15 septembrie 2019

”familia ta te-a respins numai din cauza originii tale, dar tu nu aveai cum să bănuiești”
”toți vor să mori ca să fie ascuns faptul că ei au greșit asupra ta.”
”nu, toți vor să mori fiindcă ei cred, în mod greșit, că vor scăpa de pacoste odată cu moartea ta.”
”Întâi pedeapsa, apoi fapta. Ei te-au torturat cu speranța că tu vei deveni rea sau vei greși și tu nu ai greșit și ai rămas la fel și atunci ei mint”
”Îm țara asta cei care trăiesc cu adevărat sunt monștri, oameni foarte răi. Proștii încă mai cred că nu e așa și că ce e bun se alge la urmă mereu. Sau că cei buni ies la suprafață mereu, ca uleiul deasupra apei. Dar e invers. Ei nici acum nu au înțeles ce ești și cum ești. Tu nu ești singurul om perfect bun torturat și omorât, toți ei buni pățesc la fel,”
”nu e adevărat, tu ești singurul om nedreptățit.”

Unii spuneau că ei pot citi direct pe creierul meu toată povestea vieții mele de la naștere. Nu știu dacă e posibil, dar unoeri mi-au dat niște dovezi cutremurătoare că așa e. Veți spune că blufau, că aveau poate înregistrate toate faptele și imaginile și suneele din viața mea, încă de când eram copil. Așa ceva pare supraomenesc, eu nu știu dacă așa e și nici nu pot nega acest lucru. Eu cred că orice se poate în acest sens - eu nu știu ce - și că omul e o creatură umilă.
Ei spuneau că modul în care am fost mereu tratată a fost monstruos și că din cauza asta unii credeau că erau vise sau coșmare sau memorii implantate în creierul meu. Că au crezut deci că eram nebună dat fiind modul în cre erma tratată zi de zi.
Al doilea aspect e că eram vânată ca martor al greșelilor altora asupra mea, care se puteau citi pe creierul meu și de aceea mereu voiau să îmi spele memoria și să mă tortureze psihiatric și cu otravă în acest sens. Numai fiindcă existam.
În al trreilea rând era șocant modul în care eram în realitate - un om extrem de bun, gingaș, inteligent etc., în timp ce proștii credeau altfel și cei răi mă torturau monstruos.
Ei spun că oamenii nu pot înțelege defel ce simt sau gândesc eu, fiindcă ei nu știu că oamenii care nu au greșit nimci nu pot gândi răul și ei se așteaptă ca eu să fiu nebună și rea fiindc m-au chinuit sau chair cred că eu sunt nebună fiindcă nu am reacții de ură ca proștii.

”tu ești singurul om masacrat monstruos și omorât monstruos în întreaga lume.”

Bună seara, mi-am adus calculatorul de la apartamentul meu, acum îmi ard obrajii de la otrava aceea, acolo mi-era sete imediat foarte rău, și mama a făcut o scenă de nervi ca să iasă afară pe stradă să nu inhaleze și ea aerul acela - apoi am strâns calculatorul și l-am adus cu un taxi. Voi continua imediat cu povestea despre familia mea și în câteva zile sper să termin povestea întreagă, fiindcă am calculatorul oricând pot să scriu.

”nimănui nu îi pasă defel de tine. Ești singură de o viață, nimeni nu a vorbit cu tine. Ei te consideră un instrument, o unealtă a lui Dumnezeu. Geniile au creat totul datorită nevoilor creierului și conștiinței tale frustrate și diverselor tale capacități. Ei consideră că așa e cel mai bine, fiindcă chinuindu-te pe tine ei obțin tot ce poate fi mai bun și mai mult cu putință, prin creierul tău, dar luându-ți ție totul. Deci într-un fel tu ai creat totul și ei te omoară.”??? Cunosc această idee și ea e susținută de anumite fapte pe care nu le enumăr. Dar poate nu am fost numai eu, nu știu. Ei mi-au mai spus că astfel oamenii au obținut totul scuturând tare pomul roditor, fără milă defel, ca în cântecul lor cu omul bun și pomul copt, Sunt multe idei de acest tip, probabil că le cunoașteți. Oricum, dacă așa e, eu mă bucur pentru cei buni care au obținut ceva - că nu cred că numai cei răi trăiesc, cum spunea idiotul acela mai înainte, dar vă spun drept că consider că nu s-ar fi întâmplat nimic rău dacă era adevărul - anumite lucruri despre mine și ceva drepturi de viață și aș fi trăit și eu un pic și aș fi murit oricum normal. Nu văd încă motivul respingerii totale. Ei spun că e vorba de minciunile tuturor și credințele lor greșite. Dar totuși se putea puțin, așa văd eu, poate nu știu totul. Ori poate că vor să fie aceeași poveste cu următoarea, pentru a fi mai mult progres și bine pentru oameni? Adică vor să ascundă rețeta pentru a face la fel?
”le-a intrat în cap că ei l-au omorât întotdeauna pe dumnezeu.” Bun, dar asta nu e o dovadă că așa trebuie să facă, de oricâte ori s-ar fi întâmplat.

Tu ai fost un om foarte bun și inteligent care s-a adresat omenește oamenilor, cerșind mila și ai primit mai mult rău. Da, e adevărat, dar am și încercat mereu să muncesc sau să studiez, să ajut, să fiu cu alții, să fac ceva și au respins clar, veți vedea și în ceea ce urmează, lucruri cu adevărat mereu bune și normale. Tu credeai că prin onestitate și bunătate obții libertatea. Nu, nu am crezut așa.

