22 septembrie 2019

22 septembrie 2019, ora 11 și 10 dimineața, continuu povestirea, dar după o scurtă divagație.

Acum au intrat din nu cu ideea că ”tu ai fost considerată pierdută pentru societate, fiindcă ai fost ținută în închisoare de la 13 ani.”
Nu e adevărat, e total ilogic, acest lucru nu a contat.

Repet, pentru ei contează mai presus de absolut orice, ideea prostească de aascunde adevărul despre mine. Mulți spun că așa e normal, că eu gândesc anormal și că atunci când un om e monstruos torturat, otrăvit și persecutat, fiind omul acela și totla nevinovat, atunci toți oamenii normali gândesc că acea victimă trebuie omorâtă. Eu nu sunt de acord cu ei.
Mi-au spus clar de mai multe ori că ei preferă să moară și ei, nu numai eu, decât să iasîă la lumină adevărul despre mine.

”Niciun om nu ”trebuie” să fie omorât, nici măcar Dumnezeu, niciodată. Dacă Dumnezeu îmbătrânește și nu mai are aceeași forță intelectuală nu se întâmplă nimic rău, fiindcă oamenii trăiesc și se dezvoltă foarte bine și atunci când dumnezeu e copil. În anii din urmă, în ciuda otrăvurilor asupra ta, ei tot s-au dezvoltat, dar tu erai în plenitudinea forței tale intelectuale, de aceea otrava nu te-a doborât ca gândire. Tu ai fost la maximum, ca om matur, abia ieșit din tinerețe, dar ei te-au otrăvit monstruos.”

În satul mamei, Colun, era o expresie mult uzitată între bunici: ”de ce bagi vină?” Mi s-a părut o legătură mai mult decât întâmplătoare între folosirea repetată a acelei expresii și acuzațiile nefondate că eram nebună și poate și altceva, ce eu nu știu

Au intrat unii care spun că bunicul meu nu avea ce face în 96, când a paralizat nevasta lui, dar că fratele mamei, Nelu, e considerat vinovat de ei. Poate că nici el nu avea bani deloc și oricum nu avea cum să o țină pe mama Limpi și mai avea și doi copii. Ideea unora e că bunicul meu a fost ulterior pedepsit și de aceea a fost lăsat complet izolat aproape, cu o singură cămașă foarte uzată pe care el o spăla singur de obicei, fără bani de alimente de fapt sau fără cum să își gătească sau să cumpere ceva. Nu știu dacă a fost pedepsit, dar tot singur ar fi fost și sărac, chiar dacă mama Limpi ar fi murit altfel. Uneori mai venea Genica, nora lui, și îi mai aducea câte o ciorbă, din câte spunea ea, sau îi mia primenea așternutul. Oricum, când am fost eu 2 săptămâni la Colun în 2009, bunicu mai avea untură cu furnici într-o oală și alte alimente vechi, din care mai ciupea săracul.

Iar au intrat peste mintea în engleză cu ideea că adevărul despre mine nu va fi arătat lumii niciodată, fiindcă toți au făcut mult rău și i-au mințit pe toți proștii că eu aș fi greșit și că realitatea e alta decât spun eu.
”Nelu a deventi un mare porc și verii țăi la fel.”??
”I-au îndobitocit pe toți cu ideea de sacrificare a ta și oamenii nu mai pot vedea adevărul:” Care oameni, care adevăr?
”ei au creat ideea că tu ești omorâtă prin otravă ca într-un fel de ritual, de pildă acum ei spun că ”trebuiau să îi distrugă ficatul,fiindcă altfel nu ar fi fost posibil să...” I-au păcălit absolut pe toți în acest mod, justificând diversele abuzuri asupra ta cu ideea că tu ești un dumnezeu care trebuie omorât, așa cum au făcut ei mereu.”
”au povestit totul pe dos despre tine, pentru ca oamenii să creadă că tu ești un fel de vită sau porc sau dumnezeu care trebuie măcelărit, pentru ca oamenii să aibă de toate și să le fie bine.”
Cum am povestit, atât Nelu, cât și Ovidiu, vărul mamei, au agățat diverse obiecte din copilăria mea în jurul lor, ca pe un fel de ritual voodoo.
”Nu există nicun ritual de sacrificare, oamenii care te omoară, inclusiv familia ta, sunt niște asasini monstruoși, atâta tot.” ”familia ta a devenit o familie de monștri prin corupție treptată, lentă, ei nici nu pot vedea acest lucru:”

