusă până acum, dar sistematizez, oricum mai am puțin și mor
Eu, față de vecinii mei am fost un om excepțional de bun. Știu că oamenii răi pot spune că am avut megalomanie, dar portretul meu e adevărul curat: am fost o persoană gingașă, timidă, cu mult bun simț și politețe mereu, un om cu un suflet de aur, cu sentimente extrarodinar de frumoase, dar și cu un caracter pe măsură, cu gândul mereu curat și comportamentul ireproșabil. La fel cum m-au respins colegii mei m-au respins și vecinii, care au fost ai dracu, lipsiți de judecată și plini de răutate, lipsiți de politețe și bădărani și răi, numai fiindcă eu am fost o femeie săracă, încă din copilărie fără bani. Așa am fost absolut întotdeauna.

1. Blocul numărul 1.

La 13 ani, copilă fără niciun păcat, cum am rămas toată viața, m-au adus în oraș să stau cu părinții. Povestea o știți deja, eu speram că voi îndura numai 5 ani după care voi pleca să dau examen la o facultate în alt oraș, unde urma să stau într-un cămin de studenți și să mănânc hrana din bursă sau să mă descurc cumva și să scap de monstruoșii mei părinți. Tata mi-a arătat de la început camera mea mică și a spus că aici e închisoarea mea(aici pe Moșilor, în apartamentele de 4 camere, 2 camere sunt extrem de mici) și mie părinții mi-au dat drept dormitor camera cea mai mică, iar ei dormeau în dormitorul cel mai îndepărtat de camera mea. Camera mea se învecina cu bucătăria unui avocat bătrân și holtei, al cărui nume l-am uitat. Părinții au început să mă brutalizeze monstruos din 1984 și urlau foarte mult în timp ce mă băteau, dar vecinii nu au intervenit niciodată, parcă erau surzi. Precis se auzea perfect tot ce urlau deasupra, fiindcă am constatat că sunetul se propaga mai ușor de jos în sus, dar în mod sigur și avocatul auzea și vecinii de jos și de palier chiar.

După ce m-am mutat, până în 1989, legătura mea cu vecinii a fost aproape inexistentă. În general, când intram într-un nou grup (la școlaă, liceu sau facultate) memoram extrem de repede toate numele colegilor mei și de familie și prenume și țineam minte timp îndelungat. Și acum țin minte mare parte din numele colegilor din școala generală unde am făcut clasele 1-7, dar am uitat numele colegilor din alte colective, fiindcă am fost monstruos torturată și amintirile dispar în mod firesc dinspre prezent către trecut (amnezia retrogradă e un fapt normal, invers ar fi mai puțin normal). Aici, în imobilul de la numărul 268-270 (numere care mereu se schimbau, ba unul, ba altul, ba amândouă) am fost desigur respinsă de părinți. Părinții și fmailia mea niciodată nu au vorbit cu mine ca și cum aș fi o persoană normală, deși eu i-am respectat și i-am iubit cu adevărat. Verii mei au fost acceptați, eu am fost tratată drept copil mic și prost toată viața, inclusiv la vârsta adultă. Părinții nu vorbeau nimic cu mine. Astfel, nu aveam cum să ghicesc numele vecinilor, fiindcă părinții nu vorbeau cu mine sau față de mine aproape nimic despre ei. Mi s-a părut foarte ciudat că vecinii de bloc nici nu apăreau în calea mea aproape deloc înainte de 89, după aceea parcă dinadins apăreau mereu când ieșeam eu pe stradă.

Avocatul vecin cu mine a ieșit în calea mea după ce Zăgrean m-a făcut să mă îndrăgostesc de el. Mi-a vorbit în mod ciudat. Se parfuma abundent. Era cioudat și cu pălărie de modă veche. După aceea avea obiceiul să ciocănească ușor în perete aproape în fiecare seară, când eu în mod firesc mă gândeam la Zăgrean. Repet, a fost o iubire absolut fără păcat din partea mea. M-a iritat ciocănitul lui, era ca și cum mă urmărea. El era bolnav de astm din câte mi s-a spus. În blocul 3, în care stau acum, există o astfel de persoană, probabil tot holtei, care de asemenea se parfumează abundent. Avocatul mi-a ciocănit în perete și în noaptea 21 spre 22 decembrie 1989, înainte să merg la revoluție. Am aflat de la mama că el a murit singur în casă exact după ce eu m-am aruncat pe fereastră. Tot exact atunci a murit și tanti Ana din SUA.

