Unii dintre dvs. aveți o oarecare repulsie și jucați teatru că nu e adevărat. Bineânțeles că e totul adevărat, dacă citiți tot blogul meu vedeți clar. Eu nu am fost o fire plângăcioasă, dar ei nu au dreptate când îmi reproșează că am scris mereu adevărul și că nu mă las omorâtă mai simplu, adcip fără să scriu adevărul despre trecut și prezent sau chair viitor. Veți înțelege poate.
Azi 29 septembrie 2019
Singură la Voluntari.
Rămăsesem deci la povestirea despre verii mei. Mai aveam două -trei vorbe despre verii mei primari, pe care le omisesem.
Irina, cum am mai spus, a făcut masterul în Germania. Vennd și ea la înmormântarea tatei m-a surprins prin faptul că vorbea despre mine cu voce tare cu alți oameni, uitțndu-se la mine, de parcă eu nu eram acolo: ”ea nu a avut ncio vină”. Nu știu la ce vină se referea și nici cine avusese vină. Oare la moartea tatei? Cosmin, și el, m-a surprins prin faptul că se referea în trecere pe lângă casa veche a copilăriei mele cu vorbele ”asta nu mai e a noastră”, ca și cum el fusese stăpân acolo. casa fusese vândută și a fost apoi dărâmată.
În fine, e posibil ca verii mei să fi avut mintea puțin tulbure atunci, dar asta nu are nicio importanță.
Continuu povestirea, știți cum se zice că orice lucru rău provine din prostie sau ignoranță, adevărul nu are cum să dăuneze, mai ales fiind spus cu drag de viață și de lucrurile bune, cum am fost eu mereu.
În ultimii ani am căutat-o pe Irina și pe facebook, pe messenger, dar nici acoolo nu a vrut să îmi răspundă. I-am dat adresa la blogul meu de poezii și am trimis în mediul virtual încă o dorință de bine și frumos, încă un gând curat și încă o speranță, după ce de fapt îmi iertasem verii de multă vreme. Sămânța nu a rodit.
În 2017, după 5 ani, am mers cu mama trei zile la Sibiu la fratele ei, unde am văzut-o pe Irina împreună cu Gusti, logodnicul ei, cu care s-a căsătorit anul trecut 2018. În acele zile m-am plimbat prin Sibiu și Irina, care stătea la Șelimbăr și își cumpărase mașină, m-a dus cu mașina până la biserica Ursulinelor, să mă plimb, să vizitez. Bineînțeles că nu aveam bani de mers la nuntă în 2018 cu mama, dar oricum nu avea rost, că eu, ca fată bătrână, oricum nici nu aveam cu cine să stau de vorbă. Irina a devenit doamna Râșniță. În 2017 am vizitat și satul vechi duminică dimineața, am mers pe jos de la casa învățătorulu Panga, un om bun de odinioară, până la noi, în capul celălalt al satului, fiindcă fusesem cu ai mei la cimitir. Numai casa lui Panga era dărâmată, nu știu de ce. Ciudat e că apropae toate casele vechi și părăsite sau în care muriseră bătrânii aveau obloanele ridicate sau chiar geamurile deschise. Era aproape pustiu pe uliță, liniște curată, dar toaste geamurile erau deschise probabil de cineva care voia să mă facă să cred că morții au înviat toți. Au intrat unii peste mintea mea cu ideea că satul mă respinge la fel cum m-au respins toți oamenii la oraș, și au spus dn nou că oamenii mă resping numai din cauza minciunilor despre mine, deși eram evident aproape total singură din 1984. Oricum, Irina s-a purtat relativ frumos cu mine la Sibiu și Gusti al ei era un tânăr politicos și vorbea frumos. Atunci a intrat cineva peste mine cu ideea ”Gusti nu știe nimic.” ca și cum eu eram o taină sau poate chair Irina era peste gândul meu atunci.
Acum câteva vorbe despre verii mei de gradul doi - Francesca și Paul.