Revin strict la povestea despre familie.
Deci nașul meu a murit în 2004 după ce nașa a murit în 2002. Apoi tata în 2005, cum am povestit clar pe blogul meu. Îi mai aveam pe tanti Piri și pe bunicu, care au murit în 2007 și 2012.
Nimeni nu pătrudea peste mintea mea până după moartea tatei, de fapt după povestea cu radio Europa, un post fm urât. Eu am spus deja adevărul că am ținut mult la familie, la toți, i-am prețuit enorm și i-am respectat și iubit cu adevărat. Am sperat din 1984 că se vor trezi la realitate și mă vor accepta.
Când am înțeles că cei mai în vârstă nu mă vor accepta, am crezut cu tărie că verii mei mai tineri mă vor accepta crescând și înțelegând că părinții mei și ai lor greșeau. Verii mei erau toți drăguți, bine educați, erau copii buni și chiar inteligenți și credeau lucruri frumoase.
A fost evident de-a lungul anilor cum eram ca om în familie și cum mă comportam mereu, inclusiv în situații critice de orice fel, cum a fost moartea tatei, când toți îți pierduseră capul în aparență și eu, ca întotdeauna, am rămas tare și a trebuit să am grijă de hainele lui și pantofii de înmormântare să le cumpăr și să le transport, fiindcă tata, ca și mine, nu prea a avut haine și pantofi toată viața.

Era așa de frumos când eram cu ei toți în familie și recunosc că aveam, pe bună dreptate, sentimente materne față de toți, dar ei nu mă tratau decât ca pe un copil sărman, exact așa. Nu cred că ei au înțeles acele sentimente. Dar, cum spunea și mamaia mea, o mamă nu poate să iubească un copil mai mult decât pe celălalt, deși sunt exemple contrare în aparență, însă nu o mamă cum eram eu. Vărul meu Cosmin a fost acceptat încă de mic la masa familiei în timp ce eu mă bucuram să pot avea grijă ca totul să fie frumos și curat. Adică el era tratat drept membru al familiei și eu nu înțelesesem defel că eram o exclusă și nici că aș fi fost vreun rod al păcatului, cum zic unii și nici acum nu știu cine era tatăl meu biologic. Am povestit cum el zicea că eram ca o veioză și în mod bizar mama lui îl mustra ca și cum era ceva rușinos și tainic. Au zis în ultimii ani că ei vedeau aura mea și că de aceea mă omorau, că ei erau capete întunecate.
Spuneam că o mamă ține la toți cu drag.
În copilărie a început astfel: buna, străbunica mea Victoria, născută în 1901, desigur pe 9 mai, era așezată la colțul laviței și îi erau date lucruri mai rele de mâncat și tacâmuri și farfurie urâtă. Atunci m-a mirat faptul că în manualul de la școală era o poveste despre tratarea inumană a bătrânilor și farfuria lor și tacâmurile lor și mi se părea chiar ciudat o asemănare așa mare. Apoi trecând anii, au fost multe alte povești din literatură, ceea ce a dus poate la concluzii pripite despre mine ale celor proști. Am făcut tot posibilul să o ajut pe bătrâna mea bună în viața ei chinuită de fiu și noră.
Deoarece părinții mei erau monstroși cu mine, eu am jurat în sinea mea de mică că eu nu voi face ca ei și voi rupe cercul vicios al omorârii celor bătrâni de urmași și nu voi fi ca ei și voi reuși să fug în alt oraș și apoi îmi voi ajuta părinții la bătrânețe cum voi putea.
Mulți au spus că mama mea sau alții mi-au omorât membrii familiei pentru a mă distruge pe mine, dar eu nu m-am gândit niciodată la asta.

Desigur aici mai este o problemă evidentă: faptul că așa părea a fi datina, sau mai bine spus cutuma sau prototipul de conduită, că tinerii își omorau rudele bătrâne, deci neputincioase și inutile, povară pentru cei care mai puteau munci, indiferent de gradul de rudenie, și mie acest lucru mi se părea înrădăcinat în lipsuri și sărăcie materială, așa părea logic. În plus, ca orice om simțitor, am decelat tendința familiilor, inclusiv familiei mele, de a da vina pe cei care îi ajutau pe bătrâni, de a îi respinge, ca și cum era o rușine a familiei o astfel de conștiință iubitoare și imparțială. Deci, mă vedeam în pericol din această cauză de mult, lucru dovedit la moartea bunei în 1988, imediat după plecarea mea la București cu părinții. Mama parcă știa și a dat telefon interurban din Cârța, aflând de moartea bunei la scurt timp și întorcându-se înapoi. Eu am suferit și eram prea tânără să rezist șocului emoțional și mai ales să înțeleg ceva, având 17 ani și fiind primul meu mort în familie și atunci m-am întors cu tata în București, crezând că el are dreptate când spune că se ferește de înmormântări și că vreau să o țin minte pe buna mea dragă așa cum era vie, nu moartă. Voi scrie restul mai pe scurt, nu mai intru în detalii.

A intrat unul acum cu ideea des repetată că îi e o scârbă de nu mai poate, nu știu dacă simte greață fizic că am fost eu otrăvită azi sau pur și simplu nu a înțeles adevărul bun și frumos din toate cele, inclusiv din povestea suferințelor mele. Vărul meu Cosmin, când a murit tata, spunea că era împuțit, că mirosea urât că nu se spăla, ceea ce pe mine m-a scârbit atunci. Oribil! Bietul om fusese precis otrăvit, poate nevinovat, mai mulți ani, și acel tânăr asta spunea la moartea lui. Poate că pur și simplu nu înțelesese nimic despre otrăviri, și recunosc că nici eu nu știam atunci, dar totuși a greșit, chiar dacă nu știa.

Continuu mâine.