Vecinul de palier de lângă lift, tot la 4 camere, era domnul Djendov, colonel în rezervă. tata vorbea despre el, de aia îi știu numele. Era în vârstă, înalt și slăbănog și avea nevastă și un copil mic de statură și cu chipul urât, parcă foarte tânăr pe lângă el. Este posibil să fi fost un copil de bătrânețe. Acel fiu se spunea că făcuse liceul Creangă, un liceu considerat slab pe vremea aceea. La un moment dat mi-era rușine să mai dau ochii cu el (pe el îl întâlneam în lift), fiindcă tata îmi spunea că el îi mărturisise că era îndrăgostit de mine și tata râdea de ”cucerirea mea”. Domnul Djendov a intrat la noi în casă după 89, fiindcă era priceput la iale și clanțe și i-a ajutat pe părinții mei și odată chiar m-a scos pe mine din dormitorul părinților când s-a blocat ușa. Ceea ce a fost neplăcut pentru mine a fost faptul că, la un moment dat, când firesc credeam că Zăgrean vine sexual peste mine de la distanță ( nu cunoșteam alt bărbat) el s-a apropiat de canapeaua pe care ședeam și a început să plescăie și în același timp am simțit senzații sexuale ușoare, deși nu mă așteptam și nici nu mă gândeam la așa ceva, ca întotdeauna. Erau și părinții mei de față. În sinea mea mă luptam cu ideea că Zăgrean era un monstru pervers, care venea peste mine exact când bătrânul plescăia lângă mine, fiindcă acesta era singurul lucru logic la care mă puteam gândi. Zăgrean îmi arătase că el putea să vină peste mine, când eram la meditații. Apoi avea obiceiul să repete cuvintele pronunțate cu voce tare în jurul meu de părinții mei sau de nașii mei când veneau în vizită, și totodată spusese de mai multe ori (cel puțin de 3 ori îmi dovedise aceste spuse) că el are microfoane mici implantate, că lumea crede că este securist, etc. Era logic să îl cred, toată lumea vorbea atunci numai de microfoane și ascultatul celor luați la ochi de securitate, cum era familia mea, care avea rude în străinătate, inclusiv emigrați ilegal. Era absolut singurul lucru logic, nu aveam cum să îmi imaginez că el citește gândurile telepatic, fiindcă niciodată nu am avut vreo experiență sau dovadă de genul acesta (era firesc, fiindcă eu nu gândeam desigur nimic în cuvinte în mintea mea). Din cauza presiunilor mari sexuale din partea lui Zăgrean asupra mea și datorită insistențelor lui că mă ascultă, am fost obligată să îi vorbesc singură în camera mea și el efectiv repeta unele lucruri la meditații din ceea ce spuneam eu în singurătate, astfel încât se crease un fel de dialog. Zăgrean a insistat la meditații asupra coincidenței dintre numele străzilor Scaune aproape de unde făceam meditații și strada Zece Mese colț cu Moșilor unde locuiam eu și a spus că el vine des acolo să își aducă la Nufărul hainele. Era un Nufărul în apropiere, dar m-a mirat această remarcă, fiindcă el locuia în Militari, un cartier îndepărat. Chiar atunci Zăgrean a venit pe strada Zece Mese dimineața, ieșind în calea mea când mă duceam la liceu. Mergea ca și cum era beat, pe mijlocul străzii. Eu am refuzat să îl salut, datorită caracterului ciudat al acelei întâlniri. Prea era de tot, prea era mare coincidența. Nici el nu m-a salutat (că i-aș fi răspuns), deși s-a uitat clar la mine. Când m-am dus la meditații, el puțea ca și cum dormise în stradă și era complet beat și a zis că eu eram parșivă și s-a uitat cu aluzii sexuale și poftă, cum nici un bărbat nu s-a uitat vreodată, la șoldurile mele.

După mulți ani, până acum câțiva ani, respectiv după ce m-am mutat în blocul 3 tot pe Moșilor în 2006, domnul și doamna Djendov erau încă în viață. El a trăit viață lungă și a apărut în mod obsesiv în baston în calea mea când ieșeam la cumpărături în împrejurimi. M-a enervat acest lucru, fiindcă mulți ieșeau în mod ciudat exact când eu ieșeam afară, de parcă voiau să mă lovească dinadins. Voi mai povesti mai încolo. A ieșit și doamna Djendov și ea chiar a stat de vorbă cu mine în supermarket despre familia ei. Cel mai urât a fost că a ieșit și fiul lor adesea în calea mea și se uita urât ca și cum avea ceva cu mine și niciodată nu m-a salutat, deși nu am greșit nimic față de el niciodată. Poate era nebun și visa cai verzi pe pereți. Nu mai știu dacă eu l-am salutat, dar este posibil, și în mod sigur el nu mi-a răspuns, ca și cum eu nu eram om, sau avea ceva cu mine, nu pot ghici ce.

Înainte de 89 îl mai știam vag pe vecinul din colțul opus de palier, dar nu am nici o altă amintire acum despre el. A apărut și el de câteva ori în calea mea , tot după 89. În ultimii ani (de fapt demult, dar eu nu am avut activitate, astfel încât 10 ani înseamnă câțiva ani pentru mine) mama a fost chemată ca martor la un proces, în care era vorba de faptul că acel om era nevinovat într-un proces de omucidere, dar am uitat detaliile, poate o voi întreba. Oricum nu înțelegeam de ce au chemat-o pe mama, care precis îmi spunea că ea doar auzise, nu era martor ocular.

Dedesubt la etajul 2 locuia familia Kiss sau Kis - se citește Kiș (cărora tata urma să le spună Piș). Doamna Kiss se spune că e cea care m-a găsit pe asfalt după ce am sărit pe fereastră în zorii zilei de 31 decembrie 1998 și ea cică l-a chemat pe tata și apoi au chemat salvarea. Ea avea o fiică botezată Taina (un nume ciudat), pe care o întâlneam dinainte de 89 în lift. Aveam o senzație ciudată în prezența ei, fiindcă era ciudată -- repezită, avea reacții stranii, ieșiri intempestive și o voce ușor baritonală, ciudată pentru o fată tânără, mai mică decât mine. Fata aceasta m-a chinuit mult după 89, la începutul anilor 90, fiindcă avea obiceiul să vorbească foarte mult și cu voce tare nopțile la telefon, nu știu dacă vorbea în străinătate, dar ulterior a emigrat în Italia. Vorbea enorm, credeți-mă, ore în șir, nu exagerez, nu știu de unde avea atâția bani de telefon și nu mă lăsa să adorm uneori, aveam niște senzații stranii când ea vorbea (nu de natură sexuală, ci amețeli). În ultimii ani, până anul trecut chiar, în mod periodic doamna Kiss iese pe stradă în calea mea și vorbește tot ca și cum eu aș fi nebună sau știu eu ce. De fiecare dată mă întreabă de mama și uneori îi transmite complimente, spre marea mea tristețe, fiindcă asta fac toți când vorbesc cu mine de zeci de ani și aproape nimic altceva nu spun. Și tot ce am spus de mama e adevărul, deci vă dați seama ce simt.