În engleză - ”victimele nu au niciodată nicio vină, dar proștii adesea așa cred.”
”tu ai fost un om foarte bun și inteligent, deci victima absolută.”
Acum un an sau anul acesta, mama mi-a spus că ea ar fi vrut să ne mutăm la Sibiu, dar nu se poate, fiindcă nu ne vrea Nelu.
”tu nu ai cum ghici că lumea are ceva cu tine, fiindcă ești complet nevinovată. Dar lumea chiar are ceva cu tine, nu fiindcă ești nevinovată, ci fiindcă toți cred numai și numai minciuni despre tine, iar imaginea ta în mintea lor e foarte departe de adevăr.”
?? cum adică imagine? În mintea cui?

Revenind strict la povestirea despre familie.
Bunicul meu a fost bolnav de multe boli ale sărăciei și bătrâneții, fiindcă a fost un țăran foarte sărac, dintr-un sat mic și sărac. Acesta e adevărul curat, nu invențiile aberante ale nebunilor.
Și el și mama Limpi, bunica, erau niște țărani excepționali, la fel cu ceilalți oameni din sat și eu eram atât de fericită când eram copil și plină de dragoste și fericire. Aproape toți oamenii m-au primit în casele sau curțile lor și au vorbit frumos cu mine.

Bunicii mei erau extraordinar de buni cu mine și mă protejau de nervii mamei. Eram convinsă că voi scrie în viitor o monografie despre satul meu drag sau un roman foileton, și când am citit Marin Preda, Moromeții, personajele lui mi s-au părut fleacuri și scrierea lipsită de puterea și frumusețea a ceea ce aș fi putut relata eu.
Oricum, eram convinsă că, chiar dacă nu voi reuși să îmi împlinesc planul, oricum bucuria și cunoașterea legate de satul acela, ar fi rămas ca un alt elogiu al satului în sufletul meu și mi-ar fi dăruit lumină pentru restul muncii sau scrierii mele sau vieții în general, și așa a fost, în mod normal.
Iar au intrat niște idioți cu ideea patologică și falsă că ”ei credeau că tu ești doamnă care trăiește la oraș, cum voiai tu ca ei să te accepte, fiind tu o sărăntoacă din mahalaua Bucureștilor?”

Olguța, soția răposatului Gheorghe (Puiu) Șerban, fratele mai mare al lui Ovidiu, care vorbește la telefon cu mama din când în când, dar desigur nu cu mine, îmi spunea că eu de acolo, din sat, îmi trag puterea. E o idee rea și greșită, abia după mulți ani am înțeles. Eu nu am fost vampir să îmi trag puterea de acolo și nu am avut nicio putere, așa cum zicea ea. Atunci nu am văzut conotațiile negative, fiindcă satul avea rolul de resursă afectivă, sufletească, pentru mine, cu adevărat, și eu asta am înțeles atunci. Mereu eu înțelegeam binele, care era chiar adevărat, și nu puteam ghici ce vor inventa unii oameni răi. Olguța a fost un om relatativ bun față de mine, prin comparație cu alți oameni, oricum puțini în viața mea.