Am povestit cum a murit tanti Piri, mătușa bătrână pe care o îngrijeau verii mei într-un imobil vechi, cu două camere mici, cu pisică și câine, și ei trei. Eu aveam deci pretext și bucurie să merg la tanti în vizită, cum mergeam des și în copilărie, undeva lângă sediul guvernului, strada Paris numărul 18. Odată făcusem meditații la matematică acolo, cu o fată care fusese înotătoare de performanță, nu mai țin minte numele ei. Fiind singură, moartea lui tanti m-a lovit mult, fiindcă era unul dintre puținii oameni cu care puteam să vorbesc la telefon. restul, tinerii, m-au respins. Mergând în vizită la tanti, am descoperit acolo un mic menaj prosper, care m-a bucurat. Franci era genul de om vioi care dorea să antreneze lumea din jur cu vivacitate și bonomie uneori prefăcută, dar oricum un lucru bun. Și ea se îngrășase, la fel cum și Irina, verișoara mea, se îngrășase. M-am gândit că poate și ele au fost torturate sau poate chiar otrăvite, cum am fost și eu. Francesca își cumpărase canapea mare, instalase duș și centrală termică și gresie pe jos. Își botezase câinele Ozzie. Gătea mâncare bună, în aparență cu destulă poftă. Ceea ce m-a nedumirit a fost că ea mi-a spus vorbe cam ciudate, fiindcă și ea vorbea cu mine adoptând un ton ciudat, cum zic unii că toți mă tratează drept nebună. Mi-a vorbit de ea ca și cum ar fi ”țigancă”, pe vremea când eu nu știam că unii inventaseră că eu eram țigancă sau urmau să inventeze așa ceva. Mi-a mai spus ceva ca și cum eu eram Ceaușescu sau un om persecutat de nebuni politici și vorbea despre mine ca și cum eu eram în opoziție cu ”poporul muncitor”, printre care se număra și ea, ceea ce m-a rănit, fiindcă eu cerusem mereu dreptul la muncă, ceea ce a fost cea mai mare durere din viața mea, lucru nedrept și crimă. Eu nu am avut nuiciodată fantezii politice sau altele și mă mirau vorbele Francescăi, fiind înainte ca eu să aflu că oamenii sau ”poporul” aveau ceva cu mine.
După moartea tatei, Franci mi-a cerut Biblia ungurească veche a mamaiei pentru fratele mamaiei, unchiul Feri și locul de veci al mamaiei, pe care mă gândeam că nu am cum să îl îngrijesc, din mai multe motive. A fost prilej pentru mama mea să îmi spună cu dispreț deschis că am fost proastă, că biblia o puteam da, dar locul de veci nu.
După moartea lui tanti, am stat de vorbă mai mult cu verii mei și s-au purtat frumos. Mi-au dat o pungă cu poze vechi pe care tanti ar fi vrut și ea să mi le dea. Am ales doar pozele lui tanti cu rudele mele ”directe”. Pe moment chiar nu realizasem că nu eram rudă defel cu acei veri, dar oricum ar fi putut și ei să mă accepte cât de cât. Vecinii mei, probabil, mi-au furat punga cu toate pozele, probabil pentru a crea diverse deliruri și minciuni. Franci a venit odată la mine cu masă de călcat rufe cadou de ziua mea - mă întrebase insistent ce vreau - și apoi nu a mai venit. La un moment dat s-a mutat cu nenea Feri. Unii ziceau că ea a înțeles când a fost la mine că eram săracă de tot și nu avea cum să aibă vreo relație cu mine. Alții au inventat că nenea Feri i-a lăsat cu limbă de moarte să nu mai vorbească cu mine niciodată. La un moment dat mi-a dat vești și despre tanti Verona - internată cu Alzheimer într-un azil de fiul ei preaiubit din Germania, apoi a refuzat (și Paul la fel) să mai răspundă la telefoanele mele sau la e-mailuri pline de rugăminți și implorări. Nu i-am făcut nici ei nimic rău și nu am gândit niciodată nimic rău nici despre ea sau Paul. Se zice că ea și Paul erau mai aproape de vârsta mea și, spre deosebire de verii de la Sibiu, ei știau ce înseamnă să fii sărac. Totuși, franci îmi povestea ca amintire a ei din copilărie, că mă văzuse odată la Voluntari cum mă joc cu mobilă pentru păpuși și mă invidiase că eu aveam lucruri frumoase și ea nu. Mi se spune că ea, fiind copil, nici nu a înțeles că eu eram cea săracă și că ea avea lucruri și condiții de trai, nu eu. Ulterior, familia a inventat că eu eram moștenitoare bogată, deși ai mei nu aveau bani deloc. Mare parte din lucrușoarele mele din copilărie erau vechi, de la alți copii, unele chiar dinainte de război poate - tricicleta de poildă sau căruciorul meu de bebeluș (posibil).