Mai erau doar vecinii de deasupra de care mai știam înainte de 89, restul stăteau ascunși față de mine și desigur familia Gârju de la etajul 6. Deasupra locuia medicul Arion, care era pediatru înainte de 89, după aceea am aflat că devenise oncolog. El îmi dădea impresia unui șarpe rece și dezgustător. Avea mimică redusă, zâmbea parcă ironic tot timpul. Avusesem odată febră mare înainte de 89 și tata la chemat la noi. El m-a consultat, cerându-mi să-mi dau jos bluza cu anumite scuze (eram deja destul de mare). Am simțit un sentiment de rejecție, parcă în mod visceral simțeam dezgust față de el. El și soția, tot medic, aveau patru copii, două fete -- Cristina și Simona și doi gemeni băieți dizigoți. La etajul unu sub noi locuia o fată tot grasă ca și mine, ceva mai tânără, pe care printr-o coincidență care nu îmi plăcea o chema tot Simona. La un moment dat am avut bănuiala că ei aveau prieteni ardeleni, fiindcă auzisem la ei la o petrecere (aveau petreceri ca și ai mei înainte de 89) un invitat probabil cântând o doină, parcă ardelenească. După ani, Zăgrean îmi spunea că și el îi colindă pe ai lui în decembrie 1988. Am făcut o conexiune cu acel invitat din motive pe care le voi expune, dar nu cred că era chiar Zăgrean.

În 1988-89, când Zăgrean îmi făcea deja avansuri puternice, a fost o inundație pe casa scării și m-au chemat vecinii de sus afară să dau apa în jos pe scări. Apoi a venit tata acasă și a stat cu Arion, medicul de deasupra, de vorbă de față cu mine, în fața ușii noastre. Tata l-a întrebat dacă îl cunoaște pe Zăgrean, meditatorul meu, și Arion a confirmat. L-a mai întrebat probabil dacă Zăgrean e de încredere și acela a confirmat parcă cu juma de gură. După ce eu nu m-am putut duce la examenul de admitere din cauza lui de fapt, tata mi-a spus că oricum aș fi intrat, fiindcă el îi plătise lui Arion bani să iau examenul și țipa la mine desigur. Exact tot zilele acelea a venit în vizită la Arioni un bărbat care avea exact aceeași voce cu a lui Zăgrean, nu știu dacă era chiar el. Au început să se certe și bărbatul acela țipa că ”Nu e adevărat! La valoarea ei!”: Tot atunci Zăgrean a ieșit în calea mea pe Moșilor cum am povestit de multe ori, exact la intersecția Eminescu unde locuiesc, în timp ce eu așteptam în mașina tatei și l-a privit pe tata ca și cum îl cunoștea, cu mult venin în ochi. Tata nu părea să îl cunoască. Apoi Zăgrean a ieșit în calea mea la medicină pe o alee, când a trebuit să îmi retrag doasrul (când m-am înscris fusese tata cu mine la secretariat, când mi-am scos actele m-au trimis doar pe mine). Atunci Zăgrean s-a uitat lung și dureros la mine și m-a întrebat ”Unde te duci după aceea?” Eu i-am spus că acasă și el a zis parcă cu subînțeles ”Ei, dacă ți-ai găsit tu un drum...”. Tot un bărbat cu o voce aproape identică cu a lui Zăgrean a venit la mine în bloc cu puțin înainte să fiu închisă prima oară la psihiatrie. De data aceasta râdea împreună cu vecinii mei și spunea ”Îi dăm și schizofrenie și paranoia și depresie și... de toate” mai înainte ca eu să știu ceva despre acele diagnostice psihiatrice.

