din nou mă plâng...

Încă una dintre sutele de plângeri şi mărturisiri ale mele, fără vreun rezultat. Oare înţelegeţi cât e de greu să fii omorât de alţii fără greşeală, fără să fi apucat niciun pic de viaţă bună din 1984?


Mi-a fost de ajuns să sufăr absolut fără nici o vină, fără greşeli sau păcate de faptă, gând sau cuvânt, timp de 27 de ani.
Fie că am spus adevărul, fie că am tăcut (lucruri normale în dinamica vieţii), tot eu am fost din ce în ce mai tare chinuită de alţii.
O parte din victimele celor răi, cei cu putere şi bani în societate, sunt închise în spitalul de psihiatrie timp îndelungat, cum s-a întâmplat şi în cazul meu şi ulterior nu mai au nici un drept de a îşi întemeia familie sau de a munci, absolut nici un drept legal, iar ceilalţi doar lovesc în numele legii lor, nu oferă nici o şansă acestor oameni.
Am explicat de multe ori unor persoane recalcitrante, care m-au atacat, ca şi cum eu aş fi avut vreo vină sau nu aş fi avut credinţă în Dumnezeu, că eu nu am avut nici un păcat întreaga viaţă. Ei mi-au răspuns cu şi mai multă ură şi m-au insultat – lucruri evident păcătoase. Eu chiar nu am avut greşeli, cred că mă cunosc destul de bine, doar când eram mică şi aveam 9 ani am fost puţin invidioasă la o nuntă pe cealaltă domnişoară de onoare, care avea mai mult sclipici în păr şi apoi m-am căit mult timp pentru aceasta, în mod exagerat. Dar apoi m-am maturizat. Şi de-a lungul vieţii nu am avut nici păcatul de a nu arăta oamenilor adevărul sau calea dreaptă, întotdeauna am arătat, nu am indus pe nimeni în ispită, deci ei nu au nici o justificare pentru ideea că eu trebuia să îmi port crucea.
De fapt, în permanenţă, din 1984 când a început calvarul meu, toţi îmi spun, direct sau indirect, că ei trebuie să ascundă adevărul în cazul meu, să muşamalizeze, etc. Oamenii folosiţi de societate cum am fost eu, sunt doar consideraţi nebuni, deşi termenul potrivit e sclavi, dacă ei tac e rău – acesta e simptom, dacă vorbesc de asemenea acest lucru e considerat simptom psihiatric, delir.
Unii spun că oamenii care nu au reuşit să acceseze anumite privilegii (printre care mă număr şi eu) aruncă cu pietre în ceilalţi de ciudă, nu din alte motive. Nu este de obicei adevărat, de obicei e invers, cei care obţin avantaje în viaţă lovesc în cei nevoiaşi şi umili ca să-şi menţină avantajele. Bine ar fi fost să îi pot lovi eu pe ei cu arma dreptăţii şi adevărului! Eu am oferit mulţi, mulţi ani iertare adevărată, crezând în idealuri creştine şi în faptul că se vor îndrepta din punct de vedere moral şi voi avea şi eu vreo şansă, dar a fost exact invers. Iar adevărul, dacă am fost firesc forţată să îl mărturisesc, deşi adevărul este întrutotul în favoarea mea, a dus la lovituri cu pietre sau altele din partea celor răi asupra mea. Eu, din diverse motive, nu am spus nicio minciună întreaga viaţă. Oricum în cazul meu a minţi nu ar fi folosit.
În ce priveşte ideea că unii oameni se îneacă în propria suferinţă în mod sadic sau masochist, că este o tendinţă a lor de autodistrugere – orice ar spune unii eu nu sunt de acord cu ideea, nu am cunoscut astfel de cazuri – eu însămi am luptat mereu pentru supravieţuire şi împliniri în viaţă, dar şi pentru a îi ajuta pe alţii, dar în zadar. Eu cred că tendinţa naturală a omului este de a creşte către lumină şi fericire, de a se echilibra. Dar în cazul meu nu a fost posibil să fac abstracţie de necazuri sau să le uit pur şi simplu, dacă la acest lucru vă gândiţi.
În ce priveşte ideea că scrisul te poate ajuta – este doar parţial adevărat. Eu am scris poezii de la începutul lui 2007, din nevoia de a împărtăşi din frumosul sau înţelepciunea adunate de mine de-a lungul vieţii, simţeam o nevoie imensă de dăruire (cum ar fi în poezia mea „Să fi fost un lan de grâu”) şi fiindcă eram singură era şi nevoia bazală, naturală, a omului de comunicare cu alţii. Dar în cazul meu nu există bani munciţi de mine pentru a îmi publica poemele, cum spuneau la un moment dat unii. Eu am muncit enorm ca un sclav, intelectual şi fizic, fără nici un rezultat, până la vârsta de 40 de ani. Am citit enorm şi am înţeles şi memorat mult şi în ultimii ani am rămas perioade lungi fără nici un ban, trăind zile fără sau aşteptând să îmi dea mama câte un strop. Nu de mult am cerşit bani, aşa cum cerşesc şi drepturi din 1984, dar am fost refuzată aspru , indirect oarecum, deşi eu am ajutat pe alţii. Cam mereu când am dat de pomană unora ce păreau cu adevărat nenorociţi am rămas ulterior fără nici un ban. Dar am avut şi alte fapte sau gânduri şi vorbe bune de-a lungul vieţii şi ele au fost pedepsite cu răul.