Probabil că datorită sărăciei și condițiilor grele bunicu avea emfizem și boală de inimă. El a răbdat toată viața de frig iarna și nu a dormit în camera cu teracotă, unde murise bunica. În final, Nelu a făcut o sobă și în camera unde domise el. Fiind bătrân și fragil, bunicu a mai venit și la bătrânețe la București, și odată l-am culcat la mine pe Moșilor, ca să îl pot duce la consult la dna doctor Ionescu, care era medicul nostru, al rudelor sărace, de familie, expresie poate folosită de mine prima oară, înainte să apară sistemul de medicină de familie. Ea a consultat pe mamaia, pe mine, pe tata, pe nași parcă. Pentru orice problemă. Și pe mama dacă era necesar.

Ultima oară când am fost la bunicu în vizită a fost în toamna lui 2011. Când am plecat de acolo, unii au intrat peste mintea mea spunând că voi reveni pentru o ocazie tristă la primăvară, fiindcă acum e clară data când bunicu nu va mai fi. Eu nu i-am crezut și oricum atunci a fost singura dată când ei mi-au spus ceva (pe deasupra și adevărat) despre viitor. El a murit cum spuneam de Paști 2012 și de ziua lui aproape, el fiind născut pe 12 aprilie, iar Nelu pe 10 aprilie. Bunicu se lăsase de fumat de mult, dar asta nu a contat.

Legat de bunici, cea mai tristă amintire a relației noastre s-a petrecut când eu eram studentă în anul 1990-1991 la Cluj. E adevărat că după 89, prin 90 se pare, părinții au fost cu mine la Colun și tata a mințit că eu nu îi respect și că îmi bat joc de părinți, că sunt nerecunolscătoare și spunea minciuni diferite exact pe limba țăranilor și absolut sigur erau minciuni și m-au pus să jur pe Biblie că nu am făcut rău părinților mei și bietul bunicu, om simplu și fără educație, i-a crezut, de fapt nu știu ce a crezut, și mi-a trântit o palmă foarte grea, încât m-am dezechilibrat. Tot în 90, bunicu îmi povestea că fusese la poarta lui Leon din alt sat, ceea ce pe vremea aceea m-a mirat și m-a durut, fiindcă nu știam că totul e sau urma să fie mereu legat de mine în acest mod și Leon era și numele acelui medic care mă sedusese, dar eu nu aveam nicio vină. Acel medic era din zona Năsăudului și tata lucra la un drum exact acolo în 1989.

Dar amintirea mai tristă a fost în anul când eram la Cluj, când dorul de sat m-a făcut să vin într-un weekend acolo, de fapt nu mai știu exact ce zi era. Bunicii nu răspundeau la strigările mele, poarta era încuiată. Probabil că am sărit pălanul (gardul) prin locul binecunoscut de mine odată și am descoperit că bunicii dormeau amândoi. Eu credeam că se vor bucura, că vin de pe drum singură și cu drag la ei. Era o vizită surpriză. Abia atunci, după modul urât în care m-au tratat, am înțeles că din miezul acela cald care pulsează cu iubire în sufletul meu ei nu percep nimic și că eu eram primită sau acceptată sau dorită numai în măsura în care aveam pașaport din partea mamei mele crude. Mai înainte încă mai aveam iluzii că oamenii simpli au și ei lumea lor afectivă reală, a lor personal, chiar dacă intelectul lor e mai slab. Ei spun că bunicii și oamenii din sat nu m-au acceptat decât în calitate de copil sau persoană supusă mamemi mele, altfel nu m-ar fi acceptat.