Tot în vremea când eram îndrăgostită de Zăgrean (cum am aflat la psihiatrie că sunt și alte paciente așa zis schizofrene, adică și ele aveau ”fixații” legate de medici, deci erau probabil sacrificate, în ultimii ani mi s-a spus că pacientele de genul acesta sunt necesare medicilor pentru a își rezolva ei treburile lor murdare) - tot atunci m-am intersectat cu o altă familie de la etajul 4, vecini cu Arionii, pe care nu știam cum îi cheamă. Femeia aceea îl cunoștea pe tânărul Sergiu de la cealaltă scară de bloc și i-a pronunțat numele în prezența mea. Eu l-am mai văzut pe Sergiu cum filmează sau fotografiază trandafirii din curtea blocului în acea vară. Altădată Sergiu a urcat cu mine în lift împreună cu Irina Ioniță și când am ieșit din lift, Irina a spus - dar ce bărbați miștio sau nu mai știu cum ai la tine în bloc. Era un individ arătos și efectiv nuai pentru câteva momente mi-a fugit atunci pe moment gândul la el, dar tocmai din cauza faptului că eram prea tare îndrăgostită de Zăgrean. Altfel nu am avut fantasme legate de el. Ceea ce s-a întâmplat ulterior a fost oribil fiindcă mulți ani, și după internarea mea psihiatrică, Sergiu apărea în curtea blocului exact când eu ieșeam, mereu și mereu, sau stătea la soare sau la umbră în curte ore în șir. Eu nu am greșit nimic, nu înțeleg ce s-a întâmplat, m-a supărat destul. Familia aceea de la patru a început apoi să aibă certuri puternice și dese și în final apartamentul lor a fost cumpărat de Arioni pentru fiica lor cea mare, Cristina. Și familia de la 5 deasupra era tot de medici și ei la rândul lor aveau o fată pe care o chema Ana și care a devenit medic, nu știu cum îi chema. Și ei (sau cu ajutorul ginerelui, care era neplăcut pentru mine de întâlnit, parcă mă respingea) au cumpărat mai apoi un apartament tot în blocul acela pentru fata lor. Ana aceea a fost rea cu mine în anii care au urmat. Mai întâi ea îmi spunea că fusese colegă cu Roxana Moraru, o fată foarte blândă și cuminte care iradia bunătate și poate naivitate, care desigur îmi plăcea. Mai apoi îmi spunea acru și cu subînțeles că ea nu înțelege cum noi absolvenții de psihologie, nu ne găsim de lucru, și eu și Roxana adică. Mai apoi tot ea îmi vorbea de tratamentul meu psihiatric cu ipocrizie și m-a rănit mult. Era o femeie rea cred eu și cu aere de superioritate. Oricum oamenii de pe stradă vorbeau cu ea. A avut cel puțin trei băieți și a ieșit cu copiii în cărucior singură sau împreună cu mama ei care era la fel, de mai multe ori pe Moșilor în calea mea, exact când ieșeam eu afară în stradă, în ultimii ani după ce m-am mutat în blocul 3 și toți aveau obiceiul să iasă în mod obsedant în calea mea. Erau toți oameni cu bani, în timp ce eu abia aveam cu ce mă îmbrăca.

Cât despre familia Gârju de la etajul 6 deaupra mea, ei aveau tot două fete - Marina, care fusese colegă de bancă cu mine în clasa a 8-a și premiantă cu aceeași medie cu mine pe locul III, și Roxana, cu un an mai mică. Marina era oarecum opusul meu, dar a fost bună cu mine. Ea și sora ei au mai jucat badminton cu mine în curtea blocului și am fost cu ele în parc fiindcă mergeau la tenis, dar eu doar priveam, nu știam să joc. Marina era cam rece și arogantă și nu mi-a plăcut că își dădea aere de superioritate că eu am intrat la mate-fizică și ea la mecanică, secția inferioară din liceu și spunea că acolo la ei se face carte ca lumea nu ca la noi. Oricum, chiar dacă era adevărat, nu era frumos să îmi spună cu aroganță. Eu știu că nu am greșit nimic față de ele. Altfel s-au prutat foarte frumos, mi-au povestit viața lor, inclusiv că au copilărit în parte în Siria, unde lucra tatăl lor (Luiza Dona, colegă și ea cu mine în clasa a 8-a, premianta clasei, avea un tată care fusese detașat în Iran). Mi-au arătat poze, am serbat zile de naștere împreună. Spre deosebire de Marina, sora ei era un înger, dar avea performanțe intelectuale mai mici. În anul 1989 mergeam uneori la ele să împrumut casete cumpărate de ei în Siria, fiindcă aveau și ele o colecție bogată ( nu chair ca tata) cam cu acealși gen de muzică ce ascultam eu atunci, fiindcă eram sub presiunea lui Zăgrean și aveam nevoie să fac gimnastică sau să ascult muzică, sau să dansez pe muzică pentru a descărca o parte din chinul zilnic sexual și fiziologic în general și pentru a uita de dorul de acel bărbat care îmi acaparase sufletul atunci. După ani, Marina a făcut trei facultăți (printre care și ASE-ul dacă nu mă înșel) și apoi a emigrat în SUA. A avut o fetiță și, după ce m-am mutat în blocul 3 în 2006, și eram odată singură pe o bancă la intrare în parcul Circului, a apărut tatăl Marinei împreună cu nepoțica lui la plimbare acolo. Ceea ce era șocant era asemănarea perfectă a fetiței cu Marina. Domnul Gârju m-a întrebat în mod ciudat, parcă accentuând cuvintele -- ”Tot acolo?!”, când eu i-am spus că am cumpărat apartament pe Moșilor după moartea tatei, ca și cum aici pe Moșilor ar fi ceva ciudat, ca și cum trebuia să fiu de fapt în altă parte ...da, era de fapt închisoare, cum spunea tata la început în 84.

