21 septembrie 2019

”adevărul despre ea e exact invers decât li s-a spus oamenilor. Ea se bazează pe realitate și nu poate ghici nebunia din mintea oamenilor.” ???

Ora 7 seara 21 septembrie 2019, azi mă apuc mai devreme și voi termina ce mi-am propus. Mâine e ziua mamei.
Unii intră acum vrobind despre ea:
”adică vrei să spui că un singur om - mama ei - a păcălit o lume întreagă cu scopul de a o omorî pe fiică-sa?”
Să nu uităm că mama e singurul om din viața mea, deci tot ce poate fi bun în viața mea. Totuși voi scrie și partea aceasta din nou și restul despre familie.
Ei zic că mama nu a păcălit lumea numai despre mine, ci și despre tatăl meu. Alții, în engleză, zic că a fost obligată să facă așa. Am povestit, pe scurt, că răul și vina principală - dacă e o vină legat de omorârea mea și crima asupra mea, o are societatea, nu familia mea. Am menționat, fără a povesti în detaliu, că ar fi fost prea mult, cum mama a mințit și a jucat încontinuu teatru, cine știe, poate pentru a mă apăra, sau pentru a își apăra viața, care oricum era singura viață care mă ajuta sau comunica cu mine. Dar pentru mine e tare greu să mai trăiesc evident numai pentru mama și pentru pisica mea Cloe.

Mama are foarte multe fețe de ipocrizie, foarte multe roluri pe care le joacă, chiar dacă eu am fost mereu la fel și nu am provocat-o niciodată și nu a fost nimic din cauza gândirii sau sentimentelor mele.
Azi de exemplu s-a purtat grijulie și binevitoare, dând pentru proști impresia că eu aș fi nebună, proastă. Unul zicea că ea a mizat pe faptul că proștii vor crede că eu sunt un om extrem de bun, dar proastă și nebună. Nu e adevărat, nu a mizat pe nimic. Cum adică să mizeze? Ei spun că unii idioți intrau peste viața mea particulară și credeau aberații despre mine văzînd cum se paortă mama, sau credeau că eu mint despre mama și că inclusiv restul familiei, verii mei, au fost păcăliți de teatrul mamei mele și nu au crezut binele sau frumosul din partea mea. După vreo zi sau trei-patru zile veți vedea că ea va fi fiară rea, că mă va lovi fără motiv, ca și cum ar fi cu totul alt om. Are multe fețe ale răului, nu doar una, totul e teatru. Nu știu sigur dacă și cine o manipulează.

Fa o paranteză: când am fost internată a doua oară la spital, două nebune m-au bătut și mi-au luat hainele. Tocmai citeam în Sfârșit de veac în București că un nebun din spital își omoară fiul - și era vechea idee că nebunii au multă putere fizică - ceea ce au aruncat ei și despre mine când m-am împotrivit odată abuzului lor, fiindcă ei pe mine nu m-au tratat drept om lucid și întreg la minte niciodată - adică familia, singurele mele realții de fapt, fiindcă restul societății m-a respins total, așa cum toți spun că e normal și că așa se procedează când un om e închis de familie la spital. Una dintre nebunele care mă băteau se numea Dana și era exact genul acela de femeie înaltă și slabă, cum este o vecină din blocul din București, tot Dana pe nume, care spunea că a venit nu de mult din Italia, unde a stat mulți ani și că tatăl ei bețiv e internat la un azil în apropierea Bucureștiului. Eu am certu ajutorul infirmierelor degeaba și eu însămi ma încercat în zadar să opresc mâna slabă și extrem de puternică a Danei asupra mea și am gândit fără voie că are o forță extrem de mare. Ei spun că acel gen de nebune din spital sunt ca niște mașini pe care ”porcii” le manipulează ca să își bată joc de cele ca mine. Că oamenii normali ca mine nu le pot face față.

Fiind spuse divagațiile, trec la povestirea esențială despre familie din nou, în postarea următoare.