După ani am mai fost în sat, dar rar, când a vrut mama. Pe ea o respectau toți din sat mereu. Când a venit ultima oară la Voluntari bunicu, biet bătrân care o suna mereu pe mama dar cu mine nu avea ce vorbi, l-am văzut și eu din nou. Iarna din urmă când venise, mai și curăța zăpada în curtea mamei săracu. S-a speriat puțin de artificiile de Anul Nou (spunea că ei împușcă, fiindcă el fusese vânător și predase de mult pușca lui de vânătoare), chiar dacă el auzea numai cu o ureche, una fiindu-i distrusă de Cosmin când era mic din greșeală, cu o lovitură pe ureche. Asta era și din cauza poeziei Lordul John a lui Coșbuc, care spune că lordul John e-ntr-o ureche dar eu atunci nu știam că lucrurile se petrec după slova cărților - tuturor cărților - și apoi am avut sute de dovezi că așa e, sau chiar mai mult. E un lucru absolut normal, filozofii care au studiat limbajul normal că știu aceasta clar, dar și toți intelectualii de fapt. Oricum e și asta scris deja în cărți.

”nu e vina ei, totul e scris în cărți și a fost scris în cărți dinaintea nașterii ei.” Vină pentru ce? Civilizația e un lucru bun și frumos, nu suntem animale fără rațiune!
”oamenii nu te pot judeca, Cristina, ei nu au puterea de a te judeca.”
Știu, am înțeles demult, am înțeles și de ce eu am jucat în piesa pentru copii ”Procesul apei” (judecarea vinovăției lucrului apă pe pământ) rolul procurorului.
La ultima lui venire la noi în Voluntari, bunicu era tot mai bolnav, și a venit și verișoara mea Irina Popa și l-au luat la Sibiu, cu mașina lui Tavi, un bărbat negricios, pe care ea îl cunoștea - Irina - și cei doi au bătut palma împreună, un gest care pe mine m-a mirat. Bietului meu bunic îi era puțin teamă de moarte, înțelesese și îi spunea mamei că acum înseamnă că vine sfârșitul, spunea că e tare bolnav și i-e greu, iar Irina nega cu energie, spunând desigur că el nu va muri și că nu e bolnav, ci doar bătrân.
Continuu în postarea următoare.

La înmormântarea bunicului meu au venit și verii mei primari, Irina și Cosmin. Irina era născută pe 28 august, probabil 1986. Exact în 28 august 2011 autoritățile locale au organizat o ”întâlnire a fiilor satului”, cum mai fusese una demult în 1984 sau 1985, la puțin timp după ce au început lucrările la barajul pe Olt acolo. Eu mai am poze de atunci, cu ceilalți copii și tineri din sat, în luncă.
Acum, în 28 august 2011 venise și Cosmin cu fiul lui încă sugar, Darius, și Irina și am câteva imagini cu mine și copilașul. Cosmin desigur nu vorbea cu mine, ca întotdeauna. A venit atunci și bunicu să asculte muzica populară din program. A apărut și Camelia, o fostă prietenă de joacă și Irina a spus cu amuzament fals că ”a îmbătrânit și Camelia.” Camelia avea o fată mare. La început m-a primit și m-a privit cu căldură, apoi, brusc, a înghețat și nu s-a mai deschis spre mine. Nu știu ce a fost, aproape toți oamenii s-au purtat ciudat cu mine, poate i s-a spus vreo minciună în gând și eu nu știam.

La înmormântarea bunicului am mers în sat cu mama și cu Irina, cu același tren. Extenuată după drum, fiindcă eram de fapt otrăvită și atunci, a trebuit să stau cu mama la priveghi și să primim vizitatorii care veneau să vadă mortul și să ia câte o țuică. Au venit destui, și colegi ai lui Nelu și Cosmin din Sibiu. Cosmin era polițist. Eram în camera din casa ”nouă”, adică terminată în 1959, după cum scria sub acoperiș, cu mobilă de atunci și zugrăveală de atunci, de care bunicii nu se atingeau, stând ca oamenii săraci în casa veche. Mama Limpi fusese tot acolo așezată în sicriu.
Acum mi-e foart foarte sete și ei au intrat peste mintea mea cu ideea ”ce facem acum? ” ”Trebuie să așteptăm să își facă otrava efectul”. Mă doare enorm coloana lombo-sacrată și mi se usucă gura încontinuu și gâtul e tare uscat și doare - a trebuit să beau apă de multe ori - noroc că am reușit să urinez, deși de anul trecut stau prost cu rinichii.