În vremurile tulburi ale Revoluției din decembrie 1989, eu am ieșit cum am povestit pe balcon în noqpteq de 21 decembrie când treceau tinerii care scandau ”Șobolanii!” și ”Au tras în noi!”, venind din Piața Universității. Mi-am mușcat mâna de ciudă că ăia credeau că noi suntem șobolani, eu nu eram, îmi spuneam în gândul meu. Puțini oameni din blocul de vizavi au ieșit atunci pe balcon sau în geam. După ce am fost eu la Revoluție, doamna Arion ne-a spus că fata ei cea mică, Simona, fusese foarte curajoasă și toți vecinii se coalizau atunci să creeze pichete de pază în bloc împotriva așa numiților teroriști. Ulterior, la începutul anilor 90, am fost odată cu mama și familia Arion pe jos la Universitate, fiindcă multă lume ieșise atunci să serbeze acolo în ”agora” victoria echipei Steaua sau națională, nu mai știu acum, asupra unei echipe spaniole. A fost și Simona. Doamna Arion era amuzată când au început să scandeze ”Batistuta - să ne sugă puța!”, ceea ce pe mine m-a dezgustat. Din 1992 am avut-o pe Rita și au avut și ei o corcitură. Nu mi-a plăcut când câinele lor, împreună cu câinele de sub mine, săreau să o doboare pe biata mea Rita și posesoarele au spus că câinii lor sunt în coaliție împotriva câinelui meu.

În afară de vecinii mai sus-menționați nu i-am mai cunoscut pe ceilalți. Abia după 89 au mai apărut fugar prin viața mea vecina de la etajul 4 din colțul opus, al cărei nume nu îl (mai știu). Ea era după cum spunea tata ”Psiholoagă” și mă cam înțepa când ne întâlneam în lift uneori. După un timp a devenit profesor atașat o vreme (nu știu ce mai e acum) la catedra de psihologie din București, unde am învățat eu. După ani (poate mai înainte de a fi ea profesor acolo) am văzut că ea așezase un capac de sicriu la ușă și mi s-a spus că îi murise tatăl. Tot după 89 am avut o întâlnire neplăcută cu alt vecin, care avea copil mic. S-a întâmplat că o singură dată în viața mea am avut o petrecere zgomotoasă de ziua mea acolo și chiar atunci a venit acel vecin și m-a luat la rost că nu poate să adoarmă copilul lui. Acest din urmă vecin a ieșit și el de multe ori în calea mea pe Moșilor, cași ceilalți, și probabil l-am salutat degeaba și el se făcea că nu mă mai cunoaște.

Și mai era Luiza Dona, colega mea de bancă din liceu de care am amintit mai sus, vecină de stradă cu mine, la câteva blocuri mai încolo. Luiza a fost una din puținele persoane care au vorbit cu mine și au fost la mine acasă în anii 84-89. Ea spunea că mă invidiază că eu am mai multe lucruri de mâncare decât ea și mă tem că credea că eu aș fi mai bogată, ceea ce nu era adevărat, deși ea mai avea o soră și un frate. După 89 fratele ei Alexandru spunea că a fost la o petrecere împreună cu o celebră pe atunci prezentatoare de la televiziunea Protv. Bogdana, sora Luizei, a devenit baptistă și apoi s-am căsătorit, așa cum în anii 90 se făceau multe căsătorii prin diferite biserici, eu am cunoscut trei cupluri. După povestea aceea cu Zăgrean, eu, în mod firesc, am încetat să îi mai vorbesc lui Zăgrean singură în camera mea. Fiindcă nu îl mai vedeam. Drept consecință, el a începtat să mai vină sexual peste mine la un moment dat în iulie sau august 1989. Dar, în același blestemat august 1989, vecinii de deasupra mea au început brusc să îmi facă zgomote ciudate în casă, care au devenit sistematice și monstruoase -- în timp ce eu aveam o sumedenie de alte probleme. Nu i-am spus Luizei nimic, fiindcă speram că astfel o voi proteja. Arionii fuseseră foarte liniștiți până în acel moment. Apoi îmi tropăiau mult de tot zi de zi, mă urmăreau din cameră în cameră de parcă știau unde sunt, unde mă duc, inclusiv când mergeam la baie. Scârțâiau mult de tot scaunele, evident ostentativ, făceau gălăgie și în cuvinte vorbite tare, și păcăneau, etc. Încontinuu. Ca să pot învăța pentru examneul de admitere, a trebuit să stau în camera mare, unde ecoul lor era mai slab, cu ușa de la balcon deschisă, pentru ca zgomotul străzii să atenueze zgomotele lor diabolice. Era înfiorător și taică-meu mi-a spus că ei trebuie să mă bage la nebuni să mă trateze și eu încercam să evit așa ceva fiindcă însemna să devin sclava părinților pe veci, fără dreptul de a da examen la facultate, de a munci, etc. Tata mă bătea mult până la sânge și înjura încontinuu, dar eu îmi urmam planul din 1984, deși din cauza lui Zăgrean nu putusem intra la facultate în primul an. Oricum vecinii erau mai monstruoși. Mereu inventau alte zgomote, inclusiv nopțile, în timp ce eu am început să fiu efectiv masacrată sexual din ianuarie 1990, de zeci și sute de ori mai oribil decât în 1989. Scârțâiau patul, loveau puternic, etc. Am și înregistrat odată noaptea zgomotele lor pe o casetă. Când m-am întors de la Cluj în 1991 au continuat aceeeași tactică, împreună cu părinții mei monstruoși. Apoi m-au închis la psihiatrie în 1992 fiindcă mă aduseseră la epuizare nervoasă prin mai multe nopți nedormite la rând, din cauza ororilor sexuale și zgomotelor lor continui. Atunci, de oboseală, am țipat adevărul, după tentative eșuate de a găsi un loc liniștit să dorm câteva nopți. Ei spun că din cauză că țipam m-au închis la agitați, deși eu eram mereu calmă, cum mi-e felul. După aceea Arionii au pus la WC-ul de lângă camera mea un aparat care țiuia oribil încontinuu și la baia părinților mei la fel. Însă au încetat celelalte zgomote. Numai odată au scârțâit mult și tare când a venit psihiatrul meu Giurgiucă (primul) la noi în vizită și stăteam în bucătărie. Tata a spus la un moment dat că s-a dus la Arion și el i-a zis că nu scoate aparatul, că e un ventilator de care are nevoie. Și maică-mea îi păstrează amintire neplăcută.