Şi dacă aş fi avut bani să îmi public poemele tot nu ar fi fost ceva util pentru mine sau alţii – eu nu aş fi avut cui să dăruiesc cărţile mele. Poeziile mele nu au destulă forţă și valoare pentru a pătrunde în lirica de valoare pentru publicul mai larg. În ultimul timp am scris tot mai rar, tot mai puţin fiindcă am avut probleme diverse şi fiindcă am înţeles că poeziile mele nu plac altora, fără feedback pozitiv nu poţi scrie încontinuu, ar fi absurd. Şi apoi întreaga mea tinereţe s-a centrat în jurul studiilor de specialitate, de psihologie sau medicină, dar nu am fost acceptată să muncesc în aceste domenii.
Desigur, psihiatrii consideră că oamenii ca mine sunt slabi şi trebuie închişi în spital, chinuiţi tare şi excluşi din societate. Dar e evident logic că de aici nu rezultă că medicii sau psihologii sunt mai inteligenţi sau judecă mai corect, mai raţional decât pacienţii lor. Hotărârile lor sunt considerate de neclintit din diverse motive. În ce mă priveşte eu am primit un diagnostic invalidant de schizofrenie în 1992, la 21 de ani, deşi nu greşisem nimic. Dar aveam nişte probleme sexuale (chinuri fizice de ani de zile, imploram sau mă rugam sau tăceam în zadar), a căror cauză nu erau fanteziile mele erotice, aceste fantezii murdare ale unora nu au existat în viaţa mea. Psihiatrii numesc aceste senzaţii sexuale halucinaţii, boală psihică; eu întâlnisem un bărbat care a vrut să mă facă să cred că el este cauza acelor senzaţii. Eu nu am avut nici o greşeală, dar acel bărbat a avansat pe scara socială. Ca şi toţi ceilalţi care mi-au făcut răul sau şi-au bătut joc de mine, profesori sau colegi. Acum câţiva ani am constatat că medicamentele psihiatrice nu mai au efect asupra acestui tip de viol de la distanţă, care îţi ia dreptul de a munci sau de a avea copii şi tot restul vieţii se duce dracului de fapt. Fenomenul a fost tratat şi artistic, începând cu mitologia greacă în care Zeus sau alţii furau sexual diverse nimfe sau muritoare, travestiţi în alte fiinţe sau fenomene naturale. Daphne a avut norocul să se transforme în laur, numai fiindcă a avut sprijinul altei zeităţi – aşa ţin eu minte.
Adevărul loveşte în cel care e nevinovat, fiindcă aceia care fac răul îl ascund prin minciuni şi îşi întăresc astfel puterea în societate.
Cred în Dumnezeu, am avut lumină sufletească şi după mulţi ani de suferinţe, dar sunt necesari şi stimuli concreţi care să permită omului să se bucure de clipa unei flori. Eu am fost închisă aproape întreaga viaţă din 1984 încoace, în 2009 am reuşit să ajung la bunicul meu în sat aproximativ o săptămână, dar anul trecut nu a mai fost posibil din cauza lipsei banilor. Am fost săracă şi chinuită toată viaţa, atâta tot.
Un fapt care m-a bucurat, destul de interesant în peisajul citadin:
Întrând eu în biserica Sfântul Gheorghe din Bucureşti, ezitam din cauza lipsei banilor să îmi cumpăr o icoană cu maica Domnului înlăcrimată. O tânără fată a observat şi, cu gingăşie şi bun simţ, mi-a dăruit acea icoană, trecând peste reticenţele mele. Icoana este exact cea pe care am făcut-o eu în dar bunicului meu din banii mei puţini, vizitând în 2009 Mânăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus. O păstrez acum la loc vizibil.
Dar aceasta e una dintre excepţiile rare, aproape inexistente într-o viaţă de om. Eu mereu am încercat să scot în evidenţă binele, dar ascunderea răului sau păcatelor altora este în sine un păcat şi eu nu am greşit nici în sensul acesta. Alţii preferă să fie complici cu criminalii, deci servitorii diavolului.
Mulţumesc pentru atenţie. Sunt un om raţional, ştiu că aceste mărturisiri nu sunt considerate decât simptome de boală complexă şi ştiu că nu puteţi să mă ajutaţi, am cerut ajutorul în zadar din 1984. Nu ştiu ce a determinat violenţa altora asupra mea.

Cristina-Monica Moldoveanu, 22 mai 2011