A fost cea mai urâtă seară din viața mea, sper că veți înțelege sensul cuvântului urât. Ședeam pe scaunele vechi din piele cum zice mama de Cordoba - nu știu ce erau, am postat și poze mai demult. Bunicu - mort alături. Eu, dărâmată de oboseală și tristețe. Au intrat atunci în încăpere vecinii care începuseră să locuiască încasa lui Ionu Teculețului, care avea o nevastă blajină și o nepoată cu care m-am jucat, cum mi s-a întîmplat cu aproape toți copiii din sat, mai mult sau mai puțin. Această pereche nu știu cum au luat acea casă și nici ce s-a întîmplat cu Ionul acela și cu femeia lui, dar bunicu avea oarecare dispreț față de ei - numai după Revoluție - cu ideea că acel om era om slab.
Bărbatul care intrase urma să sape groapa bunicului meu a doua zi, împreună cu încă unul sau doi. El s-a așezat pe scaun cu nevasta lângă mine, eu fiind și lângă mama, de partea dreaptă a sicriului. Mi-a făcut avansuri erotice deșănțate, deși mama vedea sau poate tocmai de aceea, cum am pățit în liceu cu unchiul preot al mamei, Șerban. Spunea mereu că trebuie să nu mă gândesc la mort și mă pipăia urât, cu ideea că mortul se duce, dar viața înseamnă altceva și noi trăim. Soția lui vedea și ea și nu zicea nimic. A trebuit să ies cu el afară și m-a durut sufletul că nu eram stăpână ca mama, să îi trag vreuna sau să îl alung, pe moment mi-a fost foarte scârbă, fiindcă a continuat și afară și a început să zică că nu e normal ca o femeie la vârsta mea să stea complet singură și că îmi trebuie un bărbat să mă frământe, să îmi frământe carnea cum face el nevestei sale. Fiind el groparul bunicului meu și fiind eu în situația aceea socială de paria, fără drepturi sau putere, nu aveam ce face.A doua zi Irina plângea n hohote la moartea bunicului, nu mă așteptam la așa ceva. E o persoană sensibilă poate, deși unii zic că la mort plâng cei vinovați de moartea persoanei, ceea ce eu nu am de unde ști, nu cred fără dovezi așa ceva.

Cu Irina, ca și cu Cosmin, nu am avut decât rar tangențe întreaga viață. Ea a locuit o vreme în București, după ce a terminat masterul în Germania. A stat în apartamentul lui Cosmin, care fusese, cum spunea el, al unei nebune care nu dormea de nu știu câți ani. Irina nu m-a acceptat niciodată, dar mamei îi trimitea și vederi de pe altde meleaguri. Îmi amintesc mult de ea când era copil. Când a stat în București râdea cu mama că eram amărâtă, deși probabil înțelesese că nu aveam nici bani de hrană, dar nu m-a ajutat nici cu un leu, probabil fiindcă așa se procedează cu cei băgați la balamuc, poate așa gândiți și dvs că e normal, că oamenii nu pot recunoaște adevărul, că e rușine, cum zic ei mereu. La un moment dat, Irina a vorbit, de față cu Daniel, fiul vecinilor din Voluntari, că este necesară și puțină otravă - și glumea forțat cinic, ca și cum înțelesese ceva sau totul despre otrăvirile din București. Eu, la vârsta ei, habar nu aveam. Altădată Irina chiar a ieșit și ea pe Moșilor în calea mea, prefăcîndu-se că nu mă vede, cum au făcut și ceilalți oameni, pe care unii îi numesc fenomenul Mega Image Moșilor. Cel mai trist a fost când am avut o viroză foarte gravă în 2013 și au acceptat totuși să mă interneze la Urgență. Bineînțeles am sunat la Irina ca să mai schimb două-trei vorbe și ea a spus că nu mă cunoaște. Abia după ani mi-am dat seama că atunci poate i-au mințit pe oameni că Irina mă repudiază fiindcă începusem să scriu blogul despre viața mea în 2012, deci cu un an mai înainte și deci o deranja afișarea adevărului despre rudele mele în public, dar adevărul nu e acesta.