Modul în care am fost brutalizată în spitalul de psihiatrie nu a însemnat niciun fel de traumă psihică sau afectivă asupra mea, absolut deloc, citiți tot blogul meu. Alte lucruri sunt de mii de ori mai dure și monstruoase. Un fapt reprobabil este că unii porci cu tendințe de psihologizare, de fapt tot criminali, chiar în mod deliberat, au inventat că eu aș fi înnebunit în spitalul de psihiatrie, că nu puteau să îmi acorde credit fiindcă fusesem internată acolo, că se purtau anormal fiindcă fusesem internată acolo (încă după prima internare), că ei ”credeau” că eu aș fi avut nu știu ce traume inconștiente pentru că fusesem brutalizată acolo - idee care prindea la proști și nu vedeau pădurea din cauza copacilor - sau chiar că nu era normal faptul că nu am fost traumatizată deloc, deși era normal, sufletul îmi rămăsese numai bucurie și frumusețe constant zi de zi și în realitate numai cei slabi intelectual sunt traumatizați sau schimbațâi ca fire și intelect de internarea brutală. Pe mine nici nu mă cunoștea nimeni și nimeni nu mă întreba nimic o viață întreagă și ei glosau pe tema traumelor mele afective inexistente.

Spuneam de multe ori despre drepturile omului, o idee generoasă cu plecare se zice de la secolul luminilor, reluată și adâncită de secolul 20.
În ultimii ani gurile rele de fanfaroni politici criticau faptul că comuniștii trecuseră în mod ilogic dreptul de a munci printre drepturile fundamentale ale omului.
Ideea lor e că e de la sine înțeles că oamenii au din naștere dreptul la muncă și că depinde de ei dacă vor găsi sau nu loc de muncă, dar că acest drept nu trebuie accentuat numit drept fundamental.
Nu au dreptate, fiindcă tot din naștere omul e viu și primul drept menționat în declarație e dreptul la viață. Chiar dacă ne naștem inegali ca valoare sau avere. Declarația sau celelalte reluări ale ei vizau să fie un fel de substitut pentru cele 10 porunci în lumea contemporană. Încălcarea acestor drepturi ale omului reprezintă crimă în mod sigur.

Ideea porcilor e că toate acele drepturi sunt de la sine înțelese, dar se aplică tuturor membrilor speciei umane, cu excepția nebunilor, adică celor cu diagnostic psihiatric. Aceia nu sunt considerați oameni și nicidecum oameni responsabili, deci pot și chiar trebuie cum spun unii să fie omorâți. Și toți cre că așa e bine și că nimeni nu are responsabilitate și nu poate fi tras la răspundere sau pedepsit pentru abuzurile asupra nebunilor.
Dvs, ca și altora, vi se pare normal faptul că eu sunt otrăvită, fiindcă dacă nu ați fi gîndit așa, ați fi vorbit puțin și cu mine, nu neapărat despre otravă, ceea ce presupun că ați înțeles că era ceva real.
Deci, mai întâi de toate eu am cerut dreptul la viață. Așa cum era cântecul acela ”we were born, born to be alive.”
În afară de acest drept, am mai cerut direct sau indirect din 1984, doar încă trei lucruri, clar negate de atunci, când se vedea deja tot adevărul despre viitor. Niciodată nu am avut alte ambiții sau vise sau cerințe sau neplăceri sau dorințe sau probleme psihice și se putea vedea clar că aceste 4 drepturi îmi erau negate - dreptul la viață, dreptul de a avea familie (nebunii nu au voie nici să aibă copii nici să întemeieze familii), dreptul la muncă și dreptul la studii. Orice altfel de drepturi sau libertăți - pe care dvs și toți le aveți - nu mă interesează absolut deloc și nu mi-am dorit bani sau putere în societate sau glorie niciodată. Lipsa niciunui alt drept în afară de cele patru nu mă poate supăra sau traumatiza afectiv și nu constituie o problemă. Ar mai fi totuși dreptul la asistență medicală, care de asemenea mi-a fost negat, nu doar de psihiatri, cum veți vedea mai încolo, ci și de ceilalți medici.

Ei spun că e vorba doar de o crimă josnică și doar de minciuna psihiatrilor, eroare medicală, și că asta e problema, că altfel aș fi avut toate acele drepturi, cum au oamenii considerați normali. Oricum se putea dovedi că fusesem mereu om normal și că meritam cum am spus mereu, dreptul la muncă, și asta ar fi contat mult, chiar dacă în mod real, pe piața muncii, nu aș fi găsit nimic. Oricum era clar din copilărie că nu aveam șanse să mă mărit, nu doar datorită sărăciei, dar și datorită inteligenței și toți spuneau că bărbaților nu le plac femeile extrem de inteligente ca soții și eu, neavând zestre și poziție socială, nu aveam cum să mă mărit cu un prost. Repet, trebuia să am toate aceste drepturi și nu s-ar fi întâmplat nimic rău. Nu aș fi avut soț, dar dreptul la muncă și la studii ar fi fost împlinite frumos și ar fi compensat lipsa familiei proprii.

