Bătrânul

I se spunea bătrânul. Aşa îl porecliseră cei doi fii ai lui, iviţi pe lume când el avea 32, respectiv 42 de ani. Eu eram singura nepoată, fiica mezinului. Când am crescut destul ca să înţeleg şi el nu mai era printre noi, mi s-a explicat că paralizase exact în noaptea nunţii tatei, ceea ce m-a tulburat. Fiul cel mare era arhitect, avea talent la desen şi într-o zi a făcut portretul în cărbune al bătrânului. Părea atât de viu în alb şi negru încât mi-aş fi dorit să îl mai văd o dată în viaţă pe măsură ce treceau anii şi priveam din când în când portretul.

Când aveam trei-patru ani mă jucam adesea cu bătrânul. El mergea prin curte şi prin casă în cârje dar nu putea vorbi şi îşi striga doar numele de familie de fiecare dată când era nemulţumit sau emoţionat de ceva şi simţea nevoia să comunice cu ceilalţi.

Eram mândră că aveam un bunic născut în secolul al XIX-lea. Celălalt bunic îi putea fi fiu. Copil neastâmpărat, mai făceam câte o năzbâtie (aşa îmi povestea naşa mea) – de pildă când bătrânul mergea la toaletă şi îşi lăsa cârjele afară – eu le furam şi le ascundeam, el striga după mine iritat. Cât de straniu, acest om ţinea minte doar numele familiei sale şi nu mai putea pronunţa numele de botez! Alteori eram mai răutăcioasă fiindcă furam din bomboanele lui sau mă certam cu bietul invalid pentru dropsuri. Mă jucam şi cu piesele lui de loto sau cu micul pătrat magic în care glisau numere ce trebuiau ordonate. De fapt ţineam la tataia, eu aşa îi spuneam.

Bătrân, cu părul alb, semăna cu cireşul de mai din curte în care îşi făcuse cuibul o ciocănitoare. Timpul îi ciocănea sub tâmplă tot mai puternic de la an la an. Umbrele florilor de cireş îi tremurau pe obraz primăvara când se plimba pe sub crengi purtând o pălărie veche şi în picioare pâslari exact ca ai mei.
Într-o zi, când aveam vreo patru ani, am auzit nişte discuţii mai ciudate în familie. Ce ne facem? Trebuie să o ducem pe aia mică la ţară. Apoi m-am întors şi am uitat şi de bomboane şi de cârje şi de chipul omului care îmi fusese aproape. Anii au trecut, priveam doar portretul în cărbune, ascuns într-un colţ.

Când am crescut am găsit în cutii de metal şi în albume vechi pozele în care un bătrân zâmbea pruncului în scutece care eram eu. Doi oameni care au trăit în trei secole diferite se priveau unul pe altul. Cât mi-ar fi plăcut să îi fi dăruit doar lui o cutie mare cu bomboane!