Când am fost atunci în spital, au venit totuși la mine mama și Nicolau Ibolya, o fostă vecină din blocul doi, pe care eu am căutat-o la telefon.
În realitate de mult verii mei nu îmi trimiteau nici măcar un sms de sărbători sau zi de naștere, și poate vă dați seama că și un sms ar fi însemnat mult în viața mea aproape complet izolată cu forța. În realitate, familia Popa, ca și ceilalți, au început să mă respingă din 1984, când am fost dusă în oraș, că oricum liceul era obligatoriu. Înainte de 84 familia mă iubea și toți știau că părinții mei erau nebuni și îmi făceau rău și îmi căinau soarta. Familia Popa a continuat, până în 89, să se poarte relativ bine cu mine, respingerea nu era totală. Când a venit prima oară în București, vărul meu Cosmin s-a purtat inițial ca și cum nu credea nimic rău despre mine și am fost cu el la o terasă să bem un suc și să stăm de vorbă, pe lîngă fostul meu liceu. Ultrerior fără niciun motiv, ca întotdeauna cu toți ceilalți, a început să se poarte cu dispreț și tăcere și nesimțire, ca și cum i se spusese ceva rău despre mine și că așa trebuie să se poarte. În realitate nu a existat nimic rău despre mine.

Deci verii mei s-au purtat urât și ciudat de mulți ani, cu mult înainte să scriu adevărul pe blogul meu. Nu mai am mult de scris și termin subcapitolul despre familie, fiindcă tot restul e oricum scris pe blog, am adăugat câteva lucruri mai puțin clarificate și câteva ce nu fuseseră scrise.
Deci, e vorba de niște fapte concrete, evident adevărul, nu deir, pe care e mai bine și mai frumos să le scot la iveală în mod obiectiv. Numai proștii se grăbesc să judece vina cuiva, când de fapt e vorba de niște fapte - unle de-a dreptul detalii insignifiante, dar pe care ei vor să le acundă fiindcdă există în spatele lor asasini mai mari și lucruri mult mai grave. Dvs. trebuie să citiți, dacă citiți, tot ce am scris eu cu gândul curat, din perspectiva binelui și luminii, fiindcă mereu, absolut sigur, adevărul este și binele și lumina. Așa s-a întâmplat de pildă și cu conversația mea cu o doamnă din SUA, Susan Delphine Delaney, autoare de haiku și medic psihiatru din câte am înțeles. Probabil că ea a existat fugar în viața mea pe internet deoarece se leagă de psihiatrie și datorită faptului că ea a scris o carte despre un abuz asupra ei de către un preot, nu am înțeles exact ce, dar și fiindcă mi se întâmplase mie acea molestare. Unii spun cu răutate că ea a declarat război celor ca mine, fiindcă crede că ”noi” suntem cauza necazurilor concrete, nu psihice, din viața altora. Poate nu crede, cineva a inventat asta. Ea m-a contactat pe facebook pe messenger cu ideea că e rușinos să spun adevărul despre viața mea, probabil că ceva nu i-a plăcut.
Susan mi-a trimis următorul mesaj, probabil fiindcă scrisesem despre hârtia igienică de pe vremuri sau faptul că foloseam ziare în sat, ca toți ceilalți.
”It is probably better not to talk about toilet paper on Facebook. It is a bit personal.”
Eu i-am răspuns cu următoarele cuvinte, probabil fiindcă nu ghiceam ce gândește ea sau în ce scop îmi scrie așa:
yes, I agree, but it is true, it is exactly like the rest of things, I beg your pardon, I suffered a lot in the old regime and I am not guilty for the death of Ceauşescu, the ancient communist leader...But, although I went to that revolution in 1989 and I am not guilty, my life was even harsher in the actual regime since 89. I wrote about toilet paper to express that fact that time stood still since the 80's for me and I am sorry if I offended you, it was an important detail to express the lack of prosperity through the years. I and my family were just very poor people, and I acquired superior knowledge and education in vain, it would have been better for me to learn a simple job, to be a tailor for example, but they tricked me I can have a future learning a lot. In fact life played this cruel game upon me. This is why i ended like others writing poems, although if one is poor even this is a luxury. I am sorry...but I won't delete that detail. You can unfriend me if you wish, I will never be able to die in complete silence, it is too hard to endure everything, it is more than you can understand.