Dar eu am avut și am totuși o familie, ceea ce am respectat și iubit și am înțeles de mult că este principalul loc de dragoste, respect, fericire și comunicare pentru orice om. Aici ei zic că da, dar că familia mea nu m-a ”vrut” și că din cauza aceasta de fapt nu mă ”vrea” nimeni. Lucrul acesta e greșit, de fapt nu e o scuză să omori pe nimnei faptul că nu îl vrei sau nu îți place, cum zic ei.
(sunt unii care cred că și în timpul Revoluției Franceze din 1789, Dumnezeu era de fapt privat de aceste drepturi și că idioții de aceea au făcut Revoluție, și au crezut, a întotdeauna, că era vorba despre ei înșiși. Orice ar crede adepții istoriilor oculte, există mereu un aici și un acum și nimeni nu trebuie să se ascundă în spatele unor pretexte gen ”istoria se repetă”. Eu de pildă sunt încă vie și un om bun ca întotdeauna și ei mă omoară gândindu-se în mod greșit la povestea cu drobul de sare sau la faptul că ei depind de lucrurile deja înfăptuite în istorie.)
Deci aveam totuși o familie, pe care unii îi numesc porci. Totul ar fi fost frumos dacă aș fi avut libertatea, în special dreptul la muncă, negat în mod clar în mod direct de medicul de familie și de alții fiindcă aveam diagnostic psihiatric.
Rămăsesem la ideea că familia mea avea o atitudine foarte dură față de bătrâni și de cei bolnavi, că practic îi omora, atitudine strâns legată de lipsa banilor și altor facilități. Lucrul acesta e adevărat, voi mai explica puțin, și este un lucru normal și simplu de înțeles. Nu e ceva condamnabil, altceva în schimb este rău. Este greșit faptul că ei, preluând acel obicei de ucidere a bătânilor drept lege, mă omoară practic la fel, și cu aceeași scuză sau pretext, pe mine. Acest lucru era evident de când eram tânără și deci în putere, capabilă și inteligentă. Dar ideea e că eu sunt o povară, fiindcă sunt nebună, adică neacceptată de societate să am bani măcar un pic din muncă. Însă ei - mai direct mama și verii mei primari - nu au scuze să îmi vrea moartea, fiindcă de fapt există bani cât să trăiesc și eu și mama în prezent și de fapt mama face tot posibilul să taie averea, cum a făcut din 84. Pare a fi evident că și ea mă otrăvește, nu știu dacă conștient, și chiar a spus unele lucruri ca și cum vrea să mor ca să aibă ea toți banii mei din imobiliare, deși ea a avut mereu bani și de toate, dar eu deloc toată viața. Fratele mamei a vorbit cu mama de față cu mine de rău despre mine, ca și cum eu eram nebună și nu înțelegeam nimic, la fel cum a vorbit despre mama lui când era paralizată și el aștepta să scape de ea, să moară. Ea înțelegea totul, dar poate că știți că oamenii simpli așa fac - vrobesc de rău despre bolnavii care nu pot vorbi sau despre nebuni ca și cum acei bolnavi nu înțeleg nimic. Un lucru desigur dureros pentru un om blând care ținea așa mult la bătrâni, cum eram eu. În plus, mama se pare că l-a îmbrobodit pe Nelu că eu sunt rea și nu ascult de ea, că eu cheltuiesc mulți bani pe țigări, fiindcă nu vreau să stau cu ea la Voluntari, că nu ascult de ea, etc. ceea ce el mi-a spus acum vreo 3 ani în loc de la mulți ani de ziua mea de naștere, că numai Nelu mă suna și numai atunci. Nelu spunea că eu o omor pe mama, deși ei spun că era evident invers. Mama a mințit foarte grețos despre planurile ei de viitor comun cu mine, dar de fapt nu voia nimic și dacă eu acceptam vreo ”variantă”, ea spunea apoi nu. Asta voi povesti în alt subcapitol. Când Nelu venea la mama șla Voluntari în vizită, mă înjurau cu voce tare la telefon.

Așadar despre comoara pe care o reprezintă bătrânii în familie. Aveam un vecin în blocul unu, Djendov, militar, colonel parcă, în rezervă, care îmi spunea că oamenii nu realizează rolul pozitiv al bătrânilor și ”cine nu are bătrâni, să și-i cumpere.” El era bătrân și a murit foarte bătrân, după ce m-am mutat eu în blocul al treilea și chiar și el a ieșit pe stradă în calea mea și nu mi-a răspuns la salut, așa cum făceau oamenii mulți ani cu aglomerație la intersecția Eminescu, fără să mă salute sau să îmi răspundă cei cunoscuți, adică evident pentru a mă lovi prin marșuri și defilări mari în fața mea, cum voi explica mai clar ceva mai încolo. Dumnezeu să îl ierte.