La Luiza în anii 90 era tot harababură ca și la mine. Odată țin minte că a ieșit la geamul vecin cu camera ei o vecină mahalagioaică care ne întreba dacă nu ne place Eros (Ramazzotti), ce asculta ea tare. Apoi Luiza a fost și ea închisă la psihiatrie în ciuda intenției mele de a o proteja, și mi-a povestit că vecinii au chinuit-o și pe ea și că o enerva cel mai tare faptul că fetița de deasupra făcea tot timpul pipi în oliță în cameră peste ea. Și pe mine m-au chinuit mult vecinii de sus cu zgomote de urinare și de obicei când se întâmpla asta aveam niște senzații ascuțite prin creier. Zgomotele erau precis reale, uneori senzațiile ascuțite nu erau, dar făceau pipi atât de mult acolo lângă mine, încât am tras concluzia că vărsau în mod diabolic apă să facă zgomot cu ecou, deci de la înălțime.

După ce m-am mutat în blocul 3, tatăl Luizei a ieșit de mai multe ori pe stradă în calea mea și mereu îmin vorbea zâmbind de Luiza și mă întreba de pildă câți bani am eu pe lună disponibili. Cu mama Luizei m-am întâlnit odată în supermarket, dar nu a vrut să îmi răspundă la salut și a plecat în goană. Cu Luiza m-am întâlnit de multe ori, încă de la început, din 2006 sau 2007. Ea a refuzat mereu să îmi răspundă la salut, era mereu ocupată și avea și bani și cu cine să vorbească la telefon. Odată m-am întâlnit cu ea la chioșcul de vizavi, unde sunt două vânzătoare ale dracu (una mai ales se poartă oribil cu mine) care ascultă BBCul sau alt post în engleză. Cea de-a treia e o persoană mai cumsecade. Acolo i-am spus Luizei să mă ierte dacă crede că i-am greșit (ceea ce nu e adevărat, adică nu i-am greșit) și Luiza a refuzat să îmi răspundă la salut. Parcă de atunci nu am mai văzut-o pe Moșilor.

În afară de acești puțini vecini și aceste puține interacțiuni cu ei, nu au mai fost altele în viața mea, am fost izolată și singură de fapt din 1984, torturată monstruos de părinți în același timp, iar colegii și profesorii au început să își bată joc de mine încă din 84. Ar mai fi de adăugat doar familia X (am uitat numele), care cuprindea pe fata profesoarei mele de sport din liceu și care s-a mutat în blocul meu. Acea profesoară de sport mi-a spus pe șleau la ora de sport că eu voi muri de foame fiindcă nu sunt destul de îndrăzneață și înfiptă. Avea dreptate.

Pentru a încheia mai am de adăugat relația mea cu împrejurimile blocului unde locuiam, căruia colegul meu de liceu Lucian Micu spunea că i-ar pune o bombă, dar nu a vrut să îmi spună de ce. O cunoșteam pe Despina cosmeticiana de la coaforul din apropiere, unde mergeam eu să mă epilez (aveam păr foarte mult pe picioare, acum nu mai am aproape deloc, poate din cauza vârstei, schimbărilor hormonale și poate mai ales datorită circulației periferice proaste și umflării periodice a picioarelor). Despina a devenit un fel de patroană sau șefă pe tot salonul de coafură după 89. O mai știam pe bătrâna acră de la atelierul de remaiat ciorapi, căreia i-am dus cadou vederi cu pisici frumoase, de la nașul meu și din colecția tatei, fiindcă am văzut că avea multe peste tot, și nici nu mi-a mulțumit. Atelierul desigur s-a desființat și tot așa, dar numai în ultimii ani, s-a desființat atelierul de reparat ceasuri unde îl știam pe bătrân. Mai știam atelierul de croitorie bărbătească unde mi-am mai scurtat sau aranjat pantaloni chiar și în anii 2000 și acolo ei ascultau nu porcării FM, ci postul național, care la mine în bloc a fost ecranat cupă 89. Și mai știam și librăria de unde mi-am mai cumpărat cărți și înainte de 89 (acolo am găsit un album de Vermeer odată) -- această librărie nu s-a desființat până în prezent din câte știu eu, dar am fost demult, când am mai avut câțiva lei.

Oricum eu, din 1984 până în prezent, nu am avut decât câteva ieșiri din această enclavă-închisoare, în timp ce alții au călătorit sau s-au stabilit în țări străine. Înainte de 84 tata ne ducea la mare în diverse stațiuni (după 84 numai odată la Venus plus acea pedeapsă de a merge în septembrie 89 la Neptun cu prietenii lui familia Florea și fiica lor Ioana, care nu intrase la medicină de vreo două-trei ori și tot voia să mai încerce) și am fost cu el în circuite turistice frumoase prin țară, când, ce e drept, maică-mea făcea foarte mult scandal și nervi fără motiv, cum i-a fost felul întotdeauna. Ar mai fi de menționat femeia de serviciu a blocului, care într-un timp se numea Dorina din câte mi s-a spus, și care o mai ajuta puțin pe mama. Mama îi dădea, cum i-a fost mereu obiceiul, mici atenții, la fel cum i-a ”uns” pe toți cei mărunți de-a lungul vieții, desigur cu atenții mărunte.