Cu acestea, am terminat de scris subcapitolul despre familie, fiindcă tot restul sunt lucruri scrise pe blog. Va trebui să scriu celelalte subcapitole mai importante chiar, dar numai după ce voi scrie două postări cu divagații.
Iată, ca adaos, ceea ce am spus că voi posta, mai demult - vederea scrisă de preotul Șerban, unchiul mamei, după ce eu scrisesem lor o scrisoare probabil la rugămintea familiei.
Mai jos poze cu tataia - mai tânăr și apoi bătrân și o poză cu tata în tinerețe, unde se vede clar că el era tata.
Acum ei spun din nou aceeași poveste cu bătrânul, tata tatei. Ideea lor e că tataia era tatăl meu biologic și că a fost violat în noaptea nunții părinților mei, fiindcă ei trebuiau să transmită spiritul mai departe, adică Viața, că altfel nu se putea, că nu au avut de ales, că mama mea era inocentă și nici ea nu are vină (??)
Ei spun sau inventează că e evident că tata nu era tatăl meu și că nu era fiul lui tataia. Da, asta da, poate. Că, dintr-un motiv sau altul, tataia era purtătorul Spiritului și era aproape terminat atunci când a fost violat, că era considerat nebun sau decrepit. Că, după ce m-am născut, toată viața mea, s-au răzbunat pe mine pentru ceva ce nu era nici vina mamei și nici a bătrânului. Că el nu a suferit, fiind prost, dar eu am fost foarte bună și inteligentă și am suferit mai mult ca toți martirii omenirii. Că rudele mele erau reprezentanți ai diferitelor popoare sau puteri politice, și de aceea m-au crescut în acest mod. Că i-au spus bunicii mamaia și bunicului tataia (el a paralizat în noaptea nunții mamei și eu am crescut lângă el și apoi a murit în 1975) ca să fie clar că el era tata și mamaia era suflet bun de mamă, în timp ce mama reală era mașteră, chiar dacă mi-a dat viață și eu eram copil foarte bun și cuminte.
Nu știu ce să comentez, priviți aceste câteva poze.
Eu nu pot crede că tataia era tatăl meu, nu am dovezi. Mama mea îl lua mereu pe tata în derâdere când eram copil, cu ideea că el e copil făcut la bătrânețe și prin urmare este geniu, deși, la nașterea tatei bătrânul avea doar 42-43 de ani.
Eu nu pot crede că tataia era tatăl meu, nu am dovezi. Această asimetrie a sprâncenelor prezentă la el în tinerețe eu o am în urma tratamentului psihiatric și nu înseamnă asemănare.
Când am primit vederea de la preot aveam 12 ani și mi se spunea că scriu gramatical. Am explicat aceste lucruri în esență bune - cuvintele și gândurile bune, care au un rost foarte bun, chiar dacă par a fi prea simple sau idioate.
Continuu cu câteva divagații și apoi voi scrie subcapitolul despre asistența medicală (în afară de psihiatrie), cel despre sărăcie, cel despre relațiile mele sociale din ultimii 14 ani și cel despre internet și rețele sociale, apoi totul va fi gata.
M-am programat la cardiolog la 14 octombrie și la gastroenterologie abia pe 28 că mai devreme nu erau locuri. Două policlinici m-au respins - nu mai explic - am găsit locuri cu noroc la a treia. De fapt ar trebui să merg și la oftalmologie, și chiar să repet analiza de diabet, cum au zis că trebuia pe 1 decembrie anul trecut, dar nu știu dacă mai apuc. Asta e, fac ce pot, poate că acum mă vor trata normal.
Din vorbele din ultimele zile:
”la fel au făcut cu taică-tu, Cristina, cum au făcut cu preotul Șerban.”
”Nu, binele nu poate fi distrus așa, Cristina. Ei erau oameni imperfecți.”
Nu știu sigur, dar știu că cei răi nu respectă nimic și oricine poate fi lovit sau otrăvit.
Tata urla la mine că eu îi transform pe toți în porci. Eu am folosit termenul porc pentru oameni ticăloși mult mai târziu și nu am transformat pe nimeni în porc.
”Știu ce va scrie la următoarele subcapitole și sunt pregătit.” Ei spun că astfel unii au mințit lumea întreagă despre mine, deși eu spuneam adevărul, ei inventau mkincijuni pentru fiecare adevăr, Oricum au spus că e evident că eu spun adevărul și fiindcă totul e coerent, în timp ce variantele lor nu au nicio noimă.