Ea, desigur, nu mi-a mai răspuns, că nu avea ce. Am scris despre această trecere a ei prin viața mea fiindcă am vrut să scriu din nou despre preotul Șerban, unchiul mamei și tatăl lui Ovidiu și Puiu, care semănau cu el și semănau între ei, dar parcă Ovidiu semăna mai mult fizic cu tatăl lor, despre Puiu nu mai țin minte sigur. Am explicat cum m-a molestat ușor acel preot, un fapt lipsit de importanță sau efecte rele asupra mea, care m-a deranjat atunci prin complicitatea mamei și a preotesei, dar era un lucru banal, preotul fiind evident ramolit, un bătrân decrepit de fapt. Alții au exagerat importanța acelui lucru în viața mea, cu ideea că eu eram blestemată de atunci fiindcă așa e dacă un preot face așa ceva. Oricum vecina Ioana Nica din blocul trei, care a murit apoi repede de cancer, spunea că tot cartierul știa ce era acel preot și ce le făcea femeilor, la biserica Sfinți, unde slujea. Ioana spunea că eu ar fi trebuit să îmi caut un preot bun, adevărat, așa cum unii oameni vor să găsească un medic bun. Am descris din nou acest lucru - scena era că el îmi apăsase buzele și îmi strânsese sfârcurile, un motiv fiind absolut cert și faptul că el cânta uneori cântece de pahar ardelenești - unele cu ideea d ebuze dulci, acentuată. Bineînțeles, nu am simțit nimic sexual, era doar scârba momentului. Am scris deci din nou despre aceasta, fiindcă vreau să vă arăt încă una dintre dovezile concrete ale adevărului scris de minedespre viața mea. Am povestit că în copilărie ei toți - familia - se adunaseră în jurul meu și păreau buni și fericiți și spuneau lucruri bune și frumoase. Unii zic că erau nebuni, și că ei cred că verticalitatea lor ca oameni nu este binele, ci trezirea lor din visul frumos în care credeam eu și că ei sunt oameni dacă sunt răi și atunci sunt treji și puternici. În realitate e invers - omul adevărat nu e barbar, nici față de mine, chiar dacă eram dumnezeu, omul adevărat și normal și inteligent e omul bun, cu respect față de oameni buni și cu omenie și milă. Umanitatea e binele și frumosul. În copilăria mea, preotul Șerban era, ca și ceilalți, unul dintre cei care se interesau de mine și vorbeau lucruri bune și simple, rostul curat al vieții, așa cum trebuie ea să fie. Acele lucruri pe care proștii le consideră apanajul idioților sau legumelor, când de fapt ele sunt coloana vertebrală a lumii și sursa binelui, chiar dacă par de la sine înțelese. Dar cei răi le consideră prostești și ei cred, cum am spus, că oamenii ai dracu sunt mai deștepți.
Dacă reușesc să scanez cu telefonul cumva, sau să fotografiez, voi atașa aici una dintre vederile preotului, scrisă și trimisă la Colun pentru mine, despre mine printre altele și despre ideile lor frumoase despre mine, la fel cum le aveau toți ceilalți, iar unii spun azi că erau doar minciuni și că toți mă urau.