Trandafirii bunicii

Când eram copil priveam adesea împreună cu bunica mea pozele vechi din albume cu pagini groase de carton negru, ascultând poveşti despre timpuri şi oameni de odinioară. Eram fascinată şi priveam cu multă atenţie, mai ales în serile de toamnă sau iarnă lungi în care ploaia sau ninsoarea măsurau timpul domol şi liniştit.

Mulţi ani au trecut de atunci şi nu mi-au mai rămas toate acele poze pe care le priveam odinioară. Totuşi, dintre cele vechi mai am şi acum fotografia preferată a bunicii, în care ea era tânără fată, într-o rochie de bal la sfârştiul deceniului trei al secolului trecut (bunica era născută în 1911). Îmi povestea că fusese premiată la acel bal pentru originalitatea costumului, rochia fiind cusută de ea însăşi cu trandafiri de pânză aplicaţi pe deasupra.

Când privesc această poză e ca şi cum amintirile din copilărie plutesc din nou în jurul meu: trandafirii bunicii şi dragostea ei pentru flori, faptul că la sfârşit de ianuarie scotea din grădină bulbi de ghiocei pe care îi planta în ghivece în casă pentru a înflori timpuriu (îi duceam în dar învăţătoarei după vacanţa de iarnă), apoi felul în care aşeza delicat în glastră ramuri înflorite când culorile primăverii îmbrăcau grădina noastră, precum şi toate florile pe care le cosea sau le tricota pentru hăinuţele mele.

În amintirea vremurilor de odinioară am scris un haiku să se potrivească cu fotografia bunicii şi momentele petrecute împreună.

plouă linişitit –
poza bunicii cade
dintre file negre