”Trebuie să înțelegi că tu trebuie să mori, fiindcă noi nu putem face poporul de râs fiindcă tu nu ai greșit nimic.”
”Nu e vorba de popor, e vorba de niște porci și tu de aceea mori.”
”tot adevărul era așezat ca pe tavă de la început și ei tot nu au înțeles.”
”tu pur și simplu nu ai reușit. Rostul tău nu era să fii omorâtă, ci să îi convingi (?) pe oameni (?) că nu trebuie să te omoare.”
! Adică să fiu paranoică precum în cărți, când de fapt eram un om inteligent?
”o să scrie și tot restul și, îți dai seama, la sfârșit o să ne facem de tot rahatul.”
”verii tăi sunt niște oameni absolut infecți. În mintea lor totul e întuneric.”
” e vorba de niște britanici împuțiți, nu de niște francezi împuțiți.”
” e vorba de lumea întreagă.”
”eu mă îngrozesc: au făcut atât de mult rău, încât nici idioții nu mai pot crede adevărul.”
”ea trebuie neapărat distrusă și omorâtă. Îți dai seama ce s-ar întâmpla dacă lumea ar înțelege adevărul?”
”ne pare rău, Cristina, dar trebuie să mințim despre tine.” (?!)
Tu ai fost un om respins de o lume întreagă și în realitate ești cel mai bun și inteligent om. Recunoașterea adevărului este imposibilă, fiindcă ți-au făcut prea mult rău.
”toți idioții cred că tu ești nebună, e imposibil să îi facem să vadă adevărul.” ?! Cum adică să vadă și care adevăr?
Sunt izolată de mult timp, practic toată viața, cum crezi tu că pot vedea adevărul, chiar dacă ați vrea?
Tu ai gândit toată viața numai ce era bun sau frumos, dar proștii cred altceva. Toți vor să mori fiindcă au fost mereu mințiți.
Idioții cred că tu ai fost un om pasional, pătimaș, atras de plăceri trupești. Tu ai fost de fapt un om cerebral 100%. Tot ce cred ei despre tine e minciună. E ceva din propria lor fantezie.
Le-a intrat în cap că trebuie să te f_tă cu orice preț și de fapt nu trebuie să te f_tă.
”trebuie să îi ia calculatorul, au înțeles că totul e adevărat.”
”te-au chinuit și te-au ținut închisă 35 de ani și proștii tot cred că tu ai mințit.”
Idioții credeau că ceea ce ai scris tu erau aberațiile tale sau ale altora pentru a îi păcăli pe ei, eventual politic, deși tu ai fost torturată clar din 84 și nu ai avut pe nimeni toat viața.
”tu ești f-tă încontinuu, cum vrei tu ca lumea să te creadă?”
Mama ta este cel mai mare monstru care a existat vreodată. (!!) Tu ai fost un om foarte blând și luminos.
Întreaga omenire te-a judecat greșit și te-a condamnat, deși nu știau nimic despre tine.
Toți au înțeles adevărul, dar vor să mori, Cristina, fiindcă te-au chinuit prea mult.
Ferească Dumnezeu să înțeleagă oamenii adevărul! Tu trebuie să mori, Cristina.
Mama ta e păzită de armata română, Cristina. Armata și poporul sunt prostime, cum vrei tu să înțeleagă ei adevărul.
Nu știu de ce cred ei că eu vreau ca proștii să înțeleagă adevărul despre mine.
Idioții încă mai cred că tu delirezi, deși nimeni nu te întreabă și nu te-a întrebat niciodată nimic.
”Noi nu ne predăm, murim împreună cu ea.” ??!
Cu astfel de idei i-au păcălit pe unii că mama sau alții mă apără sau că mă atacă, ca și cum m-aș fi războit cu cineva, în timp ce eu eram mereu un om normal. Eram clar izolată și lovită continuu din 84 și niciodată nu am delirat că am dușmani sau că mă lupt cu cineva.
iarăși. ”te-au masacrat prea monstruos toată viața, e imposibil să recunoaștem adevărul.”
Ei PREFERĂ să te omoare decât să recunoască că au GREȘIT, fiindcă ar însemna să fie DEZONORAȚI.
Voi continua mâine cu lucruri un pic mai inedite..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...