Câteva cuvinte despre dans, fiindcă mi s-a spus după mulți ani din 89, după ceva ani din 2005 când a murit tata (eu nu mă gândisem până atunci), că oamenii m-au futut fiindcă ei credeau că eu aș fi nebună, fiindcă am dansat singură în 1989. Unii spuneau că m-au văzut dezbrăcându-mă în singurătate în camera mare din apartamentul tatei. Bun, explic din nou: dacă așa e, atunci se ridică alte întrebări monstruoase: asta implică faptul că dacă oamenii proști cred că o femeie e nebună, atunci ei o omoară, deși nu o cunosc în realitate. Asta implică faptul că statul ucide oamenii drepți și buni în cazul în care celor răi li se năzare ceva, etc. Dar să explic mai clar: atunci eram la o vârstă foarte fragedă, abia 18 ani și eram sub niște presiuni uriașe. Ceilalți au început, nu eu. De fapt când m-am dus la Zăgrean eram deja condamnată la moarte deci. Eu chiar am încercat să scap de meditații dar nu am avut cum. La vârsta aceea este necesar și încă funcționează ceea ce se numește catharsis, pentru menținerea echilibrului psihofiziologic al individului. Este așa cum ai scrie poezii. Apropo de asta - eu chiar îi scriam multe poezii improvizate lui Zăgrean, pe care însă nu le treceam pe hârtie, ci i le spuneam în camera mea. Materialul liric era bun în multe, erau perfect sincere, dar nu erau stilizate și lucrate. Era firesc pentru că el chiar îmi răspundea la meditații și eu nu aveam cum să ghicesc intențiile lui rele. Pe vremea aceea, printre cântecele din colecția tatei erau multe care se refereau la dans și chiar unul care spunea despre femei dansând singure. Era, repet catharsis necesar, care e util la vârsta aceea -- la maturitate scrisul poeziilor nu mai poate avea rol de catharsis, și nu sunt nebună cum insinuează unii când vorbesc despre poeziile mele sau de ce nu scriu. Este firesc că nu puteam bănui că altcineva mă vedea dansând singură, că desigur nu aș fi dansat. Nu știu cum să mă fi văzut, fiindcă trăgeam cu atenție perdelele groase. Decât dacă vedea cineva prin ochii mei, fiindcă firesc am mai aruncat câte un ochi în oglinda mare de pe perete. Iar cu dezbrăcatul e la fel - un lucru inocent și normal, nici măcar narcisic. Gândiți-vă că eu fusesem grasă din cauza părinților și atunci revenisem la greutatea ideală din cauză că nu mai mă lăsaseră să învăț pentru examen și atunci eu am ținut regim, măcar să mă aleg cu acest lucru, pe care îl planificasem după intrarea la facultate. Deci m-am uitat puțin goală în oglindă ...țin minte precis asta. Dar să fi dansat goală e imposibil. În primul rând ar fi fost incomod, fiindcă zona sexuală creează senzații neplăcute la diverse mișcări dacă nu este acoperită și presată de chilot. Firesc nu aș fi făcut așa ceva, m-ar fi deranjat și eu nu am fost masochistă niciodată. În al doilea rând - nu aveam niciun motiv și absolut cert nu m-am uitat în oglindă dansând goală. Însă cel mai important lucru e faptul că în 90 m-au masacrat sexual. Eu întreb: ce scuză aveau atunci, din moment ce atunci nici nu mai dansam decât rar? Și era doar un fel de gimnastică necesară. Bun veți cârcoti dvs., poate că era normal și necesar să dansezi, să te miști fiindcă te chinuia fizic, dar cum dracu te-a convins să îi spui poezii? Vă explic din nou: m-a păcălit, fiindcă aveam încredere în el. Încă de la primele ședințe de meditații s-a erijat în protector al artelor și a spus că are mulți prieteni artiști și că soția lui e artistă și i-a cumpărat un album de artă unei fete care venise la meditații la el de la Sibiu, avea picturi pe pereți pe care zicea că le primise cadou și se uita încântat la ele, spunea ”fetelor acum trebuie să fiți rele, dar când ajungeți la vârsta mea veți putea scrie și poezii”, ne recita din creațiile lui poetice, zicea că scrie și poezii, a venit odată la meditații cu poezii primite în dar cu dedicație, dactilografiate și cu corecturi și o dată chiar a zis că el are o studentă extraordinară care îi scrie și niște poezii de nedescris, etc. M-a păcălit deci după toate regulile artei.

Un mic detaliu poate nesemnificativ a fost faptul că într-o iarnă când ninsese mult am fost în curtea blocului la dat zăpada, fiindcă eu așa eram, aveam ideea că pot ajuta, voiam să fiu utilă și aveam un simț civic în sânge. Oricum, abia acum îmi dau seama că aia era muncă de bărbat și poate atunci vecinii care m-au văzut m-au disprețuit puțin. Atunci eram tânără și poate sub efectul medicației psihiatrice încă. Un alt detaliu e că după 89 tata și-a pierdut locul lui obișnuit de parcare de lângă mesteacănul din curte, care ulterior s-a uscat după 2006, acum nu știu dacă s-a refăcut, am poze cu el în diverși ani. Ulterior tata parca pe unde apuca.