Deci în aparență familia mă respingea fiindcă fusesem martoră a modului urât încare tratau bătrânii ca să le grăbească moartea și voiau să pară ei curați de tot în fața lumii ipocrite, sau, dimpotrivă, toți erau așa ca și cum era o lege sau obicei și numă suportau fiindcă eu aveam inimă miloasă și din cauza asta nu eram în rândul lumii.

În realitate, legat de moartea bătrânilor, ei nu au avut ce face. După ce a murit buna, cum am povestit, eu am fost și mai greu încercată când eram la Cluj și a fost mamaia bolnavă și m-au chemat la București și mama nici nu m-a lăsat să merg să o văd în Voluntari - cu scenă de nervi urâtă de tot la ușă, nu am mai putut pleca - și am vorbit cu mamaia la telefon și ea a murit în acea noapte. A fost cel mai urât lucru pe care mi l-a făcut mama toată viața.
În 1996 a paralizat mama Limpi, bunica de la țară. Eu repet adevărul: oamenii au înnebunit, adică cei care cred că bătrânii trebuie omorâți - unii că așa e bine, alții că voiau să îi omoare ca să mă omoare pe mine - deși nici pe mine nu trebuie să mă omoare, au luat-o razna. Familia mea nu avea ce face atunci, fiindcă nu aveau bani deloc - nici părinții mei nu aveau cum să le dea, sau să întrețină o bătrână la azil, care azil cred că nici nu exista atunci. Chiar dacă ea ar fi mers în cârje, nu avea unde sta să aibă baie și WC și îngrijitor. Eu m-aș fi sacrificat cu drag - o parte din timp - să am grijă de ea, și puteam, dar nu aveam unde și cum. Eu consider că, dacă oamenii au bani să îi ajute, bătrânii nu trebuie omorâți.
Acum au intrat unii din nou cu ideea că ”ei sunt total nebuni, Cristina, nu sunt deloc responsabili pentru moartea bătrânilor.” În 1996 am fost să ajut la țară, fiindcă m-au chemat și mi-au dat voie. Mama Limpi, bunica, era foarte prost tratată, cum mă așteptam. Am îngrijit-o și a început să mănânce singură, să se miște pe patul de scânduri, să fei mai vioaie și chiar să vorbească. Mi-am dat seama că poate ar fi ajuns să meargă în cârje, ca tataia de la București, dar știam că eu nu am casă să o iau la mine și nici bani. Desigur, bunicu și Nelu m-au înjurat și m-au certat că asunt nebună și au spus clar că le stric planurile și m-au hulit și m-au dat afară. Ei și eu pur și simplu nu aveam bani pentru biata femeie, sursa atâtor bucurii și lucruri frumoase. Dumnezeu să o ierte. Nașii mei din Voluntari erau și ei aproape la fel de săraci ca bunicii la țară și nu puteau probabil să o îngrijească mai bine pe mamaia. Acești oameni la care mă refer erau oameni care nu aveau decât haine și ce mânca, ba chiar nici haine la țară și doar puțină hrană adesea.

”În cele mai mici detalii, adevărul despre viața ta nu este nici monstruos, nici hidos, dar oamenii cred numai minciuni, deși totul e simplu și frumos.”
”Vărul tău Cosmin e tipul omului perfect egoist, în timp ce tu ai fost tipul omului perfect altruist.”
Dar ce aveți cu Cosmin? De ce trebuie mereu să căutați un țap ispășitor? Poate el nu a greșit nimic.
”tu nici măcar nu ai bănuit că Cosmin te f_tea când stătea în București și lumea îl consideră pe el normal și pe tine nebună.” ???
Voi continua în postarea următoare.

”proștii cred că tu ești proastă și că toată lumea te-a păcălit și ți-a făcut rău, când în realitate nimeni nu te-a păcălit niciodată. De exemplu Cosmin, te f_tea și te chinuia și credea răul despre tine, dar nu te-a păcălit deloc, tu doar nu aveai motive reale să crezi răul despre el sau să ghicești ce gândește el. La fel tot restul povestirii tale. ”
”Țara ta a păcălit restul lumii că tu ești altceva decât ești, în timp ce de fapt ei te omorau, nimic altceva.” Au mai zis asta, dar eu nu cred. Și încă sunt vie, poate se vor răzgândi cei care într-adevăr lovesc, cum veți vedea.