Un alt aspect pe care l-am omis e că blocul nostru era situat între două biserici și după 89 am mers cu părinții la Înviere la ambele, mai întâi la biserica Silvestru, unde făcusem eu școala (clasa a 8-a) și era multă lume în anii 90 și fusese celebrul părinte Galeriu. Pe vremea aceea nu îmi era încă rău în noaptea de Înviere, chiar mă simțeam revigorată. Apoi am mers la biserica aproape de strada Oltarului (cred că așa se numea), unde de obicei tata lua Paști să gustăm și noi.

Ca fapt divers mai adaug că pe vremea când eram încă studentă și mergeam la șandramaua din spatele Facultății de Drept și Filozofie, unde era improvizată Biblioteca Centrală Universitară spre disperarea mea (nu s-a redeschis nici când eram studentă la medicină), acolo în locul acela funest unde am fost mușcată rău de un câine vagabond, au deschis odată o expoziție și cine credeți că trona la loc de cinste cu istoria familiei totodată? Familia Arion, care se pare că avusese tradiții medicale cărturerești cu generații în urmă, în caz că nu și le fabricase atunci. Doamna Arion odată striga fericită pe holul blocului că la televizor se dă filmul Balul Vampirilor. Eu nu am vrut să mă uit.

2. Blocul numărul doi, Iancu de Hunedoara colț cu Dorobanților.

6 comentarii:

  1. Blocul 1 a fost precedat de fapt de o altă experiență de blocadă, anume în blocul 0, unde mergeam în copilărie la sfârșit de săptămână, până în clasa a 8-a, când m-am mutat cu părinții pe Moșilor. Blocul 0 era blocul OD 23 de pe Mașina de Pâine, numărul 69, la etajul 9 aveau părinții apartament, nu mai știu numărul apartamentului. Se spunea în familie că la cutremurul din 77 mama era singură acasă și s-a speriat așa tare, încât a fugit cu un singur papuc în stradă și de aceea a vrut să se mute musai la etaj inferior. În blocul 0 locuia profesoara mea de română, la etajul 10 parcă sau tot 9. Ea a avut un copil, Cristi, despre care am povestit și un soț de care a divorțat, fiindcă era bolnav psihic - așa mi s-a spus. Jean. Tata avea obiceiul să spună din când în când ”nu contează, Jean boxează.” Am mai scris mai multe despre blocul 0 în alte postări cel puțin. Tanța Gogolan, profesoara de română, a avut mai multe prietene pe care le-am întâlnit la ea, cum ar fi Lili, Roxana, etc. Acolo s-a mutat și o rudă de a lui Ibi Nicolau, fosta mea vecină din blocul 2 și chiar ea în apropiere, tot la Teiul doamnei.

    RăspundețiȘtergere
  2. În blocul 1 vecinii nu prea ieșeau în calea mea când ieșeam eu pe stradă, dar au îcneput să apară din 89 încolo. Nu prea îi știam, mama îi știa pe toți, nu știu de unde. În blocul 2 de asemenea nu apăreau în drumul meu, aproape deloc.

    RăspundețiȘtergere
  3. Prin porci eu înțelegeam ticăloși și e posibil ca unele paragrafe să fie scrise de alții sau modificate puțin, ca să apar eu ca fiind rea și nebună. Marius și-a bătut mult joc de mine fără să îl provoc, dar mă îndoiesc că m-am exprimat eu așa.

    RăspundețiȘtergere
  4. Vecinul din colțul opus de palier era Mihăilescu, prfesorul - nume care a apărut de 3 ori în viața mea - el, soțul cu 29 de ani mai bătrân al Cătălinei Popescu - tot profesor și Mihăilescu Vintilă, care a murit de covid la Paris în 2020. Primul avea o fiică care a devenit cadru didactic la facultatea de psihologie și vorbea cu mine în lift - când el a murit a scos sicriul lui pe hol. Taina a venit în vizită la mama ei cu un bebeluș - poate copilul ei, dar cred că ea avea deja peste 40 de ani. Doamna Kis a murit acum câțiva ani, iar cât am stat în oraș în blocul 3 ieșea în calea mea și mă întreba ce mai face mama. Ulterior a murit și Djendov, am vorbit cu soția lui la mega image.

    RăspundețiȘtergere
  5. Am repetat în comentariile de mai sus din greșeală câteva fapte scrise în postare, înainte să le citesc, voi fi mai atentă să nu mai repet. Dorina, femeia de serviciu din blocul 1, e posibil să fi fost aceeași și în blocul 3, dar eu nu știam asta și mama nu mi-a spus - oricum și Dorina mă trata drept nebună, nu mă saluta de față cu alții și își bătea joc de mine spunând lucruri ilogice.

    RăspundețiȘtergere
  6. Coincidențe sunt foarte multe... Jean de pildă - bărbatul care a cumpărat apartamentul meu din blocul 3 avea un nume ciudat pe mobil - Gaspar Jean, deci simboliza pe unul din cei trei magi care aduce dar la nașterea lui Cristos, iar vecina de jos din blocul 3 era Ioana, așa zisă Jeanette.

    RăspundețiȘtergere

Cu sinceritate cred că...

Postare prezentată

Ultima parte – CONCLUZII - enumerare

Concluzii, partea 1 Azi, 12.12.2020, încep să scriu ultima parte a acestui blog despre viața mea. Iar au intrat în mintea mea cineva în li...